Ernesto sabato

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.45 Mb.
səhifə5/28
tarix30.12.2018
ölçüsü2.45 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   28

Dar atunci soseşte studentul Richard Ferguson, care îşi elaborează o lucrare asupra operei sale în cadrul universităţii din Washingtoa

Nu apucă să termine şi cu afacerea aceasta, că i se spune că trebuie să se dedice de urgenţă revizuirii operei complete pentru editura LOSADA şi să arunce o privire şi asupra criptogramei pe care i-o trimite domnul Ahmed Moussa: versiunea arabă a roma­nului TUNELUL. Între timp e obligat să semneze sau să facă declaraţii despre:

situaţia evreilor din Rusia

torturi

deţinuţii politici



televiziunea argentiniană

peronism


antiperonism

evenimentele din Paris, Praga, Caracas şi Ceylon

problema palestiniană,

momente în care începe şi o foarte dificilă corespondenţă privind traducerea în ebraică, în care se propune, se acceptă şi, în cele din urmă, după diferite alternative, se refuză traducătorul propus de editură.

Exact atunci soseşte un profesor de la Universitatea McGill, Montreal, care predă un curs de literatură hispano-americană şi doreşte să înregistreze o conversaţie cu el.

Bineînţeles, între timp s-a adunat o nouă cantitate de cores­pondenţă, pe care, parcurgînd-o, se vede nevoit să refuze, fără a ofensa pe nimeni, invitaţiile făcute de către

Universitatea din Santiago de Chile

Întîlnirea scriitorilor din Caracas

Societatea Ebraică din Rosario

Comisia de Cooperare a Şcolii Industriale Nr. 3 din Cordoba

Comitetul pentru Conservarea Ierusalimului

Clubul de la Roma

Universitatea Catolică din Salto

Revista Bibliotecii Almafuerte

Asociaţia Gradaţilor de la Lincoln (provincia Buenos Aires)

Institutul Postuniversitar Mariano Moreno din Bell Viile

Institutul pentru Literatură de pe lîngă Universitatea din Cuyo

Societatea Scriitorilor din Rio Cuarto

Festivalul din Manizales, Columbia

Faţă de unii dintre aceştia se scuză, pretextînd atacul de gută, inexistent în acel moment, dar care se produce de îndată ce a fost invocat Acută, durerea îl ţintuieşte timp de cincisprezece zile, chiar şi peste, timp pe care-l foloseşte citind cu glas tare DON QUIJOTE şi promiţîndu-şi că, imediat ce se va simţi mai bine, va începe să scrie.

Plan care trebuie amînat din nou datorită unui motiv care cade ca un fulger într-o zi cu soare: cineva vrea să-i vorbească despre o problemă, dar între patru ochi, vă rog foarte mult, nu pot prin telefon. Subliniază de cîteva ori această condiţie. O problemă? Necunoscutul ocoleşte discuţia, dar în cele din urmă e nevoit să recunoască în mod aluziv despre ce este vorba: ceva în legătură cu ceea ce a scris despre Orbi Drace, îi pare foarte rău, dar el nu se poate întîlni pentru a discuta o astfel de problemă, din foarte multe motive, în mod deosebit pentru că el nu poate fi răspun­zător pentru ceea ce spune sau face unul din personajele sale. La început, Necunoscutul pare să fie de acord cu explicaţia primită, dar cîteva zile mai tîrziu revine asupra rugăminţii sale şi vorbeşte cu femeia din casă. După aceea mai face două încercări să-i vorbească lui Săbato, dar acesta refuzi Din cauza acestor tele­foane însă, renunţă încă o dată la planul său de a se apuca de scris.

Se mărgineşte la a rămîne pe scaun în camera sa, privind ore în şir în acelaşi colţ.

CONTINUA SĂ-L URMĂREASCĂ PIAZA REA, ERA LIMPEDE, dar nu mai putea să dea înapoi, aşa că s-a reaşezat pe scaun, jurîndu-şi că, întîmplă-se orice s-ar întîmpla, nu va interveni. În acest timp, ochii Bebei aruncau raze laser.

