Ernesto sabato



Yüklə 2.45 Mb.
səhifə8/28
tarix30.12.2018
ölçüsü2.45 Mb.
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   28

― O onto şi mai cum? a ţipat Cazacul, alarmat.

― O ontofanie, o revelare a realităţii. Dar, atenţie, a întregii realităţi. A întregii! Nu numai a celei exterioare, ci şi a celei inte­rioare. Nu numai a raţionalului, ci şi a iraţionalului. Inţelegeţi odată! E o problemă foarte complexă. Pentru că, neîndoielnic, presupune o puternică impregnare obiectivă, dar întreţine cu lu­mea obiectivă o relaţie foarte subtilă şi foarte complicată. Chiar şi contradictorie. Dacă societatea ar fi lucrul decisiv, unicul decisiv, cum s-ar putea explica deosebirea dintre o literatură ca a lui Balzac şi cea a contemporanului său Lautreamont? Ori cea a lui Claudel de cea a lui Celine? în definitiv, orice artă este indivi­duală pentru că reprezintă viziunea unei realităţi printr-un spirit unic.

― Ne îndepărtăm de problemă, l-a întrerupt cu asprime Araujo.

― Cel care se îndepărtează de problemă eşti dumneata! Şi te avertizez că nu am terminat Vă spuneam că orice artă este indi­viduală şi în asta constă deosebirea esenţială faţă de ştiinţă. În artă, ceea ce interesează este tocmai această diagramă personală, unică, această expresie concretă a individualităţii. Ce sens ar avea să vorbim despre stilul lui Pitagora în teorema ipotenuzei? Limbajul ştiinţei poate şi, de fapt, trebuie să constea în semne abstracte şi universale. Ştiinţa este realitatea văzută de un subiect independent Arta este realitatea văzută de un subiect dependent Această incapacitate, incapacitate între ghilimele, reprezintă tocmai bogăţia ei. Şi ceea ce îi permite să exprime totalitatea experienţei umane, această interacţiune a eului cu lumea, adică exact realitatea integrală a omului. Din acest punct de vedere este o tîmpenie să-l acuzi pe Borges că nu ar fi reprezentativ. El reprezintă, ca nimeni altcineva, realitatea Borges-lumea Această realitate nu are de ce să fie cea pe care, prin fotografie, o avem despre Argentina Acest mod unic de a vedea lumea se exprimă, de asemenea, şi printr-o limbă unică. Limbă pe care, nu avem încotro, trebuie s-o numim idilolect Cuvînt oribil, care ar putea să fie sinonim cu stilul. Ar fi oportun, în consecinţă, de la acest nivel al dezvoltării literaturii noastre (şi să nu uităm că nu avem doar o sută cincizeci de ani, ci o mie de ani, fiindcă descindem din Cîntecul Cidului, ca oricare scriitor din Madrid), ar fi oportun, aşadar, ca de pe această înălţime a devoltării literaturii noastre să terminăm cu toate aceste amăgiri şi falsităţi. Şi să acceptăm, o dată pentru totdeauna, că între noi pot să existe, fără probleme de rea conştiinţă, artişti atît de opuşi ca Balzac şi Lautramont.

S-a ridicat să plece, dar era destul de excitat S-a oprit pentru a adăuga:

― Îi fac un prost serviciu lui Marx aceşti epigoni de bîlci, făcîndu-l răspunzător de toate tîmpeniile care le trec prin minte, precum această relaţie direct proporţională dintre bananieri şi literatura de introspecţie. Faptul că el, Marx, îl prefera pe Balzac e demn de tot respectul, dar sper să nu-mi spuneţi că Marx este unicul om din lume care poate să aibă preferinţe. Ar însemna ca toţi să-l preferăm pe Balzac, pentru că asta a fost preferinţa lui. Atunci, un poet ca Lautreamont ar fi un individ care dă de bănuit, pentru că prin delirurile lui a salvat realitatea franceză din acel timp, mai subţire decît o supă lungă. Un vîndut capitalismului. După un astfel de criteriu, atunci cînd Revoluţia Franceză se auzea în toată Europa, Beethoven trebuia să fi scris mărşuleţe pentru soldaţi sau, cel puţin, muzici precum acel 1812 de Ceaikovski, şi nu cvartetele pe care le-a scris. Nu ştiu unde am citit, probabil că e vorba de unul din epigonii aceştia de trei parale, că în Franţa unul ca Lautreamont ar fi putut face aşa ceva Dar dacă o facem noi, aici, nu vom fi decît nişte imitatori ai lite­raturii europene. Şi să nu uităm că, dacă avem în vedere acest gen de artă care are o mare legătură cu visul, rezultă că nu se poate visa decît în Franţa Aici nu trebuie să dormim, iar dacă dormim, totuşi, trebuie să visăm numai creşterea salariilor şi grevele meta­lurgice. Cît despre moarte, nici nu deschid gura Din nou nu ştiu cine m-a criticat că mă ocup cu o astfel de tematică europeană. Pentru că, e clar, aici nu se moare. Aici sîntem doar nişte nemuri­tori pitoreşti. Moartea e un subiect care are legături suspecte doar cu Wall Street-ul. Inmormîntările sînt puse în slujba imperialismu­lui. Pentru Dumnezeu, ajunge! Ajunge cu atîta demagogie filo­zofică.

S-a ridicat iarăşi, dînd să plece.

― Nu, vă rog să nu plecaţi, a insistat Silvia.

― De ce să nu plec? Discuţiile astea n-au nici un rost Iar gîndurile mele le veţi găsi mult mai lipezi în cărţile pe care le-am scris.

― Da, dar vă rugăm să mai rămîneţi, pentru că există cîteva lucruri despre care am vrea să vă auzim vorbind.

― Ce lucruri?

Bruno l-a rugat să se liniştească, apucîndu-l uşor de mînă. Bine, în sfîrşit, deşi nu vede ce sens ar mai avea.

― Ceea ce se întîmplă ― a început îndată ce s-a mai calmat -este că oamenii aceştia nici măcar n-au înţeles marxismul. Dacă literatura ar fi fost adversara revoluţiei, ori, în cel mai rău caz, un fel de masturbare solipsistă, nu s-ar explica faptul că Marx îl admira pe Shakespeare. Sau pe curtezanul şi monarhicul Goethe. Mai mult ca sigur că aceşti minigînditori or să-mi spună că astăzi situaţia este mult mai gravă şi cere soluţii urgente, şi, deci, mai ales în Lumea a treia nu e momentul să faci literatură. În cazul acesta i-aş întreba dacă pe vremea cînd Marx studia în Biblioteca Londrei, cînd în minele de cărbuni erau exploataţi cu sălbăticie copiii de şapte ani era sau nu momentul pentru a scrie poezie şi proză. Pentru că exact atunci nu scria numai Dickens. Mai scriau Tennyson, Browning şi Rossetti. În plină revoluţie industrială, poate că unul din cele mai nemiloase evenimente înregistrate de istorie, au existat artişti ca Shelley, Byron sau Keats. Iar Marx îi citea şi-i admira pe mulţi dintre ei. Aşa că nu-i faceţi nici o favoare maestrului vostru adjudecîndu-i astfel de tîmpenii. Fără a mai vorbi de cealaltă idee, falsă şi superficială, a artei ca reflectare a societăţii şi clasei căreia îi aparţine. După un astfel de criteriu, Marx nu putea să fie marxist, pentru că era un burghez. Marxismul s-ar fi cuvenit să-l întemeieze un miner din Cardiff. Am impresia că nu înţelegeţi dialectica Presupun că aţi citit CE-I DE FĂCUT? de Lenin, nu-i aşa? Perfect, atunci trebuie să ştiţi că prin ea însăşi clasa muncitoare n-ar fi fost capabilă să ajungă la socialism şi nici să treacă dincolo de breslele galbene. Socialismul l-au creat burghezi ca Marx şi Engels, aristocraţi ca Saint-Simon şi Kropotkin sau intelectuali ca Lenin şi Troţki.

― Şi Che Guevara.

― Che Guevara Ceea ce v-am spus despre gînditori e valabil, într-o şi mai mare măsură, pentru poeţi şi scriitori. Pentru că ficţiunea, ca şi visul, din aceleaşi motive, este, în general, un act antagonic al realităţii şi nu un simplu reflex pasiv. Aşa se explică de ce, de multe ori, este ostilă societăţii din timpul său. E vorba, trebuie să v-o spun, mai degrabă de dialectică, de o dialectică în sensul lui Kierkegaard.

