Ernesto sabato

― În cazul acesta, e posibil că v-a influenţat subconştientul.

― Posibil.

― TUNELUL, de asemenea, începe cu o maternitate.

― Mi-au spus şi asta Indivizii ăştia care scriu teze de doctorat descoperă totul. Vreau să spun că descoperă lucruri pe care nici tu nu le bănuiai.

― Atunci înseamnă că sînteţi de acord.

― Intr-un sens strict, nu. Dar cred că dacă scrii lăsîndu-te sub stăpînirea impulsului, ţi se întîmplă ceva asemănător cu visul. Obsesiile cele mai din adînc ies la suprafaţă. Mama mea era foarte puternică şi pe noi doi, ultimii, pe Arturo şi pe mine, ne-a ţinut, ca să spun aşa, legaţi. Aproape că ne-a închis. Se poate spune că am descoperit lumea prin fereastră.

― Mama supraprotectoare.

― Te rog să nu foloseşti un astfel de limbaj. Da, poate că în mod inconştient m-am rotit în jurul mamei mele. Dacă facem o analiză la modul lui Jung, oprindu-ne asupra cutărui sau cutărui simbol. Şi sînt mulţi care fac lucrul acesta Atunci înseamnă că tot este ceva Uneori, însă, nu e ceea ce se crede sau, cel puţin, ceea ce cred unii: simbolurile nu sînt o consecinţă a lecturii. După un astfel de criteriu, vreau să fiu înţeles, ar însemna că, atunci cînd visăm adîncimi submarine, asta se datoreşte faptului că l-am citit pe Jung. Că înaintea lui Jung nimeni n-a visat adîncurile mării. Este exact pe dos, omule: Jung există graţie acestui tip de vise.

― Dumneata ai spus adeseori că arta şi visul se înrudesc, au ceva comun.

― Bineînţeles. Cel puţin în prima lor parte. În momentul în care artistul se scufundă în subconştient, ca atunci cînd adormi.

După aceea urmează cel de al doilea moment, cel al expresiunii, reţine: al ex-presiunii, adică al presiunii în afară. De aceea arta este eliberare, iar visul nu, pentru că visul nu iese în afară. Arta da, ea este un limbaj, o încercare de comunicare cu alţii. Îţi strigi obsesiile tale în faţa celorlalţi, chiar dacă o faci prin simboluri. Şi lucrul cel mai important este că eşti treaz şi atunci cu aceste simboluri se amestecă lecturile, ideile, voinţa creatoare, spiritul critic. Acesta este momentul în care arta se deosebeşte de vis în mod radical. Inţelegi? Dar nu poţi face artă adevărată dacă nu ai coborît mai înainte în subconştient. De aceea este ridicol ceea ce-ţi propun tonţii aceştia: datoria unei arte naţionale şi populare. Ca şi cînd înainte de a te culca ţi-ai propune: aşa, acum să visăm vise naţionale şi populare. Silvia a izbucnit în rîs.

― Vorbesc foarte serios. Dacă există ceva autentic în om, acestea sînt exact visele. Şi arta, din acelaşi motiv. A tăcut şi a privit-o atent: Aşa că descinzi din napolitani.

Nu. Din partea mamei era spaniolă.

― Perfect Italieni, spanioli, arabi, evrei. Teoria mea despre noua Argentina.

Nu cunoaştea teoria aceasta

― Rezultanta celor trei mari forţe, celor trei mari popoare: spanioli, italieni şi evrei. Dacă te gîndeşti puţin, ai să descoperi că virtuţile şi defectele noastre izvorăsc de aici. Da, bineînţeles, mai există bascii, francezii, iugoslavii, polonezii, sirienii, nemţii. Dar partea fundamentală vine din cele trei izvoare. Trei mari popoare, dar ce defecte mari şi deosebite. Îmi spunea la Ierusalim un evreu: nu-i o minune? În mijlocul unui deşert? Înconjurat de trilioane de arabi? Nu, domnule, ci dimpotrivă, numai aşa se explică minunea în ziua în care o să fie pace, ceea ce Iehova nu vrea, într-un minut se termină totul. Îţi poţi imagina, Silvia, două milioane de evrei fără nici un război? Două milioane de preşedinţi de republică. Fiecare cu propriile lui idei despre locuinţe, armată, învăţămînt, limbă. Poftim, guvernează. Tipul care vinde sandvişuri îţi ţine o prelegere despre Heidegger. Ce ai de spus, în cazul acesta, despre individualismul spaniol? Dar despre cinismul italian? Da, trei mari popoare. Dar ce amestecătură, Doamne! Aici, singurul lucru care ne-ar fi putut salva era un foarte binevenit şi salutabil război naţional, să zicem acum cincizeci de ani.

― Mi se pare un lucru foarte pesimist.

― Da.

― Şi atunci de ce vă încăpăţînaţi să luptaţi? Şi să rămîneţi aici?

― De unde să ştiu eu?

A privit-o cu interes.

― Eşti înscrisă în vreo organizaţie peronistă? Ea a şovăit.

― Mă refer la o organizaţie marxistă a peronismului.

― Da, adică nu... Nu m-am hotărît... am prieteni... o să văd eu...

― Dar eşti marxistă

― Da.

― Ascultă Continuu să cred, ca în timpurile acelea de... cum să spun... de catehumenie, că Marx este unul din filozofii care au tulburat gîndirea contemporană Mai apoi, însă, am început să mă îndepărtez, să nu fiu de acord cu unele lucruri... Cu acele remi­niscenţe ale „gîndirii iluministe" care l-au împiedicat să înţeleagă legătura dintre artă şi structurile sociale.

― Vi se pare?

― Nu-ţi aminteşti de surpriza, mai exact spus, de perplexi­tatea lui Marx în faţa tragicilor greci?

― Nu.

― Rămîne pe gînduri, ca să spunem aşa, în faţa modului prin care poeţii aceştia continuă să ne emoţioneze, în ciuda faptului că structurile în care au trăit au dispărut Ar trebui să admită că în artă există valori „metaistorice", dar aşa ceva l-ar face de ruşine. Există valori care rezistă oricărei încercări de reducere la epoca lor. Studiezi filozofia, nu?

― Nu, studiez literele, a spus ea ca şi cînd ar fi fost vorba de ceva ridicol.

― Mi s-a părut că te interesa filozofia

― E adevărat. Citesc mai mult filozofie decît literatură. Şi totuşi, am citit foarte puţin şi, mi se pare, fără să înţeleg.

― Nu-ţi face griji. Nici eu nu am studiat prea mult Nu sînt decît un scriitor care de mai bine de treizeci de ani se preocupă de condiţia omului. De criza omului. Puţina filozofie pe care o ştiu am învăţat-o pe sărite, prin cercetări personale din ştiinţă, suprarealism şi revoluţie. Nu-i vorba, prin urmare, de o bibliotecă anume, ci de propriile mele sfîşieri. Am multe lacune, aceleaşi pe care le am în literatură, şi, mai exact spus, în toate. Nu ştiu cum să-ţi explic.

A rămas pe gînduri.

― E ca şi cînd aş fi un explorator în căutarea unui tezaur din inima junglei Ca să ajung la el, a trebuit să traversez munţi plini de pericole, rîuri torenţiale, deserturi. Am pierdut de multe ori, neştiind cum să încep. Cred că m-a salvat numai instinctul de conservare. Am cîştigat totuşi ceva: cunosc acest drum, l-am trăit şi nu l-am învăţat din cărţile de geografie. Dar nu cunosc mii de alte lucruri care se află în afara acelui drum. Şi nici nu mă intere­sează Nu am putut să învăţ decît ceea ce m-a pasionat în mod vital, numai ceea ce avea legătură cu acest tezaur.

Silvia părea să-şi întindă capul înainte mai mult ca de obicei, observîndu-l.

― Da, înţeleg, a spus ea pe un ton foarte scurt Sábato a privit-o cu duioşie.

― Bravo, a zis el. Te-ai salvat de facultatea de litere. De fapt, unui om ca tine facultatea i-ar prinde foarte bine.

S-a ridicat.

― Vino să facem cîţiva paşi. Băncile acestea de ciment au fost inventate pentru a tăia pofta celor tentaţi să se aşeze.

În timp ce se plimbau, i-a explicat:

― Aproape în acelaşi timp cînd m-am apucat să studiez fizica, am început să învăţ şi marxismul. În felul ăsta am putut trăi cele două experienţe mai tulburătoare din epoca noastră în 1951 am publicat ceea ce s-ar putea numi bilanţul acestor două expe­rienţe: OAMENI ŞI ANGRENAJE. Aproape că mi-am scuipat plămînii.

Rîsul său era dureros.

― Îţi dai seama? Am încercat să vorbesc de cealaltă alienare, cea a tehnologiei. Şi despre tehnolatrie. Şi m-am trezit că mă acuză că aş fi plătit de nord-americani.

Cine îl acuzase?

― N-are importanţă. Unul care nu suporta faptul că eu vorbeam în această operă de crimele lui Stalin, aceleaşi pe care mai apoi avea să le denunţe Hruşciov cu documentele în mînă Dar acesta n-a fost atacul cel mai rău, chiar dacă rămîne cel mai urît, pentru că în anii aceia eu nu aveam nici măcar ce să mănînc. Cel mai urît atac a venit din partea celor ce mă acuzau că atentam la ştiinţă O moştenire a gîndirii iluministe. Ar rezulta că, dacă eşti un partizan al dreptăţii rasiale, trebuie să cazi în genunchi înaintea pilei electrice a lui Volta

S-a aplecat, a luat o pietricică şi a aruncat-o asupra leului. După cîteva clipe, a continuat:

― Acum, după Marcuse, după revolta tinerilor nord-ameri­cani şi cea a studenţilor de la Paris, nu mai este un lucru atît de dezonorant Numai că, fireşte, eu nu eram decît un biet scriitor sud-americaa

Glasul lui era foarte amar.

― Numai că alienarea tehnologică se datorează proastei folosiri a maşinii, a spus Silvia Maşina este amorală, ea se află în afara valorilor etice. Este la fel ca orice armă: poate fi folosită într-o direcţie sau în alta într-o societate care-şi propune ca scop omul, această alienare tehnologică nu va avea loc niciodată.

― Pînă azi nu s-a născut societatea care să confirme ceea ce spui tu. În marile ţări colectiviste funcţionează aceeaşi robotizare ca în Statele Unite.

― Poate să fie ceva trecător. Pe de altă parte, cum să rezolvi problema omului şi pe cea a creşterii exponenţiale a populaţiei fără a produce alimente şi bunuri de consum în masă? Producţia masivă presupune ştiinţă şi tehnologie. Poate fi respinsă tehnica atît timp cît trei sferturi din omenire îndură foamea?

― Sărăcia şi nedreptatea socială trebuie să fie abolite. Ceea ce susţin eu este că nu trebuie să se treacă de la calamitatea subdezvoltării la calamitatea supradezvoltării. De la mizerie la societatea de consum Gîndeşte-te la tineretul nord-american. O servitute mai rea decît mizeria. Nu ştiu dacă nu e mai bună foa­mea decît drogurile.

― Dar atunci ce propuneţi?

― Nu ştiu. Ceea ce ştiu este că trebuie să atragem atenţia asupra acestei probleme atît de grave. Şi fiindcă ne aflăm la jumă­tatea dezvoltării, nu trebuie să fim atît de stupizi şi să repetăm catastrofa hiperdezvoltării.

― Dar ţările sărace nu se pot dezvolta, printr-o astfel de încercare nu fac decît să-şi cultive pe mai departe sclavia Nu vi se pare că e o delicateţe inoponună să vorbeşti împotriva bunu­rilor materiale în faţa minenîor bolivieni?

― Ştii foarte bine că niciodată n-am aprobat exploatarea. Ceea ce am spus şi voi continua să spun, chiar dacă acum nu-i un lucru uşor şi nici pe placul nimănuia, este aceea că nu merită să faci revoluţii sîngeroase pentru ca într-o bună zi să-ţi umpli casa cu fleacuri inutile şi cu copii idiotizaţi de televiziune. Dacă e să judecăm după unele rezultate, există ţări foarte sărace, dar care sînt mai bune decît Statele Unite. Vietnamul, de pildă. Cu ce a învins ţara cea mai tehnicizată din lume? Cu credinţa, cu spiritul de sacrificiu, cu dragostea pentru pămînt Valori spirituale.

― Da Dar nu-mi spuneţi cum poate să hrănească (nu vorbesc de acele fleacuri inutile) o populaţie care creşte în proporţie geometrică.

― Nu ştia. Poate că ar trebui să se stabilizeze populaţia lumii. În orice caz, ştiu ceea ce nu vreau. Nici supracapitalism, nici suprasocialism. Nu vreau superstate robotizate. În Israel mi s-a vorbit cu mult dispreţ despre un kibuţ: confecţiona pantofi la un preţ de trei sau patru ori mai mare decît nu ştiu care fabrică din Tel Aviv. Dar cine a spus că misiunea unui kibuţ este să confecţioneze pantofi ieftini? Misiunea acestuia este să facă oameni. Inţelegi acum?

Silvia şi-a apropiat ochii pînă gata să atingă ceasul cu pleoa­pele. Era 7 şi 10. Ajunseseră pe terasa unei vechi clădiri. Sprijinin-du-se de balustradă, Sábato i-a explicat că, mai de mult, rîul ajungea pînă aici, jos, unde acum alergau urlînd automobilele. Parc melancolic şi bătrîn, a recitat Sábato ca pentru el însuşi.

Ce-i asta?

Nimic. Mă gîndeam.

― Marele mit al Progresului, a spus, în cele din urmă. Re­voluţia industrială. Cu Biblia în mînă (întotdeauna e convenabil să săvîrşeşti porcării sub pretexte onorabile) au distrus civilizaţii întregi, au trecut prin foc şi sabie vechile comunităţi africane sau polineziene, nelăsînd piatră pe piatră. Pentru ce? Pentru a umple după aceea aceste lucruri cu vulgarităţile fabricate în Manchester, pentru a le exploata fără milă: în Congo-ul belgian retezau mîinile celor care furau un lucru de nimic; ei, cei care furau o ţară întrea­gă. Şi nu numai că i-au subjugat; le-au răpit pînă şi vechile mituri, armonia lor cu cosmosul, fericirea plină de candoare. Barbaria tehnocratică, aroganţa europeană. Şi acum păcatul acesta îl plătim noi. Îl plătesc tinerii drogaţi şi terminaţi din New York şi Londra.

― Vă încearcă nostalgia romantică a leprei, a denutriţiei şi a dizenteriei?

Sábato a privit-o cu duioşie ironică.

― Să lăsăm asta, Silvia Mai bine să vorbim despre o altă problemă care a rămas uitată în timpul discuţiei. Bineînţeles că marxismul şi-a atins ţinta în ceea ce priveşte unele fapte sociale şi politice din această societate. Dar există alte elemente care rezistă.

Rezistă? Silvia şi-a aruncat iarăşi în faţă capul ei de sarazină.

Bineînţeles: arta, visele, mitul, spiritul religios. Cu timiditate (era ciudat contrastul dintre Silvia îndrăzneaţă, ironică şi străluci­toare din timpul discuţiilor şi Silvia de acum, din parc), ea i-a argumentat că ateismul marxist era mai degrabă politic decît teologic. Nu şi-a propus ca obiectiv moartea lui Dumnezeu, ci distrugerea capitalismului. A criticat religia în măsura în care aceasta reprezenta un obstacol împotriva revoluţiei.

Sábato a privit-o cu o neîncredere liniştită.

Adică nu era de acord?

― Ştim că Biserica a sprijinit exploatarea Aminteşte-ţi ceea ce ţi-am spus despre Biblie în Africa Dar eu vorbesc despre cu totul altceva, nu despre atitudinea politică a Bisericii, ci despre spiritul religios.

După aceea a surîs.

― Televiziunea este opiul popoarelor. Acesta este cel mai adevărat aforism. Nu te înfuria Am toată admiraţia pentru Marx; împreună cu Kierkegaard a iniţiat revendicarea omului concret Acum însă mă refer la credinţa lui în ştiinţă.

Aici e punctul în care mă despart de teoria lui. Acelaşi lucru mi se întîmplă cu neomarxişti de mare prestigiu, precum Kosik. Pentru că, în fond, sînt raţionalişti.

― Da, dar raţiunea dialectică nu este simpla raţiune dinainte.

― Dialectică sau nu, continuă să fie abstractă. Vor să arate totul, să explice totul. Nu mă refer la cei care îl „explică" pe Shakespeare prin acumularea primitivă de capital. Asta-i o glumă.

S-a aşezat, rămînînd o clipă pe gînduri. După aceea a adăugat:

― Observă ce s-a petrecut cu mitul. Enciclopediştii şi-au bă­tut joc: e o pură mistificare. Şi, ce să vezi, de aici confuzia actuală: demistificare e acelaşi lucru cu demitizare. Oamenii de ştiinţă se prăpădeau de rîs. Tu nu ai cunoscut astfel de oameni aşa cum i-am cunoscut eu, care am lucrat alături cu laureaţi ai Premiului Nobel, în marile centre de cercetare. Şi există un caz ce mi se pare patetic: cel al lui Levy-Bruhl. Ai auzit de el?

― Na M-am limitat la Lévi-Strauss. Sînt rude?

― Nu. Cel despre care-ţi vorbesc se scrie cu y grec. A început elaborarea unei lucrări pentru a demonstra ascensiunea menta­lităţii primitive la conştiinţa ştiinţifică. Ce crezi că i s-a întîmplat? Bietul om a îmbătrînit încercînd să demonstreze acest lucru. Dar era un om cinstit şi a sfîrşit prin a-şi mărturisi înfrîngerea, recunoscînd că faimoasa mentalitate „primitivă" nu era un stadiu inferior al omului. Şi că în omul de azi subzistă cele două mentalităţi. E groaznic, nu? Reţine că această mentalitate „pozi­tivă" (adjectivul mă face să rîd, dar nu-l pot evita) este cea care a injectat în Occident ideea că cultura ştiinţifică este superioară, să zicem, culturii polineziene. Cum ţi se pare? Bineînţeles, că ştiinţa este superioară artei. Cînd am abandonat fizica, profesorul Houssay a încetat să mă mai salute. Ştiai asta?

― Da.

― Pentru enciclopedişti, omul progresa în măsura în care se îndepărta de starea mito-poetică. A spus-o într-un mod celebru, în 1822, un cretin, Thomas Lowe Peacock: în timpurile noastre, un poet este un sălbatic într-o societate civilizată. De asta ce mai spui?

Silvia căzuse pe gînduri.

― Cercetările sărmanului Levy-Bruhl au arătat cît de greşită este, dincolo de extravaganţa şi aroganţa ei, această pretenţie. Şi s-a întîmplat ceea ce trebuia să se întîmple: expulzat din gîndire, mitul s-a refugiat în artă, ceea ce nu înseamnă decît o profanare a sa şi, în acelaşi timp, o revendicare. De unde rezultă două lucruri: mai întîi, că este imbatabil, reprezentînd o necesitate profundă a omului. În al doilea rînd, că arta ne va salva de la alienarea totală, de această segregaţie brutală a gîndirii magice şi gîndirii logice. Omul este şi una, şi alta în acelaşi timp. Un singur tot. De aceea, avînd un picior pe fiecare ţărm, romanul rămîne modalitatea care poate exprima cel mai bine fiinţa totală.

S-a aplecat şi a desenat din pietricele litera R.

― În urmă cu cîtva timp, un critic german m-a întrebat cum se face că noi, latino-americanii, avem mari romancieri, dar nu şi mari filozofi. Pentru că sîntem nişte sălbatici, i-am răspuns eu, pentru că, din fericire, ne salvăm de la marea sciziune raţionalistă. Aşa cum s-au salvat ruşii, scandinavii, spaniolii, adică popoarele periferice. Dacă doriţi să atlaţi care este Weltanschaung-ul nostru, i-am mai spus, căutaţi-l în romanele noastre, nu în gîndirea noastră.

A rearanjat pietricelele sub forma unui pătrat.

― Bineînţeles, mă refer la romanele totale, nu la nişte simple naraţiuni. Din Europa, fireşte, ni se spune că în romane nu trebuie să existe idei. Obiectiviştii! Fereşte-ne, Doamne! Cum omul este centrul oricărei ficţiuni (nu există romane despre mese sau gasteropozi), această obiectivare e o tîmpenie. Ezra Pound spunea că nu ne putem permite luxul de a ignora ideile filozofice şi teologice ale lui Dante, după cum nu putem pierde din vedere pasajele din romanul sau poemul său metafizic care le exprimă cu cea mai mare claritate. Şi nu sînt legitime numai ideile materia­liste, ci şi cele mai pure idei platonice. Nu sînt tot oameni cei care au gîndit astfel? Nu s-ar putea face, în acest caz, un roman cu Platon drept personaj decît dacă am lichida o bună parte din spiri­tul său? Romanul din zilele noastre, cel puţin în cele mai ambiţioase dintre exprimările sale, trebuie să încerce descrierea totală a omului, de Ia delir pînă la logică. Ce lege mozaică inter­zice aşa ceva? Cine e posesorul Regulamentului absolut care ne spune cum trebuie să fie un roman? Tous Ies e'carts lui appartiennent, a spus Valery cu o scîrbă reprobatoare. Prin aceasta credea că îl demolează şi, de fapt, nu făcea decît să-l elogieze. Bucăţică de raţionalist! Şi-ţi vorbesc despre roman pentru că nu există ceva mai hibrid. În fapt, ar trebui să se inventeze o artă care să amestece ideile pure cu dansul,, urletele cu geometria Ceva care să se săvîrşească într-un spaţiu ermetic şi sacru, un ritual în care gesturile să fie unite cu gîndirea cea mai pură, iar un discurs filzofic să fuzioneze cu dansurile războinicilor zuluşi. O combinaţie dintre Kant şi Jeronimo Bosch, dintre Picasso şi Einstein, dintre Rilke şi Gingis Han. Cît timp nu sîntem în stare de o artă atît de integratoare, să ne apărăm cel puţin dreptul de a face romane monstruoase.

A revenit asupra pietricelelor şi le-a dispus iarăşi în formă de R.

― Numai arta surprinde realitatea, adică toată realitatea. Şi vin unii ca să ne spună că această mitizare a artei este reacţionară, depăşită, că ar fi din secolul al XVIII-lea, adică a romanticilor. Bineînţeles. Geniul protoromantic al lui Vico a văzut limpede ceea ce mult timp după aceea alţi gînditori n-au reuşit nici măcar să înţeleagă. El e cel care începe ceea ce mai apoi va face Jung şi, în mod paradoxal, pentru că sînt adepţii scientismului, Levy-Bruhl şi Freud. Ideile romantismului german au fost uitate sau dispreţuite de această cultură pretenţioasă. Şi atunci trebuie să vină cineva şi să le facă să strălucească din nou. Schopenhauer a spus că există situaţii cînd reacţia este progres, după cum progresul poate fi reacţie. Astăzi progresul constă în revendicarea acestei idei de demult Filozofii romantismului german au fost, după Vico, cei dintîi care au văzut acest lucru în mod clar. După cum au intuit şi ideea de structură. Idee corectă, pe care oamenii de ştiinţă au aruncat-o peste bord. Priveşte.

I-a arătat una din pietricele.

Mentalitatea ştiinţei operează în felul următor: această piatră este feldspat, la rîndul său, feldspatul poate fi descompus în mole­cule, aceste molecule se descompun în atomi, care sînt aşa şi aşa Deci, de la complex la simplu, de la totalitate la parte. Analiză şi descompunere. Aşa ni s-a întîmplat.

Silvia l-a privit cu multă atenţie.

― Nu mă refer, să fie clar, la progresul tehnic. Bineînţeles, cînd e vorba de pietre şi atomi, totul e în ordine. Mă refer la ceea ce a însemnat calamitatea de a presupune că aceeaşi metodă rămîne valabilă şi în cazul omului. Un om nu este o piatră şi nu poate fi descompus în ficat, ochi, pancreas şi metacarpiene. Este o totalitate, o structură, unde fiecare parte nu are nici un sens în afara întregului, unde fiecare organ le influenţează pe toate cele­lalte şi toate celelalte îl influenţează pe acesta Te îmbolnăveşti de ficat şi vezi că ai ochii galbeni. Ce pot să ştie, în cazul acesta, specialiştii, doctorii de ochi? Ştiinţa a scindat totul. Şi ceea ce e şi mai grav este că a scindat trupul de suflet Mai demult, dacă nu aveai un flegmon sau un picior rupt, nu erai bolnav, erai doar un malade imaginaire.

A rearanjat încă o dată pietrele la locul lor. S-a oprit şi s-a rezemat de balustradă.

― Acolo, jos, poţi vedea lumea la care am ajuns, produsul ştiinţei. În curînd va trebui să trăim în cuşti de sticlă. Doamne, cum se poate ca un astfel de lucru să fie idealul cuiva?!

Silvia se gîndea El s-a aşezat iarăşi pe bancă.

― Ca şi arta, mitul este un limbaj. Exprimă un anume tip de realitate în unicul mod în care această realitate se poate exprima, fiind ireductibilă la un alt limbaj. Îţi dau un exemplu foarte simplu: termini de ascultat un cvartet de Bela Bartok şi, îndată după aceea, cineva îţi cere să i-l „explici". Bineînţeles, nimeni nu comite o atare idioţenie. Şi totuşi, în cazul mitului, o facem. Sau în cazul unei opere literare. Nu există prilej în care cineva să nu-mi ceară să-i explic Raportul despre Orbi. Ce vrea să-i explic? Ceea ce am vrut să spun, ceea ce am putut să spun am spus în acest Raport Acelaşi lucru se întîmplă cu visele. Lumea vrea să-i explici coşmarurile. Dar visul exprimă o realitate în unicul mod în care aceasta se poate exprima

A tăcut.

― E ciudat, a reluat mai apoi, că un om precum Kosik admite această funcţie revelatoare pentru artă, dar nu şi pentru mit Aici se află punctul în care îi apare reminiscenţa gîndirii enciclope­diste. Cînd vorbeşte de mit susţine, mai mult sau mai puţin exact, că graţie raţiunii dialectice j>utem trece de la simpla opinie la ştiinţă, de la mit la adevăr. Îţi dai seama? Mitul ar fi un fel de minciună, o mistificare. Iarăşi dăm peste Levy-Bruhl. Se „progre­sează" trecînd de la gîndirea magică la gîndirea raţională. Acelaşi lucru i se întîmplă lui Freud, cu tot geniul lui. În treacăt fie spus, întotdeauna mi-a atras atenţia o dualitate în Freud. Un geniu bifrons: pe de o parte, inuiţia subconştientului, a întunecimilor, îl înrudeşte cu romanticii; pe de alta, formaţia sa pozitivistă îl face un fel de dr. Arrambide.

― Arrambide?

― Nu, mă gîndeam pentru mine însumi.

A rămas din nou pierdut în gîndurile sale, apoi a revenit:

― Lumina contra întunericului. E inutil, nu le-o scoate nimeni din cap. Un vis, de exemplu, este întotdeauna un adevăr pur. Cum poate sa mintă? Acelaşi lucru se petrece şi cu arta, atunci cînd e profundă. O doctrină juridică poate să fie o mistificare, poate să fie instrumentul folosit de o clasă privilegiată pentru a se eterniza în mod legal. Dar cum poate să fie o mistificare DON QUIJOTE?

Pentru prima dată, după lungul răstimp în care păruse închisă în ea însăşi, cugetînd, Silvia a intervenit: