Emile Faguet

Iată marea idee a lui Rousseau, care nu-i aparţine, căci Montaigne a exprimat-o minunat mai înainte, dar căreia el i-a dat o foarte mare forţă şi o foarte mare strălucire. Ea face parte dintre ideile care reprezintă nişte scrupule necesare şi nişte pavăze salutare.

De asemenea, face parte dintre ideile ale căror urmări merg până foarte departe. Căci. Observiaţi acest lucru, a ţine seama, în faţa copilului, de noi şi nu de el, a nu crede în originalitatea lui, ci numai în tradiţia şi instituţia pedagogică, duce treptat, treptat la un fel de dogmatism în predare şi la un tip unic, uniform şi rigid de educaţie, un cusur serios care era cusurul! Învăţământului fiTancez în secolul al XVIII-lea şi în care vom avea întotdeauna înclinaţia, aproape de nebiruit, de a cădea. A ţine în mare măsură seamă de forţele proprii ale copilului, a ţine seama, măcar puţin, că el ar fi în stare să se instruiască singur, a-ţi plăcea să-l urmezi mai mult decât să-l tragi după tine, a-il considera drept o persoană, a face pentru el (fără a i-o spune) un fel de „declaraţie a drepturilor copilului”; este un fel de individualism pedagogic, care te aduce să crezi că o naţiune nu trebuie să aibă o singură formă şi parcă un tipar unic pentru a modela spiritele; că e nevoie de mai multe, că e nevoie de sisteme de educaţie şi da învă-ţământ foarte diferite, în stare, prin multitudinea, prin elasticitatea lor, fie unul, fie celălalt – şi acolo unde nu reuşeşte unul să intervină un altul – să se preteze, să se adapteze şi să răspundă varietăţii de temperamente şi nivelului inegal al spiritelor.

Şi Rousseau ne îndreaptă spre această idee. Ne şi conduce chiar, căci a ajuns la ea, dacă nu în Emil cel puţin în Noua Eloiză (partea a V-a, scrisoarea a III-a) şi acest punct de vedere este atât de nou de data aceasta, atât de neprevăzut, precum şi atât de rodnic şi pune atât de bine, cel puţin, adevăratele date ale problemei, încât reprezintă o cucerire.

V „NOUA ELOIZ” în Noua Eloiză se află toată inima lui Rousseau. Ştim din Confesiunile, din scrisorile lui, că niciodată expresia „a scrie cu dragoste” n^a fost mai adevărată decât

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/337 atunci când Rousseau a scris lulia. Iulia este femeia pe care a iubit-o cu adevărat. Saint-Preux este omul care ar fi vrut el să fie; Claire este prietena pe care ar fi vrut s-o aibă; lordul Bomstom este prietenul pe care lna căutat o viaţă întreagă şi pe care a crezut că îl găseşte; – fără a mai pune la socoteala că Wolmar este Saint-Lambert aşa cum ar fi dorit ca Saint-Lambert să vrea să fie.

Ciudat roman! Toate personajele sunt într-o situaţie falsă şi nu voi spune că nu au de suferit din această pricină, dar le face plăcere să se simtă astfel.

— Ele se comportă într-o situaţie falsă ca şi cum ar fi într-o atmosferă firească şi într-o comunicare spirituală. Fac lucruri împotriva buniului-simţ şi încearcă nu ştiu ce plăcere în a le duce până la capăt. Un soţ, care în toate celelalte dă dovadă de o judecată înţeleaptă, îl aduce la el pe fostul amant, încă iubit, al soţiei sale, pentru a-i tămădui pe amândoi; soţia, devenită cinstită şi virtuoasă, consimte la această combinaţie; amantul cinstit şi loial o acceptă; toţi fac, de comun acord, gândit, grav şi solemn, cea mai mare nebunie cu putinţă.

— Ce vor ei? Să facă exerciţii de virtute? Nu tocmai, căci recunosc că sunt slabi.

— Să studieze propriile lor pasiuni punându4e în condiţii în care acestea ar avea toată libertatea de a sie desfăşura şi de a se verifica şi să facă experienţe chiar pe inima lor? Un pic; căci toţi sunt grozav de mari amatori de analize.

