Era libertatii statul national-legionar

4. Reaparitia ziarului „Buna Vestire”

De mare ajutor ne-a fost în aceasta perioada de tranzitie în lupta cu vechile structuri ale Statului, reaparitia ziarului Buna Vestire. Chiar a treia zi dupa alungarea Regelui Carol, Duminica , în 8 Septembrie, am avut bucuria sa salutam reînvierea acestui ziar, care-si începuse glorioasa cariera în 1937 si apoi fusese strangulat de dictatura carlista. Dupa Radio, unde Nelu Mânzatu pusese stapânire înca din dimineata zilei de 6 Septembrie, Buna Vestire a sarit pe baricade, contribuind la izbânda ideii legionare în Stat, prin influenta ce-a exercitat-o asupra opiniei publice.

Si acum un scurt istoric al acestui ziar. Colonelul Zavoianu încercase în 1937 sa reia publicarea ziarului Dacia, proprietatea sa, pe care-l fondase în 1919 si care disparuse din lipsa de mijloace. Îsi întocmise si echipa de colaboratori, care se întâlneau zilnic si aduceau articole, pe care le citeau împreuna, ca si cum aparitia ziarului era iminenta. Dar Colonelul Stefan Zavoianu n-a putut obtine de la cenzura autorizatia de aparitie a Daciei, fiind socotit prea atasat de Corneliu Codreanu. Mai mult noroc a avut Mihai Manoilescu când i-a dat aprobarea de aparitie a ziarului Buna Vestire. Regele se gândise probabil sa faca o ultima încercare ca sa capteze miscarea, operatie pe care o încredintase înainte si altor personalitati, dar fara rezultat: Generalul Cantacuzino, Nae Ionescu, Octavian Goga, Vaida Voevod si altii. Echipa alcatuita de Colonelul Zavoianu a fost preluata în redactia ziarului Buna Vestire.

Bune Vestire din 1937 a fost organizata ca o societate anonima pe actiuni, majoritatea lor fiind în mâna Profesorului Manoilescu si a familiei lui. Directori ai ziarului din prima lui perioada au fost Dragos Protopopescu si Toma Vladescu. Prim-redactor era Mihail Polihroniade, iar secretar general de redactie, Valeriu Cârdu. În afara de cei mai de sus, mai figurau în redactie, Ion Stoenescu pentru politica interna, Alexandru Cristian Tell, Mircea Streinul, Virgil Radulescu, Gabriel Balanescu. În afara de aceasta permanenta la redactie, au colaborat: Radu Gyr, Nicolae Totu, Mihail Manoilescu, Banica Dobre, Ciril Vârnav, Luca Popovici, Paul Petzi.

La reaparitia ziarului Buna Vestire în 1940, multi din vechii colaboratori nu mai erau în viata. Au pierit asasinati la 21 Septembrie 1939 din ordinul Regelui Carol, Mihail Polihroniade, Valeriu Cârdu, Alexandru Cristian Tell, Virgil Radulescu, Nicolae Totu, si Banica Dobre.

Componenta noii redactii a fost urmatoarea:

Director: Grigore Manoilescu, fratele profesorului.

Prim-redactor: Constantin Noica.

Secretar de redactie: Valeriu Olaniuc.

Redactori: Cristian Petrescu, Ion Stoenescu, Horia Stamatu, Stefan Ion Gheorghe, Luca Popovici, Radu Gyr, Mircea Streinul, Alexandru Alexianu, Demetrie Soutzu.

Colaboratori: Mihail Manoilescu, Constantin Noica, Colonel Octav Vorobchievici, Locotenent Emanuel Voinescu (sub pseudonimul Vornicul Boldur), Mircea Mateescu, Dragos Vrânceanu, Ciril Vârnav, Nicolae Pana, Demetrie Ganea, Paul Petzi, Barbu Slusanschi, Mircea Pop. Dupa aparitia articolului lui Grigore Manoilescu, Cu manusi, ziarul a fost suspendat o saptamâna din ordinul Generalului Antonescu si la reaparitie a luat directia lui Alexandru Constant, care era si Ministrul Propagandei.

Odata cu Grigore Manoilescu, a parasit redactia si Constantin Noica, fiind înlocuit cu Horia Stamatu.

Ziarul era imprimat la întreprinderile grafice Eminescu din Strada Anghel Saligny si aparea în doua editii: una de capitala si ala de provincie. De administratia ziarului se îngrijeau Nicolae Iliesiu, Alexandru Livezeanu si Vasile Dova.

Buna Vestire si-a încetat aparitia în Ianuarie 1941, dupa ce Generalul Antonescu a devenit stapân pe situatie, gratie ajutorului dat de germana.

5. Înmormântarea eroilor

Dupa revarsarea de bucurie a întregului popor, la 6 Septembrie, a urmat o zi de reculegere si durere în fata legionarilor cazuti în lupta, purtati acum pe scut de camarazii lor, întorsi victoriosi din batalie. Ei nu mai traiau sa vada ca pe urma sacrificiului lor milioane de oameni si-au recâstigat libertatea, dar au avut acest privilegiu sa treaca în lumea de dincolo încununati cu laurii celor alesi. De la înmormântarea lui Mota si Marin, nu s-a mai vazut o mai pioasa participare a unei mari multimi de oameni care-si aduceau tributul lor de recunostinta acestor viteji între viteji. Nu erau plânsi în sensul omenesc al cuvântului. Fapta lor era prea mare ca sa intre în tiparele comune ale existentei. Era multa jale în suflete, dar demna si retinuta. Peste trupurile lor fara viata, se proiecta aureola unui mare moment istoric, la a carui împlinire au contribuit cu tot ce au avut mai bun: propria lor viata. Numele lor va intra în anonimat, nu se va putea sterge din Cartea Neamului, pentru ca au pus jertfa vietii lor temelie renasterii unei natiuni, din starea de deznadejde si de suferinta în care o azvârlisera dusmanii ei.

În 7 Septembrie, la Constanta, au fost petrecuti la locul de veci legionarii Cavachi, Caporani si Ardeleanu, iar la Brasov au fost înmormântati Sultan Donat si Constantin Salceanu. Studentul Puiu Grigorescu a fost transportat la Târgoviste, de unde era originar, iar Lucian Caramlau si Gheorghe Stefanescu la Ploiesti unde au fost îngropati Duminica, 8 Septembrie.

La slujba înmormântarii de la Ploiesti, în Biserica Trei Ierarhi am luat si eu parte, însotit de Victor Biris, care tocmai în acea zi se întoarse din Germania. Sicriele lor, asezate pe catafalc, de-o parte si de alta a Altarului, erau descoperite. Biserica era plina de lume, care trecea prin fata lor si se închina cu evlavie. Alti fii ai Prahovei care au luat drumul vesniciei pentru a mântui neamul. La capatâiul lui Caramlau veghea o fata, îmbracata în negru. Parea ca nici nu vede pe nimeni; doar privea la chipul lui de ceara. Era ca o statuie. Mi s-a spus ca e logodnica lui. N-am cutezat sa ma apropii de ea, ca sa-i tulbur durerea ei pietrificata. O, Doamne, câta jale! Alte mame întristate de moarte! Toata bucuria vietii lor se stingea odata cu copilul care fusese rapit în plina tinerete!

Uitându-ma la Lucian Caramlau, acum fara suflare, cu gândul ma întorceam la el în viata. Ce mândrie de legionar, ce pregatire, ce minte agera! Cu câteva zile mai înainte, ma întâlnisem cu el la Bucuresti. Abia iesise din închisoare si venise la mine, cerându-mi sa participe la actiune. Am stat mult de vorba cu el, caci îi încredintasem misiunea sa atace la Ploiesti. În ultimul moment i-am schimbat destinatia si l-am trimis cu echipa lui de prahoveni sa întareasca grupul care trebuia sa ocupe postul de radio de la Bod. Cu rezultatele care se cunosc, Caramlau a cazut aici, strapuns de jandarmi.

Lucian Caramlau era de o rara modestie, desi poseda doua diplome si îsi însusi o cultura temeinica. Parca-l vad si acum cum statea rezemat de perete si asculta cu atentie tot ce îi spuneam. Îi explicam cum sa procedeze, ca Ploiestiul era un mare centru militar. Lui i se parea ca poate sa ocupe institutiile publice indicate. Citeam în ochii lui o hotarâre de cremene. O liniste maiestuoasa în fata mortii, cum numai la Sultan Donat am mai vazut. Desi abia iesise din închisoare, nu-l atragea viata, ci împlinirea unui destin mai înalt.

Ma uitam la el si îmi aparea în suflet toata falanga de eroi pe care i-a dat Prahova, aceasta regiune de un ethos national vulcanic. Ce oameni naprasnici! De unde au rasarit acesti cavaleri „sans peur et sans reproche”, ca vestitul Bayard din Franta?

Cel dintâi pe care l-am cunoscut a fost Teodorescu Gandi, care conducea organizatia locala din prigoana, în vara anului 1938. Organizatia politica se desfiintase prin atestarile facute, dar ramasese un puternic nucleu de tineri care actionau cu multa prudenta, fara sa fie simtit de politie. Teodorescu-Gandi cade în toamna aceluiasi an si ia comanda grupului Miti Dumitrescu. În planul loviturii contra dictaturii carliste din Ianuarie-Februarie 1939, Miti Dumitrescu avea misiunea sa atace Palatul Regal. Cazând acest plan, se refugiaza în Germania, de unde se întoarce în tara si pregateste razbunarea. Se preda dupa executarea atentatului contra lui Armand Calinescu pentru a nu primejdui viata celor din închisori si sfârseste ucis împreuna cu cei opt camarazi din echipa lui. Miti Dumitrescu a savârsit cel mai frumos atentat din istoria lumii din punct de vedere etic. Nu a încercat sa dispara dupa doborârea tiranului, desi putea sa fuga si sa se ascunda, si nici nu s-a sinucis, ci s-a pretat si si-a asumat întreaga raspundere. Dupa Miti Dumitrescu a rasarit un alt viteaz din pamântul Prahovei, într-un moment de rascruce pentru Neam, acela care zacea acum fara viata în fata mea.

Slujba a fost lunga. Biserica era plina de fum de lumânari si se respira greu si din cauza multimii de oameni. Am stat neclintit la capatâiul lui Lucian Caramlau mai bine de un ceas pâna ce am simtit ca îmi vin ameteli si sunt pe punctul sa lesin. Eram slabit din cauza tensiunii în care am trait în ultimele zile. Cu Victor Biris si Eugen Necrelescu am iesit din Biserica, ne-am urcat în masina si ne-am oprit undeva la marginea Ploiestiului. Ne-am întors apoi la Bucuresti.

A doua zi, trecând pe la Presedintie, Generalul Antonescu m-a întrebat unde am fost ieri, caci ma cautase. I-am raspuns ca am fost la Ploiesti, unde am participat la înmormântarea a doi legionari, cazuti în luptele de la Brasov.

– De ce nu mi-ai spus mie, caci as fi venit si eu, bucuros sa dau onorul acestor eroi?

– Domnule General, stiam ca aveti atâtea pe cap în aceste momente si nu credeam ca ati putea sa va deplasati la Ploiesti. Sunt recunoscator pentru sentimentele ce le purtati camarazilor nostri cazuti în aceasta lupta si nu vom uita aceste cuvinte care se rasfrâng asupra întregii Miscari.

Luni, 9 Septembrie, au fost înmormântati, la Cimitirul Sf. Treime din Brasov, Sultan Donat, cazut la Regimentul 41 Artilerie, si Constantin Salceanu, ucis de jandarmi în încercarea de a cuceri postul de radio de la Bod.

Trupurile legionarilor se aflau depuse la Spitalul Militar. Peste 3000 de legionari au adus ultimul salut camarazilor cazuti în lupta. În fruntea cortegiului se aflau Nicolae Petrascu, Inginer Ionica, Profesorul Ionica, Marian si Dr. Dogan. În fata spitalului militar, a vorbit Profesorul Ionica:

”Aici, în pragul spitalului militar, îi salutam pe cei doi camarazi ce si-au daruit viata pentru mântuirea Patriei, caci de aici au plecat spre moarte, în acea noapte de urgie, cei sase comandanti legionari: Capitanul Siancu, Inginer Eugen Ionica, avocat Traian Cotiga, Gheorghe Pihu, Gheorghe Proca, Iulian Susman, avocat Herghelegiu”.

”Aici ne închinam în fata camarazilor cazuti la Bod si la Reg. 41 Artilerie si cu glasul nostru înlacrimat îi chemam din nou între noi: Lucian Caramlau, Gheorghe Stefanescu, Gheorghe Grigorescu, Sultan Donat si Salceanu Constantin”.

La apelul acesta, legionarii au strigat „Prezent”.

Consulii Germaniei si Italiei au fost de fata la ceremonia funebra.

6. Lichidarea structurilor carliste

Dupa cum se stie, îndata dupa asasinarea Capitanului, Regele si Armand Calinescu s-au pus pe treaba ca sa creeze „noul” Stat românesc, care sa corespunda puterii ce-o exercitau de fapt, si care, în acelasi timp, sa produca impresia, în tara si în strainatate, ca autorii loviturii de Stat nu sunt niste uzurpatori, ci sunt sustinuti si de popor în schimbarile introduse în ordinea interna.

În 15 Decembrie 1938, s-a înfiintat „Frontul Renasterii Nationale”, organizatie în care au fost obligati sa intre toti functionarii Statului. S-au facut apoi alegeri, sub patronajul Frontului, pe baza unei liste unice, întocmita de conducerea lui si, în 7 Iunie 1939, s-a inaugurat noul Parlament. Prin întemeierea „Frontului”, Regele vroia sa convinga puterile Axei ca România si-a însusit regimul existent în Statele revolutiilor nationale, Italia si Germania, sistem bazat pe existenta partidului unic si a unui Parlament, emanatie a acestui partid.

Chiar de la constituirea celui de-al doilea guvern al dictaturii, sub Patriarhul Miron, în 30 Martie 1938, Regele a transformat Consiliul de Coroana traditional într-o institutie permanenta a Statului, în care nu vor figura decât membri numiti de el si nu toti sefii de partide, cum era obiceiul pâna atunci. Acestia au primit titlul de consilieri regali. Printre primele personalitati numite au fost Maresalii Prezan si Averescu, Argetoianu, Tatarascu, Vaida si Iorga.

”Straja Tarii” a fost creata mai de mult, înca din 1934, cu scopul de a sustrage noile generatii de sub influenta Garzii de Fier. Dupa capitularea miscarii, Regele a largit cadrul acestei organizatii, înglobând în ea tot tineretul tarii pâna la 18 ani. Corpul profesoral a fost obligat sa urmeze cursuri speciale pentru a servi de instructori strajeri în scoli. S-a imitat Legiunea în tot ce parea ca reprezinta o oarecare asemanare cu organizatiile de tineret din Italia si Germania. S-a introdus salutul roman, o uniforma speciala, iar la serbarile nationale elevii defilau în formatii para-militare. Când profesorii intrau în clasa, monitorii le dadeau raportul cu mâna în sus, zicându-le „Domnule Comandant”.

Comandantul Suprem al Strajerilor era Regele, iar loctiitorul sau, Maiorul Teofil Sidorovici. Acesta a facut dese calatorii la Roma si Berlin, pentru a lua contact cu „Hitlerjugend” si „Ballila”, si a fost oaspetele nelipsit, pâna în ajunul caderii Regelui Carol, de la toate manifestatiile tineretului italian si german. Guvernele acestor tari s-au pretat la aceasta sinistra farsa, de a accepta ca reprezentant al tineretului român pe o creatura a aceluia care trimisese la moarte elita aceluiasi tineret.

De la 18 ani în sus, tineretul îsi facea stagiul în „Pregatirea Premilitara”, o alta institutie a regimului carlist, iar studentii erau îndrumati sa participe în „Echipele Regale”, care faceau cercetari sociologice în diferite puncte ale tarii.

Generalul Antonescu, cu o repeziciune uimitoare, a lichidat structurile Statului carlist. Decretele se succedau unul dupa altul, anuntând disparitia acestor organisme. Consilierii regali si-au pierdut titlurile lor, Partidul Natiunii a fost desfiintat; aceeasi soarta a avut si Parlamentul iesit din alegerile precedente. Pe noi ne-a bucurat mai mult faptul ca n-a scapat de ghilotina antonesciana nici „Straja Tarii”, creata cu scopul sa combata miscarea tocmai în mediul social de unde îsi tragea puterea: în tineret. Statul carlist nu mai exista în nici una din încheieturile lui.

În masurile luate pentru a elimina resturile dictaturii carliste, Generalul Antonescu n-a întâmpinat nici cea mai usoara rezistenta. Era o dovada în plus ca formele de Stat introduse de Regele Carol erau creatii artificiale, fara nici o aderenta în popor. Nu s-a auzit nici cel mai usor murmur când Partidul Natiunii a încetat sa mai existe, sau când „Straja Tarii” a fost suprimata. Odata cu Regele fugit peste hotare, au pierit si instrumentele oficiale de care s-a servit pentru a îngenunchea poporul.

Evident ca lichidarea mostenirii carliste întarea pozitia miscarii în relatiile cu Antonescu. Statul Român era constituit în acel moment dintr-un Rege fara putere si un dictator investit cu toate puterile. Dar dictatorul în speta Antonescu guverna într-un gol politic, pentru ca nu dispunea de nici o forta populara care sa-l sustina. Miscarea legionara reprezenta în acel moment aproape totalitatea nationala, încât Generalul Antonescu, daca vroia sa-si consolideze pozitia de Conducator al Statului, trebuia sa-si asigure sprijinul Legiunii.

7. Stramutarea Generalului Coroama

În mijlocul acestui torent de evenimente si emotii, o nota discordanta tulbura relatiile dintre mine si Antonescu.

Sunt chemat la Generalul Coroama, la casa lui din Strada Sfintii Voevozi, pentru a-mi comunica o chestiune grava si urgenta: i s-a ridicat Comanda Corpului II Armata din Capitala si a fost stramutat la Iasi, la Comanda Corpului IV Armata. Pentru care motiv?

– Generalul Antonescu m-a convocat la el si m-a întrebat daca, la ordinele lui, sunt gata sa trag în oricine, comunisti si chiar legionari, daca se va ivi vreun caz când trebuie folosita armata pentru restabilirea ordinii interne. I-am raspuns ca asa cum m-am purtat în noaptea de 5-6 Septembrie, nu voi trage niciodata în tineretul tarii. Ca urmare a acestui refuz, am primit ordinul de transferare la Iasi.

Se uita îndurerat la mine, acest om blând si cuminte. În afara de ingratitudinea lui Antonescu, trebuia sa paraseasca si casa unde locuia de multi ani si sa-si strice toate rosturile vietii lui, la o vârsta înaintata. Nu se astepta la aceasta lovitura tocmai din partea aceluia pe care-l sprijinise când Regele a facut ultima încercare de a se salva.

– Domnule General, nu stiu nimic. Sunt uimit si îndurerat de aceasta masura prin nimic justificata. Ma duc imediat la Presedintie sa-l întreb pe Antonescu.

În câteva minute am fost la Presedintie, caci Calea Sfintii Voevozi e aproape de Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, unde se afla pe vremea aceea Conducatorul Statului. Am intrat la Antonescu si l-am rugat sa-mi explice motivul îndepartarii Generalului Coroama din Capitala.

– Domnule General, i-am spus lui Antonescu, stiti bine ca fara Generalul Coroama nici D-voastra si nici eu nu eram unde suntem. Eu ma asteptam ca D-voastra sa-i rasplatiti lealitatea si patriotismul, oferindu-i un post de ministru. În loc de aceasta, luati de aici si îl transferati la Iasi, ca un om în care nu puteti avea încredere, desi ar trebui sa se bucure de cea mai mare încredere din partea D-voastra.

Mi-a raspuns, vadit încurcat, ca mutarea Generalului Coroama la Iasi se datoreaza unor motive pur militare. Dupa eliminarea unor serii de generali care s-au facut vinovati de crime si abuzuri pe timpul lui Carol, trebuie sa reorganizeze Înaltul Comandament. În fruntea Corpului de Armata din Iasi, are nevoie de un ofiter încercat, pentru ca, în apropiere, pe Prut, este granita noastra cu Uniunea Sovietica.

Eu cunosteam adevarul din gura Generalului Coroama si m-am framântat câteva clipe ce atitudine sa iau. Putem brusca lucrurile, cerându-i lui Antonescu sa anuleze ordinul de plecare al Generalului Coroama la Iasi daca vrea sa aiba colaborarea noastra, dar eram frânat de situatia de moment a miscarii. Eu nu detineam nici o functie în Stat si nici o particula de putere. Puteam oare sa ma amestec în chestiuni de ordin militar, care erau de resortul exclusiv al Conducatorului? De alta parte, ar fi putut banui ca între mine si Coroama ar fi o întelegere secreta ca mai târziu sa-l rasturnam si pe el si de aceea insist sa fie mentinut la comanda militara a Bucurestiului. Mi-era teama ca acest incident sa nu afecteze buna dispozitie a Generalului fata de miscare, tocmai când începusera tratativele pentru formarea noului guvern.

Recunosc ca nu l-am aparat pe Generalul Coroama cum merita acest om nobil si de caracter. Punctul de vedere politic a prevalat. Am pledat cu caldura cauza lui, dar fara sa fac din reintegrarea lui la Comanda Capitalei o conditie sine qua non a colaborarii noastre.

M-am înapoiat la Generalul Coroama si i-am comunicat rezultatul negativ al interventiei mele. I-am explicat în ce stadiu se gasesc relatiile noastre cu Antonescu si l-am rugat sa accepte noua situatie în interesul superior al tarii. Despartirea a fost trista. Omul care a oprit armata sa faca o baie de sânge în Piata Palatului, în noaptea de 5-6 Septembrie, primise o cruda recompensa din partea aceluia care îi datora rangul si puterea în Stat.

8. Tratativele pentru formarea guvernului

Generalul Antonescu avea trei oameni de încredere de care se folosea în contactele politice din acel moment cu noi sau cu altii: Mihai Antonescu, Colonelul Rioseanu si Colonelul Nicolae Dragomir. Pe Mihai Antonescu nu l-am cunoscut decât în acea noapte dramatica de la Brasov, când mi-a cerut sa accept ramânerea pe Tron a Regelui Carol. Colonelul Rioseanu locuia în acelasi bloc cu Alexandru Ghica, pe Calea Dorobanti, încât am avut prilejul sa-l întâlnesc de mai multe ori, chiar înainte de eliberarea Generalului de la Bistrita. Cât îl priveste pe Colonelul Dragomir, nu l-am vazut decât dupa 6 Septembrie, când a jucat un rol politic de mare importanta: primise mandat de la Generalul Antonescu sa trateze cu mine formarea noului guvern. Generalul vroia ca înainte de a lua o decizie sa sondeze opinia noastra, sa afle ce pretinde Legiunea, pâna unde se întind revendicarile ei si apoi cum concepem noi colaborarea cu el, în ce cadru constitutional, sub ce forma de Stat.

Colonelul Dragomir a ales un tren neutru pentru ducerea acestor tratative: am fost invitat în casa inginerului Cerchez, directorul societatii aurifere „RIMMA” de la Baia Mare împreuna cu Cerchez a asistat la aceste tratative si inginerul Capriel, care era ruda cu el si lucra la aceeasi întreprindere. Nu stiu daca Colonelul Dragomir, când a ales acest loc de întâlnire, era informat ca inginerul Cerchez era prieten al Legiunii, iar Capriel era legionar din grupul „Razleti”. I-am cunoscut pe amândoi într-o perioada primejdioasa, în toamna anului 1938, când orice contact cu mine putea sa aiba consecinte fatale pentru ei, daca s-ar fi descoperit. Am fost adus la ei de avocatul Ibraileanu de la Galati, vechi legionar si bun prieten cu Capitanul. Cu prilejul acestei întâlniri, inginerii Cerchez si Capriel au pus la dispozitia miscarii o suma importanta de bani, care ne-a prins bine în acele timpuri critice.

Tratativele s-au desfasurat între noi patru: eu, Colonelul Dragomir, inginerii Capriel si Cerchez. Acestia din urma m-au sustinut cu inteligenta si tact, încât nu putin din succesul final al tratativelor se datoreaza lor. De alta parte, am descoperit în Colonelul Dragomir un om de mare bun simt, un spirit ponderat si, ceea ce era mai important, doritor din tot sufletul sa realizeze întelegerea dintre miscare si Antonescu. Nu numai în acel moment, dar în toate împrejurarile când, mai târziu, s-au ivit neîntelegeri cu Generalul, Colonelul Dragomir ne-a sprijinit si a pledat cu caldura necesitatea sa ramânem uniti. Îsi dadea seama ce dezastre s-ar abate asupra tarii daca dusmanii ar reusi sa ne desparta.

Ne-am întâlnit zilnic în casa inginerului Cerchez, de Luni 9 Septembrie, pâna Joi, 12 Septembrie, când practic, chestiunile principale au fost dezbatute în mare parte clarificate. Sistemul de lucru al grupului era urmatorul: în reuniunea de patru, abordam problemele la ordinea zilei. Colonelul Dragomir raporta Generalului stadiul discutiilor si revenea cu obiectiile si contrapropunerile acestuia. Le examinam si apoi se ducea din nou la General cu raspunsurile noastre. În unele puncte cedam, în altele ramâneam intransigent.

În timpul când aveau loc aceste reuniuni restrânse, n-am întrerupt legaturile cu Antonescu, care era tinut la curent de mersul tratativelor prin Colonelul Dragomir. Paralel, am avut dese consfatuiri cu Generalul în Palatul Cantacuzino si multe chestiuni ce pareau sa se împotmoleasca în conversatiile cu Colonelul Dragomir s-au lamurit între noi doi.

Forul Legionar era mobilizat, în permanenta, în aceste zile de mare tensiune politica, si ne întâlneam de obicei seara în casa Colonelului Zavoianu. Le expuneam membrilor din For cum decurg tratativele cu Conducatorul Statului, greutatile ce le întâmpin si luam avizul lor. Sprijinul de care m-am bucurat din partea acestui grup de fruntasi ai Legiunii mi-a fost de mare folos pentru a aparea interesele miscarii si a obtine din partea Generalului o justa distributie a puterilor în Stat.

În cursul tratativelor, m-am îngrijit ca ordinea în tara sa fie desavârsita pentru a conveni apelului dat de Generalul Antonescu, cu putin înainte de pastrarea linistii interne. În 11 Septembrie am dat o circulara, prin care îi avertizam pe legionari sa nu provoace incidente:

Circulara pentru pastrarea ordinii

”Având informatia ca în tara s-au întâmplat anumite incidente, fara importanta de altfel, ca urmare schimbarii de regim, pentru a le preîntâmpina pe viitor, precizez urmatoarele:

1. Legionarii sa nu se amestece în nici un fel în atributiile de Stat, care apartin exclusiv guvernului. Serviciul de ordine legionar trebuie sa pastreze ordinea înlauntrul organizatiei legionare si nu intervine numai daca aparatul de Stat solicita interventia lui.

2. Sa se pastreze o atitudine de înalta întelegere fata de aparatul de Stat, atitudine întemeiata pe spiritul de dreptate care defineste miscarea noastra.

3. Anumite gesturi de amenintari si provocari, anumite atitudini care depasesc rezerva unei tinute corecte legionare, nu apartin Garzii de Fier, ci sunt opera unor elemente periferice, care acum când biruinta legionara se apropie de sfârsit, îsi îngaduie o tinuta dincolo de buna cuviinta. Organizatiile noastre vor cerceta toate cazurile ivite.

4. Orice fel de initiativa, în afara de ordinele primite, si care angajeaza raspunderea miscarii, trebuie sa mi se comunice pentru a o aproba sau respinge.

5. Nici un ziar nu reprezinta pâna acum punctul de vedere legionar si – în afara de comunicatele noastre – nimic din ce se scrie despre Legiune în aceste ziare, nu angajeaza raspunderea miscarii.

6. Cât priveste organizarea, interzic orice fel de initiativa locala. Legionarii sa aiba rabdare. Ordinele de reorganizare se vor transmite pe cale ierarhica.

HORIA SIMA

Bucuresti, 11 Septembrie 1940