Emlékkönyv Imreh István születésének nyolcvanadik évfordulójára

Camil Mureşanu

Luministul Thomas Jefferson

Numele lui Thomas Jefferson este asociat cel mai frecvent cu Declaraţia de Îndependenţă a Statelor Unite, al cărei principal autor a fost. Semnificaţia politică excepţională a acestui act în viaţa marii republici transoceanice, ecoul pe care l-a avut în conştiinţa omenirii la data adoptării sale, ca şi ulterior, datorită ideilor înaintate pe care le cuprinde, formulate cu inegalabilă conciziune şi eleganţă, determină întrucâtva o restrângere a unghiului din care este privită şi apreciată una din personalităţile cele mai profunde şi multilaterale din istoria americană. Aceasta, fireşte, mai puţin în Statele Unite, sau în cercurile avizate din sfera culturii de limbă engleză.

Ca autor al Declaraţiei de Independenţă şi în special al celebrului ei preambul, Jefferson se înscrie în rândul gânditorilor care, în veacul al XVIII-lea, au împărtăşit principalele idei filozofico-politice ale luminis­mului: drepturile naturale ale omului, baza contractuală a relaţiilor politice în societate, dreptul la rezistenţă împotriva alterării acestui echilibru contractual, sau a nerespectării drepturilor naturale specificate în Declaraţie prin triada: viaţa, libertatea şi căutarea fericirii.

Luminismul e departe însă de a se reduce la aceste câteva idei. Ca expresie intelectuală a aspiraţiilor societăţii către o profundă şi totală prefacere, pe urma căreia se va dezvolta şi con­solida societatea modernă, luminismul a pus în cauză interpretarea a tot ce se considera că poate să determine ori să influenţeze condiţia umană, de la detaliul cotidian până la cadrul cosmic, şi la finalitatea existenţei. Enciclopedismul reprezentanţilor săi derivă, evident, din această vocaţie funciară către cuprinderea totalităţii, a universalului. El mai derivă şi din caracterul său de sinteză, de cristalizare deplină a sensurilor unei întregi perioade din istoria anterioară a culturii. Umanismul şi raţionalismul, predominant contemplative până în pragul veacului al XVIII-lea, dirijând orientarea observaţiilor şi acumulărilor de cunoştinţe în cadrul unui proces pe care l-am putea numi o primă „explozie informaţională” cu adresă la natură şi societate, şi-au descoperit în luminism capacităţile de acţiune, de transformare a realităţii social-politice.

Pe de altă parte, grefat pe problemele social-politice şi moral-intelectuale ale epocii şi căutând a descoperi soluţiile depăşirii lor, luminismul a avut o largă arie de răspândire, din vatra sa occidentală pănâ în răsăritul şi sud-estul Europei într-o direcţie, până în ambele Americi, într-alta. Pe o asemenea suprafaţă el a dobândit o multitudine de nuanţe şi accente, expresie a adaptării la specificul condiţiilor locale. Diversitatea variantelor de forme şi de conţinut creează adesea impresia că ele nici nu ar aparţine, toate, luminismului propriu-zis.

Problema gândirii reprezentanţilor luminismului periferic impune, astfel, o cercetare atentă şi completă a manifestărilor acesteia, pentru a discerne, alături de nucleul principal şi comun de idei, notele locale, originale, care îmbogăţesc conceptul de ansamblu.

Pentru Thomas Jefferson, momentul redactării Declaraţiei de Independenţă, deşi cel mai important, nu este nici pe departe singurul care-i defineşte apartenenţa la filozofia luminilor. Raportarea sa integrală la această filosofie, cât şi identificarea notelor originale, personale sau specific americane, din gândirea sa, ne este îngăduită fie de examinarea altor lucrări, puţin cunoscute publicului din România, fie de aspectele practice ale activităţii sale.

Dintre lucrările lui Jefferson – de altfel destul de puţine la număr, el exprimându-se mai mult prin intermediul documentelor de stat şi al unei voluminoase corespondenţe – istoriografia americană a relevat din totdeauna importanţa celei intitulate Note asupra statului Virginia, scrisă în 1781 şi tipărită mai întâi la Paris în 1785, unde în anul următor a apărut şi o traducere franceză.

Această lucrare constituie răspunsul la un chestionar adresat de secretarul de atunci al reprezentantului Franţei în Statele Unite guvernatorilor celor 13 state şi altor înalţi demnitari americani, în scopul documentării detaliate asupra noului stat, care-şi proclamase recent independenţa. Jefferson, ales guvernator al Virginiei la 1 iunie 1779, a fost printre foarte puţinii care, în acea perioadă extrem de dificilă a războiului, a găsit totuşi răgazul să răspundă chestionarului primit. Răspunsul său a reprezentat o lucrare de peste 300 pagini, distribuite pe 23 de capitole. Cu alte cuvinte, o veritabilă monografie a statului său natal. O simplă enumerare a capitolelor este şi ea semnificativă pentru cunoscuta vocaţie enciclopedică a gânditorului luminist. Lucrarea tratează în ordine despre: hotarele Virginiei, râurile, porturile maritime, munţi, cascade şi peşteri, produse minerale, vegetale şi animale, climat, populaţie, forţe militare, marină, populaţia aborigenă, împărţire administrativă şi oraşe, constituţie, legi, şcoli, căi de comunicaţie, religie, moravuri, manufacturi, comert, finanţe ş. a. m. d.

Dar dacă aceste titluri de capitole, care ne duc imediat cu gândul spre compartimentarea sistematică a lucrărilor de acest gen în opera luminiştilor francezi – de ex. Voltaire – i-au fost sugerate lui Jefferson de înseşi întrebările chestionarului pe care-l avea în faţă, modul în care el răspunde, conţinutul capitolelor pun în evidenţă dimensiunile multiple ale concepţiei sale luministe. Notele asupra Virginiei sunt mult mai mult decât o monografie: un eseu filozofic. Jefferson nu descrie doar sistemul de guvernare, ci reflectează asupra naturii guvervării; nu descrie numai instituţiile de învăţământ, ci în acelaşi timp discută scopul sistemului educaţional; zugrăvirea condiţiei sociale diverse a populaţiei aborigene sau a celei de culoare îi prilejuieşte incursiuni în probleme de morală, corelate cu cele ale naturii umane, ale unităţii sau diversităţii acesteia.

Un asemenea pasaj, de profundă rezonanţă umanitară, este cel consacrat de Jefferson sclavajului. De reţinut că el atacă problema din proprie iniţiativă, deoarece în chestionarul amintit nu figura o asemenea întrebare. Ocazia i se iveşte însă atunci când îşi propune să descrie obiceiurile şi moravurile din Virginia. Pe acestea le consideră susceptibile de gravă corupţie, deoarece relaţiile dintre stăpân şi sclav se caracterizează prin dezlănţuire de patimi, prin exercitarea despotismului de o parte şi constrângerea la supunere înjositoare de altă parte. Spectacolul – consideră Jefferson – e dăunător educaţiei copiilor, pe plan moral şi civic. Sclavajul, mai adaugă el, corupându-l pe om din punct de vedere moral, compromite indirect şi progresul material, aplicarea omului către munca directă, productivă, şi respectul pentru ea. El zdruncină sentimentele şi convingerile politice ale cetăţenilor, fiindcă e greu să se mai creadă în libertate ca fundament al statului, cănd jumătate din membrii săi sunt privaţi de ea.

Atitudinea lui Jefferson faţă de sclavaj e printre cele mai tipice pentru luminismul său. El însuşi proprietar de pământ şi de sclavi, repudiază totuşi pe plan intelectual propria sa poziţie socială, considerând sclavajul, privit din punctul de vedere al raţiunii, ca un rău moral şi o încălcare a ordinei naturale a lucrurilor. Aceasta decurgea din convingerea fundamentală a filosofiei luminilor că omenirea este unitară, este în esenţă aceeaşi, pe orice meridian, în orice condiţii spaţio-temporale, indiferent de aparenţele care o diferenţiază, ca de pildă aspectul fizic al diferitelor rase şi popoare.

Ar fi greşit să credem că, la fel cu filosofii luminişti din Europa, Jefferson s-a mărginit să-şi declare convingerile, nereuşind decât sporadic, a putea acţiona în vederea traducerii lor în fapt. Fără îndoială, coaliţia de interese favorabile menţinerii sclavajului era, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, prea puternică spre a fi înfrântă, iar Jefferson nu era omul mijloacelor radicale, revoluţionare, al angajării într-o tentativă imediată de desfiinţare a sistemului. În schimb, cumularea de către el – gânditorul şi teoreticianul – a unor funcţii de guvernare, pe plan statal sau federal, l-a pus în situaţia iniţierii şi chiar a aplicării unor măsuri legislative de restrângere a sclavajului. Ca membru al adunării reprezentative a Virginiei a fost autorul legii care interzicea importul de sclavi în acest stat, iar mai târziu, ca preşedinte al Statelor Unite, a semnat o lege similară cu efect asupra întregului teritoriu federal.

Tot în Virginia a încercat să întroducă, dar fără succes, o lege care prevedea declararea ca liberi a tuturor negrilor născuţi după 1800, ceea ce ar fi dus la dispariţia treptată a sclavajului din cadrul statului. Un alt proiect de lege propus de el, în calitate de membru al unui comitet al Congresului, prevedea interzicerea sclavajului după anul 1800 în toate teritoriile de la vest de Allegheny. Proiectul n-a putut fi votat, lipsindu-i un singur vot. O nefericită împrejurare, despre care Jefferson scria: „glasul unui singur individ ... ar fi împiedicat răspândirea acestei abominabile crime peste noile teritorii. Şi astfel soarta a milioane de oameni care încă nu s-au născut a depins de un singur om, iar cerul a tăcut în acea clipă îngrozitoare.”

Rezultatele, ca şi insuccesele lui Jefferson în problema dacă nu a abolirii, cel puţin a limitării sclavajului, ne conduc spre constatarea unei nuanţe deosebitoare a lumunismului american faţă de cel european, sau poate mai exact spus a circumstanţelor diferite ale dezvoltării sale. În Europa, luminismul a fost vehiculat de cercurile intelectuale, provenite din nobilimea liberală sau din burghezie. În faţa acestor cercuri se ridica bariera oficialităţii constituite: instituţii politico-sociale, privilegii, biserică, regalitate. Cu mici excepţii, luminismul european a rămas o mişcare de opoziţie. E adevărat că factorii de decizie şi de conducere ai societăţii au preluat unele idei ale sale, traducându-le într-un „reformism de sus”. Dar această preluare a fost parţială, nu arareori deformată, şi dictată de scopuri diferite – mult mai limitate – de ale luminismului propriu-zis. Între „filosofi” şi „puterea politică” persistă o barieră mai greu de trecut, decât sunt dispuse să conceadă unele înterpretări idealizante.

În Statele Unite, în urma victoriei obţinute în războiul de independenţă, luminismul se desfăşoară pe un teren eliberat de obstacole. Aici s-au creat condiţiile întrunirii în aceeaşi persoană a filosofului şi a factorului de decizie. Jefferson însuşi e un exemplu. Prin el în special, luminismul a putut fi integrat într-un program legislativ şi de guvernare. De aci caracterul mai realist, mai practic, al luminismului american în comparaţie cu cel european.

Revenind la Notele asupra Virginiei e de apreciat un alt revelator capitol al lor – cel consacrat religiei. De fapt, era un prilej pentru Jefferson de a-şi expune ideile în materie de libertate a conştiinţei şi de a aduce un vibrant elogiu raţiunii. Jefferson combate în acest capitol ideea unei biserici oficiale, preconizează separarea completă a bisericii de stat, egalitatea tuturor confesiunilor şi toleranţa faţă de toate, ca şi libertatea nelimitată a gândirii. „Nu pare a fi încă suprimată eroarea – scrie Jefferson – de a crede că actele gândirii trebuie să se supună constrângerii legilor la fel cu cele ale trupului. Se uită că guvernanţii nu pot avea autoritate asupra unor drepturi naturale decât în măsura în care ele sunt supuse autorităţii lor prin liberconsimţământ. Or, conştiinţa n-a fost şi n-a putut fi niciodată supusă autorităţii umane, fiindcă ea este singurul agent efectiv împotriva erorii ... Numai eroarea are nevoie de sprijin oficial, pe când adevărul se sprijină singur...”

Nu este greu de constatat măsura în care Jefferson idealizează – la unison cu întreaga gândire luministă – virtutea, forţa şi autonomia raţiunii. El comitea o eroare prin însăşi proclamarea acesteia drept pavăză certă împortiva erorii. Dar, în condiţiile secolului al XVIII-lea, absolutizarea valorii raţiunii în faţa prejudecăţilor impuse de despotismul monarhic şi clerical reprezenta o eroare fecundă pentru progres, la fel cu revendicarea neîngrădirii sale prin constrângeri exterioare.¹⁰⁵³

Ca şi în cazul altor idei luministe profesate de el, Jefferson s-a aflat şi în acest caz într-o situaţie mai fericită decât confraţii săi, filosofii europeni. El a reuşit să le traducă în fapt, cel puţin pentru statul său, Virginia, unde s-a adoptat statutul de libertate religioasă propus şi redactat de el – cel mai înaintat şi tolerant act de această natură legiferat până atunci în vreo parte a globului.

Jefferson a mai tratat şi o altă problemă centrală a luminismului, aceea a rolului instrucţiei şi educaţiei. În Europa, filosofi luminişti au preconizat în operele lor răspândirea culturii în mase prin intermediul învăţământului, văzând în aceasta o modalitate de combatere a prejudecăţilor, de descătuşare a forţei imanente a raţiunii şi, ca atare, de dezvoltare a unei baze largi a înţelegerii necesităţii de a combate şi limita despotismul spiritual, de a netezi calea prog­resului material şi moral. În reformismul nobiliaro-monarhic, inspirat parţial din concepţia educaţională luministă, învăţământul lărgit, sistematizat şi modernizat întrucâtva în conţinut, dobândea o funcţie utilitară mai restrânsă: el trebuia să servească adaptării statului şi vechiului regim la procesele de transformare economică şi socială, să ofere cunoştinţele practice reclamate de dezvoltarea administraţiei, a tehnicii militare, a celei manufacturiere şi agricole, a fiscalităţii. Creându-şi cadre mai numeroase şi mai pregătite, statul înţelegea totodată să asume un control şi o influenţă mai stricte asupra formării acestora din punct de vedere civic şi moral, substituindu-se pe acest plan bisericii, a cărei autonomie instituţională şi ideologică nu se mai concilia deplin cu centralismul potenţat şi dirijat al statului din veacul al XVIII-lea.

Luminismul american – şi Jefferson în primul rând – împărtăşeşte aceeaşi convingere totală în valoarea învăţământului pentru toţi cetăţenii. Şi aci însă cu o deplasare de accent pe funcţia sa practică politică. Fondând o nouă societate, cu instituţii reprezentative la toate nivelurile, părinţii spirituali ai independenţei americane au intuit rolul instrucţiunii publice ca factor de garantare a funcţionării eficiente şi durabile a unui asemenea sistem de guvernământ, care – după cum se exprima James Madison – dacă nu e conjugat cu instrucţiunea poporului sau cu mijloacele de a o dobândi, „nu este decât prologul la o farsă sau la o tragedie”. Iar Jefferson scria în anul 1785: „Cred că cea mai importantă lege în toată legislaţia noastră este de departe aceea privind difuzarea cunoştinţelor în popor. Nu poate fi întrevăzut nici un alt fundament mai sigur pentru păstrarea libertăţii şi fericirii.”

Jefferson raportează deci funcţia învăţământului direct la drepturile naturale pe care le enunţase în Declaraţia de Independenţă. În comparaţie cu concepţia luminismului european despre învăţământ – mai abstractă în plan teoretic, mai îngustă şi cu intenţii în fond conservatoare în cel practic – luminismul american integrează învăţământul în mod organic între elementele constitutive şi funcţionale ale unui regim democratic.

Supremul gest pe care Jefferson l-a săvârşit spre a-şi marca identificarea cu acest luminism adaptat specificului societăţii americane, este redactarea propriului epitaf. A deţinut în cursul vieţii numeroase funcţii publice, până la aceea de preşedinte al Staelor Unite. Dar a ţinut să se scrie despre el doar atât: „autor al Declaraţiei de Independenţă, al statutului pentru libertate religioasă în Virginia şi fondator al Universităţii statului Virginia”.

Omul de acţiune a dorit să rămână în memoria posterităţii drapat în mantia filosofului, a omului de cultură. E o simbioză tipică pentru atitudinea mentală a generaţiei care, aşa cum a spus cândva G. B. Shaw, „trăia după cum îi dicta mintea şi inima, iar nu ziarele de mare tiraj”.