— Dar mai ales vor să apară ca nişte excepţii. Ţin nespus de mult, în parte din orgoliu, în parte dintr-un rafinament al imaginaţiei, să nu fie ca toată lumea, să fie nişte fiinţe cum nu s-au mai pomenit, în situaţii neobişnuite, numai că acestea sunt căutate de cei care suferă de pe urma lor. Într-un cuvânt, sunt teribil de romaneşti. Nu sunt antrenaţi într-un roman, aşa cum putem fi cu toţii; ei se vâră singuri în el; nu sunt nevoiţi să trăiască un roman, îl doresc; fac romanul de pe urma căruia pătimesc.

E îndeajuns de specific lui Rousseau? Fiindcă el însuşi era capabil să acţioneze astfel! Dealtfel a şi făcut-o! E atât de atrăgător să te simţi „ieşit din comun”, nu ca eroii lui Corneille, printr-o exaltare şi o violentă încordare a voinţei, ci prin gustul pentru ceea ce-i deosebit.

— Studii literare – c. 1/949338

Prin dispreţul faţă de bunul-simţ obişnuit şi printr-un soi de vagabondaj intelectuali, prin apetitul pentru alergări fără ţintă şi slăbiciunea pentru adăposturi nesigure, în viaţa morală, ca şi în cealaltă! Aceşti oameni din Noua Eloiză sunt aventurierii sentimentului şi Noua Eloiză este romanul picaresc al inimii.

Şi priviţi cum se sfârşeşte. Tot la întâmplare şi nu în mod logic, nu printr-un deznodământ care să fie consecinţa necesară sau verosimilă a premiselor. Aceşti oameni care s-au pus de bunăvoie într-o situaţie bizară, având destulă slăbiciune pentru a suferi şi destulă tărie pentru a nu se prăbuşi, ce se va întâmpla cu ei?

— Ar putea să înnebunească, căci nu te poţi juca, fără a suferi consecinţele, cu nişte sentimente puternice; până la urmă ar înnebuni şi romanul conceput în acest fel ar fi fără sfârşit.

— Ar putea să-şi tocească puţin câte puţin forţa de a iubi, să se moleşească, să amorţească, să adoarmă, lâncezind din pricina oboselilor sufletului, şi, la sfârşit, să nu se mai vadă cu aceiaşi ochi. Dar, în felul acesta, ar deveni vulgari; şi tocmai acest lucru Rousseau, care-d iubeşte prea mult pentru a-i face astfel, nu-l vrea.

— De aceea ucide personajul principal şi îl ucide printr-un accident. Situaţia nu îngăduia un deznodământ logic; a fost născocit unul accidental. Personajele au făcut un fel de asociaţie a ciudăţeniilor. Ei ar fi rămas ciudaţi şi stranii, examinând şi discutând caracterul neobişnuit al cazului lor, fără să poată sau să vrea să iasă din această situaţie, fără să existe nici o raţiune de a ieşi, fie printr^o catastrofă, fie printr-o întorsătură fericită, fiindcă fatalitatea care-i urmăreşte nu este altceva decât însăşi voinţa lor şi pe care ei o creează şi o reînnoiesc în timp ce i se supun.

— O întâmplare neprevăzută era deci singurul lucru oare ar fi putut pune capăt acţiunii lor împotriva bunului-simţ.

Iată aceste personaje în care Rousseau a pus tot gustul lui pentru fals, aceste personaje virtuoase, care sunt imorale; candide şi naive, care sunt declamatoare; în stare de o judecată superioară, care fac nebunii remarcabile.

— Personajele lui Rousseau sunt nişte paradoxuri, ca şi ideile lui.

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/339

Şi ceea ce este tot ca un paradox e faptul că, amestecat cu romanescul cel mai romanesc de pe lume, găsim aici un gust profund pentru simplitate şi firesc. Aceste personaje sunt de acord ele între ele să ducă o viaţă sentimentală împotriva firii; la fel şi în privinţa dragostei pentru plăcerile simple şi pentru o viaţă practică ordonată, 'liniştită, blândă, serioasă şi înţeleaptă. Iulia şi Wolmar au geniul vieţii morale absurde şi al vieţii domestice raţionale, şi-şi conduc ipe atât de înţelepţeşte casa, pe cât de nebuneşte îşi conduc inima. Părintele lor este Rousseau, Rousseau, cu gusturi simple, cumpătat, econom, „care nu consumă”, cum spun contemporanii lui, şi, în plus, serviabil şi milos; dar îndrăgostit, totuşi, de o mie de himere şi trântind, în fiecare clipă, câte un romain straniu şi chiar nesăbuit în viaţa lui de mic burghez liniştit, timid şi studios. Simplitate în romanesc, iată-l pe Rousseau însuşi. Nutreşte pentru amân-două o dragoste egală şi aceasta e ceea ce dă întotdeauna simplităţii lui ceva fastuos în formă, ficţiunilor lui, de asemenea, farmecul primejdios al unui fond de convingere, sinceritate şi candoare.

Şi, îin sfârşit, ultimul paradox, aceste personaje iubitoare de falsitate şi îndrăgostite de simplitate şi de naivitate nu sunt toate lipsite de adevăr. Wolmar este, neîndoios, un personaj fantezist şi nu are nici o bază reală; dar Saimt-Preux, Iulia şi Claire au ceva adevărat. Saint-Preux, slab, şovăielnic, senzual şi liric, o fiinţă numai imaginaţie şi sensibilitate, născut pentru a iubi şi pentru a vorbi despre iubire cu elocinţă, duioşie şi subtilitate, un sofist al dragostei şi un retor al virtuţii, pe care femeile ii iubesc ca pe o primăvară ameţitoare, călduţă şi plină de gângureli frumoase; el e cât se poate de verosimil şi, în acea vreme, era un personaj nou. Dragostea fusese până atunci, din partea bărbatului, o putere de dominaţie. Bărbatul slab, iubit puţin, poate mult, pentru slăbiciunea lui, farmecul lui cam molatec, tânguielile lui mmgâioase, făcându- «e mic, recunoscându-se inferior femeii, soţului, lordului Edouard, tuturor; era verosimil, fiindcă acest personaj avea şi el ceva din Rousseau cel de la douăzeci de ani; şi era aproape necunoscut înainte de Noua Eloiză; şi aceasta a stârnit 340

Interes ca o noutate în care se simţea şi noi ştim îndeajuns de bine dacă erau motive să se simtă, o întreagă înnoire a romanului.

Claire, puţin cam neizbutită în prima parte, fiindcă Rousseau vrea s-o facă veselă şi gata orieând să râdă şi Dumnezeu ştie cât de mult îi plăcea să râdă şi ce vesel era Rousseau, are un rol foarte precis şi bine conturat în a doua parte. Nu trebuie să contemplăm cu prea multă bunăvoinţă şi nici să încurajăm iubirile altona şi confidentele sunt nişte semi-îndrăgostite care ajung îndrăgostite veritabile. Aşa se întâmplă cu biata Claire şi această contaminare lentă cu dragostea, căreia îi dă prea îndeaproape târcoale şi pe care o priveşte prea multă vreme, a dragostei contemplate mai ales în suferinţele ei, mai seducătoare decât bucuriile, vădeşte o observaţie subtilă.

În sfârşit, Iulia, fără îndoială prea înclinată spre discuţii şi predici plictisitoare, este totuşi unul dintre caracterele cele mai complete, cele mai solide şi mai vii din câte neJa înfăţişat literatura romantică.

Prost crescută şi Rousseau nna uitat această trăsătură şi a insistat asupra ei, de către o slujnică ce seamănă cu doica Julietei; pusă, la optsprezece ani, prin-tr-o imprudenţă ceva cam exagerată, în intimitatea intelectuală a unui tânăr cărturar, ceea ce e primejdios; pasionată, ceea ce e grav; şi melancolică, ceea ce e dezastruos; ea se lasă târâtă de primele impulsuri ale inimii; săvârşeşte o greşeală; mai târziu, prea slabă, ne-având posibilitatea de a-şi da limpede seama şi fiind prea puţin prevenită pentru a se împotrivi destinului care i se croieşte, se lăsă căsătorită cu un alt bărbat; şi, de atunci (dacă înţeleg eu bine), în ea se naşte o fiinţă nouă – soţie, mamă, gospodină. Este, lucru specific femeilor, schimbată, transformată de funcţia ei. Fata fusese slabă; soţia (bine căsătorită) este demnă, puternică, capabilă de virtuţi, la înălţimea unor mari misiuni. Ea poate să-l revadă pe cel pe care l-a iubit, dacă nu fără tulburare, cel puţin fără slăbiciune. Se gândeşte, sincer, să-l unească cu o altă femeie.

— Dar iată că o lovitură funestă se abate asupra ei. Când simte că i se apropie moartea, trecutul pune iar stăpânire pe ea. Toată

JE AN-JACQUES ROUSSEAU/341 vechea ei dragoste se trezeşte şi îi năpădeşte sufletul şi atunci crede că a nutrit-o întotdeauna la fel de puternică şi de neînvins, odinioară ca şi astăzi. Uriaşa stăpâ-nire pe care o pun primele senzaţii asupra fiinţei umane o cuprinde din nou, slăbită şi dezarmată; şi ea binecuvântează moartea ce o eliberează de o dragoste pe care o socoate de nebiruit şi pe care, când era sănătoasă la trup şi la minte, o biruise.

Găsim deci aici dublul caracter al femeii, persistenţa primelor sentimente, uşurinţa de a se pleca în faţa unui nou destin; fără să mai punem la socoteală slăbiciunea, îndrăzneala nesăbuită, duplicitate naivă şi stângace; de asemenea, gustul pentru predica morală; de asemenea, înălţarea prin maternitate; de asemenea, transformarea, pe jumătate adevărată şi pe jumătate sinceră, a dragostei în bunăvoinţă şi protecţie maternă.

— Toate acestea înseamnă că, pentru prima oară după multă vreme, se făcea într-un roman o biografie feminină completă. Contemporanii, vreau să spun contemporanele, nu s-au înşelat nici un moment. Femeile erau plictisite, sau cel puţin e de crezut că ar fi trebuit să fie, de romane în care femeia nu era niciodată altceva decât jucăria unor pasiuni uşoare, sau a unor vanităţi crude, în oare ea nu era niciodată zugrăvită decât într-un singur moment al vieţii ei, aceia în care place şi este sedusă. Acum li se înfăţişa, în sfârşit, viaţa unei femei în toată desfăşurarea ei, sau cel puţin având o oarecare desfăşurare. Li se înfăţişa o femeie cu slăbiciuni, cu calităţi, cu un caracter. Acest roman le măgulea unele vicii, unele înclinaţii bune şi foarte direct şi precis orgoliul. Uitam nevoia de lacrimi pe care, de la Racine, nimeni n^o mai satisfăcuse cu adevărat. Cineva îndrăznea să stârnească plânsul şi nu îngrămădind nenorociri înspăimântătoare, ca Prévost în lungile lui romane, ci prin „durerea îndrăgostiţilor, plină de duioşie şi preţioasă”, cum spune Saint-Évremont într-o povestire simplă în fond, dar îngrozitor de artificială, în care personajele principale aveau însă un gust firesc şi parcă o sete de suferinţă.

Şi, în plus şi mai ales, acest roman putea fi artificial, dar era sincer. Se simţea un autor care era la fel 342

De înduioşat de soarta personajelor sale curci ar fi putut fi oricare dintre cititori; care îi adora pe Iulia, Claire, Saint-Preux şi chiar pe Wolmar. Era un roman scris de un erou de roman trist, un roman romantic scris de cel mai romantic dintre oameni. Aici e secretul. Ds aceea, un asemenea succes e lucru rar. Oamenii sunt animale care imită, dar nu imită decât sinceritatea. Rousseau a fost imitat; oamenii şi-au făcut sentimente după modelul Noii Eloize. Aceasta însemna a-şi face sentimente declamatorii, dar care semănau cu viaţa, căci, cel puţin, la obârşia lor au fost vii şi profunde.

