Ernesto sabato



Yüklə 2,45 Mb.
səhifə7/28
tarix30.12.2018
ölçüsü2,45 Mb.
#88501
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   28

I-A PRIVIT IRITAT, DESCURAJÎNDU-I.

Cum? Să mai vorbim încă o dată despre acest lucru? Credeam că ne-am lămurit acum zece ani. Pseudomarxiştii aceia care împărţeau literatura în literatură politică şi literatură estetizantă. Şi cum ULYSSES nu era nici politic, nici estetizant, nici nu exista Aparţinea unei faune teratologice. Poate că făcea parte din bota­nică. Poate că era un ornitorinc. Trebuie să continuăm să ne pier­dem timpul cu tîmpeniile astea?

Dar există tineri care întreabă, care acuză.

Devenise furios: după un astfel de criteriu, Bela Bartok putea fi acuzat că face muzică şi Eliot că scrie poezie.

― Am mult de lucru şi nu am timp. Nu vorbesc de ceas, vor­besc de calendar.

― Da, dar sînteţi obligat.

Era un băiat cu o faţă aspră, un fel de Gregory Peck, scund şi cu buze subţiri.

― Cine eşti tu? Cum te cheamă?

― Araujo.

― Acum zece ani am scris despre toate astea

― Da, dar tinerii de azi nu ştiu ce aţi spus acum zece ani.

― Nu am spus-o. Am scris-o. Puteţi citi cărţile.

― Noi le-am citit, a intervenit o fată îmbrăcată într-un jerseu galben şi blugi ponosiţi. Nu-i vorba de noi, vrem să înregistrăm astea, ca să le publicăm.

― Sînt sătul pînă în gît de înregistrări şi interviuri!



BRUNO VROIA SA PLECE, se simţea jenat, îl vedea în colţul acela, scoţîndu-şi ochelarii şi trecîndu-şi mîna peste frunte, cu gestul lui de oboseală şi descu­rajare, în timp ce tinerii aceia discutau între ei. Pentru că nici ei înşişi nu erau de acord şi alcătuiau un amestec absurd (ce rost avea aici Marcelo, de exemplu, ca şi prietenul său smolit şi tăcut? în virtutea cărei combinaţii trăsnite se găseau de faţă?). Şi această discordie, această violentă şi ironică discordie, tocmai ea desco­perea semnele acestei îngrozitoare crize, ale prăbuşirii doctrinelor. Se acuzau între ei ca nişte duşmani de moarte şi, totuşi, cu toţii la un loc făceau parte din mişcarea ce se chema de stînga. Dar fiecare dintre ei părea să aibă suficiente motive pentru a-l privi cu neîncredere pe cel din faţa lui sau de alături, ca şi cînd, pe faţă sau cu multă subtilitate, s-ar fi aflat în legătură cu serviciile de informaţii, cu CIA şi tot imperialismul. Le cerceta feţele. Cîte lucruri deosebite se aflau dincolo de aceste faţade, cîte fiinţe diferite în mod esenţial! Umanitatea Viitorului! Ce canoane, ce fel de oameni! Omul Nou! Dar cum să-l construieşti cu acest ipocrit carierism, cu acest Puci pe care începea să-l presupună şi cu acest Marcelo? Ce fel de merite, care unghie a acestui mic căţărător de stînga ar fi putut să contribuie la formarea Omului Nou? îl privea pe Marcelo, cu geaca lui ponosită şi cu pantalonii suflecaţi, cu prezenţa lui aproape imperceptibilă, cea care îl făcea totuşi atît de prezent şi de impunător pe Sábato. Pentru că, îi explica Sábato, în faţa lui se simţea întotdeauna vinovat, aşa cum i se întîmplase mai demult cu Arturo Sânchez Riva Şi nu pentru că ar fi fost intransigent, ci dimpotrivă: pentru bunătatea, pentru tăcerea-i rezervată şi pentru delicateţea sa Nu credea că sufletul lui ar fi fost liniştit; mai mult ca sigur, era răvăşit. Dar tulburarea sa nu se vedea, era aproape o politeţe. Şi i se părea ciudat să recunoască pe faţa Iui aceleaşi trăsături cu cele ale doctorului Carranza Paz, nasul osos şi proeminent, fruntea înaltă şi îngustă, ochii mari, catifelaţi, uşor umezi: parcă era unul din cavalerii care luau parte la punerea în mormînt a contelui de Orgaz. Şi-atunci, de unde deosebirile? încă o dată îşi dădea seama că oasele şi carnea unui chip nu erau mare lucra. Subtilităţile erau cele care produceau deosebirile, uneori abisale. Şi fapt este că lucrurile se deosebesc prin ceea ce se aseamănă, după cum o descoperise Aristotel, partea proustiană a acelui geniu multifaţetic. Şi, într-a­devăr, ochii aceştia şi gura aceasta şi nasul osos, proeminent erau datele ce se apropiau şi care, în acelaşi timp, dovedeau groapa deschisă între tată şi fiu. O groapă, poate, firească, dar pe care anii o măriseră. Linii aproape vizibile la marginea ochilor, a pleoapelor, la colţul buzelor, modul de înclinare a capului şi de împreunare a mîinilor (în cazul lui Marcelo cu timiditate, ca şi cînd şi-ar fi cerut scuze că le are, neştiind unde să le ascundă) constituiau datele care separau într-un fel trist şi definitiv aceste două fiinţe care erau totuşi atît de apropiate şi care chiar (s-ar fi putut spune) aveau nevoie una de alta.

FOARTE BINE, ACUM STRUCTURALISMUL! ţipa fata cu jerseul galben: ― Criticul Iniţiat înlocuia cuvîntul istorie prin diacronie, susţinînd că o descriere sincronică era ire­conciliabilă cu o descriere diacronică, decretînd astfel valabilitatea universală a descrierilor sincronice şi, de aici, negînd posibilitatea de a-i da un sens descrierii istorice.

― Cum ai spus? a strigat la fel de înţepat un uriaş cu o faţă ca de cazac, pe care în Argentina nu o pot avea decît evreii.

Sábato a privit-o foarte atent pe fată:

― Cum te cheamă? gîndindu-se la nume ca Silverstein, Grinberg, Edelman.

― Silvia


― Bravo, Silvia şi mai cum?

― Silvia Gentile.

Perfect, la urma urmelor. Nu observase, în definitiv, don Jorge Itzigsohn că nu întîlnise niciunde altundeva mai multe feţe de evrei ca în Italia? Mai mult, ar fi putut să fie sarazină, cu feţele acestea care se pot vedea în Calabria şi în Sicilia îşi purta capul puţin înainte, cu atitudinea aceasta exploratoare a miopilor, cei care, fără să ştie, s-ar putea întîlni la primul pas cu o fîntînă sau cu o cămilă. Greşeala lui, recunoscută, l-a făcut mai înţelegător.

Foarte bine. Că nu-i citeau cărţile, era cel mai bun lucru pe care-l puteau face. Numai că cel care se chema Puch s-a grăbit să-i spună că el le citise pe toate.

― Nu mai spune! a bîiguit Săbato, cu o ironie indiferentă. Tinerii continuau să discute şi să se acuze între ei în legătură cu structuralismul, Marcuse, imperialismul, Sartre, revoluţia, Chile, Cuba, birocraţia sovietică, Borges, Marechal.

― Şi-atunci?

― Atunci ce?

Ceea ce vroia să spună Cazacul, cu glasul lui atît de neplăcut din cauza subţirimii, era dacă, în acest caz, nu era mai bine să renunţi la scris.

― Şi tu cine eşti?

― Mauricio Sokolinski, latin, atenţie, 23 de ani, fără semne particulare.

Sábato l-a cercetat îndelung. Din întîmplare, nu cumva scria?

― Trebuie să recunosc că da. Şi dacă e aşa, ce scria?

Aforisme. Aforismele unui sălbatic. Eu sînt un necioplit, vă daţi seama?

Ce fel de aforisme?

― Dumneavoastră mi-aţi spus că erau excelente.

― Eu? Cînd am mai spus şi asta?

― Cînd v-am trimis cartea Cu fotografie pe ultima copertă. Se vede că nu v-a impresionat prea mult

Da, sigur, bineînţeles, Sokolinski cu i latin, fireşte. ,s Foarte bine, şi atunci? k Larraia îşi amintea de Larrain?

Care?

Cel care pusese întrebarea era o specie de bebe indigen, foarte tuciuriu şi destul de înalt Cu ochii mici, mongolici, rămăsese tot timpul tăcut şi retras, poate pentru a confirma astfel opinia cea mai des acceptată despre rasa lui. Abia acum îl văzuse. Cum îl chema? Vargas.



― Al indiencei, a comentat Cazacul. Al indiencei? Sábato nu înţelegea

― E simplu, din Fîntîna lui Vargas. El e cel care a făcut fînfîna

Deci era vorba de Larrain. Ce se întîmpla cu Larrain? Nimic. A declarat că renunţă la literatură, la toată opera Iul Că scrisul nu avea nici un sens. Nu era un băiat aşa şi aşa? Bineînţeles, aşa şi aşa si ce scrisese?

O poveste în EL ESCARABAJO DE ORO, cînd avea 17 ani.

― Aşa că a renunţat la toată opera lui, adică la o povestioară, a intervenit iarăşi Cazacul.

Vă rog, trebuie să vorbim serios.

De acord, să vorbim serios. Ei cred că vorbesc serios. Există mii de reviste în chioşcurile de pe strada Corrientes care fac acelaşi lucru întotdeauna.

Şi ce-i cu asta?

Nimic. Că literatura n-are nici un sens.

― Scuzaţi, a intervenit Sábato, dar cine sînt tinerii aceştia? Muncitori, constructori, metalurgişti?

Nu, bineînţeles că na Scriitori. Cel puţin scriu în reviste.

Şi atunci?

Cum adică atunci?

― Nimic, a spus Silvia, logic ar fi să renunţe şi la revistele astea Mai ales că nu aşa or să ridice populaţia din nord-est. Mai bine să ia o puşcă şi să devină guerrilleros. Aşa era logic.

― Nu-i atît de simplu, i-a răspuns Araujo, aproape fără să deschidă gura Tu simplifici lucrurile ca să le poţi satiriza mai bine.

― Cred că ceea ce a spus Silvia nu-i ceva rău, a zis Sábato. E ceea ce a făcut Guevara Nu a negat medicina: a părăsit-o. A lăsat-o pentru alţii. Mai mult, a declarat răspicat: datoria unui revolu­ţionar adevărat este să facă revoluţia Pantofarul e pantofar atîta timp cît face pantofi, altfel e un mistificator. Dar trebuie să admitem, de asemenea, că revoluţia nu se face numai cu arme, ci şi cu cărţi, începînd cu cele scrise de oameni ca Marx sau Bakunin. Şi, în treacăt fie spus, sînt sătul de cuvîntul demistifi-care, despre care mulţi cred că e acelaşi lucru cu de-mitizare, ca şi cînd mitul şi falsificarea ar fi totuna Teoreticienii sînt cei care vorbesc de demistificarea literaturii. Şi, mă rog, pe ei cine îi demistifică?

Cu glasul lui ascuţit, Cazacul autor de aforisme a spus: cel care demistifică pe demistificatori va fi un bun demistificator.

― Nu rîdeţi, a zis Silvia, că ăsta ar putea fi titlul unui roman la modă.

― Dar admiţînd că ar deveni guerrilleros, a continuat Sábato, ceea ce ar fi o treabă foarte bună pentru cei care se hotărăsc s-o facă, asta n-ar invalida cărţile de tipul celor scrise de Marx şi Bakunin şi nici pe cele de literatură în sensul ei strict şi adevărat Ar însemna că medicina ar fi fost descalificată de atitudinea lui Guevara. Şi altceva: a servit un cvartet de Beethoven pentru promovarea Revoluţiei Franceze? Şi pentru asta putem nega muzica, spunînd că nu-i eficace? Şi nu numai muzica: poezia, aproape toată literatura şi toate artele. Inţeleg că Scări, care e un băiat foarte bun, s-a hotărît să-şi sacrifice opera omnia. E un sacrificiu pe care trebuie să-l respectăm. Dar că, după această incinerare, vrea să ne oblige să ardem în piaţa publică opera completă a lui Homer, Dante, Vergiliu, Horaţiu, Cervantes, Shakespeare, Tolstoi, Musil, Proust, Joyce, Thomas Mann şi Kafka mi se pare exagerat Şi n-am terminat Dacă nu mi-am uitat dialectica marxistă, o societate nu este matură pentru o revoluţie dacă nu e capabilă să înţeleagă ce are valoare şi merită să fie păstrat în societatea pe care vrea s-o schimbe. Inclin să cred că a spus-o chiar Marx. Tinerii aceştia sînt mai marxişti decît Marx? Din unele concluzii...

― Mai întîi, a stabilit Silvia, că aceşti tineri din strada Corrientes...

― Şi tu de unde eşti? a întrerupt-o Araujo.

― Că aceşti tineri din strada Corrientes care se aprind şi se ceartă între ei, cu aceste reviste atît de simetrice, să se lase de scris şi să pună mîna pe puşcă. În al doilea rînd...

― Un moment, a întrerupt-o Săbato, eu nu citesc aceste reviste. Dar insist: revoluţiile nu se pregătesc numai cu arme. Şi cine poate spune dacă vreuna din aceste reviste nu-i de ajutor?

― În al doilea rînd, cît timp fac Revoluţia să lase în pace arta şi literatura.

― Da, a avertizat-o Cazacul, numai că majoritatea nu vor intra în guerrilla şi or să vină să ne spună că datoria lor de luptători este să ajute din tranşee.

― Tranşee. Care tranşee? Literatura.

Dar cum vine asta? nu ne înţelesesem că literatura nu are nici un sens? Că nu ajută la dărîmarea acestei societăţi putrede? Bineînţeles. Insă numai literatura aceasta. Care, mă rog frumos?

Cea pe care a enumerat-o Săbato. Dante, Proust, Joyce etc. Adică toată literatura Fireşte că da.

― În cazul acesta, s-a decis Sábato să intervină, care este cealaltă literatură?

― O să vă explic, i-a răspuns Silvia. Tinerii aceştia s-au hotărît pentru literatură, continuă să fie scriitori şi susţin, ori simulează, că de aici, de pe acest Front vor invada Garnizoana Moncada De aici, principiile lor: posibilitatea scrierii unei Cărţi Revoluţionare, model absolut care se află în cerul unde Platon, între alte Obiecte Ideale, reţine chipul lui Fidel. Pornind de aici stabilesc care cărţi se apropie cît de cît de acest arhetip şi care nu au nimic comun cu el.

― Dacă am înţeles bine, a adăugat Săbato, cele care nu au nimic comun reprezintă întreaga literatură.

― Aşa este. Această literatură, deci întreaga literatură, este pusă de aceşti revoluţionari la un loc, în acelaşi sertar cu şaradele şi cuvintele încrucişate. În altă parte, în alt sertar, s-ar afla Lite­ratura Revoluţionară, cea care are eficienţa unui mortier.

― Singurul inconvenient al acestei literaturi, a observat Săbato, este acela că ea nu există.

― Credeţi? a întrebat cu răceală Araujo.

― Cel puţin în cazul în care nu consideraţi că ar fi literatură revoluţionară proclamaţiile, discursurile de pe tribune şi pam­fletele. Şi aceste opere de teatru în care Tractoristul Fruntaş se căsătoreşte cu Stahanovista Premiată pentru a face ca Fiii Revo­luţiei să fie absolut puri. (Au făcut-o, nu o să credeţi, pînă şi francezii.) Existau opere (se spune aşa, pentru că au dispărut, fiind de-a dreptul proaste) intitulate Fecioara şi Republica.

Araujo şi Silvia şi-au strîns mîinile cu putere.

― Dar aceşti terorişti ai criticii de stînga, a spus Silvia, continuă să caute a cincea roată la căruţă şi văd un colonialist în oricare autor de povestiri ştiinţifico-fantastice. Şi lucrul cel mai comic dintre toate este că se consideră cu tot sufletul.

― Pentru că nu renunţă la scris nici măcar o secundă, a adăugat Cazacul.

― Şi nu-i lasă nici pe ceilalţi să scrie. Şi ce spunea Săbato?

Sábato îi asculta: i se părea neverosimil faptul ca se mai discutau anumite lucruri. Uitaseră că Marx îl ştia pe Shakespeare pe dinafară?

― Adică Shakespeare, a subliniat Silvia, a scris această Carte Revoluţionară, dar tinerii din strada Corrientes nu ştiu acest lucru.

E bine, dar să-l lase în pace pe bietul Karl Marx, cel care, din cîte îşi putea da seama, pentru ei nu era decît un incurabil micburgnezromanticcontrarevoluţionarînserviciulimperialismu-luiyankeu.

― În cazul acesta, a întrebat pe neaşteptate tînărul cu înfăţişare de indian, cel care se păstrase în tăcerea lui hieratică, în afară de a deveni guerrilleros nu se poate face nimic în ceea ce priveşte cărţile Revoluţiei?

― Vorbim de ficţiune, de poezie, tinere, a spus Sábato, iritat Bineînţeles că se poate face foarte mult pentru Revoluţie cu ajutorul cărţilor de sociologie şi de critică, am spus-o de la început MANIFESTUL COMUNIST este o carte, nu o mitralieră.

Vorbim de scriitori în sensul cel mai adevărat şi cel mai strict Că cineva vrea să ajute revoluţia printr-un manifest, printr-o critică a instituţiilor, printr-o lucrare de jurnalistică sau de filozofie nu numai că e posibil, ci şi trebuie să facă aşa ceva dacă pretinde că este un revoluţionar. Grav e doar amănuntul că se confundă planurile. Ca şi cînd s-ar susţine că cel mai valoros lucru în Picasso ar fi celebrul lui porumbel al păcii, în vreme ce femeile lui din profil cu doi ochi sînt o putredă artă burgheză. Aşa cum încă o mai susţin criticii sovietici. Această poliţie a realismului socialist

Cineva a vorbit despre o expoziţie Picasso la Moscova

Cine? Cum?

S-a produs o discuţie confuză între tineri, cu strigăte.

― Să nu pierdem timpul cu discuţia asta inutilă, a spus Săbato. Nu ştiu dacă, în cele din urmă, s-a deschis sau nu această expoziţie. Eu vorbesc despre doctrina oficială, adică de lucrul cel mai grav. Nu cred că porumbelul păcii a îndepărtat măcar un bombardament în Vietnam, dar, cel puţin, e un porumbel natural. Legitim Ilegitim este să susţii că numai aceasta este artă, că acest gen de afişe este ceea ce trebuie să facă un pictor dacă vrea să ajute la schimbările sociale. Ilegitim este să confunzi aceste planuri: arta cu afişele. Mai mult, adeseori ni se spune că acum arta nu-şi poate îngădui să facă ce vrea, cît timp lumea se duce de rîpă. Şi în timpul Revoluţiei Franceze lumea se prăbuşea, iar un artist ca Beethoven era un revoluţionar pînă într-atîta încît a fost gata să rupă dedicaţia pentru Napoleon atunci cînd s-a simţit defraudat Totuşi, n-a scris marşuri revoluţionare. Scria marea lui muzică. Nu Beethoven a fost cel care a scris MARSEIEZA.

― E clar! aproape că a ţipat Puch.

PE BRUNO ÎL FASCINA ACEL CHIP, şi îi era ruşine pentru fiecare frază servilă, înţelegînd că ar fi putut deveni un turnător al poliţiei sau ar fi fost capabil să se tîrască oricum pentru a fi un funcţionar al acestui regim sau al altuia, complet opus. Şi atunci, cu uşurare, se gîndea la Carlos. Chiar dacă era o uşurare dureroasă, pentru că ştia cît de mult îi costa pe aceşti oameni precum Carlos existenţa unor viermi ca Puch. Nu se afla iarăşi alături de Marcelo? Pentru că spiritele se repetă, aproape reîncarnate în acelaşi chip arzător şi concentrat cum era al lui Carlos în 1932 Chipul unui tînăr care îndură ceva adînc şi tainic ce nu poate fi mărturisit nimănui, nici măcar lui Marcelo, cel care este ultimul lui prieten, neîndoielnic o prietenie făcută din tăcere şi fapte. O dată cu Carlos îşi amintea de alte nume din vremurile acelea: Capablanca şi Alekhine, Sandino, Al Jolson cîntînd în filmul acela grotesc, Sacco şi Vanzetti. Ciudată şi melancolică împreunare! îl revedea pe Carlos, al cărui nume adevărat nu l-au ştiut niciodată, citind pe nerăsuflate ediţii ieftine din Marx şi Engels, mişcîndu-şi buzele încet, în tăcere, susţi-nîndu-şi capul între pumnii bine strînşi, în cămăruţa aceea din strada Formosa, ca cineva care se chinuieşte să afle şi în cele din urmă dezgroapă tezaurul în care descoperă cheia nefericitei sale existenţe, cutia aceea de zinc, sicriul mamei sale înconjurat de copii mici şi înfometaţi. Era un spirit religios şi pur. Cum să-i înţelegi, în general, pe oameni? Prăbuşirea, încarnarea? Cum să înţelegi condiţia otrăvită a omului? Cum reuşea să înţeleagă şi să accepte, uneori, existenţa unor comunişti ca Blanco? îi revedea ochii arzînd pe faţa aceea palidă şi îngîndurată. Indurase pînă la limită tot ce se poate îndura, devenind spirit pur, ca şi cum carnea sa s-ar fi calcinat din cauza febrei; ca şi cum trupul lui, torturat şi ars, s-ar fi redus la un minim de oase şi piele, şi la cîţiva muşchi bine întinşi pentru a suporta existenţa Nu vorbea aproape nicio­dată, precum o face acesta acum, dar ochii lui ardeau în focul indignării, în timp ce buzele, pe chipul lui rigid, se strîngeau pentru a-şi păstra tainele neliniştii. Şi acum revenea la chipul cestuilalt tînăr, de asemeni brunet şi palid, despre care nu reuşea să înţeleagă de ce se afla aici, între atîtea cuvinte de neînţeles pentru el. Poate numai din fidelitate pentru Marcelo? Şi, amănunt curios, se repeta pînă şi cealaltă simbioză. Căci în prietenia lui Carlos cu Max, atît de inexplicabilă în aparenţă, bunătatea lui Max (chiar dacă celălalt nu era replica lui Marcelo) era indis­pensabilă pentru a potoli din cînd în cînd tensiunea şi nervozitatea lui Carlos, ca apa pentru cel care străbate deşertul.

PERFECT, E BINE, trebuie să fii un idiot ca să respingi întreaga literatură în nu­mele Revoluţiei, a admis Araujo. N-au făcut-o nici Marx, nici Engels. Nici chiar Lenin. Dar cred că un anume tip de literatură trebuie respins.

― Şi care ar fi acesta? a întrebat Sábato.

― Literatura de introspecţie, pentru început Hernândez Aregui arată cum ţărilor cu monocultură le corespunde acest tip de literatură Un mod pe care îl folosesc intelectualii mic-burghezi de a respinge problemele sociale.

― HUASIPUNGO2, de exemplu, a intervenit Sábato. Sau vrei să spui că Ecuadorul nu-i o ţară tipică prin monocultura sa?

Araujo l-a privit în tăcere.

― Şi în ceea ce-i priveşte pe alţii, ca Henry James şi Marcel Proust, ştim cu toţii că aparţin unor ţări cu monocultura! Ţări cu banane sau cafea, a continuat Sábato implacabil. Şi, brusc, a făcut explozie: Sînt sătul de acest fel de imbecilităţi. De ce nu ridicăm puţin nivelul filozofic al discuţiei? Fireşte, paralogismul3 pe care-l aveţi în minte este, mai mult sau mai puţin, acesta: introspecţia înseamnă scufundarea în eu, eul solitar este un egoist pe care nu-l interesează lumea, ori un contrarevoluţionar care încearcă să ne facă să credem că răul se află în suflet şi nu în organizarea socială etc. Dar pierdeţi din vedere un amănunt: nu există un eu solitar. Omul există în interiorul unei societăţi, suferind, luptînd şi chiar ascunzîndu-se în această societate. A trăi, a vieţui înseamnă a convieţui. Eu şi lumea, adică. Nu atitudinile sale voluntare şi mărunte sînt consecinţa acestei convieţuiri. Pînă şi visele şi coşmarurile sale. Chiar şi delirul său de nebun. Din acest punct de vedere, cel mai subiectiv roman este social, depunînd, într-un fel sau altul, mărturie despre întreaga realitate. Nu există romane de introspecţie şi romane sociale, prietene. Există romane mari şi romane mici. Există o literatură bună şi o literatură proastă. Liniş-teşte-te: acest scriitor, chiar dacă e numai atîtica, va vorbi întot­deauna numai despre lume.

Araujo asculta concentrat

― Nu mi se pare chiar atît de limpede, a bîiguit el. Marx avea un motiv să preţuiască un scriitor ca Balzac. Romanele acestuia sînt o mărturie socială.

― Romanele lui Kafka nu descriu grevele feroviare din Praga şi, totuşi, vor rămîne ca unele dintre cele mai profunde mărturii despre omul contemporan. Astfel, ar urma să-i ardem întreaga operă, precum şi pe cea a lui Lautreamont sau Malcolm Lowry.

Vedeţi, prieteni, v-am spus că îmi mai rămîne puţin timp şi nu sînt dispus să-l pierd cu acest fel de nimicuri filozofice.

― Da, cred că ne pierdem vremea, a intervenit Silvia.

― Şi eu cred asta, a zis Sábato. Am vorbit despre aceste lucruri pînă nu mai pot, dar observ că întotdeauna se invocă aceleaşi argumente. Şi nu numai aici. Vedeţi ce spune Asturias.

― Despre ce?

― Despre noi, anumiţi scriitori argentinieni. Susţine că nu sîntem reprezentativi pentru America Latină. Ceva asemănător a spus de curînd şi un critic nord-american: că Argentina nu are o literatură naţională. Bineînţeles, lipsa unei puternice culori locale îi nedumereşte pe aceşti cenzori, care nu-ţi cer decît o scenografie pitorească pentru a-ţi semna certificatul de scriitor naţional. Pentru aceşti ontologi, un negru într-o plantaţie de bananieri e ceva real, dar un student care meditează la singurătatea lui într-o piaţă din Buenos Aires nu-i decît o palidă entelehie4. Şi acestei superfi­cialităţi i se spune realism Pentru că naţionalul este raportat întot­deauna şi întotdeauna în mod greşit la realism. Acest cuvînt, care... Cum ne mai înşală şi cuvintele! Ca şi cînd dacă dorm şi visez droguri, avînd în vedere lipsa absolută a drogurilor în Argentina, înseamnă că visele mele nu sînt patriotice. S-ar cuveni să fie întrebat acest critic nordamerican dacă inexistenţa balenelor metafizice din teritoriul Statelor Unite nu-l face pe Melville un apatrid Să ne lăsăm de idioţenii, vă rog. Sînt pînă aici.

Sábato şi-a scos ochelarii, trecîndu-şi mîna peste frunte, în timp ce Silvia discuta cu Cazacul şi cu Araujo. Dar el nu-i asculta şi nici nu-i auzea Brusc, a revenit la atac:

― Astfel de idioţenii provin din aceea că se presupune că, în definitiv, misiunea artei constă în copierea realităţii. Atenţie, însă: cînd această lume vorbeşte de realitate, vrea să spună realitate exterioară. Cealaltă, realitatea interioară, o ştim foarte bine, are o presă proasta Se încearcă să se transforme arta într-un simplu aparat de fotografiat în orice caz, pentru cei care cred că realis­mul constă în descrierea lumii exterioare, formarea Argentinei în baza emigraţiei europene, puternica ei clasă de mijloc, industria ei îndreptăţesc o literatură care să nu se ocupe de imperialismul bananier. Dar există şi motive mai serioase, pentru că arta nu are menirea pe care i-o atribuie aceşti oameni. Numai un inocent ar încerca să se documenteze asupra agriculturii de lîngă Paris la sfîrşitul secolului trecut cercetînd cîteva pînze de Van Gogh. Este clar că arta este un limbaj mai înrudit cu visul şi mitul decît cu statisticile şi cronicile din ziare. Şi cum visul şi mitul sînt o onto-fanie...


Yüklə 2,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin