Ernesto sabato

.

Luni seară.

Am avut o zi foarte grea, dragul meu B., mi se întîmplă lucruri pe care nu mi le pot explica, dar între timp, poate chiar de aceea, încerc să trăiesc în acest univers diurn al ideilor. Ispita universului platonic! Cu cît e mai mare tumultul interior, cu atît sînt mai mari presiunile care ne apasă şi cu atît mai mult ne simţim înclinaţi să căutăm o ordine a ideilor. Intotdeauna mi se întîmplă asta, dar ar trebui să spun că aşa se întîmplă întotdeauna. Cercetează-l pe acest celebru şi armonios grec cu care ne-au umplut capul în liceu: este o invenţie a secolului al XVIII-lea şi face parte din arsenalul de locuri comune în care vei afla şi flegma englezilor, şi spiritul de măsură al francezilor. Ingrozi­toarele şi neliniştitoarele tragedii greceşti ne-ar ajunge pentru a anihila astfel de tîmpenii dacă nu am dispune de dovezi mai filo­zofice şi, în special, de invenţia platonismului. Fiecare caută ceea ce nu are şi dacă Socrate caută Raţiunea, aceasta-i pentru că are urgentă nevoie de ea împotriva pasiunilor sale: îţi aminteşti, pe faţa sa se citeau toate viciile. Socrate a inventat Raţiunea pentru că era un smintit, iar Platon a repudiat arta pentru că era un poet Frumoase antecedente pentru aceşti îmblînzitori ai Principiului Contradicţiei După cum observi, logica nu serveşte nici celor care au inventat-o.

Cunosc foarte bine această ispită platonică şi nu pentru că mi-ar fi povestit-o. Am suferit-o, mai întîi, pe cînd eram adoles­cent, cînd m-am trezit singur, masturbîndu-mă într-o realitate murdară şi perversă. Atunci am descoperit acest paradis, cu senti­mentul celui care, după ce s-a tîrît printr-un cîmp plin de bălegar, dă peste un lac transparent în care se poate îmbăia Şi l-am descoperit mulţi ani mai tîrziu, în Bruxelles, cînd m-am gîndit că pămîntul se deschidea sub picioarele mele, atunci cînd francezul acela tînăr ce avea să moară în mîinile Gestapoului mi-a vorbit de ororile stalinismului. Am fugit la Paris, unde nu am îndurat numai foamea şi frigul din iarna lui 1934, ci şi dezolarea Pînă cînd am dat peste portarul acela de la Ecole Normale, din rue d'Ulm, care m-a lăsat să dorm în patul lui. În fiecare noapte trebuia să intru pe fereastră. Am furat atunci, din librăria Gibert, un tratat de calcul infinitezimal şi încă îmi mai aduc aminte de clipa în care, în timp ce îmi luam cafeaua caldă, am deschis înfiorat cartea, ca cineva care pătrunde într-un sanctuar tăcut după ce se salvase, murdar şi înfometat, dintr-un oraş jefuit şi devastat de barbari. Teoremele acelea m-au îmbrăţişat aşa cum nişte infirmiere delicate îmbră­ţişează trupul cuiva care are coloana vertebrală fracturată. Şi astfel, puţin cîte puţin, printre crăpăturile spiritului meu sfîşiat, am început să întrezăresc gravele şi splendidele turnuri.

Am rămas mult timp în acea redută a tăcerii. Pînă cînd într-o zi m-am trezit ascultînd (ascultînd şi nu auzind, ascultînd cu patimă) rumoarea oamenilor, undeva, jos, în stradă. Incepeam să simt nostalgia sîngelui şi a murdăriei pentru că este singurul mod de a simţi viaţa Şi ce altceva ar putea înlocui viaţa, chiar aşa, cu chinul şi sfîrşitul ei? Cine şi cîţi sînt cei care se sinucid într-un lagăr de concentrare?

Aşa sîntem făcuţi şi aşa trecem de la o extremă la alta. Chiar şi în aceste zile de final ale existenţei mele, în multe împrejurări m-a reispitit acel teritoriu absolut Niciodată n-am reuşit să văd un laborator fără să simt nostalgia inversă a ordinii şi purităţii. Şi chiar dacă nu am dezertat din această bătălie cu monştrii mei, chiar dacă nu am cedat ispitei de a mă reîntoarce într-un laborator precum un războinic într-un schit, uneori am făcut-o în mod ruşi­nos, refugiindu-mă în ideile despre ficţiune: la jumătatea drumului între năvala sîngelui şi mănăstire.

Sîmbătă

Îmi vorbeşti despre ceea ce s-a publicat în revista columbiană. Sînt genul de calamităţi care te vor obliga într-o zi să-ţi laşi braţele în jos, predîndu-te, sau să strigi cu toată indignarea de care eşti în stare. Se publică numai gunoiul interviului. Extirpată cea mai mare parte din ideile mele, ceea ce se întîmplă acum nu mai are nici un fel de legătură cu mine. Ştii ce am făcut într-o zi, eu şi prietenul meu Itzigsohn, pe cînd eram studenţi? Combaterea lui Marx cu fraze din Marx.

Din cîte înţeleg, treci printr-o criză din cauza unor probleme pe care şi le pune în aceste momente literatura latino-americană. Şi pentru că mă întrebi ce poţi face, trebuie să-mi rectific aici afirmaţiile aproape comice pe care ţi le-am îndrugat Am spus întotdeauna că noutăţile de formă nu sînt indispensabile pentru o operă revoluţionară din punct de vedere artistic, aşa cum o demonstrează cazul lui Kafka; şi am mai spus că nu sînt sufi­ciente, aşa cum o demonstrează atîtea cazuri săvîrşite de manipu­latorii semnelor de punctuaţie şi ai tehnicii de legătorie. Poate câ opera rirerara cu şanul: din piesa care au mai rămas, un gem poate reface titlul. Este întră operă a lui Kafka cea care nu-i nepotrivit să compar său vocabular, nici sintaxa-i domoală.

Ai citit cartea lui Janouch? Ar trebui s-o citeşti pentru că în epoci de felul acesteia se cuvine să ne întoarcem privirile din cînd în cînd, spre sfinţi precum Kafka sau Van Gogh: nu te vor dezamăgi niciodată, te vor ajuta să-ţi găseşti drumul, te vor obliga (moral) să-ţi regăseşti o atitudine gravă în una din convorbirile sale, Kafka îi aminteşte lui Janouch de virtuozul care se ridică deasupra temei cu uşurinţa unui prestidigitator. Dar, ne aver­tizează el, adevărata operă de artă nu este un act de virtuozitate ci o naştere. Şi cum s-ar putea vorbi de o lehuză care naşte cu virtuozitate? Acesta e patrimoniul comedianţilor care continuă din punctul în care adevăratul artist se opreşte. Aceşti indivizi, susţine el, fac vrăji cu cuvintele unei magii de salon: un mare poet, însă nu face trafic cu emoţia: el suferă vizionara încleştare a omului cu destinul său.

Aceste avertismente sînt deosebit de potrivite pentru noi, spanioli şi latinoamericani, întotdeauna dispuşi verbalismului şi minciunii. Îţi aminteşti de Mairena¹, cînd vorbeşte cu ironie de „evenimentele consuetudinare care se petrec în stradă"? Acum obişnuiesc să treacă drept elemente ale artei de avangardă. Borges care nu poate fi bănuit că ar dispreţui limba, spune despre Lugones că „geniul său a fost fundamentalmente verbal", iar contextul ne relevă sensul peiorativ al acestei aprecieri. Şi despre Queyedo că „a fost cel mai mare maestru al limbii" pentru a adaugă „dar Cervantes...", exact aşa, cu aceste trei melancolice puncte de suspensie. Dacă eşti de acord că a căutat zile în şir epitetul optim (o recunoaşte el însuşi), vei conchide împreună cu mine că în acest tip de contraargumentări există multă şi dureroasă autocritică, cel puţin pentru preţiozitatea care convie­ţuieşte în el, alături de atîtea virtuţi: exact tendinţele elogiate (şi caricaturizate) de imitatorii săi, cele pe care el le dispreţuieşte prin aceste lamentări laterale. Pentru că un mare scriitor nu este un maestru al cuvîntului, ci un mare om care scrie şi o ştie foarte bine. Dacă nu, cum de-l preferă pe primitivul Cervantes în locul virtuozului Quevedo?

