Era libertatii statul national-legionar

V. POLITICA EXTERNA

În politica externa am avut de luptat atât cu duplicitatea diplomatiei germane cât si cu duplicitatea lui Antonescu. Pâna la urma s-a ajuns la un acord între guvernul german si conducatorul statului casa ne elimine de la putere.

1. Umbre în relatiile cu axa

În timp ce în interior biruinta legionara se cristalizase în Statul National – Legionar, nu tot asa de clare erau relatiile noastre cu Puterile Axei. Contrar aparentelor, nici la Roma si nici la Berlin pozitia miscarii nu se prezenta sub auspicii favorabile. Ca sa întelegem strâmtoarea în care am ajuns mai târziu în raporturile noastre cu aceste puteri, trebuie sa recapitulam în câteva cuvinte, politica Axei fata de România în aceasta perioada de tranzitie, de la sfârsitul lui August pâna la 14 septembrie 1940.

Dupa ce dictatul de la Viena fusese acceptat la Bucuresti, atât Berlinul cât si Roma erau dispuse sa colaboreze cu Regele Carol, ignorând atât sentimentele de revolta ale populatiei cât si sacrificiile miscarii legionare. Toate rapoartele anterioare ale lui Fabricius erau concepute în favoarea fostului suveran, în sensul ca cu toate repetatele lui acte de duplicitate fata de Axa si cu toate represiunile sângeroase contra Garzii de Fier, ramâne singurul factor capabil sa garanteze stabilitatea interna si integrarea pacifica a României în sistemul Puterilor Axei. De aceea Legatia germana ne-a cerut noua, a doua zi dupa dictatul de la Viena, sa pastram liniste, deoarece asa cer interesele Germaniei.

Aceasta a fost prima faza a politicii germane fata de România, care umple intervalul de la 31 August la 4 Septembrie 1940. Când însa evenimentele au luat alt curs, gratie revolutiei legionare, si Antonescu a fost chemat la Palat Fabricius a luat în considerare si eventualitatea abdicarii Regelui Carol si substituirii lui cu Generalul, tocmai atunci numit Presedinte de Consiliu. Informat si Berlinul, a început sa navigheze în aceeasi directie. Regele nu mai parea indispensabil pentru garantarea ordinii interne si a prieteniei cu Axa, caci se ivise pe scena substituirea lui, Generalul Antonescu, capabil sa joace acelasi rol, fara sa fie grevat de trecutul acestuia. Aceasta este faza a doua a politicii germane fata de România, în acele zile de mari zguduiri nationale.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Urmeaza faza a treia, a proclamatiei Statului National – Legionar, la 14 Septembrie. Amploarea biruintei legionare, concretizata într-o forma noua de Stat a surprins cercurile germane din tara si din Berlin. Strategii de la Wilhelmstrasse prevedeau si chiar doreau o participare a miscarii în cadrul guvernului Antonescu, dar nu în proportia ce se realizase, cu aceasta penetratie profunda în Stat. Supararea lui Fabricius era cu atât mai mare cu cât nici nu fusese consultat la formare noului guvern. Se stia, evident, ca se duc tratative între mine si Antonescu, dar Legatia Germana ramasese în afara de procesul politic în curs. Când s-a dat pe fata politica noului guvern, Fabricius si consilierii lui n-au putut sa se opuna, dar în sinea lor au pastrat anumite rezerve si amaraciuni, sperând ca într-un viitor apropiat punctul lor de vedre sa prevaleze din nou.

Fabricius mai avea si un motiv personal sa fie nelinistit de proclamarea Statului National – Legionar. El ramasese descoperit, în solutiile ce le preconizase referitor la România, atât la Berlin cât si la Bucuresti. Ani de zile a aparat tronul Regelui Carol, cu toate faradelegile acestuia, descriind miscarea în termeni minori, ca incapabila sa devina factor de guvernamânt. Fata de mesele legionare, care iesisera ca din pamânt la 6 Septembrie, se simtea acum umilit si vinovat.

Situatia lui Fabricius era penibila. Toate expertizele lui de politica externa pentru rezolvarea problemei românesti se prabusisera. Atunci si-a cautat refugiul la Antonescu, devenind un fel de umbra a acestuia, însotindu-l în toate deplasarile lui din Capitala, cautând a-i descoperi slabiciunile si posibilitatile de alianta pentru a-si apara propria lui pozitie. De la început s-a stabilit o prietenie strânsa între Fabricius si General, care, mai târziu, pe masura ce s-au cunoscut mai bine si si-au descoperit reciproc intentiile si planurile, s-a transformat într-o complicitate progresiva pentru expulzarea Legiunii de la putere.

Atitudinea lui Fabricius fata de miscare era întarita si de faptul ca la Berlin domnea aceeasi mentalitate. Berlinul a fost surprins de brusca ascensiune a miscarii legionare la putere, fapt care venea în contrazicere cu rapoartele lui Fabricius de pâna atunci si chiar cu obiectivele generale ale politicii germane în Europa. Am aratat, la începutul lucrarii, cum era conceputa „noua ordine europeana” din perspectiva lui Hitler. Se baza pe predominanta Reichului, cu excluderea nu numai a oricarui rival, dar si a oricarei concurente pe continent. Nationalismul românesc, ca oricare alt nationalism, nu era vazut cu ochi buni la Berlin, caci reprezenta o piedica în calea realizarii planurilor germane de hegemonie în Europa.

Cu aceste perspective nefavorabile pe plan extern a început guvernarea legionara. La început am putut sa ne strecuram profitând de confuzia ce domnea atât la Bucuresti cât si la Berlin referitor la sprijinul de care ne bucuram din partea Reichului. Generalul îsi imagina ca miscarea este un factor sine qua non al politicii germane în România si numai prin colaborarea cu ea îsi poate consolida conducerea Statului. La rândul lor germanii nu stiau cât de legat este Generalul de miscare si nu cutezau sa faca vreun pas gresit, exprimându-si îndoieli asupra colaborarii cu noi. Pe masura ce aceasta cortina de confuzii s-a clarificat, pe masura ce Fabricius s-a convins ca Generalul nu este atât de atasat de noi si ca, în realitate, nu urmareste altceva decât sa dispuna de puteri absolute în Stat, iar pe masura ce si Antonescu a aflat ca pozitia noastra la Berlin nu este tocmai atât de solida cum îsi imaginase la început, în aceiasi masura s-a tesut si s-a adâncit conspiratia antilegionara, care a dus, în final la lovitura de la 21 Ianuarie 1941.

2. Audienta lui Fabricius

Abia se instalase noul guvern si Fabricius, Ministrul Reichului la Bucuresti, îmi solicita o audienta. Cineva de la Legatia germana telefonase la Presedintie si cineva din jurul meu îmi comunicase cererea lui Fabricius. Interventia Legatiei se petrecuse într-un val vârtej de întrevederi si convorbiri, fiind asediat din toate partile, încât n-am putut raspunde imediat. Retinusem telefonul primit de la Legatie si nu asteptam decât un moment mai linistit pentru a-l primi.

Cum nu eram initiat în chestiunile de protocol, nu mi-am dat seama ca întârzierea raspunsului meu putea sa aiba si o alta semnificatie: îl tin în asteptare pe Fabricius pentru ca este un fel de „personna non grata” pentru miscare. Departe de mine gândul de a-l trata pe Ministrul Reichului cu raceala sau indiferenta, dar în mintea lui Fabricius nu mai exista nici un dubiu ca la mijloc este acest motiv, ca nu vreau sa-l primesc din cauza atitudinii lui permanent ostile fata de miscare.

Nelinistit de situatia lui personala, în disperare de cauza, Fabricius s-a adresat Ministrului nostru de Externe, Mihail Sturdza, rugându-l sa intervina pe lânga mine pentru a-i acorda audienta ceruta. Sturdza m-a informat imediat de starea de spirit a lui Fabricius si de interpretarea ce-o da acesta întârzierii raspunsului meu. Mi-am dat seama de eroarea facuta si în aceiasi zi i-am fixat audienta.

Întâlnirea a avut loc la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, chiar în sala unde se tineau reuniunile Consiliului de Ministri. Fabricius a venit însotit de Mihai Sturdza. I-am explicat mai întâi ca amânarea se datoreaza unei pure întâmplari, fiind sub presiunea a zeci de chestiuni care trebuiesc rezolvate, si l-am rugat sa ma ierte.

În cursul întrevederii nu s-a tratat vreo tema deosebita. A fost o audienta de prezentare si cunoastere reciproca. I-am exprimat dorinta si speranta ca colaborarea cu Ministrul Afacerilor Straine se va desfasura în termeni cordiali si în interesul comun al ambelor tari. L-am asigurat de loialitatea noastra fata de General, care a salvat România de la prabusire.

În tot timpul întrevederii , care a fost scurta, Fabricius nu s-a simtit în largul lui. Ma privea cu ochi banuitori, Încercând sa-si faca o parere despre acest tânar ridicat din neant în ierarhia suprema a Statului.

L-a despartire mi s-a parut ca a plecat multumit si împacat convigându-se ca temerile lui nu erau fondate.

3. Reteaua de sabotori englezi de pe Valea Prahovei

O prima chestiune de politica externa de care ne-am izbit chiar la începutul guvernarii noastre a fost arestarea de catre legionari a unor supusi englezi ce-si aveau resedinta pe Valea Prahovei.

Cine erau acestia? Cu îngaduinta guvernelor din timpul dictaturii carliste, îndata dupa izbucnirea razboiului, în Septembrie 1939, serviciile engleze au organizat o retea de sabotori pe Valea Prahovei, cu misiunea sa repete operatia din primul razboi mondial, azvârlind în aer sondele de petrol si incendiind rafinariile. Daca s-ar fi realizat acest plan, ar fi avut grave urmari pentru operatiile militare ale Puterilor Axei, avizate în mare parte la aprovizionarea cu petrol românesc.

Paralel germanii, pentru a preîntâmpina eventualele acte de sabotaj ale agentilor englezi, au implantat un serviciu propriu de securitate pe Valea Prahovei, însarcinat sa supravegheze activitatea acestora si sa comunice orice fapt suspect. Guvernul Reichului, pe baza rapoartelor primite din România, intervenea la Bucuresti, ori de câte ori li se parea situatia grava, denuntând activitatea agentilor englezi si facând presiuni ca sa fie împiedicati. Regele Carol ,desi era initiat în planurile engleze de paralizare a industriei petroliere românesti, totusi nu-i convenea sa se înfrunte direct cu Reichul de teama represaliilor. El lasa englezilor toata libertatea sa-si pregateasca actele lor de sabotaj, dar ori de câte ori primea vreun avertisment dur de la Berlin, se grabea sa intervina pentru a opri executarea lor. Retelele engleze se abtineau pentru moment de la actiune, dar nu erau dezradacinate. Ele ramâneau mai departe în functie, sub binevoitoare protectie a guvernului român, pândind un moment favorabil, când ar putea sa duca la bun sfârsit misiunea lor.

În cadrul politicii de duplicitate ce-o ducea Regele Carol fata de axa, Moruzov, seful serviciului secret, avea o pozitie aparte. Îsi avea jocul lui propriu, independent de-al Suveranului. El stia de existenta sabotorilor englezi si era responsabil de siguranta lor, conform ordinelor primite de la Rege, care, în acelasi timp avea grija sa-i comunice lui Canaris sabotajele ce pregatesc englezii în România, pentru ca pe baza acestor servicii aduse Reichului, în cazul unei victorii germane sa-si poata pastra postul si influenta lui în România. În modul acesta, guvernul Reichului dispunea de o dubla sursa de informatii: a propriilor lui agenti de pe Valea Prahovei, dar si de rapoartele lui Canaris, întocmite pe baza a ceea ce primea de la Moruzov, încât atunci când dispunea sa se intervina la Bucuresti prin Legatia germana, Regele ramâne perplex, atât erau de precise si amanuntite datele servite de Fabricius. Nu-i mai ramânea altceva de facut decât sa se plece în fata evidentei, ordonând „sabotarea” actelor de sabotaj pregatite de englezi.

Dupa biruinta legionara de la 6 Septembrie, serviciile engleze care operau pe Valea Prahovei au ramas descoperite, lipsindu-le înalta protectie de care se bucurau pâna atunci. Serviciul german de securitate a socotit momentul oportun pentru a elimina reteaua de sabotori din regiunea petrolifera, atât de periculoasa pentru interesele militare ale Germaniei, folosindu-se în acest scop de atasamentul ce-l aratau legionarii Puterilor Axei. Dr. Luptar, seful serviciului german de securitate de pe Valea Prahovei, a luat contact cu organizatia legionara din acest judet, care abia se înfiripase sub conducerea profesorului Mihail Tase, dezvaluindu-i existenta retelei de sabotori englezi si pericolul ce-l reprezenta atât pentru România cât si pentru Germania. Dr. Luptar a cerut ca legionarii sa intervina cât mai repede, pentru a-i face inofensivi pe agentii englezi, înainte ca acestia sa poata întreprinde ceva, profitând de starea de tranzitie în care se gaseste tara.

Mihail Tase, seful judetului Prahova, si Gheorghe Cârciumaru, devenit mai târziu seful politiei legionare din acelasi judet, au adus un nepretuit serviciu tarii, împiedicând reteaua de sabotori sa treaca la actiune. Pericolul era iminent, caci Generalul Antonescu, ocupat cu ocuparea teritoriilor cedate si cu multe alte probleme grave, n-ar fi putut lua conta-masuri eficace, cu atât mai mult cu cât noul guvern nu se constituise înca, iar aparatul Statului era tot cel vechi, mostenit de la regimul precedent. Legionarii locali au înteles importanta dezvaluirilor facute de Dr. Luptar si si-au asumat raspunderea de eliminare a acestei primejdii potentiale, chiar fara sa aiba o acoperire legala.

Într-adevar, facând o descindere la domiciliul unui oarecare supus englez Percy Clark, directorul unei fabrici de sârma, si sediul presupusilor sabotori, au descoperit un arsenal de unelte de distrugere: mari cantitati de explozive, pregatite pentru a fi utilizate, bombe incendiare si alte arme. Probele erau evidente. Supusii englezi implicati în afacere, Brazier, Yoring, Andersen, Treacy si altii, au fost sechestrati si, se pare, maltratati, un fapt regretabil, s-au înfatisat cu lux de amanunte, ca în aventurile lui Jules Verne, peripetiile, suferintele si pericolele prin care au trecut membrii Intelligence Service-ului din România. Se evoca în aceste carti gen „serie noire” numai salbaticiile legionarilor si nu se pomeneste nimic de „misiunea” acestor sabotori si de nenorocirea ce-ar fi putut-o provoca tarii. În ipoteza ca guvernul Majestatii Sale ar fi dat ordin agentilor lui din România sa execute planul prevazut-inexplicabil cum de n-au intervenit-si acestia începeau actiunile de distrugere, cu certitudine ca o divizie aero-purtata germana ar fi coborât în regiunea petrolifera, pentru a opri extensia dezastrului, si nu era exclus ca si rusii, profitând de starea de confuzie existenta în România, sa faca si ei o incursiune în restul tarii, pentru a lua „sub protectie”, Bucovina de Sud, regiune la care râvneau atât de mult caci le deschidea poarta spre Europa Centrala.

Suprimarea retelei de sabotori englezi de pe Valea Prahovei s-a facut fulminant, printr-o initiativa legionara locala, si fara stirea lui Antonescu. Dar desi era evident ca interventia legionarilor din Prahova, în colaborare cu serviciul german, a înlaturat o primejdie iminenta pentru tara, de care a beneficiat în primul rând Antonescu, Generalul n-a înteles importanta operatiei. Dupa constituirea guvernului, a fost alarmat prin multiplele canale care serveau de legatura între Presedintia Guvernului si serviciul englez, ca niste „supusi englezi” au fost sechestrati si maltratati de legionari la Ploiesti. De alta parte a intervenit si legatia engleza, cerând eliberarea cetatenilor „retinuti în mod abuziv”.

Generalul Antonescu a redus toata chestiunea la un „abuz al camasilor verzi”, fara sa se întrebe macar ce s-ar fi petrecut cu tara daca sabotorii englezi ar fi intrat în actiune. Singurul lui gând era atunci sa nu-i supere pe englezi, sa n-aiba neplaceri cu ei, si a dat ordin ca sechestratii sa fie eliberati, fara sa se mai faca cercetarile de rigoare de catre organele judiciare militare.

"Nu vreau sa am dificultati cu englezii, spunea în sedinta Consiliului de Ministri din 22 Septembrie 1940. I-au ridicat pe englezi! Ce-au cautat?"

O afacere de spionaj si sabotaj a tratat-o ca un „incident diplomatic”. Eu i-am aparat pe legionarii din Prahova, spunând ca „autoritatile de acolo nu si-au facut datoria”. Ma referam la vechile autoritati, la acele ramase de pe timpul lui Carol, care, cu stirea Palatului, au tolerat constituirea retelelor engleze de sabotaj.

Dar ma întreb cum ar fi procedat englezii daca pe teritoriul Marii Britanii s-ar fi descoperit o retea de sabotori. Ar fi fost dati în judecata si probabil condamnati la moarte!

4. Atrocitatile maghiare din Ardealul cedat. Discursul de la Brasov

Dictatul de la Viena daduse doua garantii României: garantarea noilor frontiere reduse la 2/3 din vechiul teritoriu si garantarea egalitatii de tratament a populatiei românesti ramasa în Ardealul de Nord, cu ceilalti cetateni maghiari. Articolul 5 al sentintei de la Viena stabileste acest principiu:

„Guvernul Regal Maghiar îsi asuma obligatia solemna de a echivala integral celorlalti maghiari persoanele care, pe baza prezentei decizii arbitrale, dobândesc cetatenia maghiara, dar sunt de nationalitate româna. Guvernul Regal Român îsi asuma în mod solemn obligatia analoga pentru cetatenii români de nationalitate maghiara care ramân pe teritoriul Statului Român”.

Aceasta clauza era cu atât mai necesar sa fie introdusa în textul dictatului cu cât majoritatea populatiei din Transilvania cedata era de origine etnica româna: dintr-o populatie de 2.603.589 locuitori, erau 1.304.898 români si numai 968.571 maghiari. Nedreptatea ce ni se facuse la Viena era evidenta: regiuni întregi de deasa si straveche populatie româneasca fusesera predate Budapestei.

Guvernul român a executat constiincios si în timpul prevazut dictatul de la Viena, dând ordin armatei sa se retraga din teritoriul cedat pe noua linie de demarcatie a celor doua tari. Operatiile de evacuare a Ardealului de Nord au început la 5 Septembrie 1940 si s-au încheiat la 15 septembrie 1940, fara cel mai mic incident, respectând întru totul articolul 2 din tratat:

„Guvernul Regal Român si Guvernul Regal Maghiar se vor îngriji ca evacuarea si ocupatia sa se desfasoare în perfecta liniste si ordine”.

Nu tot asa au înteles ungurii obligatiile luate. Românii, amintindu-si de suferintele îndurate de fratii lor de sub jugul maghiar se temeau, pe buna dreptate, ca vor reveni acele vremuri cumplite de teroare si deznationalizare fortata în teritoriul cedat, dar se mângâiau cu speranta ca Puterile Axei, care au patronat dictatul, nu vor tolera izbucnirile de ura ale vecinilor nostri, obligându-i sa se comporte civilizat. Românii se mai gândeau la tratamentul blând si uman de care s-a bucurat minoritatea maghiara în perioada României Mari, ceea ce ar putea avea ce urmare o purtare asemanatoare si din partea ungurilor. La unirea Ardealului cu patria-mama nu s-a înregistrat dincolo de munti nici un act de varsare de sânge contra populatiei maghiare. Caracterul tolerant al poporului nostru nu putea concepe sa verse sângele unor oameni fara aparare, chiar daca faceau parte dintr-o natie care ne-a asuprit o mie de ani. Sub stapânire româneasca, ungurii s-au bucurat de drepturi egale cu românii; au avut deputatii lor în Parlament, ziarele lor, scolile lor si au putut sa se exprime fara restrictie în limba lor materna.

Dupa semnarea dictatului de la Viena, chiar în aceeasi zi, ministrii de externe ai celor doua puteri arbitrare au facut declaratii clare si categorice asupra sensului si spiritului în care concep ei sentinta de la Viena, ceea ce a întarit încrederea poporului român ca nu se va întâmpla nimic grav la intrarea trupelor maghiare în Ardealul cedat. Von Ribbentrop a declarat cu acest prilej:

„Astazi s-a obtinut, în aceasta parte a Europei, o pacificare definitiva, în favoarea tuturor celor interesati. Sunt convins ca în modul acesta s-a creat o baza sanatoasa pentru relatii durabile si amicale între Ungaria si România”.

Ciano, ministrul de externe al Italiei a fost si mai explicit:

„Am avut în vedere un scop mai înalt; n-am vrut numai sa salvam pacea în aceasta parte a Europei, ci am vrut sa asiguram o pace solida si sigura. Aceasta stabilitate si aceasta siguranta pot fi obtinute numai prin bunavointa si justitie”. „Bunavointa si justitia” se cereau respectate de ambele parti. Ungurii contractasera aceleasi obligatii prin dictatul de la Viena, sa nu provoace acte ireparabile în relatiile cu românii.

Toate aceste garantii si declaratii cuprinse în actul de la Viena îi faceau pe români sa presupuna ca ocupatia maghiara va decurge în conditii civilizate, fara brutalitati sau varsari de sânge, respectându-se clauza nediscriminarii populatiei românesti în raport cu populatia maghiara.

Dar, din nefericire, n-a fost asa. Ocupatia s-a convertit în tragedie. De la primul pas facut de trupele maghiare peste granita de apus a tarii, un val de atrocitati si crime inimaginabile chiar si pentru cei mai pesimisti români s-a abatut asupra Transilvaniei cedate. Nu s-au petrecut niste acte izolate, care puteau fi interpretate ca opera unor elemente necontrolate, ci s-a extins progresiv cu înaintarea trupelor maghiare o actiune concertata, sistematica, de terorizare a populatiei românesti, realizata de bande organizate, cu sprijinul si încurajarea noilor autoritati. O furie devastatoare contra a tot ce este românesc s-a revarsat într-un crescendo înspaimântator, bagând groaza pâna si în copiii de scoala.

Scopul acestor violente, schingiuiri si varsari de sânge era ca, sub imperiul panicii, sa provoace o fuga în masa a populatiei românesti din teritoriul încorporat Ungariei, cautându-si refugiu în tara libera, pentru a slabi forta etnica a românismului din Ardealul de Nord. Planul maghiar a reusit partial. Aproape 200.000 de români care îsi aveau locuintele statornice în aceasta partea tarii si-au cautat salvarea peste noua frontiera, lasând în urma tot ce-au agonisit într-o viata de om. Furia maghiara s-a dezlantuit cu deosebita intensitate asupra paturii intelectuale românesti: preoti, profesori, învatatori, avocati, medici au fost ridicati de acasa cu ce aveau pe ei, încarcati apoi în vagoane de marfa si expediati fara nici o explicatie în punctele de intrare ale noii frontiere.

Fireste, asa s-a petrecut din totdeauna în trecutul viforos al neamului nostru, taranimea n-a putu fi clintita de pe locurile ei strabune, preferând sa îndure toate chinurile si umilintele din partea noilor stapânitori decât sa-si paraseasca vatra strabuna. Socoteala guvernului maghiar era ca taranimea româna, lipsita de îndrumatorii ei firesti, preoti si învatatori, va deveni o masa accesibila asimilarii, neputând rezista multa vreme severelor metode de maghiarizare.

Ecoul atrocitatilor maghiare izbea în tara libera ca valurile unei mari dezlantuite. Nu era zi în care sa nu se afle o noua veste grozava. Abia îsi revenise poporul nostru dupa catastrofa teritoriala, si o noua durere îl încerca si tulbura. În timp ce în România libera poporul respira usurat dupa alungarea tiranului de pe tron si îsi lega ranile cu o noua încredere în viitorul lui, din Ardealul de Nord nu se auzeau decât gemetele victimelor cazute prada represiunii maghiare. Ungurii nu intrau în ordine în teritoriul ocupat, ca o armata civilizata, ci semanând pretutindeni numai sânge li moarte. Pareau mai degraba o hoarda de navalitori, amintind cum au venit în Europa din fundurile asiatice, înainte de a se fi crestinat.

Situatia guvernului român era dificila, deoarece, prin noua noastra politica externa, atasându-ne puterilor Axei, nu puteam interveni cu energia cuvenita pentru a pune capat acestor salbaticii, obligându-i pe unguri sa-si respecte propria semnatura.

Abia se terminase marea manifestatie legionara de la 6 Octombrie , unde 100.000 de oameni au aclamat noua conducere, când am fost pus în fata acestei probleme de o gravitate exceptionala. Poporul astepta de la guvernul legionar un gest, un semn de putere si afirmare, care sa înfiereze furia nimicitoare a ungurilor contra populatiei românesti fara aparare. La Presedintie eram asaltati din ora în ora de stirile deprimante care veneau din Ardealul de Nord. Nu mai era timp de pierdut. Trebuia facut ceva, trebuia data o replica guvernului de la Budapesta, trebuiau denuntate si facute iresponsabile autoritatile maghiare pentru sângele varsat. În acele clipe de adânca îngrijorare, m-am decis sa tin acel discurs de la Brasov, care a fost primit cu o imensa satisfactie de întreaga populatie româneasca, de-o parte si de alta a noii frontiere.

M-am dus la generalul Antonescu si i-am spus de intentia mea de a vorbi în numele guvernului, pentru a denunta si condamna faradelegile savârsite de unguri în Ardealul cedat. Generalul, revoltat si el de cele întâmplate, m-a aprobat din toata inima. M-am pus imediat pe treaba pentru a redacta cuvântarea. Am ales Brasovul ca oras unde sa vorbesc, atât pentru traditiile lui culturale românesti cât si pentru asezarea lui în apropierea noii granite cu Ungaria.

În dupa masa de 9 Octombrie am pornit spre Brasov cu mai multe masini, în care luasera loc si însotitori mei. Adunarea era fixata pentru orele 9 seara, în aula Liceului Andrei Saguna. Pe drum, la intrarea în Sinaia, la o curba, soferul primei masini nu si-a dat seama, din cauza înserarii, de o cotitura si a intrat în santul soselei. Celelalte masini, ca niste oi, crezând ca este drumul cel mai bun, au luat aceeasi directie si ne-am trezit cu toate masinile în sant, izbindu-se una de alta. Sper norocul nostru, santul nu era adânc, iar viteza prea mica. Eram cu sotia mea si, dupa lovitura, ne-am uitat unul la altul sa vedem daca mai suntem întregi. În afara de o izbitura la un deget, care mi s-a încovoiat putin, nu ne-am ales decât cu sperietura. Pâna când s-au ridicat iar masinile de pe sosea, a trecut timpul si am ajuns cu întârziere la Brasov.

În fata liceului Andrei Saguna era o mare de oameni. Se instalasera megafoane, caci aula era neîncapatoare. Am intrat în sala si m-am urcat la tribuna, unde era totul pregatit. Alaturi de mine au luat loc autoritatile Brasovului, primarul orasului, Ionica, prefectul judetului, Traian Trifan, seful organizatiei legionare, Marian. Am pronuntat cuvântarea cu voce putin alterata din cauza oboselii ultimelor zile. Discursul a fost difuzat prin Radio Bod – Brasov, încât toata tara a putut sa-l asculte în momentul rostirii lui. Ministerul Propagandei s-a însarcinat dupa aceea sa traduca si sa publice discursul meu în mai multe limbi europene, germana, italiana si franceza, sub forma unei brosuri intitulate Raporturile Româno – Maghiare, care s-a distribuit agentiilor de presa si legatiilor.

Transcriu textul complet al discursului de la Brasov, pentru ca a devenit o piesa istorica, fiind primul act al protestului noului guvern contra persecutiilor maghiare din Ardealul ocupat.

„Domnilor, Camarazi,

Ma înfatisez înaintea voastra, în acest oras de nobila traditie ardeleana, ca sa raspund la o întrebare care apasa greu în sufletul tuturora si care tulbura munca de refacere a tarii. E valul fara oprire al oamenilor îngroziti de salbaticiile maghiare care si-au parasit cu miile asezarile lor si tot ce-au agonisit în cursul mai multor generatii, pentru a-si cauta scaparea între noile hotare. E strigatul de durere din Ardealul suferintei milenare, în care a reaparut spectrul frângerii pe roata. E geamatul schingiuitilor si al martirilor, ucisi oriunde au intrat trupele maghiare.

Era greu de presupus ca ungurii sa renunte la sistemul de opresiune sângeroasa, binecunoscut în istoria stapânirilor maghiare asupra altor popoare si sa adopte o linie politica interna, care sa asigure libera dezvoltare a poporului românesc din Ungaria. Totusi, întemeiati pe garantiile date de Puterile Axei la Viena, nu ne puteam imagina vreodata ca epoca de suferinta din trecutul Ardealului sa reînvie cu atâta intensitate si în forme atât de cumplite.

Sentimentul de adânca îngrijorare pentru soarta poporului român ramas în Ardealul cedat, care a stapânit la începutul ocupatiei maghiare toate sufletele românesti, s-a transformat astazi într-o realitate cruda de un neînchipuit tragism. Trupele maghiare de ocupatie si populatia civila maghiara, organizata si înarmata, s-au napustit asupra românilor dezarmati si pasnici si dupa ce i-a scos din case si i-a batjocorit, dupa ce i-a despuiat de întreg avutul lor, i-a azvârlit peste noile hotare din cuprinsul României libere.

Dar aceste fapte sunt numai aspectele cele mai moderate ale prigoanei maghiare. Din relatarile ce urmeaza, veti vedea ce grad de salbaticie au atins ororile maghiare.

Dezlantuirea masacrului

În comuna Trasnea, judetul Salaj, comandantul trupelor ungare a ordonat executarea a douazeci de români si incendierea satului. Soldatii au început sa-i vâneze pe cei care cautau sa scape. Au fost împuscati astfel înca 76 de români.

Învatatorul comunei, Cozma, a fost spânzurat de crucea bisericii, iar preotul Costea a fost legat de un stâlp si ciopârtit cu baionetele pâna când a murit.

În noaptea de 13/14 Septembrie un detasament maghiar a împuscat la Ip, judetul Salaj, 155 români, barbati, femei si copii. A fost împuscat chiar un copil de leagan. Victimele au fost aruncate într-o groapa comuna.

În comuna Huedin, lânga Cluj, populatia ungara l-a ars de viu pe rug, în piata orasului, pe protopopul Aurel Munteanu, dupa ce-l maltratasera în mod îngrozitor rupându-i bratele.

În aceeasi localitate, locuitorul Vasile Popa a fost spânzurat de picioare si i s-a turnat var nestins peste ranile ce le avea pe cap.

În comuna Berlin, judetul Trei Scaune, populatia maghiara a masacrat zece români.

În ziua de 7 Septembrie, locotenentul Mihail Parau, comandantul unui pluton de graniceri, a fost ranit si asasinat de trupele maghiare.

Locuitorul Vasile Gurzau, fost primar al comunei Muresenii de Câmp din judetul Cluj, a declarat ca în ziua de 22 Septembrie un detasament de soldati unguri a masacrat în aceasta comuna trei familii de români: preotul Andrei Bujor, împreuna cu sotia, doua fiice si un fiu, precum si servitoare lui; învatatorul Gheorghe Petrea, împreuna cu sotia, mama si fetita lui în etate de patru ani; locuitorul Ion Gurau cu sotia lui. Susnumitii au fost împuscati dupa ce fusesera supusi mai întâi la chinuri groaznice. Cadavrele au fost aruncate într-o groapa comuna.

În ziua de 17 Septembrie, la Cluj, un preot a fost împuscat de bandele maghiare în fata catedralei greco-catolice. Tot la Cluj ungurii au macelarit 8 sergenti de strada români. Dupa ce le-au scos limbile, au purtat cadavrele prin oras pentru a-i intimida pe români.

Au mai fost asasinati gardianul public Vasile Damian, locuitorii Vasile Albu, Ion Mureseanu, gardianul Ilie Moldoveanu, gardianul Ilie Pop, gardianul Alexandru Pop si Iosif Pop.

În ziua de 22 Septembrie, ungurii l-au spânzurat chiar al intrarea bisericii pe preotul si dascalul comunei Irina, precum si pe notarul comunei, împreuna cu fiul sau, sublocotenent în rezerva.

Pe soseaua Sân Mihai, din Bihor, au fost gasite cadavrele a 20 de soldati din armata româna, împuscati de unguri. Ei erau originari din comunele Pausa si Trasnea din judetul Salaj si se înapoiau acasa, fiind desconcentrati. În comuna Stoinesti, judetul Bihor, ungurii au împuscat un copil de 13 ani. În aceeasi comuna, au mai fost împuscati Pavel Sas si Ion Mitrut cu sotia, iar locuitorul Vasile Popa si un altul au fost grav raniti.

Tot în ziua de 22 Septembrie ungurii au împuscat la Târgu Mures 18 legionari români.

Într-o comuna, populatia ungara l-a asasinat pe preotul greco-catolic la biserica, în timp ce oficia sfânta slujba.

În comuna Aramasul Mare locuitorul Borza Gavrila a fost împuscat, dupa ce mai întâi fusese pus sa-si sape singur groapa.

În aceeasi comuna au mai fost asasinati doi români.

În comuna Budas, judetul Somes, populatia maghiara a devastat casele tuturor românilor. Fostul primar al comunei a fost asasinat.

Pe soseaua Rastoci, Huedin, s-au gasit 24 de cadavre de români, printre care erau femei si copii; în comuna Seredei, judetul Salaj, ungurii au împuscat 16 români, printre care si un preot român.

Notarul Victor Bart, din comuna Popesti, judetul Bihor, a fost pedepsit în modul urmator pentru crima de a fi vorbit româneste. I s-au taiat bucati de carne din corp, punându-i-se sare pe rani.

În comuna Dragu, judetul Cluj, autoritatile ungare au împuscat 14 soldati români desconcentrati.

La Oradea, în ziua de 9 Septembrie, ungurii au executat în curtea cazarmii regale Ferdinand 20 de români, a caror identitate nu s-a putut stabili.

La Cluj, un taran român, asupra caruia s-a gasit un drapel românesc.

Ungurii au incendiat biserica româneasca din comuna Comalau, judetul Trei Scaune.

Primarul comunei Odorheiu, judetul bihor, a fost maltratat în mod îngrozitor de unguri. Între altele, i s-a tintuit cu cuie un tricolor românesc pe spate. Reusind sa fuga în România, a fost internat în spitalul din Beius.

În dupa amiaza zilei de 23 Septembrie, la orele 5, au fost executati la Oradea 35 de români, în majoritate legionari. La executie ar fi asistat si publicul, platind o taxa de spectacol de 1 pengo.

La Târgu Mures, autoritatile maghiare l-au executat pe studentul Alexandru Lupu din comuna Sângeorgiu de Mures.

Membrii Garzii de Fier sunt persecutati în mod special. Astfel, legionarul Ion Costelas din Oradea a fost împuscat de jandarmii unguri pentru ca s-au gasit asupra lui carti legionare.

În satul Baciu, judetul Cluj, doi tarani români a fost maltratati în mod îngrozitor, având împunsaturi de baioneta pe frunte, la tâmple si la urechi.

Pe soseaua spre Huedin s-au gasit cadavrele a trei tarani români.

Guvernul maghiar în slujba dusmanilor Europei Noi

De ca s-a dezlantuit acest masacru? În numele carei civilizatii se savârsesc aceste crime? Sau coroana Sf. Stefan nu poate gasi alt sprijin în inima popoarelor robite decât violenta si asuprirea?

Guvernul maghiar a cutezat sa afirme la început, pentru a-si justifica ororile îndreptate contra populatiei românesti si recunoscute în parte de oficialitatea maghiara, ca ele sunt masuri de represiune împotriva unor elemente razvratite ale populatiei românesti si care opuneau rezistenta înaintarii maghiare.

Afirmatia guvernului maghiar este total lipsita de valoare, pentru ca este de neînchipuit ca niste oameni ramasi fara aparare, neînarmati si neorganizati sa opuna rezistenta trupelor maghiare de ocupatie. Este o metoda binecunoscuta, la care au recurs ungurii întotdeauna, de a arunca vinovatia asupra victimelor.

Dupa ce ocupatia maghiara s-a terminat si vechiul sistem de justificare a atrocitatilor nu mai putea sa dureze, guvernul maghiar si-a cautat un nou instrument de acoperire a terorii, care creste zi de zi în intensitate si a încercat sa arunce raspunderea asupra României.

Guvernul român este acuzat ca a ordonat masuri de prigonire a populatiei maghiare ramasa la noi, iar ceea ce se întâmpla în Ungaria nu sunt decât represalii pentru tratamentul aplicat ungurilor din România. Aceasta scuza se spulbera la cea dintâi confruntare cu realitatea. Nu numai ca la noi nu a fost ucis nici un ungur, dar nu se pot înregistra nici cazuri de maltratare a populatiei maghiare de la noi.

Dimpotriva, autoritatile au primit ordin de la guvern sa vegheze ca avutul si viata cetatenilor de origine maghiara sa fie aparate si ocrotite.

Am impus chiar presei o atitudine moderate în raporturile noastre cu Ungaria, pentru ca, de la sufletele noastre încarcate si tulburate de ecourile durerilor din Ardealul ocupat, sa nu alunecam si noi pe drumul varsarilor de sânge. Si dovada cea mai pretioasa a nobletei atitudinii noastre este ca sub regimul legionar, lucratorii unguri, care în primul moment s-au refugiat în teritoriul ocupat, dupa câtva timp s-au reîntors în România, preferând sa traiasca în atmosfera de dreptate sociala care se creeaza sub ochii nostri.

Dictatul de la Viena noi l-am executat fara sovaire si cu pretul unui imens sacrificiu am înlaturat orice posibilitate de conflict în bazinul dunarean.

Cu toate ca poporul nostru a fost greu încercat de pe urma hotarârii de la Viena, totusi nu si-a îndreptat dusmania contra Puterilor Axei, ci, printr-o intuitie superioara, si-a dat seama de unde i se trage nenorocirea si, în mijlocul celei mai grele crize externe, a reactionat cu toata puterea si a reusit sa-si restabileasca unitatea si echilibrul interior. Cu energia hotarârilor decisive, poporul român a darâmat un regim care purta raspunderea prabusirii hotarelor si, încadrat într-o noua disciplina, s-a alipit puterilor care lupta astazi pentru a instaura în Europa o mentalitate si o conceptie noua de viata.

Ungurii, dupa ce ieri au cerut Puterilor Axei sa li se satisfaca pretentiile lor pentru ca pacea în bazinul dunarean sa se aseze definitiv si dupa ce li s-a acordat, dincolo de asteptarile lor, astazi în loc sa se respecte angajamentele luate la Viena, provoaca din nou neliniste în aceasta parte a Europei si tulbura interese care le depasesc pe cele strict nationale ale ambelor popoare si se încadreaza pe un plan european.

Atunci când poporul român abia recules dupa marile pierderi suferite si când, sub noul regim legionar, a pornit la actiune de refacere a tarii, când credea ca si-a recâstigat cel putin pacea la hotare, dintr-o data este pus în fata unor împrejurari cumplite, pe care nu le-am dorit si nu le-am provocat noi.

Ce i-a determinat pe unguri sa revina la vechea lor politica de teroare si asuprire?

În ordine interna a României nu s-a petrecut nici un fapt care sa justifice actiunea maghiara în Ardealul ocupat. Populatia maghiara continua sa se bucure de un tratament blând si omenos, iar în cei 20 de ani de stapânire româneasca acest tratament a fost asa de îngaduitor încât a mers pâna la slabirea atributului de suveranitate al poporului nostru.

Ne-am înfrânt durerea unei umiliri de o mie de ani pentru a se înlesni aproprierea dintre cele doua popoare, iar acum când strigatele de durere ale fratilor nostri de sânge întemnitati, izgoniti si ucisi ne-au rascolit sufletul, am oprit dezlantuirea de patimi.

În aceasta situatie, daca nici un fapt intern din România nu corespunde actiunii maghiare de represiune, cui servesc aceste provocari, a caror intensitate creste pe zi ce trece si care iau aspecte tot mai tragice? Ele sunt straine de interesele ambelor popoare, sunt straine de interesele Europei Noi, deci atunci nu este cazul sa vedem mai departe si sa identificam în provocarile maghiare actiunea politica a acelor puteri care si-au bazat întotdeauna dominatia lumii pe intriga, pe crearea de conflicte si pe specularea animozitatilor dintre popoare.

Exista o limita a rabdarii si demnitatii unui neam

"România Legionara refuza sa se lase târâta pe drumul deschis de provocarile maghiare si reactia asa cum vrea Budapesta nu va veni (vii si prelungite aplauze), pentru ca avem constiinta înalta a misiunii noastre de a lua parte la crearea unei lumi noi, întemeiata pe dreptate si ordine (aplauze prelungite si repetate).

Stim, pe de alta parte, ca prigoana maghiara s-a dezlantuit mai cu seama contra legionarilor.

Cuvântul de ordine care s-a azvârlit în multime a fost „ ucideti-i pe legionari”.

Privim nedumeriti si nu putem întelege ca o tara legata de Puterile Axei sa caute nimicirea tocmai a acelor elemente care reprezinta spiritul nou biruitor în Europa. Noi am vrut o spiritualitate a frontierelor care astazi si mai ales mâine vor fi dominate de ideea etnicului (aplauze); am vrut o colaborare pasnica pentru a realiza în bazinul dunarean o convietuire eliberata de orice dusmanii.

Însa aceasta ostilitate declarata contra elementului legionar arata ca la Budapesta domneste o profunda neîntelegere a ideii Noii Europe, care peste toate împotrivirile va deveni mâine o realitate. (Aplauze prelungite).

Ungaria a cerut ca revendicarile ei sa fie satisfacute pentru a se realiza o pace durabila între cele doua popoare.

Astazi Ungaria calca angajamentele de la Viena si creeaza o stare de neliniste si tensiune, iar pacea este din nou amenintata tocmai de aceea care au cerut, în numele ei, revendicarile teritoriale.

România Legionara nu se plânge si nu raspunde provocarilor, dar exista o limita a demnitatii unui neam (aplauze prelungite si îndelung repetate, urale). Nu dam avertismente, dar credem ca cei 1.400.000 de români din Ardealul ocupat au dreptul la viata si la un trai omenesc (aplauze prelungite).

Convinsi de dreptatea noastra, stapâni pe vointa noastra, nimeni nu ne va putea opri sa faurim poporului nostru viitorul pe care îl merita (vii aplauze, îndelung repetate, ovatii)."

Datele referitoare la persecutiile maghiare mi-au fost puse la dispozitie Ministerul Afacerilor Straine, dar, cum timpul nu-mi permitea, n-am folosit decât o parte din ele. O lista mai completa a atrocitatilor maghiare se gaseste în brosura pregatita de Ministerul Propagandei.

Si acum epilogul expeditiei de la Brasov.

Dupa sfârsitul manifestatiei, am plecat cu toate autoritatile la restaurantul „Coroana”, unde ni s-a servit o gustare. În aceeasi noapte am plecat mai departe pe soseaua Brasov – Fagaras – Sibiu, cu intentia de a fi a doua zi la Brad, unde eram asteptat pentru a rezolva chestiunea salariilor muncitorilor de la Societatea „ Mica”. Când am iesit din Codlea, am avut o alta întâmplare neplacuta cu masina. În plina viteza, usa masinii s-a deschis si sotia mea, care tinea mâna pe mâner, a fost trasa cu putere în afara. Cu mare greutate am retinut-o, fiind amândoi amenintati sa fim supti de vârtejul vitezei, pâna a observat soferul si a oprit.

L-am întrebat atunci pe sofer, care apartinea personalului Presedintiei Consiliului, a cui masina a fost aceasta înainte. Spre surprinderea mea, îmi spune ca era masina cu care circula Armand Calinescu si daca nu se însela era chiar aceea în care fusese împuscat! Fara sa-mi comunice nimic, Generalul îmi rezervase mie aceasta masina, iar el îsi luase alta. Întors la Bucuresti, am schimbat masina, iar automobilul lui Calinescu a ramas în garaj.