Eugen cizek istoria literaturii latine


XXVI. POEŢi CLASICIZANŢI ŞI MARŢIAL



Yüklə 2,43 Mb.
səhifə17/54
tarix27.10.2017
ölçüsü2,43 Mb.
#16666
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   54

XXVI. POEŢi CLASICIZANŢI ŞI MARŢIAL

Valerius Flaccus
Reacjia clasicizantă faţă de stilul nou s-a manifestat sub Flavieni cu deosebită vigoare, asumând uneori chiar accente de agresivitate, în domeniul poeziei epice. Autori ca Valerius Flaccus, Silius Italicus şi chiar Statius au militat energic sub flamura celui de-al doilea clasicism. Ei au încercat, îndeobşte fără să reuşească pe plan artistic, să recupereze limbajul mitului si simbolurilor, să alunge pe cel al semnelor din epopee. Artificiosul i-a pândit însă la fiecare pas. Valerius Flaccus, în paralelă cu pledoariile şi lecţiile clasicizante ale lui Quintilian, a elaborat minuţios o epopee de tip homerico-vergilian, îndreptată spre combaterea tiparelor structurate de Lucan. Acest poet a invocat, de altfel adeseori, ajutorul Muzei.

Manuscrisele operei lui Valerius Flaccus îi atribuie un nume mai lung, Gaius Valerius Flaccus Setinus. Se pare că poetul era originar din localitatea Setia (azi Sezza). A trăit probabil între 45 şi 90 sau 91 d.C, deoarece Quintilian îl menţioneazăca mort de curând {Inst. Or., 10, 1, 90). Poetul însuşi declară că a făcut parte dintr-un colegiu sacerdotal roman (1, w. 5-6). Se formase probabil în cercurile clasicizante de la curtea lui Nero şi din preajma Calpurniilor, dar şi-a început activitatea literară prin anii 72-73 d.C.

Opera lui Valerius Flaccus constă într-o epopee în opt cărţi, „Argonauticele", Argonautica, axată pe un subiect mitologic foarte tradiţional. Este aproape sigur că Valerius Flaccus şi-a conceput poemul în douăsprezece cărţi. însă sfârşitul epopeii a putut să se piardă în cursul zbuciumatei istorii a textelor latineşti (de altfel, nici cartea a opta nu ni s-a păstrat integral). Este, totuşi, mai probabil că poetul însuşi n-a izbutit să-şi termine opera înainte de moarte1. De fapt, Valerius Flaccus scria foarte încet şi îşi recita periodic, în public, fragmente din textul redactat. Astfel, prooemiul epopeii, închinat lui Vespasian, a fost alcătuit la puţină vreme după cucerirea Ierusalimului de către romani, în anul 70 d.C, pe când, în anul erupţiei Vezuviului, poetul lucra abia la cartea a patra. Ca modele, Valerius Flaccus a utilizat poemul lui Apollonios din Rodos, consacrat legendei argonauţilor, de care însă s-a distanţat câteodată, dar şi operele poeţilor romani din „secolul" lui August, îndeosebi ale lui Vergiliu, Horaţiu şi Ovidiu. Dar Vaierius Flaccus nu recuperează fervoarea vibrantă a arhetipului vergilian2.

în forma actuală, Argonauticele cuprind două mari compartimente. Prima secţiune, care se

519

POEŢI CLASICIZANŢI Şl MARŢIAL

întinde până la cartea a cincea, narează pregătirile de plecare şi călătoria pe mare, spre Colchida caucaziană, a 55 de eroi, aşa-numiţii argonauţi, pe care îi conducea lason şi îi ocroteau Minerva şi lunona. Peregrinările lor, în căutarea lânii de aur, prefigurează căutarea Graalului. A doua şi ultima secţiune înfăţişează şederea argonauţilor în Colchida, de unde iau lâna de aur a unui berbec sacru, cu ajutorul Medeei, fiica lui Aeetes, regele ţării respective. Medeea, care se îndrăgostise de lason, pleacă pe mare împreună cu argonauţii. Poemul se încheie la gurile Dunării, unde Absyrtus, fratele Medeei, îi cere lui lason să-i restituie sora. lason nu se poate hotărî între dragostea şi obligaţiile contractate faţă de Medeea, pe de o parte, şi insistenţele prietenilor săi, pe de alta, care sprijineau solicitările lui Absyrtus.

Constituie Argonauticele o epopee de valoare artistică înaltă? In pofida eforturilor pasionate, întreprinse de „apărătorii" moderni ai lui Valerius Flaccus, răspundem mai degrabă negativ la această întrebare. Zeii intervin permanent în desfăşurarea intrigii poemului şi, de fapt, motivează acţiunea epică, dar Olimpul lui Valerius Flaccus este artificial şi lupiter apare în posturi ridicole. Dedicaţia este, de altfel, dublă, adică adresată, în congruenţă cu tiparele homerico-vergiliene, unui zeu, de fapt, Febus Apollo, însă şi, cum am arătat mai sus, împăratului Vespasian. Totuşi, dacă nararea călătoriei până în Colchida este lungă şi plictisitoare, aventurile argonauţilor în Caucaz sunt figurate mai dinamic, iar psihicul Medeei emerge în contururi interesante. O anumită dimensiune „romanescă" este implicată de dragostea dintre Medeea şi lason. Domină pretutindeni figurarea aventurilor exotice şi violente, un patetism lugubru şi nu lipsesc anumite ecouri ale expe­rienţelor realizate de stilul nou. Argonauticele sunt scrise într-un hexametru elegant construit şi într-o limbă foarte clasicizantă, unde pot fi decelate chiar stileme arhaizante. Valerius Flaccus se opune destul de limpede concepţiei callirnahiene despre poezie3. Se întâmplă însă ca Valerius Flaccus, sub incidenţa performanţelor stilului nou, să caute efectul de şoc, epitete şi metafore expresive. In ansamblu, el se dovedeşte a fi cel mai fidel adept al poeticii clasicizante dintre exponenţii eposului celui de-al doilea clasicism. Pasaje interesante pentru istoria antică a patriei noastre au fost traduse în antologii specializate în această direcţie.

Sifius Itaficus

Opera lui Silius Itaiicus se dovedeşte mai puţin performantă, din punct de vedere artistic, decât Argonauticele lui Valerius Flaccus. Cum remarca maliţios savantul italian Ettore Paratore, principalul defect al lui Silius Itaiicus a fost acela de a scrie versuri4. De fapt, după exemplul şi, poate, la îndemnul lui Nero, Silius Itaiicus a vrut să-l combată pe Lucan chiar pe propriul lui teren, adică acela al eposului cu subiect roman sau istorico-cetăţenesc, unde a încercat - fără să reuşească - să consacre triumful tiparelor homerico-vergiliene, structurilor tradiţionale, intenţional contrapuse demersului iniţiat de stilul nou. El a vrut să asocieze mitul cu istoria.

520

SILIUS ITALICUS



Tiberius Catius Silius Italicus, mai degrabă campanian sau italic din centrul peninsulei decât hispano-roman, a beneficiat de o viaţă lungă, care s-a întins între 25 sau 35 d.C. şi 101 d.C. Existenţa lui ne este bine cunoscută, datorită mărturiilor furnizate de autori ca Marţial, Tacit, mai ales Pliniu cel Tânăr (Ep., 3, 7). în realitate, Silius Italicus a dus o existenţă marcată de un oportunism politic cât se poate de manifest. L-a slujit pe Nero ca orator, delator şi chiar consul, în 68 d.C. Sub Vespasian, a fost proconsul al provinciei Asia. Dar, ulterior, tot în vremea Flavienilor, pe care i-a adulat cu fervoare, s-a retras în Campania, unde a întreţinut un adevărat cult al lui Vergiliu. Chinuit de o tumoare malignă, s-a lăsat să moară de foame, la o vârstă înaintată.

Cam prin 25 d.C, a început să scrie epopeea „Punicele", Punica, în şaptesprezece cărţi*. în cursul poemului, Silius Italicus face aluzie la împăratul Nerva (Pun., 14, v 686). Oricum, în forma actuală, epopeea prezintă cel de-al doilea război punic, asediul Saguntului, de către Hannibal (219 Î.C.), şi victoria romană decisivă de la Zarna (202 Î.C.). Structura epopeii reliefează preocuparea de a concilia între ei pe Vergiliu şi pe Titus Livius, principalul izvor al Punicelor. Deşi Silius Italicus trebuie să fi consultat şi alţi istoriografi romani, ca Fabius Pictor, Valerius Antias etc.

Mai ales Silius Italicus şi-a propus să celebreze supremaţia Italiei, ascensiunea poporului roman şi misiunea lui providenţială. Eroii romani sunt structuraţi după modelul lui Enea, iar conducătorii cartaginezi încheie un adevărat pact cu forţele tenebrelor. Războaiele punice sunt convertite într-un conflict între Bine şi Rău, Dreptate şi Nedreptate. Nu lipseşte nici adresa politică de actualitate: întocmai ca la Vergiliu, lupiter profetizează zeiţei Venus un viitor glorios. Totuşi, nu August urmează să-l împlinească, ci Flavienii, Vespasian, Titus şi Domiţian (Pun., 3, vv. 593 şi urm.) Reţetele vergiliene sunt aplicate cu un zel demn de o cauză mai bună. Cauzalitatea războiului punic este căutată exclusiv în lumea zeilor, iar mânia lunonei împotriva romanilor constituie forţa motrice a întregii trame epice. Numeroase episoade sunt inspirate clar din Eneida şi din poezia homerică. Nedibăcia artistică a lui Silius Italicus apare însă cu deosebită pregnanţă. încât Punicele devin o caricatură a Eneidei. Compoziţia Punicelor este confuză, atestând lipsa simţului proporţiilor. Abundă lungile digresiuni şi acţiunea epică se desfăşoară greoi, plictisitor. Hexametrul dactilic este, totuşi, bine construit, încât versificaţia ne apare cursivă şi animată de tendinţa către o anumită uniformitate. Limba Punicelor este, desigur, clasică. Totuşi se pot detecta vestigii ale lecturii Pharsaliei, în pofida ostilităţii vădite de Silius Italicus esteticii lui Lucan. Ca elev al retorilor, Silius Italicus aglomerează comparaţiile şi practică un metaforism excesiv. Dilemele personajelor sunt cele dezvoltate adesea în exerciţiile efectuate în şcolile retorilor5. Unele fragmente din epopeea acestui netalentat continuator al lui Vergiliu au fost traduse în româneşte şi incluse în diverse antologii, mai ales atunci când prezintă contingenţe cu istoria antică a României.

Iliada latină

Este foarte posibil ca Silius Italicus să fi scris cândva şi un alt poem, „Iliada latină", Ilias Latina, căci acrostihurile ITALICVS... SCRIPSIT apar la începutul şi la sfârşitul acestui poem, autentic epiliu narativ, care rezumă în 1070 de versuri întreaga Iliada homerică. Primele 537 de stihuri comentează primele cinci cărţi ale epopeii homerice, în timp ce restul Iliadei latine corespunde următoarelor nouăsprezece cărţi ale marelui poem grec. Desigur, numeroase scene de bătălie şi

_-------------------------------

" Este posibil ca Silius Italicus să fi conceput epopeea sa în optsprezece cărţi. Boala şi moartea l-au putut


împiedica să alcătuiască ultima carte. Epopeea conţine aproximativ 12.000 de versuri.

POEŢI CLASICIZANŢI Şl MARŢIAL

episoade celebre sunt complet omise. Se insistă, în schimb, asupra rolului jucat de zei în acţiunea epică. Iliada latină a fost cu siguranţă scrisă înainte de 62 d.C, căci, spre sfârşitul poemului, autorul face elogiul lulio-Claudienilor şi, implicit, al lui Nero însuşi (vv. 399-905): legendarul Enea îşi realizase performanţele spre a permite cândva gloria lulio-Claudienilor. Mediocritatea artistică a acestui poem clasicizant, dar marcat de callimahism, pledează pentru atribuirea sa lui Silius Italicus6.



Statîus. Viaţa şi opera epică

Nu putem enunţa o judecată tot atât de severă asupra valorii literare a operei lui Statius, cel de-al treilea poet clasicizant din epoca Flavienilor.

De fapt, Publius Papinius Statius a fost un poet profesionist, care s-a născut în sudul Italiei, la Neapolis, între anii 40 şi 45 d.C., şi a murit, probabil, în 96 d.C, în oraşul natal. Era fiul unui cunoscut profesor de elocinţă şi poet, decedat curând după erupţia Vezuviului (STAT., Silu., 5, 3). La Neapolis (Silu., 5, 3, vv. 112 şi urm.) şi la Roma, unde s-a mutat după 72 d.C, Statius a obţinut importante succese şi premii, cu prilejul diverselor concursuri de poezie. Totuşi, după înfrângerea suferită la concursurile literare capitoline, Statius s-a întors dezamăgit şi bolnav la Neapolis. A militat însă toată viaţa în cohorta poeţilor clasicizanţi, care îi slujeau pe Flavieni.

Statius a alcătuit o operă bogată din care s-au pierdut unele lucrări, precum Agaue, libret de pantomimă, sau epopeea consacrată războiului purtat de Domiţian împotriva unor seminţii germanice în anul 83 d.C. Ni s-au conservat două epopei, cu subiect mitologic, scrise în hexametri dactilici. Ne referim la „Tebaida", Thebais, în douăsprezece cărţi, şi la „Ahileida", Achilleis, poem la care poetul lucra în ultimii ani de viaţă. Ahileida era începută în 95 d.C. (Silu., 4, 4, vv. 94), însă boala sau moartea l-a obligat pe Statius s-o lase neterminată, adică întreruptă la versul 167 al cărţii a doua.



Tebaida a fost scrisă şi recitată pe fragmente, între 80 şi 92 d.C. în această epopee, Statius narează războiul legendar purtat de cei şapte împotriva Tebei. în conformitate cu tiparele homerico-vergiliene, poetul îşi divide materia în şase cărţi .pacifice", urmate de alte şase „războinice"7. Prima secţiune înfăţişează pregătirea campaniei duse împotriva Tebei şi a lui Eteocle, de către fratele lui, Polinice, de asemenea fiu al lui Oedip. Partea a doua este consacrată luptelor din jurul Tebei, în care pier ambii fii ai lui Oedip şi ai locastei. în ultima carte, Teseu, în fruntea armatei atice, soseşte la Teba şi ucide pe Creon, unchiul celor doi fraţi ucişi, pentru a permite îngroparea celor căzuţi în războiul fratricid şi reconcilierea generală. Pentru structurarea epopeii, Statius a utilizat autori greci, care trataseră aşa-numitul ciclu teban.

Mai ales Tebaida afirmă limpede fidelitatea faţă de arhetipul vergilian, faţă de marele poet mantuan (Theb., 12, vv. 816-817 şi 10, vv. 445-448). Poetul îşi propune, de altfel, să rivalizeze cu marele său model. Peregrinările eroilor staţieni amintesc de cele ale precursorilor vergilieni, iar intervenţia divinităţilor constituie principala cauză a desfăşurărilor epice. Abundă alegoriile şi clişeele epice, inclusiv catalogul războinicilor, pentru a traduce opţiunea în favoarea celui de-al doilea clasicism. însă, spre deosebire de Valerius Flavius şi de Silius Italicus, Statius se distanţează parţial de zestrea tradiţiei homerico-vergiliene şi tinde să valorifice mai consistent experienţa acumulată de autorii stilului nou. Gustul pentru teratologic şi pentru horific, vădite de Lucan şi de Seneca, pătrunde în subtextul

522 _

STATIUS. VIAŢA Şl OPERA EPICĂ

şi chiar textul epopeii, în care îşi face loc o lume dură, foarte violentă. O atmosferă shakespeariană, „avânt la lettre", impregnează acest poem al cruzimii. Totodată, un personaj precum Capaneu, care, de pe zidurile Tebei, în cartea a zecea, sfidează şi chiar persiflează pe zei, atestă o reală autenticitate psihologică8, în legătură cu deprinderea recitării poemului pe fragmente, se manifestă o tendinţă spre episodicitate. Iar descrierile de natură, comparaţiile din regnul animal, frecventele discursuri rostite de personaje trebuie puse în relaţie cu retorica secolului I d.C. S-a semnalat că relatarea unor cumpiite lupte fratricide amintea romanilor de războiul civil din 69 d.C. Statius denunţă patima iraţională pentru puterea politică, sfetnic rău [Theb., 11, v. 656), care conduce la crime abominabile. Poetul oferă astfel cititorilor săi romani putinţa de a descoperi o grilă de lectură politică relativ camuflată, ce asigură unitatea unei epopei altfel abundentă în distorsiuni compoziţionale. Desigur, regularitatea metrică este impecabilă şi sintaxa gramaticală este foarte clasică; metaforismul Tebaidei apare adesea straniu, marcat de o policromie stridentă.



Ahileida traduce proiectul foarte ambiţios de a figura performanţele uluitoare pe care mitologia le atribuise lui Ahile. Se pare că o tragedie pierdută a lui Euripide (Skyrioi) s-a aflat la baza compunerii acestei epopei. Dar Statius n-a apucat să nareze decât viaţa dusă de Ahile, ascuns în haine femeieşti, în insula Skyros, unde Ulise, folosindu-se de un vicleşug, îl descoperă şi-l convinge să participe la războiul troian.



Ahileida pare mai convingătoare din punct de vedere artistic decât Tebaida. Nu apar contradicţii, nu se recurge prea des la digresiuni. Statius pare în acest poem mai firesc, mai proaspăt. Iar dragostea care, în insulă, se înfiripase între Ahile şi Deidamia, mama lui Pyrrhus-Neoptolem, feciorul eroului, traduce o sensibilitate aproape romanescă. Fidelitatea fundamentală faţă de tiparele clasice este atenuată de o infidelitate secundară9.



Silvele şi arta lui Statius
Cu toate acestea, Statius oferă adevărata măsură a talentului său într-o culegere specifică de poeme, prin excelenţă de factură lirică, unde, deşi „poet doct", poeta doctus, şi clasicizant, se învederează adesea capabil să depăşească clişeele artistice tradiţionale. Ne referim la „Siive", Siluae, culegere în cinci cărţi de poeme ocazionale*. Asemenea improvizaţii se alcătuiau de altminteri foarte rapid. Oricum, între 86 şi 96 d.C, Statius a scris 32 de silve, grupate în cinci cărţi. Cea mai lungă silvă comportă 277 de versuri.

Specia respectivă de poezie lirică era numită astfel prin analogie cu .pădurea", silua, unde abundă tot felul de plante. Intervenea şi modelul termenului grecesc hyle, care desemna materialul din care se confecţionează ceva, precum şi varietatea informă. De altfel şi Lucan scrisese silve.



POEŢI CLASICIZANŢI Şl MARŢIAL

Cartea întâi, dedicată lui Lucius Arruntius Stella, încorporează 6 silve, în funcţie de motive foarte diferite: prima silvă celebrează statuia ecvestră a lui Domiţian. O alta căsătoria lui Stella, iar o a treia sărbătorirea Saturnalelor. Cartea a doua include 4 silve - fiind dedicată lui Atedius Melior -şi se referă, printre altele, la decesul unui prieten al destinatarului ei, la moartea unui papagal şi a unui leu din menajeria imperială, la aniversarea naşterii lui Lucan. Cărţile a treia şi a patra, adresate respectiv lui Pollius Felix şi lui Victorinus Marcellus, cuprind poeme variate (5 în cartea a treia şi 9 în cartea a patra); consolaţii, mulţumiri şi elogii aduse lui Domiţian, ode, descripţii de opere de artă şi temple etc. Aceeaşi tematică prevalează în cartea a cincea (5 silve), unde figurează şi celebra silvă hărăzită somnului (Silu., 5, 4). Cele mai lungi silve nu depăşesc 200 de versuri.

Absenţa tiparelor constrângătoare ale epopeii şi unei materii gata formalizate a îngăduit poetului să practice directeţea sentimentelor, să evite o retorică extrinsecă. Pe de altă parte, s-a remarcat deja că, întocmai ca Vergiliu şi Ovidiu, Statius combină poezia epică şi cea lirică, datorită alcătuirii Silvelor. Statius se străduieşte adesea să dobândească sprijinul puternicilor zilei şi mai cu seamă al împăratului Domiţian. încât unele silve răspund unei comenzi oficiale. Timbrul encomiastic ajunge, astfel, la cele mai ridicole forme de adulaţie. Dar, cum am văzut mai sus, Statius evocă cele mai variate evenimente din viaţa romanilor: căsătoria, bolile, moartea etc. El informează - cu detalii interesante - şi asupra conflictelor dintre romani şi daci. Totodată, Statius descrie cu amănunte precise peisaje rustice, vilele, monumentele romanilor. în asemenea descrieri şi, în general, în materia silvelor el face apel, alături de observaţia directă, la mitologie. Descrierea unei şosele a lui Domiţian implică recursul la alegorii, prosopopei. Deci şi eroii mitologiei abundă pretutindeni. Proliferează reminiscenţele din Ovidiu, Horaţiu, Catul şi îndeosebi din Vergiliu.

Statius, chiar dacă nu este un mare artist, s-a învederat a fi un poet adevărat. Fără îndoială, Statius purcede de la o raţiune poetică, o ratio, care să explice structurile pe care !e vehiculează10 şi să concilieze dorinţa de a restaura clasicismul cu orizontul de aşteptare al publicului pentru hiperbolizare şi declamatorism. De aceea, în Silve se amalgamează prospeţimea şi spontaneitatea imagisticii -foarte pregnante în silva dedicată somnului, somnus -, graţia delicată a duetului liniar, arta pastelului atent cizelat, suavitatea limbajului, cu propensiunea spre erudiţie, ca şi spre antiteze şi metaforism acuzat. Nu incidental Statius îl elogiază pe Lucan. Silvele sunt scrise în hexametri sau în alţi metri, ca endecasilabul falecian, impecabil construiţi. Dar s-a remarcat că metrii lui Statius sunt puţin adecvaţi materiei tratate sau, în orice caz, modului în care tradiţia lirică romană o lua în considerare. Se pare însă că lirica staţiană pierduse orice legătură cu muzica, care acompaniase cândva textul de factură lirică11.

De altfel Statius a inspirat parţial arta poeţilor romani ai secolelor al lll-lea şi al IV-lea d.C, ca şi a unor barzi medievali. L-au admirat Danto, Tasso, Malherbe, Corneille, Goethe, D'Anunzio (aproape obsedat de Capaneul staţian). Diverse fragmente din opera staţiană, îndeosebi din Silve, au fost traduse în româneşte şi au apărut în felurite antologii sau în reviste literare.



Marţial. Viaţa

Marcus Valerius Martialis s-a numărat printre cei mai străluciţi exponenţi ai literaturii latine create de hispano-romani, în secolul I d.C. Totodată, el s-a ilustrat, cu remarcabilă artă, pe tărâmul poeziei parasatirice, care a înflorit în acelaşi veac.

524


MARŢIAL. VIAŢA

S-a născut în martie, cândva între 38 şi 41 d.C. , la Bilbilis (azi Bilbao), în nordul Hispaniei, încât se poate afirma, cumgrano salis, că Marţial a fost primul poet basc din literatura universală. Aparţinea unei familii de condiţie modestă, care însă s-a îngrijit ca el să dobândească o educaţie intelectuală mulţumitoare (MART., Epigr., 9, 73, vv. 7-8). Totuşi, încă din copilărie şi din tinereţe, Marţial trebuie să fi fost afectat de anumite frustrări, care s-au multiplicat la vârsta maturităţii. Incontestabil, erosul impetuos al poetului le va exagera gravitatea şi va determina riposte încărcate de ironie şi chiar autoironie. Oricum, în 63-64 d.C, Marţial a ajuns la Roma, unde a căutat ocrotirea unor hispano-romani influenţi, cum erau Annaeii. De asemenea a frecventat cercul Calpurniilor Pisoni {Epigr., 4, 40, w. l-2). El a suportat greu sfârşitul tragic al protectorilor săi şi a rămas fidel memoriei lor. cum atestă epigramele dedicate Pollei Argentaria, văduva lui Lucan. Entuziasmului încercat de el, după sosirea la Roma, i-au succedat noi frustrări şi deziluzii. Şi-a căutat alţi protectori, printre care s-au numărat Silius Italicus, Quintilian, Pliniu cel Tânăr, oratorul Regulus. A rămas însă toată viaţa trioutar condiţiei de client, în goană după remuneraţii şi adesea dispus să mustre ocrotitori prea puţin zeloşi. De fapt, Marţial şi-a exagerat tribulaţiile pecuniare, căci dobândise o locuinţă la Roma şi o moşioară la Nomentum, în apropierea Capitalei. Lichidarea lui Domiţian, în 96 d.C, pe care îl adulase frenetic, pentru a obţine efectiv unele privilegii din partea puterii imperiale, nu i-a fost prielnică. De aceea, s-a întors la Bilbilis, ajutat de Pliniu cel Tânăr, care îi subvenţionase călătoria (PLIN., Ep., 2, 21, 2-3). Aici a murit înainte de 104 d.C, frământat de nostalgia Romei, pe care concomitent o detesta şi o regreta cu pasiune.

Alcătuirea epigramelor

Marţial s-a lansat ca poet în anul 80 d.C. şi a compus toată viaţa doar numeroase epigrame (aproximativ 1.500 de poeme).


Această masă de epigrame este structurată în cincisprezece cărţi de poeme. Prima carte cuprinde 33 de epigrame şi a fost aproape în întregime scrisă cu prilejul jocurilor care, în 80 d.C, au inaugurat amfiteatrul numit Colosseum. Este cunoscută sub numele de „Spectacole" sau „Carte de spectacole", Liber spectaculorum (deşi este intitulată uneori şi „Carte de epigrame", Epigrairirvaton liber). Ultima epigramă, care include un atac violent îndreptat împotriva lui Domiţian, parcă pentru a disculpa pe autor de adulaţiile lui anterioare, a fost, în chip manifest, ataşată corpului acestor poeme, după 98 d.C. Celelalte paisprezece cărţi, intitulate „Cărţi de epigrame", Epigrammaton libri, au fost scrise ulterior şi cronologia lor suscită aprige controverse între cercetători. Primele douăsprezece cărţi, precedate de o prefaţă programatică a lui Marţial, au fost probabil publicate, în mai multe tranşe, între 84 şi 102 d.C. Cărţile a zecea, a unsprezecea şi a douăsprezecea au apărut după moartea lui Domiţian. Cartea a douăsprezecea trebuie să fi fost publicată chiar în primăvara anului 102 d.C, la Bilbilis. în sfârşit, cărţile a treisprezecea şi a paisprezecea sunt de fapt anterioare celor ce le preced şi trebuie să fi fost publicate între 83 şi 85 d.C. Ele reprezintă poeme pentru darurile aduse cu prilejul Saturnaliilor gazdelor sau oaspeţilor acestora12.

Am văzut de fapt, în volumul anterior, că Marţial n-a fost inventatorul epigramei la Roma. în prefaţa programatica a cărţii întâi, Marţial însuşi indică drept predecesori ai săi pe Catul, Domitius Marsus, Albinovanus Pedo şi Gnaeus Lentulus Gaetulicus {Epigr., 1, praef., 4). De fapt, epigrama descindea din „inscripţia" funerară sau votivă a grecilor şi şi-a conexat debuturile distihului elegiac. Apărută încă din secolul al Vll-lea Î.C., epigrama s-a dezvoltat mai ales în epoca elenistică. Şi la Roma începuturile epigramei au fost corelate poeziei scurte, învestite cu un caracter omagial,

lată cele două versuri ale acestei epigrame: „Gintă flaviană, cât ţi-a răpii din prestigiu ce! de-al treilea ./lăstar al Său// Ar fi fost mai bine să nu fi numărat decât doi exponenţi" (Spect, 33).

525


POEŢI CLASICIZANŢI Şl MARŢIAL

ori mai ales epitafurilor. Poem de circumstanţă, epigrama imortaliza un eveniment, un sentiment sau un obiect remarcabil. Epigrama nu era, aşadar, supusă unor canoane estetice precise. Ca şi în Grecia, epigrama a tins repede, în spaţiul literar roman, să asume vocaţii satirice sau parasatirice. Prin excelenţă epigrama literară sau orală, anonimă - şi deci adesea scrijelată pe zidurile caselor - comportă o ecloziune fără precedent în epocile lui Nero şi a Flavienilor. Marţial n-a fost decât vârful expansiunii poeziei epigramatice, „genului poetic scurt" în general. Cum am arătat în alt capitol, numeroşi epigramişti ai epocii lui Nero, care au scris în greceşte, ca Lukillos din Tarrha, Leonidas Alexandrinul sau Nikarchos, au oferit lui Marţial modele şi imbold. Totodată, s-a evidenţiat că Marţial a tras profit din*arta lui Petroniu, că lumea lui este în mare măsură cea a Satyricon-u\uV3.

însă Marţial a preluat o parte din tematica predecesorilor şi contemporanilor săi pentru a generaliza, a conferi densitate conţinuturilor parasatirice, a lărgi aria observaţiei morale, a surprinde tipul uman în spatele defectului individual. Astfel el a depersonalizat parţial epigrama şi şi-a asigurat o clară autonomie faţă de izvoare şi modele. De altminteri Marţial foloseşte nume fictive pentru personajele sale.


Yüklə 2,43 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   54




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin