Eugen cizek istoria literaturii latine


Probleme şi polemici cultural-estetice



Yüklə 2,43 Mb.
səhifə15/54
tarix27.10.2017
ölçüsü2,43 Mb.
#16666
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   54

Probleme şi polemici cultural-estetice

Am arătat că saga umoristică petroniană acordă o importanţă deosebită problemelor culturii. Reflecţia sociologică a lui Petroniu, în măsura în care se manifestă, este dublată şi aproape obnubilată de reflecţia asupra literaturii şi culturii. Problemele culturii, discuţiile din şcolile de retorică sunt, de altfel, amplu prezentate, iar personajele Satyricon-ului afirmă decadenţa elocinţei, picturii, filosofiei, poeziei. în repetate rânduri, Petroniu a deplâns fenomenul alienării culturii din vremea sa, îndeosebi a culturii şi discursului literar clasic, chiar clasicizant. Opiniile autorului sunt emise de personaje caricaturale, mai ales în primele cinci capitole păstrate şi într-o parodie de controversă retorică, vizând probabil prefeţele Controverselor Iui Seneca Retorul, Cu toate acestea, prevalează argumentele de bun simţ: blamarea închistării în locuri comune, a educaţiei prea rapide, unilaterale şi a dilatării exacerbate a tonului. Encoipius asemuieşte de altminteri arta din alambicurile retorilor cu cea a bucătarilor, sofisticată, ruptă de exterior (Sat, 2, 1). Encoipius şi Agamemnon ajung la un consens semnificativ, deşi, în polemica lor, ei exprimă puncte de vedere diferite. Encoipius, în acord cu opţiunile clasicizante intransigente, care reprobau retorica, Agamemnon mai aproape de concepţiile asianiştilor şi de condamnarea gustului general19, De altfel, în Cena Trimalchionis, Hermeros reia condamnarea retoricii, incapabile de utilitate practică (Sat, 58, 7-l4). Şi Echion este pe punctul de a reîncepe discuţiile



505

PETRONIU


asupra retoricii. Petroniu înclină mai clar spre punctul de vedere clasicizant în capitolul 118, unde reprobă inovaţiile introduse - sau cu putinţă de a fi introduse în structura eposului.

în legătură cu aceste accente critice, se pune problema polemicii acuzate şi plurivalente, chiar dacă relativ camuflate, pe care Petroniu o întreprinde împotriva altor scriitori şi orientări literare ale epocii. Foarte complex se prezintă problema contenciosului estetic între Petroniu şi Lucan. începând cu J.G. Mossler, numeroşi cercetători moderni au susţinut că, în capitolul mai sus menţionat, ca şi în propriul său poem asupra războiului civil dintre Caesar şi Pompei (Sat, 118 şi 119-l24), Petroniu ar blama aspru optica estetică asumată de Lucan în Pharsalia. Deşi respinse uneori, ideile lui Mossler continuă să fie propagate de mai mulţi savanţi ai vremii noastre20. Astfel, se evidenţiază că, în acest poem petronian, atribuit lui Eumolpus, romancierul, după ce pledase pentru menţinerea miraculosului tradiţional şi a tiparelor homerico-vergiliene în epopee, ar fi alcătuit o versiune epică proprie asupra evenimentelor relatate în Pharsalia. El ar fi recuperat chiar anumite versuri din Pharsalia, pentru a compune însă un poem clasicizant, inspirat de tradiţiile eposului roman, naţional şi eroic. Zeii intervin activ în războiul civil şi se divid între susţinători ai lui Caesar, ca Venus, Minerva şi Marte, şi suporteri ai lui Pompei, precum Apollo, Diana, Mercur şi Hercule. Iar zeiţa destinului, Fortuna, ar fi tratată, în poem, în termeni epicureici şi nu stoici, ca o divinitate maliţioasă şi capricioasă. Totodată, romancierul ar polemiza si împotriva opticii politice lucaneice. El ar transforma pe Caesar în cel mai bun erou al războiului civil şi l-ar compara cu lupiter şi Hercule (Sat., 123, v. 206). Dar Pierre Grimal a inversat termenii acestei polemici. Celebrul savant francez consideră că Lucan depinde de Petroniu, că similitudinile dintre cele două poeme s-ar datora şi unor izvoare comune, îndeosebi lui Titus Livius. Petroniu ar fi scris poemul despre războiul civil înaintea restului Satyricon-ului. El l-ar fi recitat în cercul cultural-politic neronian, din care făcea parte şi Lucan. Acesta din urmă ar fi ripostat prin Pharsalia21. Care este adevărul? Nu pare oare prea complicată această polemică, între savanţii moderni, asupra unei polemici între scriitori antici? Noi credem că efectiv poemul lui Petroniu a fost anterior Pharsaliei, dar că, atunci când romancierul l-a inclus în Satyricon, i-a adăugat o introducere programatică, unde riposta lui Lucan, care, la rândul lui, îl reprobase prin Pharsalia (Sat, 118). Eventual Petroniu a operat şi în discursul epic foarte puţine modificări, în sensul blamării experienţei încercate de poetul stoic. Oricum, poemul lui Petroniu este de o slabă calitate literară. Ceea ce, desigur, îl contrariase pe Lucan. Nu am întrevedea aici o critică foarte camuflată şi împotriva clasicizanţilor22, ci persiflarea unui personaj ca Eumolpus şi, poate, incapacitatea lui Petroniu de a se descurca în epopeea tradiţională.

Nu se epuizează astfel satirizarea de către Petroniu a unor autori ai vremii sale. S-a opinat cu îndrituire că, spre a da satisfacţie lui Nero, în alte pasaje din Satyricon, ar fi ironizaţi foşti membri ai cercului cultural-politic al împăratului,

506

PROBLEME Şl POLEMICI CULTURAL-ESTETICE

cum erau Lucan şi Seneca. în Ilioupersis, un poem mai ales vergilian ca factură, dar mai scurt, de 65 de versuri, acelaşi Eumolpus ar parodia epopeea Iliacon a lui Lucan. Dar o anumită lectură a Satyricon-u\u\ demonstrează că romancierul ar persifla, în alcătuirea acestui poem, şi pe Seneca*. îndeobşte, asianismul epocii este blamat de Petroniu. Iar în alte pasaje, când s-ar referi la sclavi (Sat, • 70-71), Petroniu ar zeflemisi meditaţiile senecane asupra condiţiei servile. Chiar portretul lui Trimalchio ar încorpora, la modul ironic, material furnizat de Seneca23. Din punct de vedere cronologic, Satyricon-u\ este contemporan - sau aproape - cu scrisorile lui Seneca adresate lui Lucilius, unde, cum am arătat în alt capitol, cordubanul îl reproba pe Petroniu. Oricum, polemica dintre Lucan şi Seneca, pe de o parte, si Petroniu, pe de alta, indiferent cine ar fi început-o (probabil filosoful din Corduba), constituie una dintre trăsăturile literare esenţiale ale secolului I d.C.



Personajele romanului

Această polemică dezvăluie cu pertinenţă seriozitatea de profunzime a romanului petronian. Complexitatea discursului romanesc este strălucit ilustrată de structurarea personajelor Satyricon-uM. Fresca moravurilor se constituie prin şi pentru personaje, pentru antieroii romanului, deosebit de mobil,- de consistent, de dinamic construite, bogate în substanţă, atestând de fapt stupefianta capacitate de analiză psihologică a lui Petroniu. Fidel imanentismului epicureic şi caracterului problematizant al romanului, Petroniu le urmăreşte pas cu pas. Căci el îşi structurează viziunea romanescă la nivelul lor, înregistrează aproape ca un reporter modern feluritele lor experienţe. Regretatul savant britanic John Patrick Sullivan a descoperit, în comportarea antieroilor, o motivaţie psihanalitică: scopofilie şi exhibiţionism, atitudine de „voyeur"24. Ei urmăresc, efectiv cu o curiozitate de „voyeur"-i, tot ceea ce se întâmplă. însă conduita lor reliefează şi articularea materiei romaneşti, în funcţie de opţiuni epicureice şi rafinament monden, de credinţa în preţul clipei de faţă şi de problematizare.