― Tot ce mai lipseşte ― a strigat ea ― e să negi prezicerea Strigăt la care Dr. Arrambide, potrivindu-şi nodul de la crava­tă şi trăgînd de mînecile cămăşii albastre, cu o mutră de perma­nentă uimire, a adăugat că el dorea fapte, nu generalităţi. Fapte, domnii mei. În plus, totul depindea de ceea ce se înţelegea prin prezicere: un radiolog care descoperă o tumoare cu ajutorul ra­zelor X, de exemplu, vede lucruri pe care alţii nu au cum să le vadă. Privirile Bebei s-au străluminat cu vădită ironie:

― Faceţi parte dintre persoanele care ejaculează doar la privirea unei fotografii a fraţilor Wright. Şi, pe deasupra, îmi veniţi cu prăfuitele raze X.

― Ţi-am spus, e un exemplu. Poate că alţi subiecţi emit raze pe care încă nu le cunoaştem.

― Nu văd de ce mă faci contemporan cu fraţii Wright. Tinerii consideră întotdeauna că un bărbat care a trecut de cincizeci de ani e foarte bătrîn şi e timpul să-şi amintească de faptul că e cu un picior în groapă.

Ca şi cînd vorbele astea i-ar fi confirmat spusele de mai înainte, de acord cu logica ei particulară, Beba a conchis:

― Deci nu crezi în clarvăzători.

Arrambide s-a adresat lui Sábato care continua să privească în pămînt L-a forţat să vorbească:

― Dumneata ai fost martor. Spune-i acestei bacante dacă eu am negat posibilitatea clarviziunii:

Sábato, fără să-şi ridice fruntea, a spus că na

― Acum ţi-e clar. Nu cred, dar nici nu refuz să cred Dacă ci­neva mi-o dovedeşte cu fapte că e în stare să vadă ceea ce se află în camera de alături, cum nu o să fiu de acord? Sînt un om de ştiinţă şi sînt obişnuit să admit ceea ce mi se demonstrează.

― Vei fi auzit, în acest caz, de situaţii concrete.

― Nimic foarte precis.

― Ah, nu? Şi cazul lui Etcheverry nu ţi se pare foarte precis?

― Etcheverry?

― Da, moartea lui Etcheverry.

― Cum, a murit Etcheverry?

― Haide, nu face pe prostul.

― Perfect Şi ce-i spusese acest domnişor?

― Ţi-am spus: îi prezisese moartea De faţă cu foarte multă lume. Nu mai ştiu cum s-au petrecut lucrurile foarte exact, dar...

― Iar începem. Niciodată nu se ştie foarte exact ce s-a înfîmplat.

― Lasă-mă să vorbesc, drace. La un moment dat, Etcheverry a spus ceva urît despre Saleme. Nu ştiu dacă Saleme l-a auzit sau nu.

― Dacă e clarvăzător nu trebuia să-l fi auzit

― Da, aşa este, dar turcul s-a învineţit şi i-a spus unuia care se afla alături de el...

― Unuia, unuia, mereu aceeaşi imprecizie...

― Te rog, învaţă măcar să asculţi. Tot pretinzi că eşti un spirit ştiinţific! Turcul s-a învineţit şi i-a spus celui ce se afla lîngă el...

― Lîngă el... Cine era? Cum se numeşte acest domn-cheie? Date precise, te rog. Cifre, nume, date. Nu-mi veni cu generalităţi.

― De unde să ştiu eu cine se afla alături de el în clipa aceea? Dar există mai multe persoane care pot depune mărturie: Lalo Palacios ― chiar şi Ernesto se afla acolo, nu-i aşa?

― Da ― a admis Săbato, continuînd să privească în pămînt

― Perfect, să admitem această imprecizie de pînă acum. Şi ce i-a spus Saleme acestui domnişor fără nume precis?

― I-a spus că Lalo n-o să aibă mult timp pentru a-şi rîde de el, pentru că foarte curînd o să moară într-un accident de automo­bil: chiar în după-amiaza aceea

Foarte bine, admit că Etcheverry a murit într-un accident de automobil. Dar cum putem fi siguri că moartea lui fusese prezisă?

― Ţi-am spus că au fost de faţă foarte mulţi martori?

― Abia acum cîteva clipe ai spus că Saleme i-a comunicat această ştire funestă, presupun că pe un ton potrivit şi nu prin strigăte, unui domn care a preferat să rămînă necunoscut Şi se pare că acesta este singurul martor adevărat, nu-i aşa?

― Asta nu ştia Nu ştiu ce i-a spus Saleme şi nici dacă acesta a fost sau nu auzit de ceilalţi. Dar ceea ce ştiu e că după accident toată lumea vorbea despre cele prezise.

― Cei care l-au auzit pe Saleme au fost impresionaţi şi cîţiva s-au decis să-l însoţească pe Lalo, cel puţin pînă trece strada

― Un moment.

― Ce mai vrei?

― Una din două: dacă turcuşorul acesta este clarvăzător şi a spus că va muri, cum puteau ceilalţi să evite ceea ce era de neevi­tat? Şi dacă nu era un clarvăzător, de ce atîta grabă în a-l însoţi pe Etcheverry?

― Ascultă ce-ţi spun. Prietenii au ieşit cu Etcheverry fără să-i spună nimic, înţelegi? Negrul Echagiie şi maghiarul acela l-au însoţit pînă a trecut strada pentru a-şi găsi maşina După aceea s-au întors.

― Nu am de ce să-i ofensez pe prietenii aceştia ai tăi, dar trebuie să fii de acord că nu-i dădea inteligenţa afară din casă.

― De ce nu?

― Pentru că turcuşorul prezisese că va muri în după-amiaza aceea într-un accident de automobil, dar nu că o să-l zdrobească imediat ce va ieşi în strada.

― Aşa e. Abia l-au lăsat pe Lalo, că şi-au amintit cuvintele lui Saleme, s-au urcat într-o altă maşină şi au început să alerge în urma lui. L-au ajuns după vreo zece minute şi în clipa aceea Peque a început să claxoneze pentru a-i atrage atenţia şi a-l face să oprească. Poate că Lalo a crezut că era vorba de cineva care vroia să-l depăşească şi nu şi-a dat seama cine claxona Pînă cînd s-au aşezat alături şi au strigat la el să oprească. În clipa aceea, Lalo s-a speriat, a început să ţipe la ei şi, cum privea în lături, s-a lovit de un stîlp. Acum ce mai spuneţi?

― Că nu-i o dovadă.

― Ţi se pare puţin?

― Sînt mai multe explicaţii

― Care, te rog?

― Cea dintîi, că Saleme avea influenţă asupra oamenilor slabi de înger. Vroia să se răzbune pe ironia lui Lalo şi i-a aranjat moartea

― Dacă acceptăm explicaţia asta, rezultă că prezicătorii nu prezic viitorul, ci îl provoacă.

― Vezi că n-are rost să discutăm? Nu, nu este aşa Acum cîteva clipe m-ai auzit cum îi explicam acestui domn că materia şi spiritul nu se supun aceloraşi legi. Relativitatea nu-i stăpînă decît pe universul fizic. Nu are nimic comun cu restul. Ai auzit?

― Şi ce-i cu asta?

― Este. A încerca să explici fapte ale spiritului prin geode e ca şi cum ai pretinde că poţi să extirpi neliniştea folosind cleştele dentistului

― Foarte bine Şi care e teoria ta?

― Poţi s-o citeşti. Dacă vrei

― Nu am timp.

― Ai răbdare. Nimeni n-o să moară de asta

― Eşti teribil, dă-i înainte. Nu fi pedant Sábato a suspinat.

― Teoria mea susţine că sufletul se poate desprinde de trup.

― Mai nimica.

― Da Numai că este unicul mod, după părerea mea, de a explica premoniţia, prezicerea şi toate celelalte. Citeşte-l pe Frazer: toate popoarele primitive cred că în timpul somnului sufletul se desparte de trup.

― Ah, nu, Ernesto, asta-i prea de tot Ar însemna că cea mai bună dovadă a unei teorii este ca aceasta să fie crezută de hoten-toţi. Asta ar fi culmea iresponsabilităţii şi a obscurantismului. Au dreptate bolşevicii, bătrîne. Îţi mai rămîne să fii plătit de am­basada americană.

― După tine, înseamnă că Levi-Strauss este agent CIA. Nu uita ce spune despre culturile primitive.

― Prea bine. Să lăsăm CIA la o parte. Şi ce-i cu asta?

― Desprinzîndu-se de trup, sufletul se desprinde de spaţiu şi timp, categorii care nu stăpînesc decît materia, putînd astfel să observe un prezent pur. Dacă asta e adevărat, visele nu ne vorbesc doar despre trecut, fiind şi simboluri ale viitorului. Nu întotdeauna clare. Aproape niciodată univoce sau literale. Coşmarurile ar fi viziunile infernului care ne aşteaptă. E clar?

― Da, foarte clar. Dar totul depinde ca hotetonţii să ştie mai mult decît ştim noi. Aşa că du-te la ambasada americană, că am nevoie de nişte dolari.

Sábato a tăcut, fixîndu-şi din nou privirile în pămînt, gînditor. Beba l-a observat cu lacrimi în ochi. Cînd Sábato şi-a ridicat privirile, l-a întrebat ce se întîmplă cu el.

― Nimic, absolut nimic.

― Ceea ce mi se întîmplă mie e că sînt foarte feminină Mă duc să-i fac baie Pipinei.

NACHO A URMĂRIT-O PE SORA SA DE LA DISTANŢĂ şi astfel au ajuns la colţul străzilor Cabildo cu Echeverria. Aici, Agustina a traversat prima dintre străzi şi a continuat pe Echeverria, ajungînd în piaţă, cînd a început să meargă încet, cu paşii ei mari, caracteristici, numai că de data aceasta o făcea ca şi cînd terenul ar fi fost minat Ceea ce îl întrista cel mai mult însă era faptul că uneori se oprea şi privea în jur, de parcă ar fi pierdut pe cineva Mai apoi s-a aşezat pe o bancă, în faţa bisericii: la lumina felinarelor, îi vedea faţa preocupată şi privirile îndreptate cînd în pămînt, cînd în lături. Atunci l-a zărit apropiindu-se pe S.

Ea s-a ridicat brusc, iar el a luat-o de braţ cu hotărîre, îndrep-tîndu-se spre strada Arcos.

Nacho a rămas mult timp cu ochii închişi, în întuneric, spri-jinindu-se de un copac. Cînd şi-a venit în fire, a privit înapoi şi s-a întors acasă.

DESPRE SĂRACI ŞI CIRCURI

Trîntit în pat, abătut, Nacho privea girafele care păşteau libere şi domoale în cîmpiile din Kenya Nu vrea să se gîndească la nimic. Nu vrea să aibă şaptesprezece ani. Are numai şapte şi pri­veşte cerul din Parcul Patricienilor.

― Priveşte, Carlucho, spune, norul acela e o cămilă.

Sorbindu-şi ceaiul de mate, Carlucho îşi ridică ochii spre cer şi aprobă cu un mormăit slab.

Se apropie amurgul şi în parc se lasă pacea şi liniştea.

Pe Nacho îl încîntă această oră alături de prietenul său: pot să discute atîtea lucruri interesante. După un moment de tăcere, îl întreabă:

― Carlucho, vreau să-mi spui adevărul. Tu crezi în Moş Crăciun?

― În Moş Crăciun?

Nu-i place că i se pune această întrebare şi, ca întotdeauna cînd e preocupat, începe să-şi aranjeze caramelele şi bomboanele de ciocolată.

― Hai, Carlucho, spune-mi.

― În Moş Crăciun, ai spus?

― Da, spune-mi.

Fără a-l privi, murmură ca pentru el:

― De un' să ştiu eu, Nacho? Eu sînt un prost, un inorant, n-am făcut nici patru clase. Niciodată n-am fost bun decît pentru munca a mai grea Salahor, stivuitor, săpător, de toate.

― Spune-mi, Carlucho. Aproape că s-a înfuriat

― Ce muscă te-a pişcat! De ce trebuie să ştiu eu lucruri din astea?

Trăgînd cu coada ochiului, l-a văzut pe Nacho lăsîndu-şi ochii în pămînt, îndurerat.

― Ascultă, Nacho, iartă-mă, eu sînt prietenul tău, dar trebuie să ştii că am o fire de te scoate din minţi.

A aranjat din nou şirurile de caramele şi bomboane de cioco­lată, după care a spus:

― Ascultă, Nacho. De-acum ai făcut şapte ani şi trebuie să ţi se spună o dată pentru totdeauna adevărul. Nu există Moş Crăciun. Totu-i o poveste, o minciună. Viaţa e foarte tristă, de ce să ne înşelăm? Ţi-o spune Carlo Americo Salerno.

― Bine, dar atunci ce-i cu jucăriile? Glasul lui Nacho era disperat.

― Jucăriile?

― Da, Carlucho, jucăriile.

― Totu-i o poveste, ţi-am spus. N-ai văzut că apar numa în ghetele ălor bogaţi? Cînd eu eram un ţînc, numa atît de mare, Moş Crăciun n-a venit niciodată în casa noastră. Se ducea numa la ăi ghiftuiţi. Acum înţelegi? E clar ca bună ziua: Moş Crăciun e părinţii.

Nacho şi-a lăsat capul în pămînt şi a început să deseneze cu degetul pe nisipul de lîngă lespezile aleii. Apoi, apatic, a luat o piatră şi a ţintit trunchiul unui copac. Carlucho, sorbindu-şi ceaiul de mate, îl observa cu multă atenţie.

― Bine, de un' să ştie unu cum este lucrurile. E o părere. Defucntul Zaneta, fie-i ţărîna uşoară, zicea că lumea e un mister. Şi ştia el ceva

A venit un client şi a cumpărat ţigări. După un timp, Carlucho a spus ca pe o taină:

― Băga-mi-aş...! Dacă ar fi fost lanarhismu...

― Lanarhismul?

― Da, Nacho. Lanarhismul.

― Şi ce-i asta?

Carlucho s-a aşezat pe scăunaşul pliant şi a surîs, meditativ şi nostalgic. Era clar că se gîndea la ceva foarte îndepărtat, dar frumos.

― Aici ar trebui să se afle Luvi, a spus.

― Luvi?


― Da, Luvi. Luvi sau Ludwig, că-i tot el.

― Şi cine-i acest Ludwig?

În clipele sale deosebite, cînd Carlucho se pregătea să ros­tească unul din gîndurile sale profunde, schimba ceaiul de mate cu altul proaspăt, aranja frunzele fără grabă, făcîndu-şi timp pentru a spune ceea ce avea de spus după lungi momente de tăcere, aşa cum statuile se aşază în pieţe, înconjurate de spaţiu liber pentru a se vedea mai bine, în toată frumuseţea lor.

― Cine era Ludwig, a rostit el, mereu nostalgic.

După ce s-a ridicat şi s-a aşezat din nou pe scăunaşul pliant, acelaşi care aparţinuse tatălui său, i-a explicat:

― Ţi-am spus că în '18, imediat ce s-a terminat războiul, eu lucram ca zilier la ferma DON JACINTO, ferma doamnei Măria

Unzue Dalviar. Lucram împreună cu Custodio Medina Atunci a sosit Luvi. Ai auzit vorbindu-se de linyera?a

Linyera?

― Da, linyera. Ştiau să vină de oriunde, cu bagajele în spinare. Călătoreau cu trenul, apoi pe jos. Veneau la fermă şi întotdeauna se găsea mîncare şi un pat pentru linyera, ăsta-i adevărul.

― Dar atunci erau tot peoni, ca tine şi Medina

― Nu, dom'le, nu erau peoni. Linyera erau linyera, nu peoni. Noi, peonii, eram angajaţi să lucrăm.

― Angajaţi?

― Desigur, tontule. Munceam ca să cîştigăm bani, înţelege odată.

― Şi linyera nu munceau?

― Ba munceau, dar nu ca să cîştige bani. Nu-i obliga nimeni. Nacho nu înţelegea Carlucho îl privea înciudat, şi-a trecut palma peste frunte şi a făcut un efort în plus pentru a fi mai clar.

Linyera erau liberi ca păsările cerului, înţelegi? Veneau la fermă, făceau cîte ceva dacă aveau chef şi apoi plecau aşa cum veniseră. Ii văd şi acum, îl văd pe Luvi cînd îşi strînsese lucrurile şi le legase pe toate la un loc, gata să plece. Don Busto, arendaşul, i-a spus că dacă-i place poate să rămînă la noi, prietene Luvi, ai ce să lucrezi şi o să te simţi bine. Dar Luvi a zis nu, don Busto, vă mulţumesc, dar trebuie să-mi urmez drumul.

― Trebuia să-şi urmeze drumul? Dar unde?

― Cum unde? Unde se duc păsările. Ştii unde?

― Na.

― Vezi, asta e, tontule.



A rămas pe gînduri, tăcut şi plin de dor.

― Mi se pare că-l văd cum vine, a zis. Inalt, slab, cu barba stufoasă şi ochii albaştri ca cerul. Cu bagajul în spinare. Ne-am uitat toţi cum se duce, ocolind gardul şi ieşind la drum. Cine ştie unde?

Carlucho privea spre parc, ca şi cînd l-ar fi văzut îndepăr-tîndu-se printre arbori, spre infinit

― Şi nu l-ai mai văzut niciodată?

― Niciodată. Cine ştie dacă n-a murit.

― Ce nume ciudat, Ludwig, nu?

― Da, nume de strin. Era german sau italian, dar nu ştiu, că nu era italian ca tatăl meu. Zicea că era dintr-un loc rar, acum nu ştia Luvi. Asta-i. A venit, a făcut cîte ceva; ca mecanic, ştii, a re­parat un motor, a pus ceva la treierătoare. Ştia de toate. Apoi, noaptea, în hambar, cu peonii, esplica lanarhismul.

― Lanarhismul?

― Da, citea o cărţulie pe care o avea la el şi esplica

― Şi ce-i lanarhismul, Carlucho?

― Eu sînt un prost, ţi-am spus. Ce vrei să fie? Să esplic ca Luvi?

― Nu, dar spune-mi ceva Era o poveste ca aia de mi-ai spus-o despre Carol cel Mare?

― Nu, tontule. E altceva.

Şi-a pregătit ceaiul şi s-a concentrat cu toată puterea

― O să te întreb ceva, Nacho. Ascultă-mă bine.

― Da.


― Cine a făcut pămîntul, arborii, rîul, norii, soarele?

― Dumnezeu.

― Bine, e foarte bine. Atunci sînt pentru toţi, toţi avem drep­tul să avem arbori şi să stăm la soare. Spune-mi, pasărea trebuie să ceară voie cuiva ca să zboare?

― Na.


― Poate să plece şi să vină prin aer, să-şi facă cuib şi să-şi crească puii, nu-i aşa?

― Bineînţeles.

― Şi cînd îi e foame sau trebuie să dea mîncare la pui se duce şi caută. Nu-i aşa?

― Aşa e.


― Prea bine, omul, esplica Luvi, e ca pasărea Liberă să vină şi să plece. Dacă are chef să zboare, zboară. Dacă vrea să-şi facă cuib, îl face. Pentru că seminţele şi paiele pentru cuib şi apa pentru a se scălda sau bea sînt ale lui Dumnezeu şi Dumnezeu le-a lăsat pentru toţi. Inţelegi asta? Că dacă nu înţelegi, nu putem merge mai departe.

― Da, am înţeles.

― Foarte bine. Atunci, de ce cîţiva se fac stăpîni pe pămînt, şi noi, ceilalţi, trebuie să muncim ca zilieri? De unde au pămîntul ăsta? L-au făcut ei?

După ce s-a gîndit un moment, Nacho a zis că na.

― Foarte bine, Nacho. Atunci înseamnă că l-au furat Nacho a rămas foarte surprins. Cum adică, dar hoţii nu sînt închişi?

Carlucho a surîs cu amărăciune.

― Aşteaptă, tontule, ai răbdare. Îţi spuneam că pămîntul acela l-au furat

― Dar de la cine l-au furat, Carlucho?

― De un' să ştiu eu... De la indieni, de la lumea veche. Nu ştiu. De cîte ori să-ţi spun că sînt un prost? Dar Luvi ştia totul. În plus, ia gîndeşte-te puţin. Să presupunem (e o presupunere) că mîine dispar toţi peonii din cîmp. Vrei să-mi spui ce s-ar întîmpla?

― Nu ar avea cine să lucreze pămîntul.

― Izact Şi dacă nimeni nu munceşte pămîntul, nu mai e grîu şi dacă nu mai e grîu, nu se mai face pîine şi dacă nu-i pîine, oamenii n-au ce să mănînce. Nici stăpînul. De unde să facă pîine, îmi poţi spune? Acum, fii atent, că mergem mai departe. Să presupunem că dispare şi cizmarul. Ce s-ar întîmpla?

― N-or să mai fie pantofi.

― IzacL Şi acum să presupunem că ar dispărea şi zidarul.

― N-ar mai fi case.

― Foarte bine, Nacho. Acum te întreb, ce s-ar întîmpla dacă mîine ar dispărea stăpînul? Stăpînul nu pune porumb, nu seamănă grîu, nu face pantofi, nu construieşte case şi nu seceră Ai putea să-mi spui ce s-ar întîmpla, pot să ştiu?

Nacho l-a privit destul de mirat Carlucho îl măsura cu un surîs de triumf.

― Hai, spune-mi, ce s-ar întîmpla dacă mîine ar dispărea stăpînul?

― Nimic, a răspuns Nacho, surprins de ceea ce spunea Nu s-ar întîmpla nimic.

― Asta e. Nici mai mult, nici mai puţin. Acum fii atent la un lucru pe care îl esplica Luvi: cizmarul, ca să facă pantofi, are ne­voie de piele, zidarul are nevoie de cărămidă, peonului îi trebuie pămîntul, sămînţa şi plugul. E adevărat?

― Adevărat.

― Dar cine are pielea, cărămida, sămînţa, plugul?

― Stăpînul.

― Izact Totul e în mîinile stăpînului. De asta noi, săracii, n-avem nimic. Pentru că el are totul şi noi nu avem nimic decît braţele de muncă Şi acum să mai facem un pas, aşa că urmăreşte-mă cu atenţie.

― Da, Carlucho.

― Dacă noi, cei săraci, punem mîna pe pămînt, pe maşină, pe piele şi pe cuptorul de cărămidă, putem face pantofi şi înălţa case, putem semăna şi secera, pentru că pentru asta avem braţele, să muncim. Şi nu ar mai fi sărăcie, nici sclavie. Nici boală Şi toţi am putea merge la şcoală.

Nacho îl privea din ce în ce mai uluit Carlucho îşi aranja revistele şi ţigările, dar gîndul îi era la ceea ce urma să spună Făcea un efort foarte mare de gîndire, dar vocea îi era senină, dulce, deloc mînioasă

― Ascultă, Nacho, a continuat Totul e simplu. Luvi esplica totul cu cartea în mînă şi aşezînd pe jos ce întîlnea Uite aşa: pietricica asta e fabrica, ceaşca asta e maşina, ciumagul ăsta sîntem noi, peonii. Îţi spun că ştia să esplice orice, cum n-o să mai fie boală, nici tuberculoşi, nici mizerie, nici isploatare. Toată lumea trebuie să muncească Şi cel care nu munceşte, nu are drep­tul să trăiască Aşa, îţi vorbesc de bărbatul şi femeia sănătoasă Nu-ţi vorbesc de copii, nici de bolnavi şi nici de bătrîni. Dimpo­trivă, spunea Luvi, toţi cei care muncesc au datoria să-i întreţină pe copii, pe bolnavi, pe bătrîni. Aşa că unul face pantofi, altul făina, altul pîinea şi altul se duce la secerat Şi tot ceea ce fac se păstrează la un loc, în magazie. În magazie găseşti de toate: tu mîncare, tu haine, tu carte de şcoală Tot ce îţi poţi imagina Pînă şi jucării şi bomboane pentru copii, că şi asta-i necesar, aşa cum pentru noi e necesar calul sau pălăria în faţa magaziei există unul care munceşte şi el, are grijă de magazie. Şi atunci vin eu şi îi zic îmi dai o pereche de pantofi numărul cutare sau cutare, altul cere un kil de carne, altul un sfert de ciocolată, şi altul o haină, că i s-a rupt la coate. Fiecare ce are nevoie. Dar nimic altceva decît ce are nevoie.

― Şi dacă un bogat vrea mai multe lucruri şi le cumpără?

Carlucho îl priveşte sever:

― Un bogat, ai zis?

― Da.

― Bine, dar despre ce fel de bogat îmi vorbeşti, tontule? Nu ţi-am esplicat că nu mai este bogaţi?



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   28
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə