Era libertatii statul national-legionar

6. Cum s-a aplicat legea

Prin legea comisarilor de românizare s-a pus o frâna acapararii întreprinderilor evreiesti de catre germani sau alti straini de peste hotare, dar mai departe nu s-a prevazut nimic. Ce urmeaza dupa aceea? Procesul economic nu poate fi blocat. S-a pus o stavila concurentei germane, dar cum ajung românii în posesia întreprinderilor evreiesti, guvernate de acum înainte de comisarii de românizare? Prin ce mecanism financiar se asigura primatul elementului românesc în economie? Daca un evreu vrea sa-si vânda întreprinderea sau partea lui sau actiunile lui, de unde ia românul banii ca sa-l poata plati pe evreu?

Legea nu prevedea nimic si nici nu a fost completata mai târziu cu vreun instrument de credit, destinat sa înlesneasca elementului românesc cumpararea bunurilor evreiesti. Concurenta germana avea la dispozitie atât capitaluri lichide cât si credite din abundenta. În tara, numai marile banci liberale puteau contribui la dezlegarea problemei. Dar, liberalii, desi au fost staruitor invitati de mine, prin Cretianu, Ministrul Finantelor, sa participe la cumpararea de întreprinderi evreiesti, au refuzat. Legea comisarilor de românizare a ramas suspendata în aer, ca o cladire începuta, dar neterminata.

S-a procedat tot atât de gresit si în ceea ce priveste alegerea personalului destinat sa devina comisari de românizare. Ceea ce prevazusem când am cerut un control central, se întâmplase întocmai. S-au numit comisari de românizare fara sa se fi stabilit în prealabil criteriile dupa care trebuia sa se faca aceste numiri. A fi cineva avocat, profesor, medic, functionar superior, nu era o indicatie suficienta ca va fi si un bun administrator al unei întreprinderi. Trebuia si o oarecare rutina în materie economica, dublata de o corectitudine ireprosabila, caci nu vor lipsi tentativele de coruptie din partea evreilor.

Trebuie sa precizez ca numirea comisarilor de românizare era de resortul exclusiv al Ministerului Economiei Nationale. Toate numirile au fost facute de Leon si de urmasul acestuia, Cancicov. Fapt ce se poate verifica din Monitorul Oficial si din gazetele timpului. Miscarea legionara nici prin mine si nici prin Secretariat nu a avut o raspundere directa. N-am facut decât o singura interventie la Ministerul Economiei Nationale pentru a fi numit comisar de românizare profesorul Ion Vintan, la întreprinderea „Petrosani” de pe Valea Jiului, unde s-a descoperit ca majoritatea capitalului era budapestan. Pentru actionarii de la Budapesta au fost ucisi în 1929 muncitorii români!

Cum facea numirile Ministrul Leon? Dupa influentele ce se exercitau asupra lui, fara a cunoaste precis nici identitatea petitionarului si nici competenta persoanelor numite. Au fost si legionari printre comisarii de românizare, dar au fost mai multi dintre acei care au fost simpli simpatizanti sau prieteni, dupa cum au fost numiti si multi care nu aveau nici o legatura cu miscarea, prin jocul influentelor si intereselor. Legionarii, în orice caz, au constituit o minoritate.

Si atunci s-a creat o situatie paradoxala. O lege care, dupa aparente, în judecata publicului, ar fi fost impusa de miscare, când în realitate nu ne apartinea, era aplicata de persoane straine de miscare, de un ministru liberal, care nu facea altceva decât sa se supuna influentelor ce se exercitau asupra lui, la ministerul sau, de diverse grupe, între care nu lipseau nici legionarii.

Mai e o chestiune care trebuie lamurita si care, mai târziu, a devenit un cap de acuzare contra guvernarii noastre. Comisarii de românizare erau platiti de întreprinderile respective cu 50.000 lei lunar. Suma era mare daca o comparai cu lefurile celor mai înalti functionari. Un ministru pe vremea aceea nu avea mai mult decât 35.000 de lei. Dar 50.000 nu era exagerat, tinând seama de faptul ca comisarii de românizare, desi numiti de Stat, erau functionari particulari, apartineau înaltului personal al întreprinderilor, iar marile întreprinderi ale tarii, evreiesti în special, plateau directorilor si membrilor din consiliul de administratie sume fabuloase. Totusi, pentru a nu crea situatii privilegiate în miscare, am dat o circulara prin care stabileam ca toti functionarii publici sau privati, care îsi datoreaza situatia noului regim, nu pot beneficia din salariul lor de o suma mai mare de 20.000 de lei. Restul trebuiau sa-l verse în casieria miscarii.

Miscarea legionara n-a avut nici un amestec în fixarea retributiei comisarilor de românizare. Tot Ministrul Leon este acela care a stabilit acest plafon. Probabil gândindu-se la ceea ce am spus mai înainte, ca functionarii întreprinderilor private beneficiaza de alte norme de salarizare.

7. Exorbitante pretentii germane

Tot în aceasta perioada, prima jumatate a lunii Octombrie, s-au perindat în audienta pe la mine o multime de oameni de afaceri germani si emisari la diverse întreprinderi din Reich, care voiau sa obtina concesiuni economice în România. Fireste ca i-am primit cu toata bunavointa, considerându-i si pe ei un fel de camarazi de ideologie. Dar când i-am ascultat si am auzit cu ce mandat vin, am ramas înmarmurit de enormitatea pretentiilor lor. Ei nu vroiau sa colaboreze cu românii la refacerea economiei nationale, ci pur si simplu, profitând de noua conjunctura, sa acapareze principalele izvoare de bogatie ale tarii.

Ca sa întelegem cum de si-au îngaduit sa vina la mine cu astfel de propuneri, trebuie sa cunoastem mentalitatea de atunci a oamenilor de afaceri germani. Economia Reichului era stânjenita în acel moment de o serie de restrictii impuse de necesitatile razboiului. Nu putea nici exporta din cauza blocusului si nici nu gaseau spatiu suficient de dezvoltare în Europa aflata sub dominatia lor. Când România a trecut, dupa 6 Septembrie, de partea Puterilor Axei, întreprinderile particulare din Reich si-au îndreptat atentia spre tara noastra, considerând ca aici li se deschid debuseuri promitatoare. Nu era un teritoriu ocupat de Reich, cu economia devastata si aservit legilor razboiului, ci o tara de economie libera, unde puteau face investitii. România mai avea si avantajul ca detinatorii de pâna atunci ai puterii economice, evreii, se pregateau sa abandoneze pozitiile lor din cauza regimului legionar. Acest fapt ar fi creat un gol economic în tara noastra, în care ar fi putut patrunde germanii cu usurinta, înarmati cu experienta lor industriala si cu capitalurile lor.

De alta parte, în toamna anului 1940, Reichul se afla în culmea puterii lui militare si febra victoriilor îi cuprinse si pe oamenii de afaceri germani. Cine li s-ar fi putut împotrivi? Cu atât mai putin miscarea legionara, pe care o considerau un fel de anexa a national-socialismului. România li se deschidea ca o arie potentiala de exploatare în Europa, unde întreprinderea privata putea sa-si gaseasca compensatii pentru pierderile suferite în alte parti.

În cursul conversatiilor avute cu acesti reprezentanti ai diferitelor firme germane, am avut prilejul sa ascult cele mai stranii si cele mai absurde proiecte de investitii germane în economia româneasca, care aveau si dezavantajul ca nu se puteau realiza decât cu aprobarea si sprijinul Statului. Statul român, în conceptia lor, trebuia sa serveasca drept instrument de executie al planurilor lor de acaparare a principalelor ramuri ale economiei nationale. Sa însir câteva din propunerile ce ni s-au facut în aceste zile, de care îmi aduc aminte perfect de bine si pe care le expun fara cea mai mica exagerare:

– unii preopinenti mi-au cerut – de obicei veneau doi, trei – sa se înfiinteze un monopol al grânelor, institutie singura îndreptatita sa le cumpere de la producator si apoi sa le comercializeze. Acest monopol sa fie încredintat unui grup financiar german;

– altii mi-au propus sa se acorde firmei ce-o reprezentau monopolul pescariilor din Dunare si Marea Neagra. Directia Generala a Pescariilor Statului trebuia sa treaca atributiile ei noii societati germane ce se va crea;

– o mare librarie de pe Calea Victoriei era râvnita de o firma de aceeasi specialitate ca sa treaca în proprietatea ei:

– C.A.M. (Casa Autonoma a Monopolurilor) a trezit interesul unui grup care avea fabrici de tigari în Germania;

– o batalie grea s-a dat în jurul petrolului, unde germanii nu se multumeau cu aprovizionarile curente, ci vroiau sa ajunga si în stapânirea societatilor petrolifere.

În privinta monopolurilor pretinse de ei, le-am dat raspunsuri categorice: tot ce apartine patrimoniului national general, cum ar fi grâul, nu poate fi concesionat unor straini. Referitor la întreprinderile particulare ce-i interesau, am repetat declaratia facuta în cazul Galeries LaFayette: sa-si caute parteneri români cu care sa intre în tovarasie si vor avea toate înlesnirile.

Trebuie sa adaug ca oamenii de afaceri germani care au invadat în aceasta epoca România nu erau trimisi directi ai guvernului de la Berlin. N-au aparut niciodata însotiti de Neubacher sau cu vreo recomandare din partea acestuia. Erau reprezentanti la diverse întreprinderi particulare, care, din proprie initiativa, îsi cautau norocul în România, unde li se deschisese pe neasteptate un câmp promitator de investitie. Ca urmare a acestei situatii penibile, s-a cerut pe cale oficiala, chiar în timpul guvernarii noastre, guvernului german, ca acesta sa potoleasca excesele de zel ale negustorilor din Reich, ceea ce a avut un anumit efect.

Cum aproape toti emisarii care au luat contact cu mine s-au întors cu mâinile goale din România, s-au plâns cercurilor oficiale de la Berlin de „sovinismul” miscarii legionare, care se opune colaborarii cu germanii, absurdelor lor pretentii, care, daca ar fi acceptate, elementul românesc ar fi fost exclus în proportie de 100% din tranzactiile cu evreii si sectoarele cele mai importante de productie ar fi trecut sub controlul german.

8. Magazinele evreilor

În timp ce achizitionarea marilor întreprinderi evreiesti de catre germani parea blocata prin legea comisarilor de românizare, cu toate defectele ei, s-a ivit o noua problema în razboiul economic triangular, care privea sutele de magazine aflate în posesia evreilor.

Urmând si la acest sector sfatul dat de Sinagoga, evreii i-au evitat pe români si au preferat sa vânda germanilor pravaliile lor. De asta data erau mai putin interesati germanii din Reich sa cumpere micile întreprinderi comerciale ale evreilor, cât mai ales compatriotii nostri sasi si svabi. Minoritatea germana a intrat si ea în febra achizitiilor pentru a-si mari reteaua comerciala de care dispunea.

Vestile ce le primeam din Ardeal si Banat erau nelinistitoare. La Brasov, la Sibiu, la Timisoara, membri ai grupului etnic german acaparasera sau erau pe punctul sa intre în stapânirea a numeroase bunuri evreiesti, iar românii ramâneau eternii pacaliti ai tuturor schimbarilor politice. Prefectii din aceste regiuni au raportat ce se întâmpla în judetele lor si chestiunea a ajuns sa se discute în Consiliul de Ministri, dar fara ca guvernul sa ia vreo masura. Situatia a ramas în suspensie, pâna când într-o zi am fost chemat de Generalul Antonescu. Cu o fata posomorâta mi-a spus cât este de îngrijorat de actiunea minoritatii germane. Domnule Sima, dupa rapoartele prefectilor, sasii si svabii cumpara pe capete case de comert evreiesti. Fenomenul a luat proportii îngrijoratoare. Ar trebui sa intervii D-ta, cu legionarii D-tale.

– Domnule General, miscarea nu are fonduri decât acelea care se aduna din cotizatii si care sunt strict necesare pentru administratia ei. Legionari particulari, detinatori de capitaluri, nu cunosc. Am avut pâna în primavara anului 1938 un comert înfloritor, pe care ni l-a suprimat Regele Carol, la instigatia evreilor. Mai avem ceva sume strânse la „Ajutorul Legionar”, dar acestea nu pot fi utilizate decât pentru scopurile pentru care au fost adunate si anume pentru ajutorarea populatiei. Aici este nevoie de o actiune de Stat. Va rog sa dispuneti sa se deschida credite românilor care vor sa cumpere pravalii evreiesti, indiferent ca sunt sau nu legionari.

– Domnule Sima, în acest moment nu pot sa blochez sume mari de bani, pentru a crea acest fond. O voi face mai târziu. Pâna atunci ca o masura provizorie, întreprindeti D-voastra ceva, cu mijloacele ce le aveti.

– Domnule General, singurii bani de care dispunem sunt cei dati de D-voastra miscarii de la Straja Tarii, vreo 60-70 de milioane. Dar acesti bani sunt destinati educatiei tineretului. Ar fi o deturnare de fonduri. Dar daca D-voastra ne dati dezlegare, am putea face ceva cu ei, ca o masura provizorie.

– Bine, Domnule Sima, foloseste acest fond pâna ce Statul va interveni cu mijloacele lui...

Asa s-a facut ca, în urma acestei convorbiri cu Seful Statului si bazându-ma pe cuvântul lui, am utilizat fondul ramas de la Straja Tarii, pentru a-i ajuta pe românii dornici sa se angajeze în comert, luând locul evreilor în magazinele pe care acestia le ofereau spre vânzare.

Fondul Straja Tarii era administrat de „Patrimoniul Legionar”, institutie nou creata, sub conducerea inginerului Nicolae Horodniceanu. Sef al investitiilor acestui fond si ajutor al lui Horodniceanu a fost inginerul Duiliu Sfintescu, un element priceput în materie, care a realizat o serie de operatii bancare si comerciale excelente, în perfecta ordine si fara a fi bruscati posesorii evrei.

Cum procedam? Pe baza cererilor primite de la organizatiile noastre din provincie, dadeam dispozitii lui Horodniceanu sa deblocheze cutare sau cutare suma în beneficiul acestor organizatii. Se transferau sumele în mod global, în cutare sau cutare punct al tarii, 5, 10, 15 sau chiar 20 de milioane de lei, iar repartitia fondului – diversilor aspiranti la pravaliile evreiesti se facea sub supravegherea sefilor locali. Bineînteles ca existau români mai înstariti si nu aveau nevoie decât de un împrumut suplimentar. Asa se explica faptul ca s-a putut face fata nevoilor imediate cu atât de putini bani. Existau si resurse locale, iar fondul de la Centru servea ca un fel de credit bancar. Cea mai mare parte a fondului a mers în Ardeal si Banat, pentru ca acolo se dadea batalia cu concurenta germana. Inginerul Sfintescu nu se ocupa de micul comert, ci numai de acele transferuri de proprietate care reprezentau un oarecare volum.

Fireste ca ar fi fost mai potrivit sa se centralizeze operatiile la Bucuresti, unde sa se examineze fiecare caz în parte, dar timpul nu permitea crearea unei filiere de control a investitiilor si rentabilitatii lor.

Mai trebuie observat ca nu miscarea era cea care achizitiona aceste magazine, pe numele ei, ci persoane particulare, cu ajutor banesc de la miscare. Acesti particulari puteau fi legionari, dar tot asa de bine putea fi orice român apt pentru comert si cunoscut de organizatie ca om corect. Desfacerea de pravalii evreiesti era foarte mare în acea vreme, în luna Octombrie, si românii cautau si ei sa puna mâna pe ceva, în cadrul modestelor lor posibilitati.

De îndata ce pravaliile achizitionate de la evrei ar fi întrat sub conducerea româneasca, proprietarii lor români trebuiau sa restituie progresiv sumele împrumutate, pentru a fi recuperate de Patrimoniul Legionar. Mai târziu am dat o circulara prin care stabileam ca 40 la suta din câstigul magazinelor cumparate cu ajutorul financiar al miscarii trebuia varsat în casa miscarii.

Cum era de prevazut, fondul ramas de la Straja Tarii s-a epuizat repede. Cererile de capitaluri erau tot mai mari. I-am comunicat Generalului situatia. Atunci Colonelul Dragomir, Ministrul Coordonarii Economice, a venit cu ideea ca pentru alimentarea fondului destinat cumpararii de pravalii evreiesti, sa se treaca în patrimoniul miscarii toate sumele provenite din diferenta de pret a grâului. Tocmai în acel timp se ridicase pretul vagonului de grâu de la 70.000 la 85.000 lei. Toti angrosistii de grâu trebuiau sa plateasca Statului diferenta de pret a cantitatilor avute în depozit. Generalul a aprobat proiectul si imediat s-a întocmit si semnat un Jurnal al Consiliului de Ministri prin care se autoriza transferarea acestei sume în patrimoniului miscarii.

Jurnalul Consiliului de Ministri a aparut în Monitorul Oficial din 22 Noiembrie 1940:

”Printr-un Jurnal al Consiliului de Ministri, întocmit de Dl. Ministru Nicolae Dragomir, s-a decis ca fondurile rezultate din diferentele de pret prevazute de articole 8 si 9 din decretul-lege Nr. 2393 din 1940 vor fi puse la dispozitia administratiei Patrimoniului Miscarii Legionare, pe masura încasarilor efectuate, în conformitate cu dispozitiile art. 9 din sus-numitul decret-lege, urmând a fi utilizate pentru lucrari de utilitate sociala”.

Expunerea de motive

”D.N. Dragomir, ministrul coordonarii, a prezentat Consiliului de Ministri acest jurnal, cu urmatoarea expunere de motive:

Miscarea legionara a luat initiativa unor importante lucrari de utilitate sociala. În împrejurarile de azi, aceasta binevenita initiativa cauta sa fie sprijinita pe toate caile.

Mijloacele obtinute prin contributie publica fiind în mod evident insuficiente, ar fi nimerit ca Statul sa intervina în sprijinul acestei actiuni.

În acest scop s-ar putea destina fondul rezultat din diferentele de pret stabilite prin decretul-lege Nr. 2393 din 1940, a carei destinatie urmeaza a fi data de guvern”.

Din motive lesne de înteles, Jurnalul nu pomeneste de folosirea acestor sume pentru achizitii de bunuri evreiesti, dar destinatia acestor bani a fost cea stabilita în Consiliul de Ministri, când s-a semnat acest Jurnal.

Sumele obtinute din diferenta de pret a grâului au facut în total alte 70 de milioane de lei si au fost repartizate organizatiilor provinciale, precumpanitor în Ardeal si Banat.

Abia târziu de tot, în luna Decembrie, Banca Nationala a deschis un credit de 300 de milioane de lei, pentru ajutorarea negustorilor români. Acest credit a fost utilizat în primul rând la întarirea comertului românesc din Capitala, care se gasea în stare falimentara la venirea noastra si nu mai putea face fata concurentei evreiesti.

În aceste conditii minore am dat batalia comertului românesc sub regimul national-legionar. Generalul Antonescu ne-a trimis sa luptam pe frontul economic fara arme si fara munitie suficienta, ca soldatii români în primul razboi mondial.

Repet ca miscarea legionara nu avea nici un interes în acel moment sa-si angajeze fortele în sectorul economic. La momentul oportun, am fi reluat batalia comertului legionar dupa principiile fixate de Capitan si cu experienta achizitionata atunci. Succesul întreprinderilor ce le-am creat, de orice natura ar fi fost ele, era asigurat de la început prin enorma masa a cumparatorilor de care dispuneam. Cu o jumatate de milion de legionari si cu milioane de simpatizanti, nimeni n-ar fi putut rezista concurentei legionare.

Pentru a preîntâmpina abuzuri, ca persoane care au achizitionat bunuri evreiesti cu titlul particular sa le numeasca „legionare”, în 16 Noiembrie am dat o circulara prin care interziceam utilizarea numelui Legiunii fara de aprobarea mea directa:

„Nu se poate utiliza numele Miscarii Legionare în comert sau industrie fara de aprobare prealabila.

Nimeni nu are dreptul sa utilizeze numele Miscarii Legionare în întreprinderi de comert sau industrie, fara aprobarea mea directa.

Calitatea de legionar nu-i acorda dreptul nimanui sa-si intituleze întreprinderea care-i apartine cu titlul particular drept legionara.

Nici o organizatie din Capitala sau provincie nu are dreptul sa înceapa vreo actiune în comert sau industrie, fara aprobarea mea prealabila.

Organizatiile care au început pâna acum asemenea întreprinderi vor raporta imediat situatia exacta si vor cere aprobarea”.

Bucuresti, 16 Noiembrie 1940

HORIA SIMA

Mai târziu, chiar Conducatorul Statului, din aceasta lupta dezinteresata, care s-a dat sub patronajul sau, ne-a facut un cap de acuzatie, sustinând ca ne-am fi repezit la pravaliile jidovesti, ca o banda de tâlhari, luându-le sub amenintare, pe preturi mult inferioare valorii lor. Cartea Pe Marginea Prapastiei sau alte carti care s-au inspirat din ea, sunt pline de defaimari si neadevaruri. Autorii acestor carti uita sau nu vor sa ia act de un lucru: evreii erau în panica în timpul guvernarii noastre si, sub imperiul panicii, cautau sa vânda cat mai repede bunurile ce le aveau. Nu puteau tine la pret. Era logic ca întreprinderile lor sa se vânda sub pretul lor real. Efectul psihologic – e un fenomen cunoscut de când lumea – influenteaza asupra pretului. Aceasta acuzatie cade de la sine.

Marea majoritate a întreprinderilor si magazinelor evreiesti achizitionate în timpul guvernarii noastre au fost cumparate în conditii corecte, prin buna învoire si prin încheiere de acte. Abia din a doua jumatate a lunii Decembrie s-au produs incidente regretabile. Au fost cazuri de pravalii luate sub presiune de câtre elemente iresponsabile. Aceasta se datoreaza starii de nervozitate generala care domnea pe atunci în tara. Se multiplicau semnele ca Antonescu pregateste ceva contra Legiunii. Trebuie apoi avut în vedere ca aceste fenomene de dezordine si anarhie sunt caracteristice oricarei revolutii si trebuie sa treaca oarecare timp pâna ce valurile ei se integreaza în Stat.

Dupa 23 Ianuarie 1941, evreii au declarat în bloc ca toate pravaliile vândute de ei au fost luate de legionari sub amenintare. Era suficienta o declaratie în acest sens ca sa li se restituie bunurile. În modul acesta, lotul majoritar al întreprinderilor evreiesti, achizitionate în conditii legale, a fost trecut în lotul minoritar, al magazinelor obtinute în anumite localitati prin presiuni. Generalul Antonescu, desi cunostea realitatea, desi stia ca batalia economica pentru românizarea bunurilor evreiesti s-a dat sub conducerea lui, a preferat sa taca si chiar sa-si însuseasca aceasta acuzatie, pentru a se elibera nu numai de orice raspundere, dar si pentru a face atât pe placul evreilor cât si al germanilor.