— Prin aceasta secolul nMa fost schimbat, ar însemna să spunem prea mult; a fost îmblânzit şi parcă înduioşat. Filantropia exista, ea a devenit fraternitate, efuziune, comunicativitate, nevoia de a te destăinui şi de a face apel la inimă; sensibilitatea exista; ea era în Marivaux, în La Chaussée, în Prévost; ea a devenit mai intimă şi, totodată, mai pretenţioasă: mai intimă, prin aceasta înţeleg că e mai puţin preocupată de incidente, de situaţii extraordinare, de nenorociri mari şi grele, că nu are nevoie de ele pentru a izbucni, că se naşte din ea însăşi, curgând parcă de la izvor, palpitând numai din bătaia inimii, amestecată cu toată viaţa şi de-a lungul tuturor zilelor; mai pretenţioasă, prin aceasta înţeleg că îşi atribuie şi pe faţă de data aceasta, îndrumarea morală a vieţii, că se erijează în dominatoarea de drept a existenţei omeneşti, că se crede o virtute, că se socoate o datorie, că se consideră a fi conştiinţă şi, prin urmare, că înlocuieşte morala, al cărei loc era, de fapt, de multă vreme gol, datorită unui egoism sentimental şi înduioşat.

Câte lucruri într-un singur roman!

— Toate aceste lucruri existau, acolo, pentru că, în Noua Eloiză, Rousseau s-ia prezentat pe sine în întregime, cu ceva din viciile lui, cu multe din vanităţile lui, ca multe din bunătăţile şi duioşiile lui, cu mult din acea credinţă, veşnică la el, că totul e o chestiune de inimă bună, fără să fi ştiut niciodată cum se poate cunoaşte că o inimă e bună; fiindcă, în sfârşit, tot în romanul său, acest maestru al romanelor s^a zugrăvit în modul cel mai deschis şi s-a spovedit în modul cel miai complet.

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/343

VI

„CONFESIUNILE” *

Confesiunile sale nu sunt decât un adaos la acest roman. Ele sfaiţ mai atrăgătoare, mai surprinzătoare, ne prind şi ne captivează şi mai mult fiindcă aici spune eu; de asemenea, mai plăcute la citit pentru noi, fiindcă stilul nu mai e aproape deloc declamator, nici încordat; ele nu ne spun aproape nimic în plus despre el, despre sentimentele lui şi nici despre filosofia lui generală. Aici se vede bine, dar nu-i decât o confirmare a ceea ce se ştia dinainte, cât de puternic şi^a pus pecetea pe Rousseau viaţa dusă de el în tinereţe, în ce măsură originalitatea însăşi a lui Rousseau se datorează anilor lui de vagabondaj, de nepăsare, de veselă trândăvie, de lipsă de sociabilitate şi, de ce n-am spune-o, de imoralitate. Sunteni într-un fel şi într-altul, suntem în multe feluri; suntem mai ales ceea ce iubim în noi. Ceea ce Rousseau a adorat în el şi ceea ce a fost întotdeauna, din viaţa puternică pe care o creează în noi amintirea atunci când amintirea e o încântaire, este acel Rousseau dintre douăzeci şi treizeci de ani. Unii caută, pare-mi-se, cauzele mizantropiei lui în resentimentul amar faţă de anii de umilinţă şi de încercări. Dar anii aceştia n-au fost niciodată pentru el încercări şi nu l-au umilit niciodată. I-a trăit desfătându-se, ba chiar este mândru de ei. Nu i-a rămas un gust amar, ci mai are pe buze mân-gâierea şi parfumul lor. Nu le alungă amintirea, oi se refugiază şi trăieşte în ea cu o adevărată încântare. Dacul Léman, Savoia, Les Chanmettes. Vadul, cireşul, malurile râului Saône, poştalionul din Montpellier, sunt refugiile lui Rousseau, sunt locurile unde-şi găseşte tihna, zâmbeşte, se destinde, se odihneşte şi unde îi place să întârzie cu voluptate pentru că acolo se regăseşte.

