Era libertatii statul national-legionar

si mai ales pe Mihai Antonescu nu-i suparau atât de mult incorectitudinea lui Malaxa în relatiile cu Statul, cât mai ales faptul ca alesese un Consiliu de Administratie de majoritate legionara. Malaxa poseda un mini-imperiu industrial. Controla si „Resita” si alte fabrici importante din tara. Patrunderea legionarilor la Malaxa trezea gelozii în cercurile liberale si germane, caci miscarea ar fi câstigat o anumita greutate în economia tarii. Evident, nici eu nici camarazii de acolo nu se gândeau la o preponderenta economica, ci doar sa-i ajute pe muncitori si sa serveasca tarii din posturile ce le ocupau.

15. Imprimeria din Sarindar

Gazetele Dimineata, Adevarul, controlate de evrei, câta vreme au aparut, caci fusesera suprimate de guvernul Goga în Ianuarie 1938, ieseau din teascurile propriei tipografii, din Strada Sarindar. De aici si expresia de dispret folosita de gruparile nationaliste când se refereau la aceste ziare contaminate de iudaism: „presa din Sarindar”.

Într-o zi vine la locuinta mea Malaxa cu un pachet de actiuni si mi le preda, zicându-mi:

– Domnule Sima, pachetul acesta de actiuni apartine societatii anonime Dimineata si Adevarul. Le-am cumparat de la proprietarii lor evrei si vi le ofer D-voastra pentru a ajuta actiunea de presa si de propaganda a miscarii. Din acest moment imprimeriile din Strada Sarindar va apartin. Va fac acest dar în amintirea neuitatului meu prieten Nae Ionescu si va rog sa nu dati alta interpretare gestului meu.

– Domnule inginer, cu acest titlu, evocând duioasa prietenie ce v-a legat de Profesorul Nae Ionescu, dascalul generatiei noastre, nu pot decât sa primesc acest pachet de actiuni si va multumesc pentru sacrificiul facut. Fara îndoiala, posesia atelierelor grafice din Sarindar ne va ajuta mult la difuzarea ideilor noastre în popor.

Imediat am procedat la îndeplinirea formalitatilor pentru transferul de proprietate al întreprinderii. Am întocmit actele pe numele meu, nu ca proprietate particulara, ci în calitate de sef al miscarii legionare.

Malaxa cumparase pachetul de actiuni cu suma de trei milioane lei. Suma parea mica în raport cu valoarea întreprinderii, dar societatea era grevata la Banca Nationala cu o datorie de 40 de milioane de lei! Împrumut pe care ne-am obligat sa-l restituim noi.

Tipografia din Strada Sarindar s-a numit de acum înainte „Imprimeriile Cuvântul”, caci aici s-a instalat ziarul Cuvântul. Tot din zaturile ei au iesit cea mai mare parte a cartilor legionare ce le-am reeditat în decursul guvernarii noastre.

16. Cancicov, Ministrul Economiei. Petra, Subsecretar de Stat.

În 10 Noiembrie 1940, Gheorghe Leon, Ministrul Economiei Nationale, este înlocuit cu Mircea Canciov. Schimbarea nu avea nici o semnificatie politica, nici interna si nici externa. Si unul si altul erau liberali; si unul si altul servisera si în cabinetele Regelui Carol II; si unul si altul erau buni economisti, judecati prin prisma sistemului liberal; si unul si altul erau acceptati de Berlin; si unul si altul, în cursul gestiunii lor, s-au aratat binevoitori fata de miscare.

Plecarea lui Leon a fost determinata de influente... feminine. Sotia lui Canciov, Georgeta, care era si un fel de scriitoare, placuta si inteligenta, patrunsese în anturajul feminin al lui Antonescu. Doamna Antonescu, doamnele Veturia Goga, Veturia Manuila, au adoptat-o în cenaclul lor. De atunci, Doamna Canciov era nelipsita din casa lui Antonescu, mai ales de la vila lui de la Predeal, unde-si petrecea Conducatorul sfârsitul de saptamâna. În discutiile dintre aceste doamne s-a urzit planul de a-l înlocui pe Leon cu Canciov. O intriga de Palat si nimic mai mult.

Numirea lui Canciov a afectat si pozitia noastra în guvern. Sa nu uitam ca acest episod s-a petrecut în începutul lunii Noiembrie, când relatiile noastre cu Generalul erau înca bune. Fara sa fi cerut eu ceva, a venit Generalul cu propunerea ca, profitând de schimbarea titularului de la Economie, sa numeasca si un Subsecretar de Stat legionar la acelasi Minister. Îmi cerea sa dau numele persoanei alese cât mai în graba. Daca se poate în 24 se ore. Asa lucra Generalul. Nu-ti dadea timp nici sa respiri.

Omul cel mai potrivit pentru aceasta functie ar fi fost Gheorghe Ciorogaru, Doctor în Economie de la Heidelberg, ar fi fost un partener cu autoritate al lui Canciov. Din nefericire, aflasem despre el în ultimul timp lucruri nelinistitoare. Dupa cum am scris într-un articol anterior, dupa întoarcerea lui Ciorogaru de la Berlin, îl rugasem sa creeze o sectie de studii si cercetari economice în cadrul miscarii, de care aveam atâta nevoie. A primit si s-a pus pe treaba cu un grup de colaboratori, instalându-si biroul în Strada Romei. A lucrat cât a lucrat, dar vazând ca timpul trece, fara sa i se dea atentia cuvenita, si-a pierdut rabdarea, a abandonat studiul si a început sa-l frecventeze pe Profesorul Codreanu. Împreuna cu Preotul Borsa, îi propuneau Profesorul tot felul de planuri pentru rasturnarea mea, care s-au descarcat apoi în lovitura de la sediu. Regretând ca trebuia sa ma lipsesc de serviciul acestui specialist în economie, tocmai când era mai mare nevoie de el, evident numirea lui nu mai putea fi luata în considerare.

M-am interesat atunci daca printre functionarii superiori ai Ministerului Economiei nu ar fi un camarad apt sa ocupe acest post. Mi s-au dat câteva nume, dar Canciov mi-a atras atentia ca uzantele nu permit sa fie numit ministru o persoana care pâna atunci figurase ca functionar al aceluiasi Minister.

În aceasta situatie, vine la mine Petrascu, cu probleme de-ale Secretariatului. Îi spun ce ma framânta.

– Am eu pe cineva la Sibiu, îmi spune Petrascu.

– Pe cine?

– Pe Nicolae Petra.

– Cine e acest Petra? N-am auzit de el.

– Un legionar de nadejde. Necazul este ca e cumnat al lui Bidianu si nu stiu daca va convine.

– Îmi convine daca e un om priceput pentru acest minister.

– E director de banca.

– A fi director de banca în provincie, nu înseamna a fi un bun ministru.

– E un om pregatit. De vederi largi, ponderat si modest. N-a fost de acord cu atitudinea lui Bidianu din vara.

– Bine, chema-l la Bucuresti sa stau de vorba cu el.

L-am vazut pe Petra. I l-am prezentat lui Canciov. A facut impresie buna. Si asa a devenit Petra ministru, pe atunci un personaj necunoscut în politica tarii cât si în miscare.

În timpul cât a fost Petra Subsecretar de Stat la Economie, s-a ocupat si de chestiunea comisarilor de românizare. Nu-i placeau cum merg treburile în acest sector. Constatase anumite abuzuri. Mie-mi convine sa se readuca în dezbatere aceasta chestiune, caci se dovedea fragilitatea legii si de aceea l-am încurajat sa continue ancheta. Dupa ce a studiat dosarul comisarilor de românizare, chestiunea s-a tratat în reuniunea Consiliului de Ministri din 13 Decembrie 1940. Conducatorul Statului fusese informat si a cerut explicatii lui Canciov. Acesta i-a raspuns:

”Am auzit ca s-au facut abuzuri, însa nu mi s-au adus nume. Când m-am întors de la Berlin, colaboratorul meu, Dl. Petra, mi-a facut un rezumat al problemei. I-am cerut sa mi-l faca în scris. Apoi mi-a spus : „Ne curatam daca mergem înainte cu comisarii. S-au facut o multime de hotii si patam regimul.

Trebuie sa reglementam aceasta chestiune. L-am rugat pe Dl. Petra s-o puna în studiu si i-am cerut opinia lui. Nume, cazuri concrete nu mi-a adus. Mi-a aratat numai ca sunt unii care fac santaj, altii care s-au dat cu patronii în defavoarea Statului. Am cerut D-lui Petra ca împreuna cu Dl. Crisan sa faca un control discret si sa mearga cât mai adânc.

Aceasta chestiune trebuie adusa la o solutie. Sa se gaseasca o procedura mai buna, dar fara sa deserveasca ideea controlului si a românizarii întreprinderilor”.

La explicatiile lui Canciov, raspunde Generalul, dând urmatoarele instructiuni.

”Sunt si eu informat ca serviciul acesta, a carui idee a fost minunata, ca executie poate sa duca la catastrofa. Si atunci nu putem sa continuam pe calea aceasta, din cauza persoanelor.

Prin urmare, chestiunea comisarilor trebuie privita sub trei laturi.

Mai întâi trebuie sa facem ceea ce n-a facut Leon: instructii, în raport cu categoriile de afaceri si de actiuni, care cad în atributiile lor.

În al doilea rând, trebuie sa ne asiguram ca instructiunile acestea, care trebuie facute cât mai repede, nu ramân litera moarta. Trebuie ca Ministrul Economiei Nationale sa organizeze un sistem de controlori pe regiuni sau pe categorii de industrie, carora comisarii de românizare si patronii sa fie obligati sa le dea toate relatiile de care au nevoie.

A treia latura a problemei este schimbarea tuturor acelora care nu sunt de acord cu noi. Nu ne uitam la persoane si la cine le-a recomandat. Am convenit cu Dl. Horia Sima ca tot ce este rau plasat în administratia Statului si în industrie sa fie înlocuit. Nu este o piedica în aceasta privinta. Si e mai bine ca s-a sesizat Dl. Petra de chestiunea comisarilor, ca sa facem purificare acolo printr-un om de-a lor.

Chestiunea aceasta trebuie tratata cu energie si cu repeziciune, pentru ca se petrec lucruri neplacute: unii comisari, în loc sa-i tina în loc pe jidani, s-au pus de acord cu ei”.

Dezbaterile acestui Consiliu de Ministri confirma cu cea mai mare evidenta prevederile mele.

1. Generalul Antonescu recunoaste ca paternitatea legii comisarilor de românizare îi apartine, când spune „Sunt si eu informat ca serviciul acesta, a carui idee a fost minunata, ca executie poate sa duca la catastrofa”.

2. Recunoaste ca legea a fost defectuos întocmita. Îi lipsea complementul necesar ca sa fie o buna lege. Partea ei de aplicare fusese lasata în aer. Ce trebuie sa faca comisarii de românizare? Cum sa dirijeze procesul de românizare al întreprinderilor? Ce scopuri se urmaresc si ce rechizite legale si mijloace materiale li se pun la dispozitie ca sa-si îndeplineasca misiunea lor? Aveau puteri discretionare în guvernarea întreprinderilor, dar nu li se indica cum sa se foloseasca de ele.

Ceea ce recunoaste Generalul:

”Mai întâi trebuie sa facem ceea ce n-a facut D-l Leon: instructiuni în raport cu categoriile de afaceri si de actiuni care cad în atributiile lor”.

3. Recunoaste necesitatea unui control central, ceea ce eu propusesem de la început, pentru a nu lasa soarta întreprinderilor la discretia fiecarui comisar de românizare. El însusi propune instituirea unui fel de supra-control:

”Trebuie ca Ministerul Economiei Nationale sa organizeze un sistem de control pe regiuni sau pe categorii de industrie, carora comisarii de românizare si patronii sa fie obligati sa le dea toate relatiile de care au nevoie”.

4. Generalul nu vedea sau nu vroia sa vada ca toate abuzurile semnalate provin dintr-o conceptie gresita a legii. Este imposibil sa gasesti câteva sute de persoane competente si corecte. Propunerea mea, cu crearea unei comisii centrale la Bucuresti, care sa cerceteze fiecare caz de transfer de proprietate evreiasca, ar fi dat rezultate mult mai bune.

Dupa aceasta dezbatere, s-au facut câteva schimbari de personal si s-au dat anumite instructiuni, dar viciul organic al legii n-a putut fi remediat.

17. Chestiunea petrolului

În chestiunea petrolului trebuie sa avem în vedere doua aspecte ale ei:

– livrarile de petrol ale României spre Germania.

– proprietatea societatilor petrolifere care exploatau subsolul românesc.

Cu izbucnirea razboiului, Germania era avizata într-o masura crescânda la importul de petrol românesc. În iarna anului 1939- 1940, Regele Carol sperând înca într-o victorie aliata pe frontul de vest, ca în primul razboi mondial, a sabotat exportul de petrol spre Germania, încât livrarile au ramas mult în urma dorintelor germane. Ca sa remedieze aceasta situatie, în Ianuarie 1940 a fost numit primarul de pâna atunci al Vienei, Dr. Neubacher Hermann, „ministrul însarcinat special cu chestiunile economice pe lânga Legatia Germana la Bucuresti”. Nici Neubacher n-a avut mai mult succes în primele luni ale anului 1940, din cauza atitudinii de expectativa a Regelui Carol, care astepta sa se repete „minunea de pe Marna”.

Dupa victoria Germaniei contra Frantei, livrarile de petrol spre Reich n-au mai fost expuse nici unei piedici. În ziua când Regele Carol s-a decis sa schimbe politica externa a României, orientându-se spre Axa, s-a semnalat la Bucuresti si un pact al petrolului, în care cotele de export au fost stabilite la un nivel satisfacator pentru nevoile Germaniei.

Dupa biruinta legionara de la 6 Septembrie, exportul de petrol spre Germania n-a mai constituit o problema, deoarece la Bucuresti venise la putere un guvern prieten al Puterilor Axei. Totul depindea acum numai de mijloacele de transport, destul de precare pâna atunci, pentru ca petrolul românesc sa ajunga din abundenta în Germania.

Mai dificila era chestiunea a doua, a apartenentei întreprinderilor petrolifere. Dupa primul razboi mondial, capitalul german a fost expulzat din industria petrolului românesc si posesiile germane au fost împartite între francezi, englezi si belgieni. Ca urmare, principalele societati de petrol din România se aflau în mâna grupurilor de interese occidentale: Americani, Englezi, Olandezi, Francezi, Belgieni. Germanii au încercat în perioada 1938-1940 sa reocupe pozitii în petrolul românesc, dar fara rezultate apreciabile. Câteva întreprinderi neînsemnate au trecut sub controlul lor.

Abia dupa instaurarea regimului legionar, Germanii au reluat ofensiva de patrundere a lor în industria petrolifera a tarii. Ei sperau ca tocmai prin legionari interesele lor în acest domeniu sa fie favorizate.

Dar în acest moment, care li se parea lor extrem de prielnic pentru expansiunea lor în petrol, s-au izbit de legea comisarilor de românizare, a lui Leon si Antonescu. Pe baza acestei legi, Leon a numit comisari de românizare la toate societatile petrolifere. Cei numiti nu erau legionari, ci tineri ingineri care lucrau în petrol si faceau parte chiar din cadrul de conducere al acestor întreprinderi. Cunoscând bine problema, fiind martori ai salbaticei exploatari a acestei bogatii românesti în profitul capitalului strain, din care poporului român nu-i ramâneau decât firimituri, acesti tineri ingineri, însufletiti de elan patriotic, la aceasta mare cotitura a istoriei, socoteau sosit momentul ca, cu puterile cele aveau sa readuca în patrimoniul national, cel putin partial, societatile înstrainate.

Abia si-au luat în primire functiile, au si fost asaltati de emisari germani, care le cereau sa le deschida portile întreprinderilor pe care le aveau în supraveghere. Capitalul german se organizase, dupa îndrumarile guvernului Reichului, în vederea unor achizitii masive de actiuni ale vechilor societati. Comisarii de românizare s-au opus pretentiilor germane, creând de aici o noua sursa de conflict cu reprezentantii Reichului în România. Ei staruiau ca sa apere aceasta bogatie româneasca pentru a nu cadea în mâna altor straini.

Grupul comisarilor de românizare din ramura petrolului au venit de câteva ori pe la mine, pentru a-mi expune nelinistea lor si pentru a-mi cere sfatul. Eu le-am spus ca nu ne putem opune frontal penetratiei capitalului german în petrol, dar sa ceara reprezentantilor Reichului o colaborare cu capitalul românesc. Nimic mai natural. Nu putem admite ca societatile engleze, franceze, belgiene etc., presupunând ca ar fi schimbate de stapân, sa fie acaparate de alti straini. Trebuie luate în considerare în bloc toate interesele: ale vechilor actionari, cele germane, dar si cele românesti.

În aceasta privinta, un motiv de conflict cu Neubacher s-a ivit când ministrul a pretins ca societatea Astra Româna, care apartinea grupului olandez „Shell”, sa treaca sub control german. Pe ce îsi baza aceasta cerere? Trupele germane, când au ocupat Olanda, au capturat actiunile societatii Astra Româna din România, de la sediul societatii „ShelI”. Considerând aceste actiuni o prada de razboi, pe baza posesiei lor, pretindea cedarea imediata a Astrei în mâna unui om de încredere al lor. Consultându-l pe inginerul Caleia, unul dintre acesti comisari, acesta mi-a explicat ca germanii nu poseda actiunile propriu-zise, ci numai cotoarele lor, care nu sunt echivalentele titlurilor de proprietate. Actiunile au fost transportate peste Ocean odata cu mutarea sediului lui „Shell”.

În timpul guvernarii noastre, germanii n-au putut patrunde în industria petrolifera, izbindu-se de vigilenta comisarilor de românizare, care, conform legii, dispuneau de puteri discretionare.

Neîntelegere cu Neubacher am mai avut si pe chestiunea Ministrului Dimitriuc, care fusese numit „Subsecretar de Stat pentru problemele petrolului”. Fiind o creatura a regimului carlist, am încercat sa-l dislocam, pentru ca ocupa o pozitie-cheie în economia nationala. Antonescu era dispus sa-l concedieze, dar ne-am izbit de opozitia înversunata a lui Neubacher. Acesta a venit atât la Conducator cât si la mine, cerându-ne cu cea mai mare energie sa-l pastram pe Dimitriuc, deoarece colaborarea cu el merge excelent.

Dimitriuc a ramas mai departe la Economia Nationala, unde exercita un fel de pasalâc, neascultându-i decât pe Nemti, stiindu-se protejat de ei. A jucat un rol important în tratativele economice cu Germania, în care subiectul principal de discutie în schimburile comerciale era petrolul.

18. Cursul marcii germane

Dr. Neubacher, Ministrul Reichului pentru afacerile economice la Bucuresti, s-a prezentat Ministrul de Finante, George Cretianu si dupa aceea Subsecretarului de Stat la acelasi Departament, Constantin Papanace, cam pe la începutul lunii Noiembrie, pentru a le cere sa consimta la fixarea unui nou curs al marcii, ridicându-l de la 50 lei, cat era pe atunci, la 60 de lei. Papanace a cautat sa-l convinga pe Neubacher ca nu e momentul cel mai potrivit ca sa pretinda aceasta devalorizare a leului în raport cu marca, deoarece economia româneasca a suferit mult de pe urma pierderilor teritoriale si înca nu s-a întremat. Dimpotriva, ar trebui ca Marele Reich sa tina seama de aceasta situatie precara si sa ajute României sa-si însanatoseasca baza materiala de existenta, fapt care va avea repercusiuni favorabile si în schimburile cu Germania.

Chestiunea a fost tratata si în urmatorul Consiliu de Ministri. Cretianu si Papanace au expus teza lui Neubacher si raspunsul lor. Ei au explicat împuternicitului Reichului pentru chestiunile economice ca stabilirea unui nou curs al marcii, superior celui vechi, ar însemna o grea lovitura pentru economia nationala. Generalul Antonescu a aprobat atitudinea lor si li s-a cerut sa nu cedeze.

Mare mi-a fost mirarea ca dupa acest Consiliu, în care Generalul sustinuse ferm si categoric punctul de vedere al Ministerului Finantelor, în cursul vizitei lui la Berlin, 22- 24 Noiembrie 1940, si-a schimbat opinia si, în conversatiile economice avute cu acest prilej, a acceptat cererea lui Neubacher, adica urcarea marcii de la 50 la 60 de lei. La prima discutie avuta cu Generalul, dupa întoarcerea lui din Germania, mi-a marturisit, fara a ma privi în ochi, ci undeva pe pereti, ca a trebuit sa admita noul curs al marcii pentru a obtine împrumutul.

Conducatorul Statului ne administrase o noua lovitura joasa, între multe altele. Pe de-o parte, ne cerea sa rezistam pretentiilor germane, caci cel mai aprig oponent al propunerilor lui Neubacher era ministrul legionar Papanace. Pe de alta parte, ajuns la Berlin, îsi renega propria lui atitudine, anuleaza ordinul dat în Consiliul de Ministri si se supune exigentelor germane. Evident, noi am ramas descoperiti, niste naivi care nu ne pricepem „sa facem politica”.

Ridicarea cursului marcii nu era nici cel putin justificata din punct de vedere al schimburilor dintre cele doua tari. România, în acea conjunctura europeana, avea mult mai mult de oferit decât Germania de dat. Petrolul românesc era vital pentru soarta razboiului si valoarea lui cântarea greu în acordurile dintre cele doua State. De alta parte, gratie nefericitei politici germane de întelegere cu Rusia, noi am iesit cu granitele ciuntite si cu o economie zdruncinata. Era de datoria Reichului, ca noul nostru aliat, sa ajute la refacerea economiei românesti si nu sa o încarce cu un nou tribut.

Ridicarea cursului marcii anula apoi într-o oarecare masura însasi valoarea împrumutului contractat de 600 de milioane de marci, deoarece pentru restituirea lui aveam la dispozitie un instrument de schimb mult mai slab. Exportul României trebuia sa creasca considerabil pentru a compensa noua scadere a monedei, pe baza unui curs artificial fixat.

Generalul Antonescu la Berlin a abandonat interesele economiei românesti pentru a capta bunavointa lui Hitler. În vreme ce miscarea aparea în ochii potentatilor celui de-al Treilea Reich, dupa aceasta incalificabila concesiune, ca o organizatie sovinista, care se opunea sistematic tuturor planurilor de colaborare cu Germania, Generalul se înalta în ochii lor ca un om politic realist si loial, singurul capabil sa integreze România în marele spatiu economic german.

19. Conflictul de la Medias

Conform ordinului primit de la Sinagoga, evreii din Ardeal si Banat vindeau pravaliile lor sasilor, evitându-i pe români. Am explicat într-un capitol motivele acestei politici. Fireste, minoritatea germana era satisfacuta ca întretine relatii privilegiate cu evreii în cumpararea bunurilor lor. Fara sa faca eforturi mari, îsi puteau mari reteaua lor de magazine si volumul lor de afaceri.

Pentru a nu fi tulburati de români în aceste operatii, sasii si evreii s-au pus de acord ca sa trateze în secret vânzarea pravaliilor, pentru ca autoritatile sa nu afle decât în momentul când actele erau încheiate si nu se mai putea reveni asupra tranzactiilor. Fenomenul fusese semnalat în întreg Ardealul si Banatul.

La Medias, conflictul între români si sasi pe aceasta tema luase aspecte mai aspre, care a pus atât guvernul cât si miscarea într-o situatie neplacuta. Incidentele au fost consemnate într-un raport al Ministerului de Interne, care a fost prezentat Conducatorului Statului si apoi a fost dezbatut si în Consiliul de Ministri:

Bucuresti, 18 Decembrie 1940

Ministerul Internelor Cabinetul Ministrului

”Am onoarea a face cunoscut ca, în urma cercetarilor facute, Prefectul judetului Târnava-Mare raporteaza:

l. În ziua de 27 Noiembrie 1940, pe când se aflau în gara Copsa Mica, toate autoritatile publice, prefectul, seful politiei, comandantul Legiunii de Jandarmi, în asteptarea trenului cu care se înapoia Dl. General Ion Antonescu, Conducatorul Statului – de fata fiind si Dl. General Vasiliu si Dl. Ministru Rioseanu, sasii din Medias au ocupat, prin echipe organizate, pravaliile evreiesti din centrul orasului, în numar de 10 (zece), pretextând ca au contracte de vânzare-cumparare cu evreii, când în realitate ei nici pâna astazi nu au perfectat aceste contracte.

Pusi în fata acestui atac prin surpriza si pentru a nu da loc la conflicte cu minoritatea saseasca si dupa ce, prin interventia Miscarii Legionare s-au procurat creditele necesare, s-a început si de Miscarea Legionara batalia cumpararii imobilelor jidanesti, care au mai ramas în Sighisoara, Medias si în restul judetului.

La operatia aceasta de cumparare de imobile, se cauta a se respecta în totul dispozitiile legale în vigoare. Faptul ca românii vor sa ajunga în aceasta regiune în proprietatea pravaliilor si al imobilelor jidanesti, explica toata nemultumirea si agitatia sasilor, care s-au erijat acum în ferventi aparatori ai jidanilor de pretinsele brutalitati la care evreii ai fi supusi din partea autoritatilor românesti. În realitate, ei urmaresc sa-i înlature pe români de la orice cumparari de bunuri care apartin evreilor. Prin lumina acestor date este a se vedea si incidentul din noaptea de 3-4 Decembrie 1940 de la Medias.

Organele de control ale Inspectoratului de Politie din Alba-Iulia au avut o atitudine mai aspra fata de câtiva evrei din Medias, care vroiau sa cedeze pravaliile lor exclusiv sasilor.

Garzile cetatenesti pe care sasii pretind ca le-au instituit cu prilejul acelui incident, pentru apararea populatiei, sunt în realitate niste echipe ce fusesera instalate în fata pravaliilor si în curtile pravaliilor evreiesti cu aproximativ o saptamâna înaintea acelui incident, cu scopul de a-i opri pe români sa intre în tratative cu jidanii pentru cumpararea pravaliilor sau imobilelor.

În ziua de 4 si 5 Decembrie, Prefectul judetului a fost la Bucuresti, chemat la Ministerul Coordonarii, iar în ziua de 5 Decembrie 1940, Dl. Comandant al Garnizoanei si al Pazei teritoriului judetului, Dl. Lt. Col. Antohi, s-a deplasat la Medias, luând masuri de ordine, comunicând Prefectului ca situatia nu prezinta nimic grav.

În ziua de 8 Decembrie, Prefectul judetului a cercetat personal chestiunea de la Medias si a constatat ca populatia româneasca este profund indignata de atitudinea Sasilor, care îi sprijina pe evrei si nu se împaca deloc cu ideea ca ar putea si românii sa cumpere pravalii ori imobile de la evrei. Ori, în agitatia si alarma pe care au dat-o evreii, ca o ironie a soartei, ei se vad aparati si încurajati în aceasta, tocmai de concetatenii nostri sasi”.

Ministrul Afacerilor Interne, General Petrovicescu

Din examinarea acestui raport, facut de Prefectul Judetului Târnava Mare si însusit de Ministrul de Interne, General Petrovicescu, rezulta urmatoarele fapte:

l. Evreii vindeau pravaliile din proprie initiativa, fara constrângere, pregatindu-se sa paraseasca tara.

2. Evreii s-au pus de acord cu sasii sa le vânda lor pravaliile si, ca sa nu afle românii, sa duca tratativele în cea mai mare taina.

3. Pravaliile cumparate de sasi erau în centrul orasului si reprezentau comertul cel mai înfloritor al Mediasului.

4. Pusi în fata acestor fapte, au încercat si românii sa cumpere alte pravalii evreiesti, din ceea ce ramasese.

5. Românii s-au izbit si în aceasta încercare de aceeasi coalitie evreo-saseasca, interzicându-le accesul la alte bunuri evreiesti.

6. Sasii luau apararea evreilor, denuntând presupusele brutalitati pe care le-ar fi suferit din partea autoritatilor românesti.

7. Pentru a-i apara pe evrei, sasii au organizat niste pichete pe care le-au postat în fata pravaliilor evreiesti. În realitate, „pentru a-i înlatura pe români de la orice cumparari de bunuri care apartin evreilor”.

8. Ca urmare, s-au petrecut o serie de incidente, fara gravitate, dar care indicau un anumit grad de tensiune între populatia româneasca si minoritatea germana de la Medias.

Acesta e filmul evenimentelor, asa cum rezulta din raportul Ministerului de Interne. Pentru miscarea legionara nu era decât motiv de îngrijorare sa se nasca incidente cu minoritatea germana, stiind prea bine ca aceasta minoritate se bucura de protectia puternicului Reich German. De alta parte, sasii din Ardeal erau camarazii nostri de ideologie în lupta contra comunismului. Am intervenit imediat la prefectul judetului ca sa tempereze zelul legionarilor, chiar daca dreptatea ar fi de partea lor. Astfel de actiuni ne faceau mai mult rau si aduceau mai mare paguba.

Dar originea acestor incidente era mult mai adânca. Erau consecinta lipsei unui plan economic, a unei directive, care sa organizeze economia nationala. Inconvenient pe care Generalul nu-l vedea sau se prefacea ca nu-l vede. Daca ar fi existat planul cerut de mine de la începutul guvernarii noastre, astfel de incidente nu s-a fi produs, deoarece în acest plan s-ar fi înglobat, relatiile noastre cu Germania si cu minoritatea evreiasca. Am fi stiut atunci cum sa procedam, în ce limite si pe ce etape. Acum mergeam înainte târâti de evenimente si nu dominându-le din perspectiva unei viziuni generale a realitatii economice românesti.