La timpul său, Machado l-a admirat pe Ruben Dario, calificîndu-l drept maestru incomparabil al formei, pentru ca, ani mai tîrziu, să-l considere „un mare poet şi un mare corupător" pentru nefasta influentă exercitată asupra imitatorilor, cei care nu au făcut altceva decît să-i sublinieze şi să-i multiplice defectele. Pînă au ajuns la frenezia verbală, la emfaza grotescă şi la cari­catură: ceea ce reprezintă, de fapt, pedeapsa pe care zeul literaturii o rezervă elevilor. Gîndeşte-te la Vargas Vilas, la deliranta lui go-noree, descendent tarat al fondatorului unei dinastii.

Există o reînnoită dialectică între viaţă şi artă, între adevăr şi artificiu. O manifestare de tipul acelei enantiodromii a lui Hera-clit: în lumea spiritului, totul înaintează împotriva contrariului său. Şi cînd literatura devine periculos de literară, cînd marii creatori sînt înlocuiţi de manipulatori de cuvinte, cînd marea magie se transformă în magie de music-hall, survine un impuls vital care o salvează de la pieire. Ori de cîte ori Bizanţul ne ameninţă cu sfîrşitul artei din exces de sofisme, sînt primitivii cei care vin în ajutorul său: cei de la periferie, precum Hemingway, ori autoh­tonii, precum Celine: ţipi care intră călări, cu lăncile însîngerate, în saloanele unde marchizii pomădaţi dansează menuete.

Nu. Cum de am putut săvîrşi precarităţile acestui reportaj? Nu am negat reînnoirea artei. Am spus numai că trebuie să fim cu băgare de seamă la anume înşelătorii şi, mai ales, la cuvîntul „nou", probabil cel care oferă cele mai multe false valenţe seman­tice, în artă nu există un progres în sensul celui care există în ştiinţă. Matematica noastră este superioară celei a lui Pitagora, dar sculptura noastră nu este mai „bună" decît cea din timpurile lui Ramses al II-lea Proust face caricatura unei doamne care numai din snobism considera că Debussy e mai bun decît Beethoven doar pentru faptul că se născuse după acesta. În artă nu există tot atîtea înnoiri cîte cicluri, cicluri care corespund unei concepţii a lumii şi a existenţei. Egiptenii nu sculptau aceste monumentale statui geometrice pentru că ar fi fost incapabili de naturalism; dovadă, figurile de sclavi descoperite în morminte; pentru ei, însă, „adevărata realitate" era cea de dincolo, acolo unde timpul nu există, şi ceea ce se aseamănă cel mai mult cu eternitatea este geometria hieratică. Aminteşte-ţi momentul în care Piero della Francesca introduce proporţii şi perspective: nu este un „progres", în ceea ce priveşte arta religioasă; nu-i decît manifestarea spiritu­lui burghez, pentru care „adevărata realitate" e cea din lumea aceasta, spiritul oamenilor care cred mai mult într-o poliţă decît într-o liturghie, într-un inginer mai mult decît într-un teolog.

De aici pericolul cuvîntului „avangardă" în artă, mai ales cînd se aplică în mod strict problemelor de formă. Ce sens are să spui că sculpturile naturaliste ale grecilor reprezintă un progres faţă de acele statui geometrice? Dimpotrivă, în artă se întîmplă de obicei ca autorul să devină brusc revoluţionar, aşa cum s-a înfîmplat în Europa supercivilizată cu arta neagră şi cea polineziană. Atenţie, deci, la acest fetişism al „noului". Fiecare cultură are un simţ al realităţii şi în interesul acestui ciclu natural fiecare artist îşi are simţul său. Noul pentru Kafka nu e ceea ce înţelegea prin nou John Dos Passos. Fiecare creator trebuie să caute şi să găsească propriul său instrument, cel care îi va îngădui să-şi rostească într-adevăr adevărul său, viziunea sa asupra lumii. Şi chiar dacă în mod inevitabil orice artă se construieşte pe arta ce a precedat-o, dacă creatorul este înnăscut, va face ceea ce îi este propriu, uneori cu o încăpăţînare rizibilă pentru cei care merg după modă. Nu te întrista: aceasta e valabil pentru îmbrăcăminte şi coafură, nu pentru romane sau catedrale. Se întîmplă, de asemenea, că e mai uşor să recunoşti noutatea în ceea ce este exterior, fapt pentru care John Dos Passos a impresionat mai mult decît Kafka Dar aşa cum ţi-am spus, numai opera lui Kafka, în întregimea ei, este cea care reprezintă un nou limbaj. Incă de pe vremea romantismului ger­man a existat un teolog care se numea Schleiermacher, şi care considera cunoaşterea întregului ca un examen premergător examinării părţilor, ceea ce este, mai mult sau mai puţin, ceea ce susţin acum structuraliştii. Totalitatea este cea care conferă un sens nou fiecărei fraze, chiar şi fiecărui cuvînt Cineva a observat că atunci cînd Baudelaire spune: „în altă parte, foarte departe de aici", un cuvînt ca „aici" scapă de trivialitatea sa prin perspectiva pe care Baudelaire o are asupra condiţiei pămînteşti a omului: semnul gol, în aparenţă lipsit de valenţă poetică, este valorizat de aura stilistică a întregii opere. Şi în ceea ce-l priveşte pe Kafka, e de-ajuns să te gîndeşti la infinitele reverberaţii metafizice şi teologice care emană dintr-un cuvînt atît de ponosit, un simplu clişeu al procurorilor, precum cuvîntul „proces"...

Nu înseamnă, prin urmare, că nu accept noutatea: ceea ce nu accept este să nu-mi vină cu ursul, ceea ce nu-i acelaşi lucru. În afară de aceasta, e adevărat că din zi în zi suport tot mai greu frivolitatea în artă, mai ales cînd este amestecată cu Revoluţia. (Reţine, în treacăt, că de obicei cuvintele încep prin majusculă. Trista experienţă le coboară la minusculă pentru ca în final să termine prin cea mai tristă experienţă, ajungînd între ghilimele.) Că o femeie urmează moda e ceva natural; că un artist face acelaşi lucru e abominabil.

Observă ceea ce se întîmplă cu artele plastice. Cu dramatice excepţii, s-au transformat într-o artă de elită în cel mai rău sens al cuvîtli, o specie de rococo asemănător celui care domina saloanele din secolul al XVII-lea. Adică, departe de a fi o artă de avangardă, e o artă de ariergardă. Şi cum se întîmplă în astfel de situaţii, a devenit o artă minoră: e bună pentru a te distra, pentru a te destinde cîteva clipe, făcînd cu ochiul celor din jur. În saloanele de care-ţi vorbesc se întîlneau domni sătui de viaţă, pentru a spune bancuri şi pentru a-şi bate joc de orice. Se scriau acrostihuri neruşinate, epigrame şi jocuri de cuvinte, parodii după ENEIDA, se propuneau teme şi trebuiau să se scrie versuri. Odată s-au scris 27 de sonete despre (ipotetica) moarte a unui papagal. O activi­tate care pentru adevărata artă este ca un foc de artificii faţă de incendierea unui orfelinat. Muzică de mort, nimic care să ne tulbure digestia. Seriozitatea era ridiculizată, inventivitatea se substituia geniului, ceea ce este întotdeauna de prost gust în timp ce bieţii oameni mureau de foame sau erau torturaţi în celule, o artă de o astfel de natură nu poate fi considerată decît o perversi­tate a spiritului şi o decadenţă putredă.

Trebuie să recunoaştem, totuşi, că aceasta nu se considera drept conducătoarea Revoluţiei care se apropia Mai aveau încă un bun-simţ, ceea ce nu se poate spune despre cei care azi fac acelaşi lucru. Azi, pentru a nu merge mai departe, în Buenos Aires, tinerii care se pretind revoluţionari (cel puţin pretindeau că sînt în acele zile, chiar dacă acum e posibil să aibă slujbe foarte bune şi să se fi căsătorit onorabil) au primit cu mare gălăgie proiectul unui roman care se putea citi de la a la zet sau invers. Tot ei sînt cei care vorbesc despre mase şi cocioabe, dar, ca şi marchizii de odinioară, sînt nişte distinşi putrezi şi decadenţi. La ultima bienală de la Veneţia cineva a expus un mongoloid aşezat pe un scaun care, la rîndul său, era pus pe un pat de campanie. Cînd se ajunge la astfel de extreme, e de înţeles că toată civilizaţia noastră se prăbuşeşte.

Prin urmare, îţi dai seama despre ce fel de noutăţi am vorbit cu acest domn în timpul interviului. Cred că era un reacţionar, pentru că îi venea să verse. Dar tocmai în faţa acestei Academii a Antiacademiei va trebui să apelezi încă o dată la curajul de care ţi-am vorbit de la început, fortificîndu-te cu amintirea marilor nefericiţi ai artei, precum Van Gogh, care au îndurat pedeapsa singurătăţii din cauza revoltei lor, în timp ce falşii revoluţionari sînt adulaţi de revistele de specialitate şi trăiesc foarte bine pe spezele bietului burghez pe care îl insultă, indivizi creaţi de această societate de consum pe care pretid că o combat, terminînd prin a fi cîntăreţii ei!

Îşi vor rîde de tine. Dar tu rămîi tare şi aminteşte-ţi că „ce qui paraîtra bientât le plus vieux c'est qui d'abord aura păru le plus moderne". În acest fel, poate nu ai să fii un scriitor al vremuşoarelor tale, dar vei fi un artist al Timpului tău, al apoca­lipsului despre care, oricum, va trebui să-ţi laşi mărturia ta, salvîndu-ţi sufletul. Romanul se situează între începutul timpurilor moderne şi sfîrşitul acestui început, înaintînd paralel cu profanarea (cuvînt semnificativ!) în creştere a fiinţei umane, cu acest înspăimîntător proces de demistificare a lumii. Tocmai de aceea încercările de a judeca romanul de azi în termeni pur formali sînt absolut sterile. Romanul de azi trebuie judecat în contextul acestei formidabile crize totale a omului, în raport cu acest uriaş arc care începe o dată cu creştinismul. Pentru că fără creştinism n-ar fi existat conştiinţa neliniştită, iar fără tehnica ce caracterizează aceste timpuri moderne nu s-ar fi produs nici desacralizarea, nici nesiguranţa cosmică, nici singurătatea, nici alienarea Astfel, Europa a injectat în naraţiunea legendară sau în simpla aventură epică neliniştea psihologică şi metafizică, pentru a produce un gen nou (acum da, trebuie să folosim acest califica­tiv!) care avea drept scop revelarea unui teritoriu fantastic: conştiinţa omului.

Marii dramaturgi greci, a spus Jaspers, ofereau prin operele lor o înţelepciune tragică, în stare nu numai să-i emoţioneze pe spectatori, ci să-i şi transforme, convertindu-se astfel în educatori ai poporului. După aceea însă, această înţelepciune s-a transmutat, spune Jaspers, în fenomen estetic şi atît poetul, cît şi auditoriul au abandonat această gravă atitudine de la origini pentru a realiza imagini fără sînge. Lucrul acesta nu-i adevărat, pentru că o operă ca PROCESUL nu-i mai puţin gravă decît OEDIP REGE. În schimb, e adevărat pentru arta care în fiecare moment de rafina­ment s-a transformat într-o simplă manifestare a estetismului şi bizantinismului. Numai în lumina acestei doctrine trebuie să judeci literatura continentului nostru.

VISELE ACESTEA OR SĂ MĂ ÎNNEBUNEASCĂ îi spunea, privindu-l fix, ca şi cînd ar fi vrut să descifreze gîndurile nemărturisite. Da, da, îi răspundea el, o să mă ocup de asta, n-ai teamă.

Homunculul o privea din borcanul lui, cu o expresie înspăi­mântătoare. Trebuia să-l fi lăsat să iasă? Bine, dar viermele negru, diavolul negru care se arunca spre faţa lui M. cînd Ricardo îi opera pîntecul?

Amîndouă posibilităţile erau îngrozitoare şi şovăiala sa deve­nea eternă. Intre timp, hîrtiile sale apăreau în mod misterios, ca nişte negre sarcasme care soseau din cele mai neaşteptate ascunzişuri. Le „lăsa" în locuri întîmplătoare, dar cu siguranţă că, mai devreme ori mai tîrziu, el ar fi dat peste ele şi le-ar fi cercetat Aici se aflau, de exemplu, aceste puţine cuvinte veninoase, cu litera neregulată, aproape neinteligibilă: „Du-te şi te împreună cu matrimoniul Sartre-Simone de Beauvoir. Lume cumsecade".

DIFERITE FELURI DE DIFICULTĂŢI

Va începe să scrie a doua zi. Este o hotărîre fondată, însoţită de o anume bună dispoziţie. Se duce la plimbare cu multă plăcere şi chiar dacă observă spre apus desenul unui nor care îl nelinişteşte, deşi nu ştie de ce, uită de acest incident destul de repede şi, odată ajuns în centru, străbate strada Uruguay, aproape de Tribunal, examinînd vitrinele care-i atrag atenţia întotdeauna, suscitînd, poate, amintiri din copilărie. Cu mult interes, încercînd să nu-i scape nici un amănunt, le parcurge în mod sistematic, pentru că e foarte uşor să te pierzi în cantitatea aceea de obiecte amestecate: creioane colorate, gumă de lipit, benzi de scotch de diferite dimensiuni şi culori, compasuri, cleme japoneze, lupe. Sînt foarte multe papetarii şi cercetarea lor îi produce o anume euforie pe care o consideră drept un semn bun pentru lucrul pe care va trebui să-l înceapă în ziua următoare. Mai apoi îşi bea cafeaua la EL FORO, cumpără ziarul LA RAZON şi citeşte cu multă atenţie ştirile, începînd de la urmă, căci, aşa cum a reuşit să-şi dea seama de-a lungul vieţii, ziarele şi revistele sînt foarte pe dos, lucrurile cele mai interesante aflîndu-se pe ultimele pagini.

În noaptea aceea s-a dus la culcare cu un sentiment care, chiar dacă nu era de bucurie, se asemăna cu bucuria: aceeaşi legătură care poate să existe între culoarea unei flori de muşcată şi amintirea sa Cînd s-a trezit, a simţit o durere acută în braţul stîng, împiedicîndu-l să-l folosească. Imposibil să scrie la maşină.

După mai bine de o săptămînă, durerea a devenit suportabilă, dar tocmai atunci a sosit profesorul doctor Gustav Siebenmann, de la Universitatea din Erlangen.

Cînd a plecat profesorul, se adunase atîta corespondenţă, încît s-a hotărît să-şi dedice două sau chiar trei zile pentru răspunsuri, astfel ca să nu mai fie sîcîit în momentul în care se va apuca de scris. Apropiindu-se de sfîrşitul acestei îndeletniciri, a sosit scrisoarea de la doctorul Wolfgang Luchting, în care i se enume-rau ultimele dificultăţi pe care le avusese cu doamna dr. Schliiter, în legătură cu traducerea Cum trebuia să procedeze? El, personal, Luchting, era de părere că trebuia căutat un alt traducător.

Nu efortul de a aplana aceste conflicte, nici cel impus de scrisorile ce trebuiau trimise lui Luchting şi doamnei dr. Schluter pentru a atenua situaţia, nu aceasta îl nelinişteşte, ci certitudinea că ceva reapare iarăşi, cu perfidie, interpunîndu-se în planurile sale. Cu toate acestea, deci cu mare greutate, începe să scrie. Moment în care Noemi Lagos îi telefonează pentru a-i spune că Alfredo i-a comunicat că cineva i-a spus că G. a spus (unde? cum?) că el, Sábato, a spus nu ştiu ce, aşa că Noemi consideră că el trebuie să arate clar (cui? cînd? în ce fel?) că această versiune este inexactă.

Intră într-o criză de depresiune care-l ţine cîteva zile, timp în care se gîndeşte că a) nu merită să-i explice lui G. nimic despre ceea ce nici nu a spus; b) că nu merită să-i explice nimănui nimica despre nici un fel de problemă prezentă, trecută sau viitoare; c) că e mult mai bine să nu fii o persoană publică şi d) că cel mai bine ar fi fost să nu se fi născut Program atît de vast şi de dificil în îndeplinirea lui, mai ales în ceea ce priveşte naşterea, încît, de îndată ce şi-l formulează, depresiunea ce se anunţase o dată cu durerea braţului devine şi mai puternică.

Dar, aşa cum prevăzuse în virtutea unei experienţe îndelun­gate, lucrurile nu aveau să se termine aici:

După nenumărate tatonări şi nereuşite, ales fiind domnul Ralph Morris pentru sarcina de a traduce EROI ŞI MORMINTE în engleză, şi după aproape zece ani de conflicte cu Heinemann, din Londra, în aceeaşi problemă, rezultă că paginile de probă ce fuseseră aprobate nu erau traduse de numitul domn Morris, după cum o dovedesc capitolele pe care continuă să i le expedieze. Trebuie refuzat Dar, în cazul ăsta, cum rămîne cu contractul încheiat cu HOLT & RINEHART? Conflictul cu Heinemann a întîrziat cu zece ani apariţia cărţii în engleză şi dificultatea de acum ameninţă cu întîrzierea altor cîţiva ani publicarea ei la New York. În timp ce se gîndeşte la posibilitatea că toată povestea asta ar putea să aibă o legătură cu Orbii (unul dintre cei care s-au oferit cu entuziasm să citească paginile de probă ale lui Morris se numeşte Augen!), are loc un foarte activ schimb de scrisori:

Sábato către Morris

Morris către Hoit

Hoit către Morris şi Săbato

Morris şi Sábato către Hoit,

schimb care, după neplăcute, confuze şi triste negocieri, ia sfîrşit cu promiţătoarea prietenie a domnului Morris, cu angajamentul de traduce cartea într-un timp pe care nu-l poate aprecia şi cu încrederea parţială a editorilor Hoit, care abia acum sînt de părere că nimeni nu va putea traduce acest roman în engleză.

În decursul acestui proces, profesorul Egon Pavelici îi con­firmă faptul că versiunea sîrbo-croată a doctorului Schwartz are greşeli foarte mari, unele dintre ele absolut compromiţătoare, anulînd cartea Sábato comunică numai în parte observaţiile lui Egon Pavelici editurii ATENEUM, iar editura, fireşte, transmite aceste observaţii domnului Ştefan Andrici, care, imediat, pune în mişcare puternica sa maşină de scrisori către critici, ziarişti, profesori şi prieteni, vorbindu-le despre traducerea sa, despre meritele sale literare şi personale, despre sacrificiul şi aplicaţia sa, precum şi despre defectele morale, intelectuale şi fizice ale domnului Sábato.

Aproape în acelaşi timp, doctorul Luchting expediază un nou rechizitoriu împotriva editurii şi ameninţă cu renunţarea la tradu­cerea eseurilor dacă LIMES nu cedează în exigenţele sale. Scrisori corelative trimise de Sábato lui Luchting şi doamnei Schlüter, lămuriri, incriminări bilaterale şi trilaterale între doctorul Luchting şi editură, între editură şi autor, între autor şi doctorul Luchting şi între acesta şi editură, toate în decursul mai multor săptămîni care pentru Sábato se complică şi mai mult cu înmormîntarea lui K., cu o întîlnire în casa lui Basaldiia, unde P. afirmă că Sábato a uitat definitiv şi în mod semnificativ de prietenii săi, cu o îngrozi­toare discuţie din cauza lui H., care spune că G. a spus ceva în legătură cu lămurirea pe care Sábato a refuzat s-o facă, apoi cu o scrisoare către revista RAZON Y FABULA, din Bogota, rectificînd cîteva afirmaţii groteşti dintr-un interviu pe care acceptase să-l dea unui individ cu maniere plăcute şi, în sfîrşit, cu un atac de gută care-l ţine la pat alte două săptămîni, după care îşi promite că în orice condiţii, fie ce-o fi, se va întoarce la roman şi va începe să-l scrie.