― Cum, cum aţi spus? a întrebat Araujo surprins.

― Da, tinere. Kierkegaard. Ai auzit bine. Nu văd motivul pentru care trebuie să te alarmezi. La urma urmelor, reacţia îm­potriva acestei entelehii a omului şi gîndirii iluministe n-a fost numai opera lui Marx, ci şi a lui Feuerbach şi Kierkegaard Apă­rarea omului concret Dar, aşa cum vă spuneam, arta este de obicei un act antagonic. Şi, precum visul, se opune adeseori realităţii, chiar în mod violent Vedeţi Statele Unite. În culmea alienării, a dat una din cele mai mari literaturi din toate timpurile. La fel Rusia ţaristă. Şi reţineţi mecanismul secret al acestor două culmi: la contele Tolstoi, aristocrat pînă în vîrful unghiilor, care ne-a lăsat una din cele mai zguduitoare mărturii asupra condiţiei omului. Şi la celălalt mare scriitor rus, acel ţarist numit Dostoievski.

― Dar arta proletară, a început Araujo.

― Ce-i asta? Unde se află? Te referi, cumva, la cărţile poştale ilustrate cu Stalin pe cal, conducînd bătălii pe care nu le-a văzut niciodată? La aceste vulgare cărţi poştale pe care acest om le considera culmea esteticii revoluţionare şi care nu erau decît culmea celui mai plat naturalism burghez? Ciudat, dar demn de reţinut: revoluţiile par să prefere întotdeauna arta reacţionară şi superficială. Faimoşii pompieri ai Revoluţiei Franceze. Ca să vedeţi unde ajungem cu faimoasa teorie a reflectării societăţii. Nu Delacroix este artistul revoluţiei, ci David şi alţii, mai răi chiar şi decît acest academician. Şi atenţie: pe cînd se extazia în faţa cărţilor poştale, Stalin interzicea marea artă occidentală.

― Da, dar dacă ne aflăm în plină desfăşurare a revoluţiei ― a insistat Araujo -, tot ceea ce împiedică sau pune în pericol revoluţia nu poate fi tolerat E ca în război. Se învinge sau se moare. Şi dacă o operă îi dă apă la moară duşmanului, ori potoleşte sau distrage atenţia luptătorului, avem dreptul istoric de a o interzice.

― În rezumat, vorbeşti de arta contrarevoluţionară? a întrebat Sábato.

― Da

Silvia îl privea în tăcere.



Dar n-au fost cuvintele lui Araujo, nici tăcerea ei ceea ce l-a liniştit pe Sábato, ci privirea prietenului lui Marcelo, pe care a surprins-o la un moment dat aţintită asupră-i. Tot timpul se sim­ţise neliniştit din cauza acelei priviri pătrunzătoare prin simpla ei puritate, ori prin aceea că-i aducea aminte de chipul lui Carlos din 1932. Pe faţa lui austeră şi concentrată pînă la durere, ochii aceia străluceau ca doi tăciuni aprinşi pe o vatră de pămnînt bătătorit şi uscat Alături de el, Marcelo era ca un înger al bunătăţii care avea grijă de o fiinţă dîrză dar lipsită de apărare într-o lume apocalip­tică şi putredă Da, îşi amintea de chinurile îndurate de Carlos şi de cele pe care, mai devreme sau mai tîrziu, le va îndura şi tînărul acesta, dacă nu cumva le şi cunoscuse. Şi astfel, toate cuvintele pe care le rostise, toată sclipirea aceea filozofică se transformau într-un motiv de ruşine în faţa reticenţei solitare a unuia care apăruse cine mai ştia din ce provincie mizerabilă, martir şi vic­timă a unor nedreptăţi fără capăt şi a nesfîrşitelor umilinţe. Cu vocea lui coborîtă brusc, ca şi cînd ar fi vorbit pentru sine, privind în pămînt, Sábato a spus:

― Da, băieţi... Dar aveţi grijă cînd rostiţi cuvîntul acesta, aveţi grijă cînd îl rostiţi cu ură sau cu indiferenţă, pentru că atunci oameni precum Kafka...

Era din nou foarte neliniştit Pe de o parte, se gîndea că orice lucru pe care l-ar spune ar putea să-l rănească sau să-l dezi­luzioneze pe tînărul acela Pe de alta, se simţea dator să se explice cît mai clar cu putinţă. Să-l împiedice, măcar pe unul dintre ei, pe cel mai pur, de a săvîrşi într-o zi o mare nedreptate, chiar dacă ar fi să fie o sacră nedreptate.

― Dilema nu o reprezintă literatura socială şi cea individuală, tinerilor... Dilema constă între ceea ce e serios şi grav şi ceea ce este uşuratic şi superficial. Gnd copii nevinovaţi mor sub bombele din Vietnam, cînd sufletele cele mai curate sînt torturate în trei sferturi ale pămîntului, cînd foamea şi disperarea stăpînesc cea mai mare parte din lume, înţeleg că e firesc să se protesteze împotriva unui anume tip de literatură... Dar trebuie să ştim care este acest tip... Care este? Mă gîndesc că e drept să fie respins jocul frivol, invenţia simplă, digresiunea verbală... Dar trebuie să fim atenţi faţă de marii şi mereu neliniştiţii creatori, pentru că ei reprezintă cea mai stîşietoare mărturie a omului. Şi, de asemenea, pentru că tot ei luptă pentru apărarea demnităţii şi salvării acestui om. Da, e adevărat, marea majoritate a scriitorilor scriu din motive inferioare acestora. Unii scriu pentru glorie sau pentru bani, alţii scriu pentru că au o mare uşurinţă de a se exprima, pentru că nu rezistă vanităţii de a-şi vedea numele tipărit, iar alţii pentru că le place acest joc şi se distrează. Mai rămîn însă alţii, puţinii care contează, cei care îndură această grea condamnare de a-şi mărturisi drama lor, perplexitatea în faţa unui univers neliniştit, speranţele pîndite de groază, de război sau de sin­gurătate. Aceştia sînt adevăraţii martiri ai timpului lor, băieţi. Sînt fiinţe care nu scriu cu uşurinţă, ci sfîşiindu-se. Oamenii care întrucîtva visează visul colectivităţii, exprimînd nu numai dorinţele şi neliniştile lor personale, ci pe cele ale întregii umanităţi... Aceste vise, precum în Lautreamont ori Sade, pot fi înspăimîntătoare. Dar sînt sacre. Şi servesc tocmai pentru că sînt înspăimîntătoare.

― Catarsisul, a subliniat Silvia

Sábato a privit-o fără să spună nimic. Părea foarte îngrijorat şi nemulţumit Şi-a scos ochelarii, apăsîndu-şi tîmplele, într-o linişte absoluta După aceea a rostit ceva ce nu s-a înţeles prea bine şi a plecat

SĂ MORI PENTRU O CAUZĂ DREAPTĂ, se gîndea Bruno, în timp ce îl privea pe Marcelo îndepăr­tîndu-se împreună cu prietenul său pe strada Apărării. Să mori pentru Vietnam Sau chiar aici. Sacrificiu pur şi inutil, pentru că în cele din urmă noua ordine va încăpea pe mîinile neguţătorilor şi ale cinicilor. Bietul Bill, voluntar în forţele RAF, acum fără picioare, plin de arsuri, privind pe fereastra care dă spre strada Morân; pentru ca impresarii germani, mulţi dintre ei nazişti sau cripto-nazişti, să sfîrşească prin obţinerea unor mari afaceri cu impresarii englezi, în timpul unor mese bogate, cu schimburi amabile de surîsuri. Or să facă afaceri toată viaţa? Dar, la urma urmelor, nu colaborase, oare, în plin război, Hitler cu ITT5? Iar General Motors nu-i vînduse tot acestuia, ilicit, motoare pentru tancuri?

Sigur, Guevara are dreptul la toată admiraţia Dar ceva surd, trist şi neclar îi şoptea că şi Revoluţia Rusă din 1917 fusese romantică, mari şi cunoscuţi poeţi cîntînd-o în versurile lor. Aşa că orice Revoluţie, oricît ar fi de pură, mai ales dacă este pură, este sortită să se transforme într-o birocraţie murdară şi poliţie­nească, în timp ce spiritele cele mai alese sfîrşesc în închisori sau ospicii.

Da, spre nefericire, totul era adevărat

Dar hotărîrea de a se înrola în RAF fusese absolută, eternă, neinfluenţată de nimic: nici unul, nici o mie de fabricanţi de conserve nu i-ar fi putut smulge acest diamant lui Bill. Ce impor­tanţă avea atunci ceea ce putea să devină, într-o zi, oricare revoluţie? Mai mult (se gîndea uimit, amintindu-şi-l pe Carlos torturat nu de Isus ori Marx, ci de Codovilla): nu avea importanţă nici dacă doctrina era falsă ori adevărată. Sacrificiul lui Carlos a fost absolut, demnitatea omului salvîndu-se încă o dată printr-un singur act în ciuda faptului că fusese un visător, mai exact tocmai de aceea, Carlos răscumpăra întreaga umanitate de la cinism şi comoditate, de la mîrşăvie şi putregai.

Cei doi îndepărtîndu-se împreună. Alături de acel aristocrat timid care renunţa la toate privilegiile clasei sale mergea celălalt, pipernicit şi umil. Sortiţi, poate, să moară într-o zi pentru cineva care avea să-i trădeze după aceea, defraudîndu-l îndepărtîndu-se acum pe strada Apărării Spre ce îngrozitor, dar splendid destin?

TRECUSERĂ MULŢI ANI de cînd Sábato nu se mai plimbase prin Parcul Lezama. S-a aşezat pe o bancă lîngă statuia zeiţei Ceres, scrutîndu-şi destinul. După aceea a intrat în dugheana dintre străzile Brazilia şi Balcarce, unde mai mult ca sigur că Alejandra venise de multe ori cu Martin, şi a băut o cafea A privit în jurul său cu nepăsare, nedînd atenţie discuţiilor. Panzeri6 era un exagerat Nu, domnule, e un tip care nu se vinde, asta-i totul. Panzeri vede peste tot numai dezastre, dar PRODE7 îşi are partea sa bună, să nu ne înşelăm. Un om tînăr, aproape un flăcău, după toate semnele, destul de înalt citea un ziar care-i acoperea faţa Nu i-ar fi atras atenţia dacă nu ar fi observat (nu-i era greu, trăind într-o permanentă alarmă) că, din cînd în cînd, îl cerceta pe deasupra ziarului. Fireşte, putea să fie un fapt fără nici o transcendenţă, individul fiind unul dintre mulţii tineri care-l cunoşteau. După micul fragment de frunte pe care reuşea să-l vadă, îl încerca senzaţia de a-l fi văzut în alte împrejurări. Dar unde? Şi cum?

NU-L VĂZUSE NICIODATĂ, dar nu avea nici o îndoială, era el, l-ar fi recunoscut dintr-o mie, nu numai după fotografiile lui, ci pentru că inima i-a bătut violent cînd l-a văzut în colţul acela, ca şi cînd între el şi Sábato ar fi existat un semn tăcut şi secret care ar fi putut duce la această recunoaştere în oricare loc din lume, între milioane de persoane. Ruşinîndu-se pe neaşteptate doar la gîndul că ar fi putut fi re­cunoscut, Martin8 s-a ascuns după ziarul pe care abia îl cumpărase. Dar din clipă în clipă, ca unul care săvîrşea o faptă urîtă şi interzisă, îl spiona încerca să afle izvorul acelui senti­ment, dar îi era greu, ca şi cînd ar fi trebuit să parcurgă rîndurile unei scrisori de uriaşă transcendenţă, aproape de neînţeles din cauza luminii şi ambiguităţii liniilor, consecinţă a învechirii şi ruperii hîrtiei sub curgerea timpului. Vroia cu toată tăria să-şi definească această stare de nedefinit, pînă cînd l-a străfulgerat gîndul că ar putea fi asemănător celui al unui tînăr care, după o lungă călătorie prin ţări îndepărtate, observă chipul cuiva despre care se spunea că ar fi tatăl său, dar pe care nu-l văzuse în viaţa sa.

Căuta să descopere ce se afla dincolo de masca aceea de oase şi carne obosită, pentru că Bruno îi spunea că nu sînt de-ajuns oasele şi carnea pentru a construi un chip, care e ceva infinit mai puţin fizic decît restul corpului, fiind definit de acest ansamblu de atribute subtile prin care sufletul se manifestă sau încearcă să se manifeste cu ajutorul cărnii. Motiv pentru care, gîndea Bruno, în aceeaşi clipă în care cineva moare, corpul se transformă în ceva ce se deosebeşte în mod misterios, atît de deosebit, încît am putea spune că „parcă nu-i aceeaşi persoană", în ciuda faptului că are aceleaşi oase şi aceeaşi materie pe care a avut-o cu o secundă mai înainte, o secundă înainte de această clipă în care sufletul se desparte de trup şi acesta rămîne tot atît de mort ca şi o casă, atunci cînd au plecat din ea pentru totdeauna (luîndu-şi lucrurile personale) cei care locuiseră, suferiseră şi iubiseră în ea.

Da, se gîndea Martin: subtilităţile buzelor, micile încreţituri din jurul ochilor, aceste înfăţişări neclare ale locuitorilor dinlăun­tru, aceşti necunoscuţi care se apropie şi privesc prin ferestrele ochilor, într-un fel ambiguu şi aproape translucid: figuri ale fantasmelor interioare.

Era dificil, aproape imposibil să descoperi toate acestea de la distanţă. Şi astfel, omul acela, chipul lui îi apărea mai mult ca un murmur al unei discuţii îndepărtate, discuţie pe care o bănuim foarte importantă şi pe care dorim din tot sufletul s-o putem descifra

Sînt un orfan, şi-a spus Martin lui însuşi, fără să ştie de ce, dar cu multă tristeţe.

A IEŞIT DIN DUGHEANĂ ŞI S-A ÎNTORS ÎN PARC. Aici se afla, maiestuos şi crud, don Pedro de Mendoza, ară-tînd cu sabia spre oraşul pe care pofta inimii lui hotărîse să-l fondeze aici: SANTA MĂRIA DE LOS BUENOS AYRES, 1536. Ce oameni! era calificativul care-i venea întotdeauna pe buze. Şi femeile acestea: Isabel de Guevara, Mari Sânchez, Elvira Pineda...

Aceste idioţenii inventate de umanismul abstract: toţi oamenii sînt egali, toate popoarele sînt egale. Existau oameni mari şi pitici, popoare uriaşe şi popoare mici.

Cruzimea conchistei. A celor care vor virtuţi în stare pură.

Şi Conchista Americii de Aur!

Ca şi cînd ai presupune că jucătorul joacă pentru bani şi nu din patimă.

Banul era mijlocul, dar nu scopul.

Cînd a văzut-o apropiindu-se cu multă grijă pe fata cu pulover galben, s-a aşezat pe o bancă.

Adică îl urmărise?

Întrebarea îl enerva: detesta faptul de a se şti urmărit, pro-ducîndu-i teamă.

Da, îl urmărise, îl văzuse intrînd în dugheana aceea şi l-a aşteptat în parc pînă cînd a ieşit

De ce?


I se părea mai mioapă decît în timpul discuţiei şi, de aseme­nea, mai timidă: nu mai era fetiţa strălucitoare de acum cîteva ore.

Dar, într-adevăr, se numea Gentile?

Da.

Şi nu era sefardă sau ceva asemănător?



Cum adică ceva asemănător? Bunicul ei era napolitan.

Napoli e poi morire, a rostit Sábato, rîzîndu-şi de aceste cuvinte.

De aproape părea mai slabă, cu pielea măslinie şi nasul coroiat

― Ai faţa de sarazină. Nu i-a răspuns.

― Şi eşti mioapă. Adevărat? Da, dar cum îşi dăduse seama?

Ar trebui să-şi schimbe meseria dacă n-ar fi un bun observa­tor. Din modul de a privi, de a merge, de a-şi duce capul în faţă. Da, cînd era mică se lovea de toate uşile. Bine, dar de ce nu purta ochelari?

― Ochelari?

I s-a părut că nu aude bine.

― Da, ochelari.

A întîrziat mult pînă să-i răspundă După aceea a murmurat: pentru că era destul de urîtă şi fără ochelari. Urîtă? Cine i-a spus aşa ceva? Ea îşi spusese. Şi oglinda

― Parcul acesta, mai demult, era mult mai frumos. Acum s-a ruinat ― a spus Sábato ― şi pe deasupra au mai ridicat şi monu­mentul ăsta din spate. L-ai văzut?

Da, îl văzuse. Era un fel de rachetă spre Marte, montată pe un şasiu de camion.

― Ai un foarte ascuţit simţ al umorului. De exemplu, ceea ce ai spus azi despre structuralism.

Nu i-a răspuns. Nu era adevărat? Da, de faţă cu alţii. Cum?

Cînd era singură cu altcineva, era foarte timidă.

― Drace, exact pe dos! Da.

Şi de ce-l urmărise?

Nu era prima dată.

Sábato s-a îngrijorat Şi din ce cauză, a vrut să ştie.

― Să nu vă supăraţi. Mi s-a părut că discuţia de azi v-a ener­vat Nu vroiam aşa ceva Cel puţin, eu nu vroiam.

― Aşa că ceilalţi o vroiau? Ea a tăcut.

Prea bine, totul era limpede. Dar pentru ce trebuia să dea el examen în faţa unor persoane ca Araujo? El nu-i ceruse acestui tînăr să-i citească cărţile, nici să fie de acord cu el. Cînd Araujo mai sugea încă, el îl studiase nu numai pe Marx, ci şi pe Hegel. Şi nu în cafenele. Ii studiase în timp ce-şi punea viaţa în pericol, ani în şir.

Da, ea ştia acest lucra.

Foarte bine, atunci să-l lase în pace. Ce dracului, viaţa era destul de dură chiar şi fără acest tip de indivizi.

― Vino, să ne plimbăm puţin, i-a spus cu o afecţiune bruscă, apucînd-o de braţ. Nu cumva să te loveşti de vreo statuie.

S-au oprit să contemple leii de bronz.

― Reuşeşti să-i vezi? a întrebat-o Sábato cu sadismul acesta care-i ieşea uneori pînă şi în faţa celor pe care-i stima.

Da, cît de cît „Leii gînditori", nu?

― Da, dar trebuie să fi scris „cu toată severitatea gînditori". Indată ce omul nu-i atent, scrie cu aproximaţie, comite tîmpenii. Eu, cel puţia Trebuie să ai grijă să te exprimi exact

― Cum, cum? a întrebat ea, uşor ironica Trebuie să vin mai aproape.

― Atunci, crede ceea ce-ţi spun: expresia lor este severă şi, în acelaşi timp, gînditoare. Ce curios! Ce va fi vrut să spună sculptorul?

― Alejandra ― a murmurat ea, nehotărîtă. Ce-i cu asta?

Trăia? Trăise cîndva?

Sábato i-a răspuns îndeajuns de aspru. Pînă şi ea punea astfel de întrebări?

― Vino, ia loc. Mai demult, băncile acestea erau din lemn. Incă puţin, şi o să ne aşezăm pe altele, din terilenă, şi o să mîn-căm numai pastile. Spre norocul meu, n-o să mai apuc să văd aşa ceva îţi dai seama că sînt un reacţionar? Cel puţin asta e ceea ce credeţi dumneavoastră, marxiştii, despre mine.

― Nu toţi marxiştii.

― Drace, cel puţin atîta E suficient să pronunţ mit sau metafizică pentru ca imediat să mă acuze că primesc bani de la ambasada americană. Şi, fiindcă veni vorba de americani, ştii ceva? Un tip de la nu ştiu care universitate a reţinut în teza lui faptul că romanul meu începe în faţa statuii zeiţei Ceres. Parcă e! pe aici.

― Şi ce-i cu asta?

― E zeiţa fertilităţii Oedip rege. Dar o făcuse înadins?

― Ce adică?

― Povestea cu zeiţa Ceres.

― Vorbeşti serios?

― Da, bineînţeles.

― Nu, prostuţo. Pe vremea aceea, aici se aflau o mulţime de statui. Îmi amintesc că mai întîi o alesesem pe Atena în cele din urmă, nu ştiu de ce, nu mi-a plăcut Şi am ales-o pe Ceres.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   28


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə