Era libertatii statul national-legionar

20. Apoteoza muncitorimii

Patura sociala care a simtit mai mult binefacerile guvernarii legionare a fost muncitorimea. Pentru taranime n-am putut face prea mult din cauza timpului prea scurt al guvernarii noastre. Singura ei multumire a fost ca nu mai era terorizata si batjocorita de odiosii de jandarmi. Dar taranimea era cu noi stiind ca ne vom îngriji si de soarta ei. În planul ce-l aveam, ne gândeam în primul rând sa punem la dispozitia plugarilor credite ieftine, esalonate pe mai multi ani, ca sa scape de împrumuturi oneroase la banci si de uzura evreilor. În revista Muncitorul Legionar, care aparuse în 10 Noiembrie, sub conducerea lui George Macrin, scriam urmatoarele:

”Odata cu România Legionara, începe pentru muncitorul român o era de dreptate si de omenie. Grija de soarta lui ne-a lasat-o însusi Capitanul, care a fost vesnic framântat de icoana celor chinuiti si napastuiti. Muncitorul Român paseste astazi mândru si senin pe drumul biruitor al Garzii de Fier. El stie ca o viata noua începe pentru el. El stie ca în curând suferintele lui vor apune si munca lui va fi rasplatita”.

Horia Sima

Problema muncitorilor era mai la îndemâna de rezolvat, caci nu trebuia decât sa le impunem întreprinderilor sa se poarte mai omeneste cu ei, revizuindu-le scara de salarizare. În aceasta privinta, n-am cunoscut un moment de liniste, intervenind oriunde era nevoie pentru a usura viata muncitorului. Am povestit cum m-am dus la Malaxa si acesta a aprobat caietul de revendicari al personalului angajat la el, muncitori si functionari. Era o prima victorie pe frontul social al Noii Românii. A doua „descalecare” a mea în lumea muncitorilor a fost la Brad, în judetul Hunedoara, unde erau minele de aur ale societatii „Mica”. Fusesem profesor în aceasta localitate si cunosteam starea de mizerie a muncitorilor care lucrau sub pamânt ca sa scoata aurul din maruntaiele lui.

La societatea „Mica” stapânea, pana la venirea noastra la conducere, Ion Gigurtu. Politica lui de salarizare a angajatilor varia dupa importanta politica si sociala a fiecarui grup. Era extrem de generos cu membrii Consiliului de Administratie, între care figurau de obicei oameni politici, cum era Octavian Goga. Platea bine cadrul de conducere al întreprinderii, directori si ingineri superiori. Era destul de zgârcit cu micii functionari, iar pe cei care se trudeau mai mult, pe muncitorii care scormoneau dupa aurul din mina, îi trata ca pe niste paria, platindu-i mizerabil.

În timp ce se purta atât de hain cu muncitorii, a lasat sa se construiasca pe o înaltime din apropierea Bradului un sanatoriu pentru tuberculosi, vrând sa arate grija ce-o poarta muncitorimii. În loc de a le da salarii mai bune, pentru a nu deveni tuberculosi, le oferea camere de spital pentru a-si scuipa plamânii! Gigurtu se prefacea pe deasupra ca este un adept al miscarilor nationaliste, când în realitate era un trimis al Regelui în mijlocul lor, pentru a le tine sub control, cu ajutorul mijloacelor de care dispunea. În vara anului 1940, si-a dezvaluit adevarata identitate politica: prea supus servitor al Majestatii Sale. În criza care a precedat alungarea de pe tron a Regelui Carol, a cerut Generalului Antonescu „sa traga în legionari!”.

Dupa cuvântarea mea de la Brasov din 9 Octombrie, în care am denuntat atrocitatile maghiare din Ardealul de Nord, m-am repezit la Brad ca sa rezolv la fata locului si problema acestor muncitori si le-am vorbit de pe o tribuna improvizata. Am evocat lupta si sacrificiile Capitanului pentru tara flamânda si goala, le-am explicat conceptia lui despre drepturile si datoriile muncitorului si le-am amintit mila ce-o simtea pentru muncitorii care lucreaza sub pamânt, carora trebuie sa li se faca dreptate înaintea tuturor. Pentru asta am venit si eu în mijlocul lor ca sa le aduc vestea cea buna ca soarta lor se va schimba sub regimul legionar.

Ma uitam la ei, vreo doua mii de oameni. Toti, fara exceptie, aveau fetele supte si palide, privirea stinsa si spinarile încovoiate înainte de vreme. Erau oameni între 20-40 de ani. La cuvintele mele, n-au raspuns nici cu aplauze si nici macar cu aprobari din cap. Stateau închisi în durerea lor. O multime apatica, fara interes. Un scepticism ancestral îi povatuia sa nu mai creada în nimeni. Venisera atâtia politicieni, în jurul alegerilor, promitându-le marea cu sarea, încât se îndoiau si de spusele mele.

Dar, de asta data n-a fost asa. A doua zi li s-a anuntat de directie urcarea salariilor. Pâna atunci un muncitor lucrând opt ore sub pamânt, primea 45 de lei pe zi. Din acel moment salariile lor s-au dublat, ajungând la 90 de lei pe zi. Nu le venea sa creada! Proportional, s-au anuntat îmbunatatiri si pentru micii functionari care erau cei mai napastuiti. M-am informat cu cât ar apasa ridicarile de salarii asupra bugetului întreprinderii. La un beneficiu net anual de 200 milioane... doar 6 milioane! Îi mai ramâneau directiei 194 de milioane anual pentru a le distribui actionarilor si politicienilor.

Un al treilea episod din viata muncitorimii române sub regimul legionar s-a petrecut la minele de carbuni de Petrosani. Într-o zi vine la mine la Presedintie o delegatie a minerilor de pe Valea Jiului, pentru a ma anunta ca sunt decisi sa recurga la greva daca nu li se aproba maririle de salarii cerute de ei.

– Bine, le-am spus. Sa vedem despre ce este vorba. Ce cereti?

Îmi expun doleantele lor. O ridicare de salarii între 8-12 procente, dupa natura muncii prestate. Cererile lor nu numai ca erau rezonabile, ci modeste, în comparatie cu salariile mici pe care le primeau.

– Si pentru atâta lucru vreti sa declarati greva?

– Domnule Ministru, alta data când am încercat sa obtinem îmbunatatiri si am facut greva, am fost împuscati.

– Acum vremurile s-au schimbat, dragii mei. Acum sunteti voi stapâni pe tara, cu alti români, cu toti românii. A încetat exploatarea. Nu mai e nevoie sa faceti greva. Voi da dispozitii comisarului de românizare ca sa va împlineasca îndata cererile, pe baza tabloului pregatit de voi.

Oamenii nu stiau cum sa-mi multumeasca. Asa ceva nu mai vazusera.

La „Resita”, controlata de Malaxa, la Hunedoara, la uzinele Nadrag, Calan si Titan, în industria petrolifera, prin acelasi procedeu expeditiv, s-a ridicat simtitor nivelul de viata al muncitorului. Într-o vizita la IAR-Brasov, am ascultat cererile muncitorilor, prezentate de o delegatie legionara, si l-am rugat pe Popescu-Botosani, directorul întreprinderii, sa le ia imediat în considerare.

Paralel, Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, printr-o serie de decizii întelepte, a stabilit un minimum de salarii pentru micile întreprinderi si chiar pentru lucratori, calfele si ucenicii care erau angajati la meseriasi-patroni. Muncitorimea se simtea ocrotita si aparata sub regimul legionar. Nu mai era exploatata pâna la sânge de patroni fara inima sau de întreprinderi straine de viata neamului nostru. Dar Vasile Iasinschi nu urmarea ca impunând salarii minime pentru muncitori sa-i puna în conflict cu patronii si sa creeze din ei o tabara dusmana întreprinzatorilor, cum era obiceiul comunistilor. Ministrul îsi însusise idealul miscarii, de a realiza înfratirea muncitorilor cu patronii pe baza unui echilibru just între remuneratie si productie. Cu prilejul inaugurarii salii de mese a lucratorilor de la Fabrica de tabacarie si încaltaminte Grigore Alexandrescu, la 1 Decembrie 1940, Iasinschi a tinut o însemnata cuvântare cu caracter programatic, pentru orientarea ministerului ce-l conducea:

„Fiecare întreprindere, a spus el, are tendinta sa se dezvolte, sa ajunga mare. Si întreprinderile Grigore Alexandrescu la origine au fost mici. Începutul acesta trebuie respectat, pentru ca respectându-l pe el, ne respectam pe noi. Nu se poate ca aceasta fabrica mare sa nu se fi ridicat la proportiile de astazi, din acea meserie rudimentara, decât prin munca în momentele acestea, când suntem nevoiti a galopa la pas cu evenimentele, nu am procedat înca la organizarea propriu-zisa a muncii. Asta nu înseamna ca nu ne gândim serios la aceasta problema. Intervenind scumpetea vietii, ne-am gândit în primul rând sa trecem peste greutatile actuale. Aceasta nu înseamna ca muncitorul sa se anchilozeze în aceste preturi maximale. Muncitorul trebuie stimulat, pentru a întelege frumusetea lucrului bine efectuat. Inteligenta si priceperea muncitorului trebuie rasplatite. Emulatia la mestesug trebuie încurajata. Muncitorul care da un produs cât mai bun contribuie si la progresul patronului, si astfel armonia dintre muncitor si patron va fi o realitate”. Alaturi de mineri, cei mai nenorociti, cei mai dezavantajati de soarta, erau muncitorii si muncitoarele din fabricile de textile. Sub regimul nostru acesti muncitori si-au recapatat dreptul la viata. Cele mai multe din uzine erau în mâinile evreilor si acestia nu se interesau decât de câstig, neîngrjindu-se de elementarele conditii de igiena. Localuri mizerabile, neaerisite, în care respiratia era îngreunata si de praful si scamele ce se desprindeau din baloturile de lâna si bumbac. Muncitorii textilisti erau total la discretia patronilor, care, prin mijloacele lor de coruptie, aveau de partea lor, în conflictele ce se iveau, autoritatile Statului, de la jandarm pâna la asa zisii inspectori de la Ministerul Muncii. Salariile erau fixate suveran de directorii întreprinderilor, fara posibilitatea vreunei contestatii. Pe cât erau de mici aceste salarii, pe atâta se faceau si mai mici în anumite perioade ale anului, când fabrica nu lucra la randamentul maxim, deoarece stocurile fixate fusesera atinse. Cei ce protestau, erau pur si simplu concediati si familiile lor ramâneau pe drumuri. Sub regimul nostru, aceste scene degradante nu s-au mai întâmplat. Prin masurile luate, sub supravegherea Ministerului Muncii, s-au realizat îmbunatatiri substantiale în scara de salarizare, în igiena localurilor, iar urâtele moravuri patronate de odinioara au disparut. Cu aceste masuri, miscarea a câstigat vertiginos în popularitate, iar comunismul si-a pierdut orice atractie în mase, fiind redus la o expresie inofensiva, a agitatorilor de profesie, înfeudati Rusiei bolsevice. Dupa expulzarea noastra de la putere, Generalul Antonescu si exploatatorii care s-au concentrat în jurul lui ne-au acuzat ca prin aceste ridicari substantiale de salarii, mai ales în industria grea, am bolsevizat tara! Îi durea pe acesti domni. În realitate am scapat tara de bolsevism, ideologia comunista pierzându-si mediul unde sa se implanteze, mizeria maselor populare.

21. Cinci miliarde sapte sute saptezeci si patru milioane de lei

La aceasta cifra impresionanta, comparând cu bugetul Statului de atunci, s-au ridicat economiile realizate sub regimul legionar, în perioada Septembrie-Decembrie 1940. Bani disponibili pentru alte scopuri si alte nevoi ale natiunii. Ziarul Buna Vestire din 3 Ianuarie 1941 a publicat pe prima pagina un articol semnat de Constantin Ghidel, în care autorul comenteaza aceste stralucite rezultate bugetare aratând ca sunt rodul severei administratii a banului public sub guvernul legionar si al muncii pline de devotament a întregului popor. Reproducem acest articol care reda mai bine decât noi astazi, în termeni inspirati de actualitatea momentului, procesul de însanatosire a economiei nationale.

5 774.000.000

”Regimul national-legionar, prin Domnul General Ion Antonescu, Conducatorul statului român, a facut tarii cu ocazia sfârsitului de an un bilant al realizarilor sale dupa patru luni de guvernare.

Într-un timp atât de scurt, pe care vechile regimuri îl foloseau numai pentru orientarea generala si fixarea retributiilor membrilor din Societatea anonima care era partidul, noul regim politic al României a reusit, cu toate vicisitudinile vremurilor, sa realizeze o economie de 5.774.000.000 lei.

Daca aceasta cifra a fost atinsa în împrejurarile atât de grele prin care a trecut tara noastra, cu hotarele sfâsiate, cu un exod de refugiati în mare parte functionari care grevau bugetul public, cu un pasiv enorm la încasarile Statului prin luarea unor provincii cu industrii bogate si în plina activitate, cu toate loviturile pe care factorii naturii – cutremurul – le-au cauzat materialiceste aproape în toata tara, apoi ce economii se puteau face în trecut, când nici o piedica nu lovea mecanismul normal de functionare al Statului?

De abia acum noi cetateni umili ai acestei tari care ne duceam grijile si nevoile cum numai Dumnezeu putea sa stie, pentru binele si propasirea acestei tari, vedem jaful pe care partidismul l-a facut în gospodaria noastra publica.

A fost o iresponsabilitate totala. De altfel cine putea sa raspunda la partid? În aceasta societate anonima pe actiuni al carui singur scop era jefuirea patrimoniului national si pricopseala membrilor în dauna natiunii?”

Este adevarat ca la capitolul excedentului bugetar intrau si economiile realizate prin desconcentrari de trupe. Conducatorul Statului, în darea lui de seama publicata la sfârsitul anului pentru a înfatisa înfaptuirile regimului, evalueaza economiile de la Ministerul Armatei, de pe urma desconcentrarilor, la doua miliarde si jumatate. Cifra pare exagerata, deoarece desconcentrarile nu au început decât la 15 Noiembrie 1940. Dar chiar daca ar fi asa, mai ramân trei miliarde doua sute saptezeci si patru milioane, care se datoreaza exclusiv muncii, cinstei si corectitudinii acestui guvern.

Toti defaimatorii mai vechi si mai noi ai miscarii legionare ar fi trebuit sa se întrebe cum a fost posibil ca într-o tara „în plina anarhie”, cum a fost descrisa mai târziu în Pe Marginea Prapastiei, sa se depaseasca în câteva luni gravul dezechilibru economic si sa se realizeze acest progres uluitor? Bugetul Statului era o oglinda a încrederii cetatenilor în regim, al ordinii care domnea în tara si al spiritului cu care lucrau sutele de mii de legionari pentru a usura soarta neamului nostru lovit de atâtea calamitati.

Sunt anumiti factori care trebuie luati în considerare daca vrem sa întelegem aceasta grabnica însanatosire economica a tarii:

1. Ministrii nu mai pradau Statul, cum era obiceiul pamântului sub regimurile anterioare. Ei se multumeau cu leafa lor modesta, neîndestulatoare pentru multiplele obligatii cele aveau ca ministri, de vreo 35.000 lei lunar. Ministrii legionari nu s-au atins de fondurile secrete ce le aveau la dispozitie. Sub guvernarile anterioare, ministrii profitau de situatia lor în Stat pentru a-si crea surse paralele de venituri, fie din fondurile secrete fie din diverse concesiuni ce le faceau, calcând legea, particularilor sau întreprinderilor, fiind cointeresati în schimb în afacerile lor.

2. Toata tara îsi platea cinstit impozitele. Plateau taranii având convingerea „ca nu se mai fura”. Platea patura mijlocie de meseriasi si negustori pentru a ajuta actiunea de românizare a comertului. Plateau evreii de teama, neputând sa mai însele Statul; plateau pentru prima oara cinstit si întreprinderile liberale, nemaiputând sa se sustraga platii impozitelor. Într-un consiliu de ministri, Papanace a declarat ca fabrica „Letea”, al carei presedinte era Dinu Bratianu, avea o restanta de impozite de 20 milioane de lei!

3. Aparatul Ministerului de Finante, administratori financiari, controlori, perceptori, devenise mai eficace la încasarea impozitelor, temându-se de sanctiuni. Pâna la guvernarea noastra si cel mai mic functionar de la Finante îsi rotunjea veniturile cu bacsisurile ce le primea de la contribuabili, pentru a le trece cu vederea impozitele reale – sume ce se pierdeau pentru Stat.

Facând uz de aceste economii, care se datorau stradaniei întregului popor, Generalul s-a aratat generos fata de o singura categorie: militarii. Dintr-o trasatura de condei, în ajunul Craciunului, a sters toate datoriile ce le aveau ofiterii la „Casa Ostirii” – datorii care urcau la 500 de milioane lei. Pentru alte categorii de slujbasi ai statului n-a aratat aceeasi marinimie. Nu s-a gândit sa suprime curbele de sacrificiu introduse sub guvernul Iorga-Argetoianu si nici n-a respectat gestul de compensatie cu datoriile contractate de învatatori, preoti si profesori la respectivele lor case de credit. Îl interesa armata, pentru ca se gândea sa faca din nou apel la ea ca instrument contra Legiunii si contra Natiei.

22. Cresterea depunerilor bancare

Începând din luna Martie 1939, depunerile bancare au început sa scada din cauza nesigurantei politicii noastre externe. În primavara acestui an se fac mari concentrari de trupe la granita de vest, dupa ocuparea Cehoslovaciei de catre diviziile germane. Teama de un eventual razboi, în care ar putea intra si România, a determinat populatia sa-si retraga banii ce-i avea depusi atât la Casa de Economii cât si la bancile particulare.

Aceasta scadere continua a depunerilor bancare s-a oprit abia la în Septembrie 1940, dupa instalarea Statului National-Legionar. Din acest moment a început un fenomen invers, de sporire a economiilor particulare la banci. Tendinta s-a accentuat în lunile urmatoare, încât, în Decembrie 1940, Casa Nationala de Economii si Cecuri a adus la cunostinta publicului vestea îmbucuratoare ca în ultimele trei luni cuantumul depunerilor la aceasta institutie a crescut aproape cu un miliard de lei! Dar nu numai Casa Nationala ci, paralel, toate bancile de reputatie bine stabilita au înregistrat sporuri importante la sectia depunerilor.

Contrar provocarilor de panica, ce spuneau ca luându-se masuri contra evreilor se va produce un haos economic, publicul a reactionat în sens pozitiv, acordând încredere politicii economice a guvernului legionar. Cum se explica aceasta încredere? Ea are un fundament real. Mai întâi, cu venirea Legiunii la putere, lumea care avea bani lichizi în pastrare, stia ca-i poate încredinta acum fara grija institutelor de credit ale Statului, deoarece exista garantia unor oameni corecti si priceputi în posturile de raspundere.

În al doilea rând, încrederea a revenit si din cauza risipirii necunoscutei externe. Cu încadrarea României în Axa si certitudinea granitelor ce ne-au ramas, Românii au început sa priveasca cu optimism viitorul, sperând în vremuri mai bune.

În al treilea rând, mersul general al economiei românesti promitea o crestere a prosperitatii. Însamântarile de toamna au depasit cu mult cota anilor precedenti, încât se astepta o recolta bogata la vara viitoare. Debuseurile pentru cereale erau asigurate prin conventia cu Germania, care se mai angajase ca la primavara sa trimita si un numar important de tractoare si masini agricole. Toti acesti factori conjugasi au creat efectul psihologic necesar pentru restaurarea încrederii maselor populare în economia nationala. Afluenta depunerilor la banci era o dovada a înviorarii si întaririi fortelor de productie ale natiei.

23. Protestul lui Neubacher

Era dupa Anul Nou. Prin 8-9 Ianuarie 1941, când primesc un telefon de la Neubacher, rugându-ma sa trec pe la biroul lui pentru a-mi comunica o chestiune importanta. Nu-mi poate vorbi în cabinetul meu de la Presedintie, caci vrea sa fim singuri. M-am dus imediat. Neubacher îsi avea resedinta pe Strada Wilson, în localul fostei Legatii austriece. Ministrul economic al Reichului era un om cald si expansiv. De asta data m-a salutat cu raceala si, fara nici o introducere, mi-a întins o hârtie scrisa de mâna lui, spunându-mi ca era o nota de protest din partea guvernului Reichului pentru atitudinea neamicala a miscarii legionare în relatiile economice germano-române. Am început sa citesc nota si pe masura ce înaintam în lectura ei, tonul se înasprea acuzându-ne în final de sovinism în colaborarea economica cu Germania. În convorbirea ce-a urmat, mi-a citat mai multe cazuri în care comisarii de românizare au blocat tratativele cumparatorilor germani cu evreii. Ceea ce l-a umplut de revolta si l-a determinat sa-mi predea aceasta nota, a fost o recenta întâmplare de la Brasov. Un grup german vrând sa achizitioneze marele magazin textil al evreului Neumann, s-a izbit de refuzul comisarului de românizare, sprijinit, de autoritatile locale. Contractul nu s-a putut încheia. I-am raspuns ca voi cerceta cazul de la Brasov si daca s-a savârsit vreo ilegalitate, grupul german va primi satisfactie. În ceea ce priveste nota de protest, i-am exprimat nedumerirea si amaraciunea mea. Nu ma asteptam la acest demers tocmai din partea lui, cunoscut ca prieten si sustinator al miscarii. Cum suntem camarazi si luptatori pentru acelasi ideal, când se ivesc incidente de acest gen, explicabile prin complexitatea problemelor ce se pun guvernarii noastre, ele ar trebui rezolvate prin buna întelegere, fara a crea tensiuni inutile si daunatoare.

În acel moment, ma framânta gândul sa-i spun adevarul, aratându-i ca în toata actiunea de românizare a întreprinderilor evreiesti, noi suntem executantii unui ordin care vine de la Conducatorul Statului si cel mai nimerit lucru ar fi sa i se adreseze lui pentru a-si clarifica politica fata de Germania. Dar iarasi ma retinea sentimentul, ca de atâtea ori, sa nu apar în postura mizerabila a unui intrigant care-si pâraste seful, pentru cine stie ce beneficii personale. Si am tacut din nou, luând asupra noastra o raspundere pe care nu o aveam.

În ceea ce priveste incidentul de la Brasov, n-am mai avut timp sa-l lamuresc. Evenimentele s-au precipitat, prinzându-ne pe toti în hora lor fatala.

24. Desfiintarea comisarilor de românizare

Cu câteva zile înainte de lovitura de Stat a Generalului Antonescu, ma agraieste Mihai Antonescu, întrebându-ma ce facem cu legea comisarilor de românizare, caci vin tot mai multe plângeri.

– Dupa mine, i-am spus, poate fi desfiintata. Nu e o lege inspirata de miscare. Este creatia fostului ministru al economiei, Leon, si de la început mi-am dat seama de dificultatile ce le vom avea în aplicarea ei. Sunt satul si eu de reclamatiile ce vin, caci toate se sparg în capul miscarii, ca si cum noi am fi raspunzatori de faurirea acestei legi.

Ca urmare a acestei convorbiri, Cancicov si Mihai Antonescu au întocmit decretul-lege de desfiintare al comisarilor de românizare, care a aparut în Monitorul Oficial din 19 Ianuarie 1941.

Cum desfiintarea comisarilor de românizare s-a petrecut cu o zi înainte de dezlantuirea atacului antonescian contra Legiunii, 20 Ianuarie 1941, s-a dat interpretarea, atât în rândurile adversarilor cât si în lumea legionara, ca a fost o masura premergatoare rupturii ce-a urmat. În realitate, desfiintarea comisarilor de românizare s-a facut cu consimtamântul meu si în momentul acela nu aveam de unde sa stiu ca Generalul ne va sari în spate.

Evident, în cercurile germane suprimarea comisarilor de românizare a fost primita cu satisfactie, caci se elimina influenta legionara în economie, raspunzatoare, chipurile, de blocarea intereselor germane în România, în timp ce Generalul îsi netezea imaginea ca un om accesibil cererilor lor.

E semnificativ faptul ca în decretul-lege din 19 Ianuarie 1941 se interzicea întreprinderilor unde au existat comisari de românizare de a face acte de cumparare si de vânzare si alte modificari ale patrimoniului lor, fara de aprobarea Ministerul Economiei Nationale. „Statul, spunea Mircea Cancicov în expunerea de motive, trebuie sa paseasca la organizarea unui sistem de conducere si de control unitar, pentru a pregati viitoarea reforma de reconstructie a vietii economice”. Ni se dadea dreptate noua, ministrilor legionari, care am combatut chiar de la originile ei legea comisarilor de românizare – o recunoastere tardiva – adoptându-se formula propusa de noi, a unui control central al vânzarii bunurilor evreiesti. Nu stiu în ce masura s-a aplicat acest control dupa plecarea noastra de la putere.