Prin urmare, personajele Satyricon-u\ui observă realităţile ambiante şi sunt definite de conduita lor, adesea aberantă. Ele se dovedesc marginale şi marginalizate, fiind afectate de o criză puternică de identitate. Lumea în acelaşi timp le aparţine, însă totodată ea îi respinge. Esenţialmente picareşti, antieroii sunt adesea instruiţi şi născuţi liberi; Encolpius şi Ascyltos se autodefinesc drept

S-a susţinut că, în acest poem, Petroniu ar pastişa meditaţiile prozei senecane asupra vanităţii oamenilor şi dependenţei lor de soartă. De asemenea, romancierul ar parodia stilul tragediilor lui Seneca, mai cu seama cel din Agamemnon, vv. 406-457. în general, Petroniu ar ironiza exuberanţa stilistică neoasianistă a lui Seneca.

507

PETRONIU


intelectuali sau „oameni de litere", scholastici (Sat, 10, 6). Totodată, ei se dovedesc a fi problematici ori problematizaţi, inautentici sau mai degrabă ambigui, cum am arătat neclasificabili şi nu numai declasaţi. Nu pot fi caracterizaţi printr-un epitet, ca eroii homerici, fiindcă scapă oricăror încercări de a-i formaliza rapid. De altfel Encolpius realizează o adevărată Odisee, ca un revers comic al lui Ulise şi al lui Enea. Encolpius este un tânăr intelectual, trăind la marginea societăţii, un adevărat „beatnik avânt la lettre". El caută febril mijloace de trai, căci trăieşte din expediente, dar şi un cod de existenţă, încât nu se reduce deioc la postura de simplu martor ori de „raisonneur". Experienţele trăite îl dezvăluie în aceeaşi măsură ca pe personajele întâmpinate de ei. Este greu să înţelegem dacă, în realitate, n-ar fi decât un derbedeu imoral, un intelectual contestatar sau un romantic în căutarea iubirii adevărate. Nu evoluează Encolpius pe parcursul discursului romanesc? Probabil că trebuie răspuns afirmativ, căci într-un fel se comportă el ca talentat discipol al lui Agamemnon, într-altul ca un comentator maliţios al banchetului dat de Trimalchio şi cu totul în alt mod ca Polyaenos, pseudosclavul ghinionist în dragoste. Totodată, Encolpius naratorul romanului se opune lui Encoipius actorul principal ai tramei narative, Numele său are o semnificaţie, concomitent ironică şi licenţioasă: în greceşte enkolpios înseamnă „cel ţinut la sân" sau „drăguţul". De altfel aproape toate personajele Satyricon-uM poartă nume persiflante, asemănătoare celor aîe comediei paliiate: âskyltos, „neobositul" (în ale dragostei), gheiton, „vecinul", de fapt „amantul", eumolpos, „melodiosul" etc.

Antieroii, care îi însoţesc pe Encolpius, emerg structurat! după tipara similare. Trăiesc într-o nesiguranţă constantă; de aceea nu parvin să se realizeze decât pe plan erotic. Sexui constituie o sursă importantă a bucuriilor ş? irbulajiUor încercate de ei. îndeobşte apar ca escroci cinici, inteligenţi, dar ipocriţi şi egoişti. Totuşi, Ascylfos, veşnic în căutare de expediente facile, pare mai violent, mâl agresiv, pe când Giîon, copilul frumos, care pendulează înire Encolptus şi Ascyîîos, este mai Ipocrit, mai „femrne fatale". Vii, suplu construite, se probează personaj» episodice, cum sunt Quartilla, Lichas, Tryphaena, Circe. Principalele şntieraine feminine, Tryphaena şi Circe, trăiesc în marginea înaltei societăţi, căreia Fi aparţin prin naştere, căci sunt supuse unui proces de alienare marcat aberant, Tryphaena se comportă ca o aventurieră, care călătoreşte numai spre a căuta plăcerea şi, desigur, pentru a scăpa de aiienare. (Sat, 101. 5).

