Era libertatii statul national-legionar

11. Cum rezolva Antonescu problemele economice

Nu sunt cel mai chemat sa apreciez competenta cuiva în materie economica, dar Generalul, care nu iesise toata viata lui din mediul militar, avea pretentia ca e infailibil si în acest domeniu. Nu rareori am fost martor la masurile ce le-a luat cu greutatea omului atotstiutor, dar care, în fond, nu se potriveau cu realitatile si provocau ilaritate între colaboratori. El îsi imagina ca si economia se supune ordinelor, cum ai comanda o trupa la cazarma. Nu era nevoie sa fii doctor în economie ca sa-ti dai seama daca o dispozitie este aplicabila sau nu, iar daca nu cunosti suficient problema, te adresezi oamenilor de specialitate ca sa te lamureasca. Sa dam câteva cazuri ca sa ne convingem de usurinta cu care se pronunta în acest domeniu gingas si contradictiile la care ajungea.

Portocalele. În cadrul masurilor luate pentru echilibrarea balantei de plati cu strainatatea, s-a discutat într-un Consiliu de Ministri ce anume articole din comertul nostru cu Italia ar putea fi suprimate, în vederea economiilor. Între altele, Generalul a cerut sa renuntam la portocale, a caror valoare figura cu vreo 5 milioane de lei.

– Domnule General, i-am spus, sa lasam portocalele.

– Dar, de ce? Îti plac asa de mult?

– Nu pentru asta. Îmi plac, ce e drept, si mie, dar ma gândesc la oamenii bolnavi, la spitale, la cei batrâni, la copii. Pentru cinci milioane de lei, omorâm atâtea bucurii. Sa facem economii în alta parte.

– Bine, daca spui D-ta, sa ramâna. Generalul s-a înduiosat si a lasat libera la import partida de portocale.

Specula. Chiar de la începutul guvernarii, se ocupa, într-un Consiliu de Ministri, de problema speculei. Constata ca traiul se scumpeste si specula trebuie energic combatuta. Dar Generalul nu vedea decât defectele, si nu cauzele scumpirii traiului. Toata raspunderea o arunca asupra negustorilor.

”Tot negustorii scumpesc aceste marfuri. Cum procedeaza? Mie mi-a spus nevasta. Când trece controlorul, preturile afisate de negustor sunt cele fixate de autoritati, 15 lei, 17 lei, 20 de lei, la fiecare fel de marfa. Dupa ce trece controlorul, negustorul schimba imediat preturile si pune 20 lei, 25 lei, 30 de lei, în locul celorlalte. Celor care protesteaza, li se pune întrebarea daca le place sau nu”.

Nu odata Generalul aducea în discutia Consiliului chestiuni ce le auzea de la sotia lui sau de la anturajul sau feminin, nelipsit din casa lui. În realitate, viata se scumpea pentru ca se împutinase marfa si atunci era normal sa creasca preturile si, alaturi de ele, sa înfloreasca si specula.

Generalul ordona masuri urgente pentru reprimarea speculei. Între altele, cere o întarire a controlului mergând pâna a admite o propunere a lui Leon ca sa se închida pravaliile negustorilor vinovati. Dar cu astfel de masuri, Generalul aluneca, fara sa-si dea seama, în sistemul economiei dirijate, cu deosebirea ca nu-l aplica decât incoerent si insuficient, pe ici, pe colea, dupa cum se iveau cazurile, si nu avea în vedere ansamblul economiei nationale.

Aprovizionarea. Aprovizionarea populatiei cu articole de prima necesitate mergea atât de greu, atât din cauza pierderilor teritoriale suferite cât si pentru boicotul adversarilor, dupa propriile declaratii ale Generalului, din 14 Octombrie 1940:

„Va atrag atentia în general asupra aprovizionarilor, caci suntem boicotati. Este în aceasta privinta o mentalitate de ordin general: masurile noastre sunt boicotate atât de evrei, contra carora am luat cascada de masuri ce le-am luat, cât si de anumite cercuri ale regimurilor care au murit, si D-voastra trebuie sa combateti aceasta mentalitate printr-o activitate si printr-o supraveghere foarte intensa. Ochii si urechile D-voastra trebuie sa simta totul. Nu trebuie sa lasati ca aceasta subminare sa faca progrese, si aceasta nu se poate combate decât prin activitate, prin întelepciune si energia D-voastra”.

Ca urmare a acestor declaratii, în sedinta din 24 Octombrie, revine asupra problemei si propune ca samsarii sa fie izgoniti si miscarea sa-si asume raspunderea aprovizionarii în fiecare judet.

”Domnule Sima, ia dispozitii ca în toate judetele, în locul samsarilor, sa fie numit un, legionar”.

Ca urmare a deciziei luate de conducatorul Statului, am acceptat ca sa fie numit un sef al aprovizionarii în fiecare judet.

Si aceasta masura, cum poate observa oricine, face parte mai mult din sistemul economiei dirijate decât acel al economiei libere. Generalul se contrazicea. În cazuri concrete, specula, aprovizionare, cerea interventia Statului, dar refuza sa aplice acest criteriu întregii economii Nationale.

Solutia Generalului, cu sefii de aprovizionare, a dat rezultate mediocre. Acestia nu aveau alt rol decât sa descopere stocurile ascunse de cereale si alimente, pentru a le restitui pietei. S-au petrecut si interventii gresite, exces de zel, care au avut ca urmare plângeri la Presedintie... N-aveam nici noi de unde sa scoatem personal specializat pentru atâtea functii economice ce le crea peste noapte Generalul.

Ridicarea salariilor. În sedinta din 11 Octombrie 1940, Generalul se ocupa de problema muncitorilor.

”Minimul de salariu pe care-l prevad eu, nu este acela care asigura existenta muncitorului, ci acela care da posibilitatea sa aiba un standard de viata mai ridicat, pentru ca, prin ridicarea standardului de viata al lucratorilor de la sate si orase, ei sa poata avea posibilitatea sa cumpere produse fabricate; ca sa poata fi o circulatie vie si activa, cum spuneti D-voastra în economia politica”.

Pe drept cuvânt, Leon îi raspunde:

”Când posibilitatile de aprovizionare cu materii prime nu sunt normale si când nu sunt normale si o întreaga serie de conditii care determina productia, eu ma întreb daca nu cumva o ridicare a salariilor aduce si ridicarea de preturi, pe care noi vrem sa le comprimam?

La care îi raspunde Conducatorul Statului:

”Acest lucru nu-l voi lasa sa se produca. Aici este rolul de dirijare al Statului; aici intervenim noi. Eu ridic salariul lucratorului de jos, dar pe fabricant nu-l las sa mareasca plafonul preturilor”.

De asta data, Generalul folosea direct cuvântul „dirijare” si vorbea tot atât de clar de „interventia Statului”. Când i-am cerut eu cu o saptamâna mai târziu acelasi lucru, în scrisoarea ce i-am trimis-o, a avut o reactie furioasa. Generalul era în fond partizan al economiei dirijate dar nu întelegea exact ce înseamna. „Dirija” economia haotic, dezordonat, dupa lipsurile si nevoile ce se iveau, în loc sa ceara specialistilor elaborarea unui plan economic.

Fireste ca se putea ajunge la un echilibru între salarii si preturi, cum cerea Generalul, dar nu prin masurile lui sacadate, ci printr-o reorganizare generala a economiei.

12. O întâlnire cu Clodius

Relatiile miscarii cu Dr. Hermann Neubacher; ministru însarcinat cu chestiunile, economice pentru România (Sonderbeauftrager für Wirtschfatsfragen), erau cordiale. Cum am scris în volumul Sfârsitul unei domnii sângeroase, l-am cunoscut în vara anului 1940 si am avut cu el dese întâlniri în casa lui Greceanu. Neubacher a sustinut întotdeauna cauza miscarii atât pe lânga Fabricius cât si la Wilhelmstrasse.

Simpatia lui pentru miscare n-a scazut nici dupa incidentele avute cu oamenii de afaceri germani sau cu membrii minoritatii germane. Bineînteles, nu-i convenea nici lui sa auda mereu plângeri din partea conationalilor sai ca legionarii sunt „sovinisti” si ca împiedica sistematic penetratia economica a Reichului în România. Dar, cu spiritul sau larg si generos, întelegea convulsiile unei revolutii ajunse la putere si necesitatea ca sa se lase timp miscarii pâna ce se va integra în structura Statului.

Dar si rabdarea lui avea o limita. Ca orice înalt functionar, Neubacher trebuia sa anunte si el „succese” la Berlin, Ce-a obtinut din colaborarea cu regimul legionar? Ce beneficii materiale pentru Reich? Ce întreprinderi au întrat sub controlul german? Toate vârfurile hitleriste se întreceau în a obtine avantaje pentru Reich din postul ce-l ocupau, caci cu, ele îsi justificau situatia. Fara succese în cariera, riscau sa fie înlocuiti.

De alta parte, cultivând relatiile cu noi, Neabacher se expunea criticilor lui Fabricius. Ministrul Reichului la Bucuresti acceptase victoria legionara pentru ca nu avea încotro, depasit de suvoiul evenimentelor, dar în sinea sa niciodata nu pe împacase cu ea, deoarece îi rasturnase toate tezele si prevederile ce le sustinuse ani de zile la Berlin. Dupa constituirea noului guvern, s-a legat trup si suflet de Antonescu, vazând în el nu numai un protector, dar si un aliat posibil, cu care ar putea sa-si ia revansa contra noastra. Pe Neubacher îl tachina mereu pentru prietenia aratata miscarii. „Ei, sa vedem ce-o sa obtii de la legionari”. Si râdea de el cu rautate când i se, aducea la cunostinta vreo noua „isprava” a comisarilor de românizare.

Dar nici contactele cu Neubacher nu mergeau cum trebuia. De câte ori ne întâlneam, venea cu chestiuni minore. Pleda cazul întreprinderilor evreiesti, unde erau interese germane în joc. Ceea ce asteptam de la el, era ceea ce-i propusesem si lui Antonescu, ca ei sa ne ajute cu experienta lor ca sa ne întocmim si noi propriul nostru plan economic, întrând si noi în era economiei dirijate, gratie careia Germania poarta cu succes greutatea razboiului. Niciodata n-a deschis acest subiect în discutiile noastre. Si atunci am tras concluzia ca nici Germanii nu erau interesati în refacerea economiei românesti pe baze planificate, ci doar sa mearga bine livrarile de petrol si cereale si sa acapareze cât mai multe întreprinderi din mâna evreilor. Ma gândeam ca un plan elaborat de acord cu ei, eo ipso fixa si limitele lor de penetratie. Stiam atunci de ce sa ne tinem, ce sectoare îi intereseaza si cum se poate ajunge la o armonizare a intereselor comune. Atât Nemtilor cât si lui Antonescu nu le convenea o economie ordonata, planificata, impusa de necesitatile razboiului, ci o economie deschisa, de stil vechi, unde îsi puteau continua afacerile lor nestingheriti evreii si liberalii, iar, paralel, sa acapareze si oamenii de afaceri germani cât mai multe bunuri din România.

Este adevarat ca la începutul lui Decembrie s-a semnat la Berlin un acord de colaborare economica româno-germana pentru zece ani, dar acest acord nu privea organizarea economiei românesti, în sensul preconizat de noi, ci se referea mai mult la ajutorul ce-l da Germania României, pentru întarirea ei economica, oferind un împrumut si consilieri. Acord, de altfel, care nu s-a aplicat niciodata, cazând repede în desuetudine. Un plan economic presupunea un stat major de specialisti, care, dupa luni de zile de studiu, sa prezinte guvernului concluziile lor.

În fata lui Neubacher si a întregului personal diplomatic german, eram pus în stare de inferioritate si prin faptul ca nu puteam dezvalui „secrete de Stat”. Nu-i puteam informa ca Leon si Generatul erau autorii legii comisarilor de românizare, ca Antonescu ne-a cerut sa oprim avalansa de cumparatori germani a bunurilor evreiesti, ca incidentele, unde si când se întâmplau, stau sub patronajul Conducatorului, ca noi nu suntem decât executantii unor ordine. Nu puteam sa-l pârasc „sublimei porti” pe Seful Statului. Niciodata si în nici o conversatie cu reprezentati ai Reichului n-am azvârlit raspunderea unei actiuni asupra Generalului. Era mult mai profitabil din punct de vedere politic pentru noi, dar nu era nici loial si nici demn de un român.

Vai, din nefericire, Generalul nu avea aceeasi conceptie a onoarei românesti. Nu avea scrupule de constiinta ca sa ne înnegreasca, ori de câte ori reprezentantii Reichului protestau pentru atitudinea „intransigenta” a legionarilor. Nu se solidariza cu noi, zicând „sunt executantii politicii mele”. Nu se va gasi în nici un document german vreun cuvânt de critica la adresa Generalului, rostit de mine sau de colaboratorii mei cei mai apropiati.

Era în a doua jumatate a lunii Octombrie, nu mai retin exact ziua când am fost avizat de Greceanu ca Clodius vrea sa ma cunoasca si pentru a înlesni aceasta întâlnire, a aranjat o cina la el acasa, la care va participa si Neubacher.

Ambasadorul Clodius era superiorul lui Neubacher, înalt functionar la Ministerul de Externe (Stellvertreterleiter der Wirtschaftpolitischen Abteilung). Evident, m-a interesat mult sa cunosc acest important personaj din anturajul lui Ribbentrop, care detinea o pozitie-cheie în relatiile economice ale Germaniei cu tarile europene. Speram ca, în cursul acestei întâlniri, sa am cu el o conversatie lamuritoare de înalt nivel. Îmi dadeam seama ca fusese si el copios informat despre „experimentele economice legionare” din România si asteptam sa deschida discutia asupra acestei chestiuni pentru a pune lucrurile la punct si pentru a-i sonda opinia asupra ideii mele de a organiza economia tarii noastre dupa principiile economiei dirijate. Eu urmaream sa se ajunga la o colaborare de fond cu ei, în care fiecare partener sa-si cunoasca exact limitele si obligatiile luate. De la economia convulsiva, bazata pe acaparare si jaf, sa se ajunga la o economie ordonata.

Greceanu si sotia lui, care era de origine germana, erau niste amfitrioni admirabili. Stiau sa creeze în casa lor o atmosfera calda si prieteneasca, în care fiecare se simtea bine. În cursul mesei, n-au avut loc decât conversatii banale, obisnuite la mesele diplomatilor, dar nu s-a abordat nici o problema serioasa. Ma asteptam ca dupa masa, dupa ce ne-am retras într-un salonas la cafea, ca discutia sa fie deschisa de Clodius. Dar nici atunci, nici Clodius si nici Neubacher, nu au ridicat vreo problema legata de misiunea lor în România. Vazând rezerva lor, am crezut inoportun sa-i provoc eu la discutie.

N-am înteles prea bine pentru ce s-a organizat aceasta întâlnire. Probabil Clodius vroia sa ma cunoasca, pentru a raporta la Berlin impresiile lui. În orice caz, s-a pierdut prilejul poate unic, sa ne lamurim reciproc pozitiile.

13. Doua legi contra evreilor

În vreme ce înfiintarea comisarilor de românizare si toate celelalte actiuni întreprinse pentru stavilirea acapararii comertului evreiesc de catre germani nu ne apartineau direct, ci am fost târâti în ele prin forta împrejurarilor, în urma unui proces economic ce-si are originea în Sinagoga si în care am întrat prin dispozitiile date de Conducatorul Statului, cu obiectivul de a salva patrimoniul national, cele doua legi din timpul guvernarii noastre, de expropriere a bunurilor rurale evreiesti, sunt de inspiratie legionara.

Ideea care m-a calauzit, dupa consultari cu figuri proeminente ale miscarii, a fost sa separam masa taraneasca de influenta nefasta a evreimii, care, prin coruptia ce-o împrastie, prin uzura si alcoolism, distruge rezervorul de vitalitate al neamului. Situatia oraselor era lamentabila din cauza marelui numar de evrei ce s-au aciuit în ele si au acaparat cea mai mare parte a comertului, dar penetratia lor la tara era infinit mai daunatoare. Gratie complicitatii cu politicienii, platiti de evrei pentru a le face toate hatârurile, bogatii codri ai României piereau de pe urma exploatarii lor salbatice. Evreii, proprietari de paduri sau arendasi, nu se îngrijeau sa reîmpadureasca locurile taiate si lasau muntii golasi, trecând la exploatarea altor perimetre. Apoi, muncitorii români, angajati de ei la întreprinderile forestiere, erau platiti cu salarii de mizerie, tragând toata vlaga din ei. Detinând apoi cea mai mare parte a fabricilor de spirt de la sate si orase, evreii alcoolizau populatia, amestecând adeseori spirtul curat cu cel metilic. În ziarele epocii dintre cele doua razboaie adeseori se citeau cazuri de moarte sau de orbire de tarani si muncitori din cauza „spirtului negru”, vândut de cârciumarii evrei.

Evreii patrunsesera adânc în viata satelor noastre, au acaparat comertul de cereale, au pus mâna pe morile principale si alte industrii textile si alimentare, strâns legate de trebuintele populatiei rurale. Taranimea era redusa la cultura pamântului, iar pentru valorificarea produselor agricole era avizata aproape exclusiv la reteaua speculantilor evrei. În sfârsit, n-a scapat de rapacitatea lor nici mica proprietate taraneasca, pe care au început sa o achizitioneze fie direct, fie prin intermediari. Mii de hectare din vatra taraneasca au trecut în posesia lor.

Oprirea acestui proces de degradare si de deposedare al taranimii era o datorie primordiala a regimului legionar. Problema a fost semnalata înca din secolul trecut de cele mai mari somitati intelectuale ale neamului nostru, oameni politici, scriitori, ziaristi si filozofi. Au dat alarma asupra pericolului evreiesc si au cerut masuri pentru stavilirea lui. Dar pâna la regimul legionar nu s-a întreprins nimic pentru apararea taranimii. Coruptia clasei conducatoare era prea mare pentru a da ascultare strigatului de jale care se ridica de pe ogoarele românesti.

Cel dintâi decret de expropriere rurala a bunurilor evreiesti a aparut în Monitorul Oficial din 5 Octombrie 1940 si se referea precumpanitor la terenurile agricole. Extragem din acest decret dispozitiile lui principale:

„Evreii de orice categorie nu mai pot stapâni, dobândi sau detine, sub nici un titlu si nici o calitate: proprietari, uzufructari, asociati sau administratori, proprietati rurale, adica terenuri arabile, fânete, islazuri, terenuri neproductive, balti, iazuri, vii, conacuri, parcuri, livezi cu pomi fructiferi, pepiniere, crescatorii de animale si pasari, stuparii, gradini de flori, indiferent daca acestea sunt situate în perimetrul municipiilor, comunelor urbane, suburbane sau rurale.

Toate acestea trec în patrimoniul Statului, împreuna cu întregul inventar viu sau mort, stocurile de cereale si nutreturi, aflate pe aceste proprietati sau oriunde, daca sunt destinate exploatarii acestora. Se declara nule de plin drept toate contractele de arendare, asociatie si administrare între un proprietar neevreu si un arendas, asociat sau administrator evreu”.

Articolele decretului se refereau în continuare la modalitatile lui de aplicare si de despagubire a evreilor expropriati.

Articolul ultim din decret era deosebit de important, caci elimina din circuitul rural plaga arendasului evreu. În Moldova, mai ales, multi proprietari de mosii nu-si cultivau singuri pamântul, ci preferau sa traiasca la oras cu banii luati de la arendasii evrei, iar acestia, la rândul lor, exploatau pâna la sânge taranii care lucrau pe mosiile arendate.

Al doilea decret poarta data de 17 Noiembrie 1940 si îl completeaza pe cel dintâi, dispunând exproprierea padurilor, a industriilor forestiere, a fabricilor de spirt, a morilor, plus alte întreprinderi mai mici:

”Se expropriaza de la evrei – persoane fizice sau societati.

Padurile împreuna cu toate constructiile, uneltele, liniile ferate etc.

Morile de orice fel, situate chiar în orase.

Pivele si teascurile taranesti în ulei.

Pivele taranesti de postav, în comunele rurale si suburbane, împreuna cu terenul, inventarul viu si mort si toate stocurile de produse si materii prime.

Industriile forestiere, cu toate constructiile, teren, instalatii etc.”

Restul articolelor se refera la aplicarea si interpretarea diferitelor dispozitii.

Cu aceste doua decrete, evreii au pierdut posesiile lor din mediul rural si un vechi deziderat al celor mai mari gânditori ai neamului nostru a fost îndeplinit. Taranimea a fost eliberata de vâscul care îi înabusea puterile ei vitale. Nu stiu în ce masura s-au mentinut în vigoare aceste decrete sub regimul militar a lui Antonescu sau au fost anulate prin diverse subterfugii administrative, înlesnite de coruptia cadrelor conducatoare.

La întocmirea celor doua decrete, n-am întâmpinat nici cea mai usoara greutate din partea Conducatorului Statului. Între putinele lucruri în care ne-am înteles perfect. Mihai Antonescu a fost foarte prompt si constiincios. El s-a însarcinat cu redactarea decretelor si toate specificarile referitor la proprietatile evreiesti care cadeau sub expropriere, au fost opera lui. Eu nu cunosteam suficient de bine gradul penetratiei evreiesti în mediul rural.

Evreii, în publicatiile lor postbelice, spun ca „am fost jefuiti de legionari” si bunurile pe care le aveau în aria rurala si dau fel de fel de cifre, asimilându-le pierderilor ce le-au avut în oras. Interpretarea acestor autori era eronata si rauvoitoare. Aceste terenuri, paduri, fabrici, etc., au întrat în patrimoniul Statului si nu al particularilor. Exproprierea lor s-a realizat pe baza unei legi. A fost o expropriere legala. Statul are dreptul sa-i exproprieze pe particulari când interesele colective o cer. Dupa primul razboi mondial, marii mosieri ai României au fost expropriati în beneficiul taranimii, lasându-li-se numai o mica parte din ce aveau înainte. Actiunea din 1940 nu diferea de cea de atunci si privea tot bunastarea taranimii. Plugarii erau pe punctul sa cada victima rapacitatii evreiesti, care se napusteau asupra lor ca o armata, în ordine de bataie si înzestrati cu enorme mijloace materiale.

14. Consiliul de administratie legionar la Malaxa

Ani scris în volumul precedent de întâlnirea mea cu industriasul Malaxa, la vila lui de la sosea. Dupa formarea guvernului, l-am vizitat la biroul lui de la fabrica ce-o avea la marginea Bucurestilor, cu scopul de a trata cu el anumite cereri ale muncitorilor de la întreprinderea lui.

La uzinele Malaxa se formase înca din timpul Capitanului un puternic grup legionar, constituit din ingineri, subingineri, maistri si muncitori. Malaxa îi privea cu ochi binevoitori, pe legionarii angajati la el, nu numai pentru ca îl ocrotea de activitati subversive, dar si pentru prietenia ce-l lega de anumite persoane atasate miscarii, cum erau profesorul Nae Ionescu si inginerul Virgil Ionescu.

Venisem la el însotit de o delegatie legionara, reprezentându-i pe toti muncitorii si angajatii de la aceasta întreprindere. Ne-a primit cu oarecare teama si a aprobat fara nici o obiectie atât îmbunatatirile de salarii cat si alte revendicari de ordin social, prezentate de delegatie într-un program de zece puncte.

Era cea dintâi victorie ce-o obtinea muncitorimea româna de la un patron, fara greve si fara tulburari. Dupa o scurta reuniune, cam de o jumatate de ora, am vizitat, însotit de director, uzina. Pe unde treceam, eram primit cu aclamatii de muncitori, care, între timp, aflasera de noua scara de salarizare.

Peste câteva zile de la aceasta vizita, citesc în ziare ca s-a constituit un Consiliu de Administratie cu majoritatea legionara la întreprinderile Malaxa. În Consiliu figurau, între altii, Titi Cristescu din Obor, inginerul Nicolae Horodniceanu si Fanica Anastasescu. Am fost si surprins si suparat, caci noul Consiliu luase fiinta fara cunostinta mea. Nu stiam cine a tratat cu Malaxa aceasta chestiune si daca a fost o initiativa legionara. Dar m-am linistit când am aflat ca Malaxa însusi propusese aceasta schimbare în Consiliul de Administratie.

Care era calculul industriasului? Câta vreme traia Regele Carol, se afla sub înalta protectie a acestuia, facând parte dintre intimii lui, nu cei mai influenti. Cheltuia sume enorme ca sa-si mentina favorurile camarilei, în sperturi si joc de carti. Malaxa lupta cu armele ce i le oferea mediul politic corupt în care traia, pentru a supravietui. Plecarea Regelui Carol l-a lasat descoperit la vârf. Toata industria lui era amenintata. Odata cu luarea conducerii lui Antonescu, puterea economica a Statului revenise în mâinile liberalilor, care dominau la Banca Nationala si la ministerele economice. De la liberali Malaxa nu se putea astepta la nimic bun, deoarece acestia îl detestau pentru trecerea ce-o avusese pe timpul lui Carol. În aceasta situatie, singura salvare i se parea a fi miscarea, atât prin întrarea ei în guvern cât si prin faptul ca avusese prilejul sa ma cunoasca personal înainte de rasturnarea de la 6 Septembrie. Cu o graba înfrigurata si fara a ma informa cel putin, a recurs la solutia unui Consiliu de Administratie legionar, socotind ca s-a pus la adapost de intrigile liberalilor si treaba o sa mearga ca înainte.

Generalul Antonescu nu mi-a facut nici o observatie când a aflat de episodul de la Malaxa, doar azvârlea uneori câte o aluzie rautacioasa la adresa fostului membru al camarilei „care-si gasise ocrotire la noi”. Pâna într-o zi când, din cauza acestui Consiliu, am fost pus într-o situatie penibila fata de Conducatorul Statului. Cam la o luna de la intrarea în functie a acestui Consiliu, se prezinta la mine mai mulsi membri ai lui, rugându-ma ca sa intervin pentru obtinerea de fonduri de la Banca Nationala. Abia atunci am aflat pe ce baze functiona sistemul financiar al fabricilor Malaxa si de ce s-a grabit sa improvizeze un Consiliu de Administratie legionar. Malaxa nu lucra cu banii proprii, ci cu banii Statului. Ori de câte ori lua comenzi de la Stat pentru fabricarea de locomotive, vagoane, automotoare, tuburi destinate industriei, primea nu credite, caci nu platea dobânzi pentru ele, ci avansuri. Asa lucra Malaxa de când a luat fiinta întreprinderea lui. Era un abuz perpetuu, pe care trebuia sa-l onoreze cu marile sume de bani pe care le împartea generos la toti potentatii regimului, în frunte cu Regele Carol. O însemnata parte din beneficiile lui se duceau pe aceste cadouri.

Abia instalat Consiliul de Administratie legionar, si se iveste acest moment fatidic, când casa lui Malaxa era goala. Banca Nationala nu mai era dispusa sa-i procure fondurile necesare, conform traditiei stabilite pâna atunci sub Regele Carol. Generalul, la presiunea liberalilor, ordonase Bancii Nationale sa nu-i mai anticipeze nici un ban. Situatia era grava, caci întreprinderea se sufoca. În acest moment critic, vin la mine consilierii legionari ca sa ma roage sa intervin pe lânga General ea sa dispuna deblocarea sumelor necesare pentru continuarea lucrului.

M-am dus la General cu sentimentul ca chestiunea se va rezolva usor. Dar n-a fost asa. Abia am deschis gura si Generalul, mânios, a izbucnit într-o tirada contra lui Malaxa. Nici nu vroia sa auda de el. I-am explicat cum am putut ca nu putem rezolva abuzurile financiare ale lui Malaxa de azi pe mâine, cp ele dateaza de ani de zile si sunt o mostenire a vechiului regim. Daca îi luam acum oxigenul financiar, e silit sa închida fabrica, ceea ce ar fi o pierdere mare pentru industria nationala, pentru Stat si pentru miile de muncitori, care ar ramâne fara lucru. A fost o discutie destul de tare, caci aveam si eu argumente puternice. În sfârsit Generalul a cedat si a dat dispozitii Bancii Nationale sa-i anticipeze milioanele de care avea nevoie în contul comenzilor contractate de Stat.

Am descoperit cu acest prilej ca pe General