— Să nu vă închipuiţi un plebeu clare a trudit şi a suferit şi care spune lumii cu trufie: iată ce a îndurat un om ca mine înainte de a-şi face loc sub soare. Închipuiţi-vă, Dumnezeule, ceva foarte asemănător cu un sălbatec, ciJ.- J. Rousseau, Confesiuni, ed. Cât.

Vilizat aproape fără voia lui, care nu urăşte absolut deloc lumea noua în care a intrat şi e măgulit că este socotit inteligent, dar o oam dispreţuieşte, siniţindu-se aici foarte stingherit şi care mângâie cu o privire lungă, pierdută în depărtare, frumosul pustiu vast şi liber, coliba răcoroasă, cărăruia ce duce spre izvoare, florile din crâng, întinsul senin şi adânc al cerului care te îndeamnă uneori la somn şi întotdeauna la visare.

Şi, din clipa aceea, concluzia nu mai este: cât de vinovaţi sunt oamenii civilizaţi! Ci, mai degrabă: cât de proşti sâirt! Ce nevoie este de atâta osteneală? La ce bun aceste arte, aceste ştiinţe, aceste ambiţii, aceste eforturi, aceste complicaţii ale vieţii, aceas. Ă trudă uriaşă pentru a te îndepărta de ţintă? De ce n-am rămas mereu tânăr? Eu am fost tânăr vreme atât de îndelungată, fără greutate şi simţindiu-mă fericit! De ce n-a rămas omenirea pururea copil? A trăit în copilărie vreme atât de îndelungată, fără îndoială, în tihnă, trândăvia, visare, blândeţe şi candoare! Şi visul reîncepe ou Areadia pierdută, dispreţuită, uitată şi, poate, atât de uşor de recucerit.

Iată de ce mizantropia iui Rousseau rămâne, aproape întotdeauna, amabilă cel puţin; şi reuşeşte mai puţin chiar decât ar dori-o el să fie stânjenitoare şi enervantă. Simţim întotdeauna, dedesubt şi chiar mai aproape, foarte la suprafaţă, sub un val uşor de melancolie, sau sub cutele scrobite, dar nu prea groase, ale frazelor declamatorii, visul nevinovat al unui copil, puţin răzgâiat, puţin vicios, foarte trufaş, dar plin de mărinimie, duios şi blând. Trebuie să ţinem seama că oamenii de acest soi sunt cei mai răi îndrumători de oameni; dar să nu negăm că sunt cei mai atrăgători dintre artişti şi să înţelegem influenţa pe care au exercitat-o, fără a accepta s-o suferim şi noi.

Şi iată de ce Confesiunile rămân şi acum opera cea mai plăcută la citit a lui Rousseau (cu excepţia celor câteva pagini pe oare grosolănia autorului – ajutată de cea a timpului – a lăsat pete ruşinoase). Pentru că în celelalte lucrări ale lui Rousseau sentimentul a devenit idee şi ideea e totdeauna atât de contestabilă, încât descumpăneşte şi supără, chiar atunci când e profundă. În

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/345

Confesiuni, Rousseau, şi-a dezvăluit sentimentul pur, cu naivitate, cu îngăduinţă, voi adăuga, dacă vreţi, împreună cu Voltaire, puţin cam prea pe larg. Asta pentru că Rousseau, în efortul pe care lna făcut de a se desprinde de societate, de civilizaţie, de lumea organizată, a ajuins aici să se desprindă chiar de teoriile pe care le elaborase cu trudă pentru a combate toate acestea, chiar de violenţele şi de mâniile pe care toate acestea i la inspirau. Din pairte-i nu ne mai oferă decât persoana lui şi, dacă stăm să ne gândim, aceasta era tot ce avea mai bun. Nu ne mai spune: ce prost e făcută lumea! Ne spune, în primul rând: „Iată cum am fost eu. Cât de bun eram!” Şi, cum în aceasta e un pic de adevăr, ar fi greu de spus în ce măsură confidenţa este mai mult ridicolă decât emoţionantă, sau mai mult emoţionantă decât ridicolă.

Şi iată încă un motiv care face ca aceste memorii să fie de o atât de izbitoare originalitate, printre toate celelalte memorii. Memoriile au întotdeauna ceva nepoliticos şi nici ale lui nu scapă de acest destin comun. Întotdeauna este o nemaipomenită obrăznicie să faci lumea să se preocupe de persoana ta, să te prezinţi astfel drept o făptură excepţională. Dar când eşti într-adevăr o fiinţă ieşită din comun, nu numai pentru că eşti un om de geniu, ci pentru că ai avut o lege de dezvoltare deosebită de a celorlalţi, atunci, chiar dacă păcătuieşji împotriva smereniei, cel puţin nu mai păcătuieşti împotriva bunu-lui-simţ vorbind despre tine. Atunci memoriile sunt o explicaţie a unor păreri şi a unor teorii, explicaţie de care, la rigoare, ne-am putea lipsi, dar care-şi are sensul, utilitatea şi valoarea ei. Memoriile lui Voltaire nu aveau de ce să fie scrise, întrucât nici un om n-s. Fost mai mult decât el modelat de lumea în care şi^a petrecut tinereţea şi această lume era cunoscută. Dar memoriile unui vagabond devenit parizian la patruzeci de ani şi care are geniu, trebuiau să fie scrise. Aş vrea să le fi avut pe cele ale lui La Fontaine, deşi nici acestea nu-mi sunt necesare; dar mi-ar fi fost agreabile – cu atât mai mult cu cât ar fi fost modeste cu naivitate în loc să fie orgolioase cu naivitate.

346/STUDII LITERAKE

În sfârşit, remarcaţi această ultimă deosebire dintre memoriile lui Rousseau şi ale celor mai mulţi dintre ceilalţi. Celelalte memorii, în majoritatea lor, au acest cusur, destul de grav poate, că sunt false. Scriem, la şaizeci de ani, povestea tânărului care am fost noi şi pe care nu-l mai cunoaştem. Nu mai putem să-l cunoaştem. Intre el şi noi se situează viaţa noastră care-l pune în umbră. Îl reconstruim; şi din ce? Din ceea ce ne sugerează vanitatea noastră; şi el apare aşa cum, cu ideile noastre de sexagenari, ne-ar fi plăcut să fi fost la douăzeci de ani, cum afirmăm că am fost cu adevărat. De aici, toţi acei tineri înţelepţi de care sunt pline memoriile. Tot vanitatea, dar de un alt soi, produce la Rousseau un efect contrar. Cel pe care-l iubeşte nu este, nu este nicidecum acel Rousseau de cincizeci de ani. Îl găseşte stricat, viciat, corupt de societatea în care s-a lăsat atras, puţin doar reabilitat de semi-singurătatea pe care a redobândit-0. Cel pe care el nna încetat să-l iubească este acel Rousseau de treizeci de ani şi el nu l-a părăsit, ca să spunem aşa, într-atât a continuat să-i fie drag. Datorită dragostei pe care ija purtat-o întotdeauna. l-^a păstrat viu şi foarte aproape de el. Este prezent, neschimbat, sau aproape neschimbat, pentru că a fost conservat prin cultul cu care este onorat. Rousseau îl regăseşte de îndată ce se retrage în singurătate. De aceea, cât de viu este el în aceste pagini, cât de tânăr cu adevărat, nici veştejit de timp, nici fardat de efortul neputincios al unei reconstituiri migăloase! Orgoliul, aproape monstruos, a avut, din punctul de vedere al artei, un efect minunat: a dus la o înviere.

Aşa se face că aceste Confesiuni sunt un roman; sunt un roman prin aranjamentul delicat, prin arta de a te face să aştepţi, de a pregăti şi de a prezenta incidentele, de a pune în plină lumină, într-o lumină vie, momentele impresionante, evenimentele hotărâtoare din viaţa unui suflet; dar e un roman plin de adevăr, de sinceritate, de sinceritate insolentă, dar de sinceritate; plin de candoare, de candoare cinică, dar de candoare; una dintre informaţiile cele mai sigure, cele mai complete din câte avem despre sufletul omenesc, despre tristele lui bucurii, despre dorinţele lui pătimaşe şi nelămurite, despre cliJEAN-JACQUES ROUSSEAU/347