Strălucit configurat se înfăţişează Trimalchio, Foarte burlesc în multe privinţe, el este totuşi un om de afacen deosebit d© abil. Ambiguitatea nu este, aşadar, şi lotul său. Aspectul exterior conoteazâ grotescul acestui antlerou şi corespunde substanţei lui morale. Numai apariţia lui Trima!chio declanşează râsul intetectual'lor aventurieri, pentru ca se îmbracă strident, pretenţios şi esie ura.4 (Sat, 32, 2-4). Chiar şi defectele de pronunţie ale acestui fcsăîrân libert, pricinuite de o dentrţie proastă, de om bătrân, suni semnalate oe romancier85, Trinnaichio nu izbuteşte să depăşească marginaiitatea şi inautenticitaîea. Aparţine unei categorii sociale învestite cu un statut funeiarmente ambiguu. 3 rimaichio nu-şi găseşte locul în lume, caută să pară altceva decât ceea ce ?ealmenîe esîe. El încearcă să apară

508 -_


PERSONAJELE ROMANULUI

în postura de om de calitate, căci nu reuşeşte să guste cu mulţumire propria reuşită economică. Totuşi nu devine astfel decât fundamental mente caricatural. Lipsa de cultură şi de măsură se asociază cu alte defecte moral-intelectuale, ca prostia, îngâmfarea, ipocrizia, fanfaronada. Recită fragmente de vers vergilian, deşi nu cunoaşte cu adevărat limba latină şi comite gafe culturale irezistibile, încurcă legenda ciclopului din Odiseea, introduce absurd pe Hannibal în cucerirea Troiei, îl numeşte Hermeros pe Hercule, lui Patroclu îi spune Petraites: iar războiul troian ar fi avut loc între troieni şi parentini (Sat, 48, 7; 50; 52, 3; 59, 4). Trimalchio bravează şi proclamă competenţa sa nemărginită, într-un domeniu care îi era necunoscut, adică în cultură: „priceperea mea în asemenea lucruri n-aş vinde-o pentru tot aurul din lume" (Sat, 52, 3, trad. de Eugen Cizek). Totuşi, cel mai problematizat şi mai enigmatic antierou al Satyricon-u\ui es Eumolpus, poetul rătăcitor şi definitiv ratat. Ridiculizat şi el, corupător de minori şi escroc, Eumolpus denunţă cu înverşunare cupiditatea şi decadenţa moravurilor şi a culturii (Sat, 89, 2-l0). Totuşi, nu este el, printre altele, şi un dublet persiflant al lui Seneca? Credem că putem răspunde afirmativ la această întrebare, deşi răspunsul nostru nu epuizează bogata substanţă conotativă a acestui personaj. El este greu de formalizat într-un mod oarecare. Foarte pervers, dar plin de iluzii cu privire la virtuţile artei sale, Eumolpus este semi-nebun, căci se crede un Vergiliu, cu toate că nu are talent artistic. Eumolpus vădeşte un autentic talent de povestitor, de autor al unor excelente povestiri mileziene şi devine adesea purtătorul de cuvânt al romancierului. Ascultătorii exasperaţi ai poemelor sale vor să-l lapideze, însă el atestă o şiretenie şi o dibăcie remarcabile şi un umor imbatabil, când trebuie să mistifice şi să-şi asigure unele expediente, care îi realizează temporar îndestularea.


Umorul extravagant şi exuberant

Strategia compoziţională a romancierului nu ne poate apărea decât ca admirabilă. Naraţia la persoana întâi îi permite să se sustragă, cu o mirifică detaşare ironică, de discursul romanesc, pronunţat de Encolpius. Petroniu pare a condamna universul conturat de către discursul romanesc. Excepţie la valenţele normale ale acestui tip de discurs face doar declaraţia programatică mai sus menţionată, când romancierul îl dă la o parte pe Encolpius şi, în mod intenţional, cu ostentaţie, îşi precizează obiectele artei sale atât de fascinante. Joel Thomas a desluşit, în compoziţia romanului, patru modalităţi fundamentale de regrupare a imagisticii, în funcţie de viclenie sau de mascare a intenţiilor reale (ca în cazul relaţiilor între Encolpius, Ascyltos şi Giton), dar şi de deghizare (căci Eumolpus se travesteşte în naufragiat bogat), de quiproquo şi de manipulare, de jocul

limbajelor.

' "i- • ' -..•!!.•


509

PETRONIU


Umoru!, extravagant, aberant, dar şi exuberant, în fond expandat pe toate gamele posibile, impregnează întregul discurs romanesc. Cum am evidenţiat, el asigură contactul între structura de adâncime şi cea de suprafaţă a textului. Efectul intens, culoarea violentă se nasc uneori din desfăşurarea intrigii romaneşti, însă, în cele din urmă, se dizolvă în râs ori măcar în surâs. „Tragedia" se transformă în melodramă şi eşuează lamentabil. Disputele aprige dintre Encolpius şi Ascyltos se sparg în vorbe de spirit, care destind brusc acţiunea. Indignat de trădarea lui Ascyltos şi a lui Giton, Encolpius pleacă să-i omoare. Pe faţă i se citeşte mânia, dar o întâlnire incidentală cu un biet borfaş destramă orice hotărâre serioasă: la cea dintâi somaţie, „viteazul" Encolpius predă tremurând spada (Sat, 82, l-4). Cedează destul de iute şi momentele de „suspense", cum ar fi bătăliile de pe corabie. Salvat din naufragiu, Encolpius zăreşte un cadavru plutind în voia talazurilor, încât deapănă gânduri elevate asupra fragilităţii existenţei umane. Totuşi, când înţelege că pe valuri plutea leşul lui Lichas, duşmanul său, Encolpius se bucură şi melancolia se transformă în râs {Sat, 115, 7-20).

Petroniu îşi învesteşte umorul cu multiple efecte incantatorii şi îl extinde, cum am arătat, pe toate registrele: de la deriziunea crudă, la ironia densă, de la maliţia amară, din „nuvela" matroanei din Efes, până la grotescul deformat al falsei înmormântări a lui Trimalchio sau al aventurilor erotice, încercate de Encolpius-Polyaenos. Absurdul cel mai evident nu lipseşte din numeroase pasaje ale romanului. Petroniu face pe cititor să zâmbească, însă adesea prilejuieşte râsul gros, suculent, chiar sardonic. Faţă de tensiunile vremii, de criza de valori, de aventurile funambuleşti ale antieroilor săi, Petroniu ripostează prin râs, prin comic dezlănţuit, prin burlesc neţărmurit, în maniera celui mai autentic expresionism. Astfel se justifică, măcar parţial, impactul în Satyricon al râsului şocant, crud şi al licenţiosului, căci abundă detaliile obscene şi scatologice. De fapt, Petroniu revalorizează tradiţiile comicului italic, oţetului şi sării italice. Comicul eliberator, adică susceptibil să elibereze, datorită mânuirii deriziunii sau devalorizării unei ordini morale desuete, constituie un autentic contrapunct al căutării eroice, odinioară practicate de Vergiliu în Eneida. Parodia desacralizantă şi iconoclastă ripostează de altfel situaţiilor esenţiale, pe care le consacrase eposul eroic. Am arătat, mai sus, cât de importante sunt relaţiile parodizante cu epopeea.

Surprizele comice apar frecvent în scenariul romanesc. Unele dintre ele sunt aranjate ca surprize de personaje, mai ales de Trimalchio, şi devin comice prin absurditatea lor. Libertul îmbogăţit reliefează propensiune accentuată pentru ceea ce se califică drept „le trompe l'oeil". In felurile de mâncare, servite la banchet, abundă găinile şi ouăle false, care sunt desăvârşit executate, ca să dea impresia realităţii. Trimalchio îşi organizează banphetul ca un spectacol. De altminteri, înainte de desert, tricliniul se transformă într-un veritabil amfiteatru: podeaua este curăţată, ca în Circul din Roma. Foarte numeroase se învederează a fi surprizele făurite de elaborarea însăşi a intrigii, unde imprevizibilul şi suspensul interced frecvent. Encolpius perorează vehement, dar constată pe neaşteptate fuga lui Ascyltos din şcoală: vrea să nimerească la hanul unde locuia, însă se trezeşte într-un lupanar (Sat, 6-7). Câteodată, surpriza ţâşneşte strălucitor dintr-un calambur şi adoptă modalitatea quiproquo-ului. Encolpius aude de un embasicet, aşteaptă o cupa, pentru a se pomeni cu un dansator desfrânat (Sat, 23-24). Rupturile de situaţie presară discursul romanesc şi se adecvează, în fond, rupturii personajelor de mediul în care se simt alienaţi26.

510 -


SCRIITURA

Scriitura

într-adevăr scriitura apare structurată astfel încât să declanşeze permanent efectul comic. Autentice hiperbole burleşti, ironii, calambururi, expresii familiare şi proverbiale, citate din poeţii celebri, de regulă parodiaţi, sunt amplu folosite de Petroniu spre a stârni râsul. întrucât comicului de situaţie îi corespunde cel de limbaj.

Interesante se dovedesc a fi hiperbolele şi jocurile de cuvinte. într-una din tăvile servite în timpul banchetului dat de Trimalchio, abundă sosul de peşte numit garum piperatum. Dar, în acest sos, peştii înoată ca într-un eurip (Sat, 36, 3). Hiperbola comică apare ca manifestă, indiferent dacă Petroniu se referă la canalele care irigau grădinile romane şi despărţeau arena de gradene la circ sau la strâmtoarea ce separa Eubeea de Attica: de unde şi numele dat canalelor romane. Calambururile burleşti proliferează în Satyricon. Trimalchio susţine că posedă vase autentice de Corint, fiindcă numele meşterului, care i le fabrica, era Corinthus {Sat, 50, 2-4). Când strigă „taie", cârpe (Sat, 36, 5-8), cu acelaşi cuvânt Trimalchio cheamă sclavul însărcinat să taie mistreţii la masă şi îi indică sarcina lui, dat fiind că forma în cauză putea constitui atât un vocativ al substantivului (Carpus), cât şi un imperativ al unui verb (cârpo, -ere, care înseamnă „a tăia"). Acest „taie", aşa cum s-a arătat, semnalizează faptul că banchetul lui Trimalchio dobândeşte două dimensiuni: una culinară şi alta ludică27. Cum am arătat mai sus, sclavul Massa recită detestabil stihuri din Eneida, în care amestecă versuri provenite din atellane. Encolpius observă că aceasta a fost prima oară când marele mantuan i-a zgâriat urechile (Sat, 68, 5). Astfel, Petroniu rămâne credincios poeticii elaborate în capitolul 132. El creează o „noutate", un discurs literar de un gen nou, întemeiat pe comic mărturisit şi pe sinceritate, pe simplitatea operei sale incantatorii: nouae simplicitatis opus. Limbajul Satyricon-u\u\ rămâne loial antimitului. Noutatea şi simplicitatea poeticii explicite oglindesc concomitent imanentismul antimitului, ficţiunea pură, limbajul comic, ostentativ antiretoric.

Acest limbaj comic diferă de la personaj la personaj şi serveşte caracterizării antieroilor. Admirator al clasicilor, Petroniu purcede de la conştiinţa unei limbi clasice cristalizate şi chiar matematizate, însă şi de la cunoaşterea adâncă a exprimării familiare, pentru a genera un limbaj foarte variat, voit eteroclit, care ilustrează caracterele personajelor: el a fost fericit comparat cu cel practicat de James Joyce28. în realitate, analogia dintre Petroniu şi Joyce poate fi extinsă asupra structurii operelor lor - Ulysses şi Satyricon (în pofida clasicismului teoretic, arborat de Petroniu, care însă valoriza filoane expresioniste) -, asupra meditaţiei comune, la ambii implicite, ce se referă la condiţia umană. Limbajul lui Petroniu pendulează între lirismul graţios, elegant şi exprimarea pură - câteodată aproape oratorică, precum în unele versuri, cum sunt cele care descriu părul Circei (Sat, 131, 8), şi în tiradele iniţiale ale lui Encolpius şi Agamemnon - şi conversaţia

511


PETRONIU
sugestivă, populară şi colorată cu vulgarisme sau expresii proverbiale. Nu lipsesc solecismele, lot al liberţilor participanţi la banchetul dat de Trimalchio. Totuşi nici limba lui Encolpius şi Eumolpus nu este ciceroniană, pentru că frazele sunt relativ scurte. Enunţurile lor traduc privilegierea vorbirii directe, slab matematizate (oratio reda), şi comportă anumite expresii colocviale, întrucât reproduc parţial exprimarea orală a intelectualilor epocii. Pe de altă parte, nici limbajul liberţilor nu echivalează perfect cu latina vulgară a vremii sau cu varianta acesteia, vorbită de străinii de origine greco-orientală. Exprimarea liberţilor, presărată cu vulgarisme, mimează, sugerează felul de a vorbi al oamenilor din categoria lui Trimalchio. John Patrick Sullivan a arătat că, în roman, se pot distinge trei modalităţi de exprimare: o „vorbire urbană", sermo urbanus (utilizată în conversaţiile lor obişnuite de Encolpius, Eumolpus şi de alţi intelectuali ori pseudo-intelectuali), o „vorbire plebeiană", chiar argotică, sermo plebeius (mimată de liberţii din banchetul lui Trimalchio) şi o „vorbire literară", sermo litterarius, în care se realizează eleganţa şi corectitudinea manifestă a digresiunilor asupra culturii şi a unor pasaje în versuri29. Oricum, varietatea limbajului reliefează nu numai clasicismul teoretic al romancierului, ci şi gustul inovaţiei.

în Satyricon abundă proverbele ca „o mână spală pe alta" sau „cel ce a fost broască, acum e rege", ca şi sintagme sau termeni greceşti, inseraţi în textul latin ca phantasia, „vis", sau sophos, „formidabil" (în contextul respectiv, Sat., 40, 10). Abundă şi cuvinte triviale, ca lupatria, literal „lupoaică", dar cu valoarea lui „căţea" în româneşte, matus, „idiot", etc. în plin discurs popular, se impun sufixele -ix şi -ax, ca în termeni ca abstinax, „sobru", sau miscix, „schimbător". Ca şi diminutive, de asemenea specifice exprimării colocviale, ca homuncio, „omuleţ", matella, „oliţă", catella, „căţeluşă", chiar misella, „sărmânică". Interesante sunt sintagme ca non mica, „nici o bucăţică", întrucât cuvântul românesc nimic provine din ne mica. Erorile liberţilor, implicit ironizate de Petroniu, ilustrează cultura lor rudimentară şi obârşia lor orientală, precum şi noile tendinţe care îşi făceau loc în latjna vorbită a epocii'.

Limba vorbită de liberţii Satyricon-ului ajută la cunoaşterea latinei vulgare, deşi nu o ilustrează cu maximă fidelitate. Totuşi, prea frecvent, lingviştii au tratat limbajul romanului ca o colecţie de exemple ale limbii vorbite. Exprimarea personajelor este foarte funcţională, întrucât se integrează structurii de ansamblu a Satyricon-uM, concomitent unitare şi complexe30. Limbajul antieroilor serveşte diferenţierii lor, caracterizării unui anumit mediu uman, declanşării râsului, realizării unei viziuni imanentiste şi problematizante a lumii. Acest limbaj extinde la nivelul lingvistic fresca socio-morală pe care o structurează Petroniu. Metrica din versuri este variată, suplă. Romancierul privilegiază hexametrii dactilici şi distihurile elegiace.

" Trimalchio şi trabanţii săi zic caelus, „cer" (şi nu caelum), fatus, „destin" (şi nu fatum), uinus, „vin* (şi nu uinum). Deruta lor era înlesnită de pierderea desinenţelor în latina vorbită, de confuzia genurilor şi cazurilor. Apar şi forme ca loquere, „a vorbi" (în loc de loqutj. Amuzante şi totodată relevante sunt pleonasme ca foras exierit, „să iasă afară" ori dezacorduri ca faciatur... et trie/inia, .să se facă şi sufragerii" (ca „e şi sufragerii"!). Sub influenţa sintaxei populare, propoziţia interogativă indirectă apare câteodată construită cu indicativul, acuzativul cu infinitiv este evitat, indicativul emerge în propoziţii consecutive şi concesive, unde conjunctivul era obligatoriu în latina corectă.

512

CONCLUZII



Yüklə 2,43 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   54




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin