Eugen cizek istoria literaturii latine

Tematica epistulelor pliniene
Primele nouă cărţi ale epistulelor pliniene cuprind 247 de scrisori, adresate diferiţilor prieteni. Au fost probabil publicate de autor însuşi, între 97 şi 110 d.C, care şi-a dedicat întreaga culegere cavalerului Gaius Septicius Clarus, membru important al cercului plinian şi viitor prefect al pretoriului. Cartea a zecea încorporează corespondenţa între Pliniu şi Traian şi a apărut postum. Unele scrisori sunt anterioare misiunii lui Pliniu în Bithynia; dar cele mai multe au fost scrise după sosirea lui în Asia şi în legătură cu problemele întâmpinate de autor în provincia respectivă.

Tematica primelor nouă cărţi de epistule se prezintă ca foarte variată. Ea ilustrează viaţa romană a epocii, mai ales cea socială, alcătuită într-o vastă frescă, ca şi reacţiile personale ale autorului la împrejurările în care era implicat. Scrisorile pliniene traduc mai cu seamă caracterul autorului lor şi configurează un model social de umanitate, întemeiat pe cultură literară şi pe un comportament senatorial, preconizat de Traian, care dorea cooperarea cu exponenţii primului ordin al statului. Prevalează efortul lui Pliniu de a transforma viaţa într-o academie literară, discursul mental al unui literat pasionat, şef de cerc cultural-politic¹³. încât, în această corespondenţă, se conturează un univers literar, cu toate că opera în cauză este mai apropiată de referent decât satira şi parasatira. Căci scrisorile pliniene aproape că echivalează cu articole de gazetă şi acoperă toate domeniile vieţii sociale şi culturale: ceea ce nu le împiedică să constituie uneori mici poeme în proză¹⁴. Patru domenii par a fi fost privilegiate de corespondenţa pliniană: viaţa socială şi economică, viaţa culturală, personajele epocii, problema creştinismului.

Pliniu se referă la cele mai felurite probleme, privind dezbaterile judiciare, deliberările senatului, recitaţiile şi probleme morale şi literare: descrie opere de artă, vile, peisaje şi se referă la existenţa a numeroase personaje ale epocii. Senatorul scriitor încurajează activitatea literară a prietenilor săi şi exprimă clar preocupările unui şef de cenaclu. S-a arătat că printre cei 99 de prieteni ai lui Pliniu, menţionaţi de el însuşi, figurează 6 senatori, proveniţi din vechile familii aristocratice, 21 de cavaleri sau senatori de origine ecvestră, 72 de persoane de obârşie necunoscută, proveniţi probabil tot din ordinul ecvestru ori din burghezia municipală. Majoritatea lor zdrobitoare provenea din nordul Italiei sau din Gallia Narboneză. în altă ordine de idei, trebuie menţionat că pe Pliniu îl preocupă diferenţa între istoriografie şi oratorie sau specia literară a epistulelor (Ep., 5, 8, 9-l0; 6, 20, 20). îl admiră fervent pe Cicero, „Marcus al nostru", Marcus noster(Ep., 1, 2, 2-4) şi declară foarte limpede: „eu unul, am adăugat, mă străduiesc să rivalizez cu Cicero şi nu mă mulţumesc cu elocinţa vremurilor noastre; căci socot o mare prostie să nu-ţi alegi cele mai bune modele, când vrei să imiţi" (Ep., 1, 5,12-l3, trad. de Liana Manolache; vezi şi 3, 21, 4; 4, 8, 4). Prin urmare, în calitate de corifeu al celui de-al doilea clasicism, Pliniu vrea să rivalizeze cu Cicero, protagonistul prozei primului clasicism! El preferă stilul amplu, plin şi rotund, celui concis {Ep., 1, 20). Pliniu este un clasicizant şi un ciceronizant, dar adaptat timpului său: „sunt dintre aceia care admiră antichitatea, dar nu dispreţuiesc, cum fac unii, talentele din vremea noastră. Căci nu e adevărat că natura, ca şi cum ar fi istovită şi secătuită, nu mai creează nimic vrednic de laudă" (Ep., 6, 21, 1, trad. de Liana Manolache). Deci Pliniu, ca şi magistrul său Quintilian, crede ferm în posibilitatea redresării şi dezvoltării literaturii sau oratoriei epocii sale. Reprobă însă elocinţa moale, prea asianică, a unor avocaţi din tribunalele centumvirilor (Ep., 2, 14, 12) şi opinează, întocmai ca personajele lui Petroniu şi Tacit, că tinerii primesc o

544
TEMATICA EPISTULELOR PLINIENE

pregătire prea sumară, rapidă şi unilaterală (Ep., 2,14, 2-4). Pe de altă parte, îl admiră pe retorul Isaios pentru bogăţia vocabularului şi uşurinţa cu care improvizează (Ep., 2, 3). De asemenea admite o scriitură elevată, chiar sublimă, care să nu ignore surpriza şi riscul {Ep., 9, 26, 4). Totodată Pliniu schiţează un vibrant elogiu al lui Silius Italicus, cu toate că recunoaşte că nu strălucea prin talent (Ep., 3, 7), ca şi lui Marţial (ibid, 3, 21) şi sprijină cariera lui Suetoniu, pe care îl încurajează să publice (ibid, 1,18; 24; 3, 8; 5, 10; 10, 94).

Pliniu întreţine un schimb susţinut de scrisori cu Tacit, vioara a doua a cercului său cultural-politic. Numeroase probleme survin în scrisorile trimise lui Tacit, pe lângă cele ale optimizării stilului literar în general! îi descrie prietenului său erupţia Vezuviului şi moartea unchiului său (Ep., 6,16 şi 20), de care Tacit avea nevoie pentru alcătuirea Historiilor, îi citeşte şi corectează Dialogul despre oratori (ibid., 7, 20) şi, la rândul său, îi trimite lucrări, pe care acesta să le revizuiască, căci viitorimea va conserva amintirea prieteniei strânse, care îi lega (ibid., 7, 20, 2). Admiraţia lui Pliniu faţă de Tacit sporeşte după a doua lectură a Historiilor (Ep., 8, 7, 1; 9, 14). Ca şi Quintilian şi Tacit, Pliniu pare a fi un adept al Noii Academii. De aceea el afirmă: „nu greşeşte orice om câteodată? Unul îşi îngăduie o slăbiciune, altul alta" (Ep., 9, 12, 1, trad. de Liana Manolache).

Pliniu nu neglijează problemele politice nici în scrisori, unde militează permanent pentru concordia dintre împărat şi senat, între limitele statornicite de autoritarismul lui Traian. la atitudine clară împotriva represiunilor antisenatoriale, întreprinse de Domiţian şi de complicii lui, ca şi, desigur, în favoarea victimelor terorii dezlănţuite de ultimul dintre Flavieni, adică pentru eroii opoziţiei stoice, ca Helvidius Priscus, Arulenus Rusticus, lunius Mauricus etc. (Ep., 1, 14; 9, 13). Admiră atitudinea Arriei, care dăduse exemplu înălţător soţului ei, condamnat la sinucidere obligată, când îşi înfipsese pumnalul în piept, şi apoi îl întinsese soţului ei, exclamând „Nu doare, Paetus". Totuşi, în pofida relaţiilor sale personale foarte strânse cu exponenţii opoziţiei intransigente antifiaviene şi admiraţiei pe care o nutrea faţă de conduita lor, în aceeaşi scrisoare Pliniu recomandă un comportament politic mai suplu, conciliant faţă de autoritarism, şi se detaşează de optica politică asumată cândva de eroii stoicismului intolerant (Ep., 3, 16, 6).

Pe de altă parte, Pliniu nu ignoră nici politica externă a Romei. El dă îndrumări literare prietenului său Caninius Rufus, care îşi propunea alcătuirea unei epopei consacrate războaielor dacice. După ce constată virtualităţile literare ale materialului furnizat de aceste războaie, Pliniu consemnează diversele aspecte ale campaniilor romane în Dacia, ca şi rezistenţa eroică a lui Decebal. îi precizează, aşadar, lui Caninius: „vei vorbi despre fluvii noi, lăsate să curgă pe pământuri, despre noi poduri aruncate peste râuri, despre tabere militare căţărate pe povârnişurile munţilor, despre un rege alungat din capitala sa, izgonit chiar din viaţă, dar care nu şi-a pierdut defel speranţa" (Ep., 8, 4, 2)¹⁵.

Desigur, Pliniu se manifestă ca un cronicar complet al Romei epocii sale™. Dar, în acelaşi timp, el îşi reliefează, cu lux de amănunte, propriul program cotidian de existenţă; la Roma - printre multiplele obligaţii civice şi mondene,

545

QUINTILIAN Şl PLINII) CEL TÂNĂR

inclusiv cu prilejul numeroaselor recitaţii, al proceselor, şedinţelor senatului sau intervenţiilor în favoarea unor prieteni -, la ţară, în vilele sale. Ca într-un film foarte realist, îl vedem cum se odihneşte, vânează, scrie sau citeşte. Se plânge insistent că ocupaţiile din Capitală îi răpesc prea mult timp şi nu-i permit să se dedice suficient activităţilor literare (Ep., 1,9). Totodată, epistulele scot în, evidenţă optimismul funciar al lui Piiniu, seninătatea lui lăuntrică, care nu putea decât să placă unui împărat ca Traian, promotorul concilierii politice interne. Piiniu evocă mai ales aspectele agreabile din viaţă şi alege ceea ce este bun şi pilduitor în epoca sa. Totodată s-a arătat că Piiniu se gândeşte adesea la imaginea pe care o transmitea posterităţii, că evită, în corespondenţa lui, ceea ce era prea banal¹⁷, în ansamblul scrisorilor pliniene, corespondenţa purtată cu Traian (121 de " epistule) formează un capitol autonom, foarte interesant. în primul rând, figurează aici şi scurte bilete trimise de împărat însuşi lui Piiniu. Primele 14 scrisori sunt anterioare misiunii bithyniene a lui Piiniu. Dacă prima dintre ele datează din 98 d.C. şi îl felicită pe împărat pentru accesul la domnie (Ep., 10, 1), ultima, adică a paisprezecea, glorifică victoria dobândită de Traian în primul război dacic şi datează din 102 sau 103 d.C: „aduc felicitări, cel mai bun dintre împăraţi, victoriei tale foarte însemnate, foarte frumoase şi foarte vrednice de tradiţiile străbune şi, în numele tău şi în cel al statului; rog pe zeii nemuritori ca toate gândurile tale să aibă o desăvârşire tot atât de fericită, pentru că gloria imperiului se înnoieşte şi sporeşte datorită virtuţilor tale atât de strălucite" {Ep., 10, 14)¹⁸. Este întâmplător faptul că acest grup de scrisori începe şi se încheie cu felicitări aduse lui Traian? Credem că trebuie să răspundem negativ. Oricum, cele mai multe scrisori din cartea a zecea privesc experienţa lui Piiniu ca guvernator al Bithyniei. Piiniu îl informează pe împărat asupra problemelor cu care era confruntat şi îi cere îndrumări chiar pentru rezolvarea detaliilor mărunte ale administraţiei sale, cum ar fi deteriorarea unui teatru şi a unui gimnaziu. Două scrisori celebre se referă la creştini, destui de numeroşi în Bithynia. Piiniu este primul autor latin păgân care atestă progresele înregistrate de credinţa creştină. Totodată, el reprimă creştinismul sub presiunea fanatismului păgân. Traian cere pedepsirea celor dovediţi creştini, deoarece consideră că ei nu se pot integra modului de viaţă şi de gândire tradiţional al Imperiului, dar preconizează indulgenţa faţă de ' cei ce-şi abjură credinţa cea dreaptă şi interzice utilizarea denunţurilor anonime faţă de adepţii noii religii (Ep., 10, 97). Anumite scrisori relative la pregătirea războiului împotriva părţilor au fost eliminate sau amputate, astfel încât să devină aproape obscure (Ep., 10, 27; 28; 63; 64; 67). în sfârşit, una dintre scrisori narează aventurile libertului roman Callidromus, luat prizonier de daci, în cursul primului război, purtat împotriva romanilor, şi trimis de Decebal în dar, ca sclav, părţilor, cu prilejul unei ambasade, care urmărea înjghebarea unei mari alianţe antiromane (Ep., 10, 74). Callidromus urma să-l informeze personal pe Traian de tot ce văzuse în statul pârtie.

546

TEMATICA EPISTULELOR PLINIENE

Chiar dacă răspunsurile lui Traian sunt nu numai concise ci şi seci, traducând faptul că împăratul părea plictisit de insistenţa lui Pliniu asupra măruntelor detalii ale administraţiei Bithyniei, explicaţia că Pliniu guverna timorat nu pare a elucida numeroasele cereri de îndrumări, care emerg în cartea a zecea a epistulelor pliniene¹⁹. Pliniu c.iultâ atât de frecvent pe împărat, în privinţa guvernării Bithyniei, pe de o parte fiindcă era foarte ataşat de Traian şi pentru că autoritarismul imperial, potenţat masV. reclama ca un principe, chiar „liberal", precum cel de-al doilea dintre Antonini, să controleze şi să dirijeze întreaga administraţie statală; iar, pe de alta, deoarece Bithynia era, cum am arătat mai sus, una dintre bazele campaniei împotriva părţilor, cu grijă pregătită.

Stilul corespondenţei literare pliniene

însuşi Pliniu îi mărturiseşte lui Septicius Clarus că şi-a revizuit scrisorile, trimise prietenilor, în vederea publicării şi că a selectat din masa de epistule reale, pe cele scrise „mai îngrijit", accuratius. Nu va respecta ordinea cronologică a expedierii scrisorilor autentice, deoarece nu redactează o operă istoriografică. Va publica epistulele, după cum le va avea în mână (Ep., 1,1). Astfel, el defineşte o adevărată poetică a modalităţii sale epistulare. Totuşi unii savanţi au considerat că forma epistulara ar fi fictivă, că de fapt scrisorile pliniene ar constitui epigrame în proză, înrudite cu cele compuse în versuri de Marţial, dedicate unor prieteni ai autorului şi nu expediate lor, că ar forma un manus! hărăzit elitei socio-intelectuale a vremii. Dimpotrivă, alţi exegeţi opinează că e vorba de o corespondenţă foarte reală. Un punct de vedere intermediar, la care ne raliem şi noi, sugerează că Pliniu a selecţionat în vederea publicării numai anumite părţi din scrisorile autentice, astfel încât fiecare scrisoare să comporte un singur subiect şi să se structureze în jurul unui eveniment bine determinat, în ciuda varietăţii tematice excepţionale a întregului corp epistular. Numai moartea lui Pliniu cel Bătrân a fost narată în două epistule diferite. Astfel încât remanierea pliniană a ajuns să transforme aceste scrisori în „concentrate" rafinat şlefuite aproape ca un poem parnasian. De altfel, deşi se susţine, în general, că măcar scrisorile din cartea a zecea ar fi absolut autentice şi nerevizuite în vederea publicării, noi am constatat şi aici anumite remanieri ale corespondenţei reale. Căci cum s-ar explica altfel că epistulele prebithyniene încep şi se sfârşesc prin felicitări şi că au fost modificate scrisorile referitoare la piepararea războiului pârtie? Dar, dacă Pliniu nu şi-a publicat epistulele, cum le scrisese prietenilor, şi n-a urmat exemplul lui Cicero, remanierea sa trebuie să fi fost mai puţin profundă decât cea practicată de Seneca²⁰.

Fără îndoială, scrisorile pliniene sunt migălos structurate şi cizelate. Secţiunile fiecărei scrisori apar precis delimitate, în paragrafe, formând adevărate unităţi, care corespund, în poezie, strofelor. Pot fi astfel identificate intertextualităţi între tehnica epistulara pliniană şi poezia callimahiană sau tradiţia retorică²¹. Pliniu alternează, cu iscusinţă, descripţiile clare, naraţiile şlefuite şi chiar portretele precise ale unor personaje, ca Regulus {Ep., 1, 5) sau Pliniu cel Bătrân (ibid, 3, 5). Tonul scrisorilor pendulează între duioşie meditativă, graţie ironică şi chiar sarcasm. Nu lipsesc anecdotele savuroase, precum cea care relatează distracţia juristului lavoienus Priscus. Cu prilejul unei recitaţii obositoare, poetul Passenus Paulus îşi începuse lectura publică prin „Prisce, vrei..." lavoienus Priscus, neînţelegând că poetul se adresase unui personaj al lui şi crezând că este vorba de el însuşi, exclamă: „dar eu nu vreau nimic" (Ep., 6, 15, trad. de Liliana
547

QUINTILIAN Şl PLINIU CEL TÂNĂR

Manolache). Confuzia este realmente amuzantă: Priscus uitase de ficţiunea recitaţiei.

Desigur, lui Pliniu îi lipsesc densitatea emoţională şi vibraţia dramatică. însă se exprimă cu maximă limpezime, elegant şi dezinvolt. în mai multe rânduri, recomandă epistolografiei un stil clar şi concis. De fapt, în epistule, el practică un limbaj alegru, mai oral şi mai concis decât cel vehiculat de Panegiric. Vocabularul plinian evidenţiază privilegierea simetriei, echilibrului, graţiei încântătoare. Puţine cuvinte şi conotaţii apar ca străine lexicului preferat de autorii primului clasicism. Fireşte, Pliniu recurge uneori la figuri retorice. Sintaxa este clasică. Frazele sunt scurte, câteodată eliptice, relevând preeminenţa parataxei şi a coordonării. Clasicismul plinian se traduce şi prin adecvarea scriiturii la subiect, datorită utilizării unor tuşe uşoare. Stilul nou preconiza scriitura omogenă, indiferent de subiect, pe când clasicismul recomanda modificarea expresiei literare în funcţie de materia tratată. Când narează faptele infamante ale lui Regulus (Ep., 2, 20), Pliniu privilegiază stilul viu, rapid, aproape în tehnica fabulei mileziene. Iar când invocă motive alexandrine şi conceptul de glorie, el utilizează un vocabular mai elevat şi o frază mai „nobilă", în congruenţă cu subiectul ales (Ep., 3, 16). în orice caz, dacă în primele nouă cărţi de scrisori, Pliniu privilegiază parataxa, în epistulele trimise lui Traian nu poate fi evitat stilul hipotactic, expresiile de deferentă şi formulele stereotipizate. în general, Pliniu pare a fi preferat anumiţi termeni abstracţi, adjectivele în -osus, anumite adverbe rare²². în orice caz, din toate punctele de vedere, Epistulele par mai performante decât Panegiricul.

Receptare şi concluzii asupra lui Pliniu

Cum am arătat, Panegiricul a realizat o specie nouă în literatura latină, care va fi ilustrată de mai mulţi retori ai secolului al IV-lea d.C. Iar autori ca Fronto, Symmachus şi Sidonius Apollinaris au utilizat experienţa pliniană în materie de epistolografie literară. Reflecţiile lui Pliniu asupra relaţiilor dintre dreptul natural şi monarhia absolută au influenţat doctrinele regilor Franţei, mai ales începând cu Jean Bodin.

în limba română, au apărut mai multe traduceri ale operelor lui Pliniu. Prima tălmăcire integrală se datorează Lianei Manolache şi a fost publicată în 1977. Autorul acestui volum a studiat în mai multe rânduri numeroasele informaţii furnizate de Pliniu cel Tânăr cu privire la războaiele romanilor cu dacii²³.

Deşi „om nou", Pliniu şi-a însuşit perfect mentalitatea aristocraţiei senatoriale a vremii. Totodată, el a sprijinit activ potenţarea autoritarismului, chiar precaut, în relaţiile cu senatul, pe care îl statua Traian. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că, în scrisorile adresate împăratului, Pliniu i se adresează frecvent, spunându-i „stăpâne", domine (la vocativ). Pe de altă parte, Pliniu a condus cel

548

RECEPTARE Şl CONCLUZII ASUPRA LUI PLINIU

mai activ, cel mai fertil cerc cultural-politic al secolului al Il-lea d.C, unde se vehiculau modelele de gândire ale Noii Academii probabiliste. Discursul literar plinian traduce caracterul unui scriitor scutit de frustrări şi de complexe, optimist, încrezător şi blând. S-a opinat adesea că, dacă prietenul său Tacit descoperea răul, acolo unde el nu se afla, Pliniu decela binele, unde se găsea răul. Nu a practicat o artă densă şi viguroasă, dar s-a exprimat cu claritate, acurateţe, într-un stil suplu, adaptat subiectului tratat.

BIBLIOGRAFIE: Etienne AUBRION, „La correspondance de Pline le Jeune. Problemes et orientations actuelles de la recherche", Aufstieg und Niedergang der romischen Welt, II, 33, 1, Berlin - New York, 1989, pp. 304 şi urm.; Constantin BALMUŞ, De Quintiliani fontibus graeds, laşi, 1927; G.C. BIANCA, La pedagogia di Quintiliano, Padova, 1956; Eugen CIZEK, Istoria literaturii latine. Imperiul, partea I, Bucureşti, 1975, p. 279-295; partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 4l-64; „Pliniu cel Tânăr despre războaiele dacice ale lui Traian", Romano-Dacica. II. Izvoarele antice ale istoriei României, Bucureşti, 1989, pp. 129 şi urm.; Jean COUSIN, âtudes sur Ouintilien, 2 voi., ed. a 2-a, Amsterdam, 1967; P.V. COVA, La critica letteraria di Plinio ii Giovane, Brescia, 1966; F. GAMBERLINI, Stylistic Theory and Practice in the Younger Pliny, Hildesheim - Ziirich - New York, 1983; Anne-Marie GUILLEMIN, Pline et la vie litteraire de son temps, Paris, 1931; Istoria literaturii latine (14-l17 d.C), Bucureşti, 1982, pp. 458-498; X. JACQUES - J. VAN COTEGHEM, Index de Pline le Jeune, Bruxelles, 1965; George KENNEDY, Quintilian, New York, 1969; A.D. LEElvîAN, Orationis Ratio. Teoria e pratica stilistica degli oratori, storici e filosofi latini, trad. italiană de Gian Carlo GIARDINA - Rita CUCCIOLI MELLONI, Bologna, 1974, pp. 395-465; Rene MARTIN - Jacques GAILLARD, Les genres litteraires a Rome, 2 voi., Paris, 1981,1, p. 184; II, pp. 179,186-l87; 208-210; 223-226; Theodor MOMMSEN, Etudes sur Pline le Jeune, trad. franceză, Paris, 1873; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 667-668; 67l-674; 717-724, Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 643-674; Rome et nous. Manuel d'initiation â la litterature et â ia civilisation latines, Paris, 1977, pp. 185-l88; A.N. SHERWIN - WHITE, The Letters of Pliny. A Historical and Social Commentary, Oxford, 1966; Ladislav VIDMAN, Etudes sur la correspondance de Pline le Jeune avec Trajan, Praha, 1960; L. WINNICZUK, „Urbanitas nelle Leftere di Plinio ii Giovane", Eos, 56, 1966, pp. 198 şi urm.

549

QUINTILIAN Şl PLINIU CEL TÂNĂR

'-'A .k .■,"'• '- ;-

NOTE

1. Pentru viaţa şi opera lui Quintilian, vezi Jean COUSIN, „Problemes biographiques et litteraires

relatifs â Quintilien", Revue des Etudes Latines, 9, 1931, pp. 62-76; Etudes sur Quintilien, 2 voi., Paris, 1936; M.St.A. WOODSIDE, „Vespasian's Patronage of Education and the Arts", Transactions of the American Philological Associations, 73,1942, pp. 123-l29; George KENNEDY, Quintilian, New York, 1969, pp. 1l-30; Măria HETCO, Studiu introductiv la Quintilian, Arta oratorică, 2 voi., Bucureşti, 1974,1, pp. V-XXI; Rene MARTIN - Jacques GAILLARD, Lesgenres littâraires a Rome, 2 voi., Paris, 1981, II, p. 179; Eugen CIZEK, „Quintilian", Istoria literaturii latine (14-l17 d.C), Bucureşti, 1982, pp. 458-461.

2. Vezi Anton D. LEEMAN, Orationis Ratio. Teoria e pratica stilistica degli oratori, storici e filosofi latini,

trad. italiană de Gian Carlo GIARDINA - Rita CUCCIOLI MELLONI, Bologna, 1974, p. 393; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, p. 673 preciza: „II De causis corruptae eloquentiae aveva presentato i suoi odi e l'insieme di quel che gli riusciva agradito, l'lnstitutio presentava i fondamenti della sua fede e i suoi amori".

3. în această privinţă, vezi Nicolae I. BARBU, Istoria literaturii latine de la 69-47 d.C, Bucureşti, 1962,

pp. 28l-283; G. KENNEDY, op. cit, pp. 3l-54; Măria HETCO, op. cit, pp. XXII-XXVI; Alain MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome et nous. Manuel d'initiation â la litterature et â la civilisation latines. Paris, 1077, p. 186 (care evidenţiază punerea în cauză a noţiunii însăşi de educaţie şi conceperea formării oratorului ca un veritabil ciclu de educaţie).

4. Pentru esenţialul mesajului emis de Quintilian, vezi G. KENNEDY, op. cit, pp. 54-l00; 123-l32; dar

şi A.D. LEEMAN, op. cit, pp. 393-423; E. CIZEK, „Quintilian", Istoria literaturii latine, pp. 46l-468; A. MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome et nous, pp. 185-l86; Pierre GRIMAL, Tacite, Paris, 1990, pp. 45; 155-l56.

5. Pentru discursul critic al lui Quintilian asupra literaturii antice, vezi G. KENNEDY, op. cit, pp.

10l-l22; A.D. LEEMAN, op. cit, pp. 425-439; E. CIZEK, „Quintilian", Istoria literaturii latine, pp. 468-470; P. GRIMAL, Tacite, p. 155.

6. încât R. PICHON, op. cit, p. 625 greşeşte când afirmă despre Quintilian că „ii est plus preş de

Seneque que de Ciceron". Pentru stilul lui Quintilian, vezi X. GABIER, De elocutione M.F. Ouintiliani, Boma-Leipzig, 1910; A.D. LEEMAN, op.cit, pp. 423-424; E. CIZEK, „Quintilian", Istoria literaturii latine, pp. 470-472.

7. Cum a semnalat Anne-Marie GUILLEMIN, Pline et la vie litteraire de son temps, Paris, 1929, pp.

23-29. Pentru viaţa lui Pliniu cel Tânăr, vezi G. GALEAZZO TISSONI, «Sul „consilium principis" in etâ traianea (II. L'attivitâ di Plinio ii Giovane in senato e la sua funzione di .portavoce"», Studia et Documenta Historiae et Iuris, 32, 1966, pp. 129-l52; Luigi RUSCA, Plinio ii Giovane attraverso le sue leftere, Como, 1967, pp. 5-20; Eugen CIZEK, Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 41 -43; R.J.A. TALBERT, „Pliny the Younger as Governor of Bithynia - Pontus", Studies in Latin Literature and Roman History, II, ed. de C. DEROUX, Bruxelles, 1980, pp. 412-435; Janina VILAN-UNGURU, „Pliniu cel Tânăr", Istoria literaturii latine, pp. 476-480. Pentru cariera politică a lui Pliniu, vezi Etienne AUBRION, „La correspondence de Pline le Jeune. Problemes et orientations actuelles de la recherche", Aufstieg und Niedergang der romischen Welt (ANRW), II,

550

NOTE

33,1, Berlin -New York, 1989, pp. 304 şi urm., îndeosebi pp. 306-310 şi 341 -345; Paolo SOVERINI, „Impero e imperatori nell'opera di Plinio ii Giovane. Aspetti e problemi del rapporto con Domiziano eTraiano", ANRW, II, 33, 1, pp. 515-554, îndeosebi pp. 516-533.

8. Repertorii ale acestor discursuri de avocat sunt înregistrate de N.l. BARBU, op. cit, p. 294 şi de

J. VILAN-UNGURU, „Piiniu cel Tânăr", Istoria literaturii latine, pp. 480-481. Probleme puse de poemele şi de oratoria pliniană pierdută sunt discutate de către E. AUBRION, op. cit., pp. 31l-314.

9. Pentru datarea Panegiricului în 103 d.C, vezi Jerome CARCOPINO, „L'heredite dynastique chez

Ies Antonins", Revue des Etudes Anciennes, 51, 1949, pp. 277 şi urm. şi mai ales J. ZARANKA, De Plinii Epistularum nouem libris quaestiones chronologicae, disertaţie, Louvain, 1949, pp. 85-93; Paolo FEDELI, „II Panegirico di Plinio nella critica moderna", ANRW, II, 33,1, pp. 387-514, îndeosebi pp. 408-411 (ibid., pp. 400-408, pentru reelaborarea discursului epideictic plinian, în vederea publicării). Pentru relaţiile dintre Panegiric şi tradiţiile genului, ibid, pp. 41l-416; 503-504. Pentru doctrina autoritarismului paternalistic, recomandat de Piiniu, ca şi pentru alte implicaţii ale mesajului emis în Panegiric, vezi E. CIZEK, Imperiul, II, pp. 44-46; Epoca lui Traian. împrejurări istorice şi probleme ideologice, Bucureşti, 1980, pp. 204-212; A. MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome et nous, p. 188; J. VILAN-UNGURU, „Piiniu cel Tânăr", Istoria literaturii latine, pp. 48l-482; P. FEDELI, op. cit., pp. 435-501; 509-513.

10. Pentru informaţiile referitoare la problemele dacice, vezi în ultimă instanţă Eugen CIZEK, „Plinio ii Giovane e la conquista della Dacia", Quaderni Catanesi di Studi Classici e Medievali, 3,1981, pp. 63-76; „Piiniu cel Tânăr despre războaiele dacice ale lui Traian", Romano-Dacica II. Izvoarele antice ale Istoriei României, Bucureşti, 1989, pp. 129-l72. Piiniu, care în 103 d.C. cunoştea planurile lui Traian de cucerire şi colonizare a Daciei, formulează chiar unele aluzii, bine camuflate, la ele.

11. A.D. LEEMAN, op. cit, p. 442; vezi şi F. QUADLBĂUER, Plinius derJugere uberden Begriffder erhabene Rede, disertaţie, Graz, 1949, passim.

12. Cum releva Marcel DURRY, Introducere la Pline le Jeune, Panegyrique de Trajan, Paris, 1938, pp. 47-49. Pentru slWuf'Panegiricului, vezi A.D. LEEMAN, op. cit, pp. 449-451; E. CIZEK, Imperiul, II, pp. 46-47; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, II, p. 187; J. VILAN-UNGURU, „Piiniu cel Tânăr", Istoria literaturii latine, pp. 483-484; P. FEDELI, op. cit., pp. 41l-421.

13. Vezi în această privinţă E. PARATORE, op. cit, p. 723; L. RUSCA, op. cit, pp. 19-22; A.N. SHERWIN-WHITE, „Pline, the Man of Letters", Greece and Rome, Seria a 2-a, 16, 1969, pp. 76-90; H.P. BUTTLER, Die Geistige Welt des Jungeren Plinius. Studien zur Tematikseiner Briefe, Heidelberg, 1970; A. MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome et nous, pp. 186-l87; E. CIZEK, Imperiul, p. 48; E. AUBRION, op. cit., pp. 345-352. în privinţa numeroaselor discuţii prilejuite de către datarea corespondenţei, vezi J. ZARANKA, op. cit.; passim; G. MERWALD, Die Buchkomposition des jungeren Plinius, disertaţie, Erlangen-Niirnberg, 1964; sir Ronâld SYME, „The Dating of Pliny's Latest Letters", Classical Quarterly, 35, 1985, pp. 176-l85; E. AUBRION, op. cit, pp. 316-323. '

14. Cum evidenţiază R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, II, pp. 210-224.

15. Pentru implicaţiile scrisorii către Caninius Rufus, vezi E. CIZEK, Piiniu cel Tânăr despre războaiele dacice, pp. 129-l41.

16. R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, II, p. 210 constată: „Pline appartient au „Tout-Rome", comme on appartient aujourd'hui au „Tout-Paris"; ii y est â l'aise comme un poisson dans l'eau... Nul doute que ce grand bourgeois, â l'exquise culture, serait aujourd'hui chroniqueur au Figaro; sa Correspondance n'est-elle pas, â tout prendre, la Figaro de la periode flavienne?" în ce priveşte intertextualitatea cu opera ciceroniană vezi Alfons WEISCHE, „Plinius d.J. und Cicero. Untersuchungen zur romischen Epistolographie in Republik und Kaiserzeit", ANRW, II, 33, pp. 375-386.

17. Pentru tematica şi mesajul primelor nouă cărţi de epistule pliniene, vezi printre alţii Theodor A. NAUM, Le sentiment de la nature dans Ies lettres de Pline, Bucureşti, 1927; A.M. GUILLEMIN, op. cit, passim; L. POLVERINI, „Le cittâ del'lmpero nell'epistolario di Plinio", Contributi dell'lstituto di Filologia Classica. Universitâ del Sacro Cuore, Milano, 1963, pp. 137-236; L. RUSCA, op. cit, pp.

QUINTILIAN Şl PLINIU CEL TÂNĂR

2l-l30; E. CIZEK, Imperiul, II, pp. 48-57; A. MICHEL, „De Vespasien ă Hadrien", Rome etnous, pp. 186-l88; R. MARTIN - J.GAILLARD, op. cit, II, pp. 209-210; J. VILAN-UNGURU, „Pliniu cel Tânăr", Istoria literaturii latine, pp. 485-489; P. GRIMAL, Tacite, p. 83; E. AUBRION, op. cit. pp. 323-340; P. SOVERINI, op. cit, pp. 522-535; Dennis P. KEHOE, „Approach to Economic Problems in the Letters of Pliny the Younger: the Question of Risk in Agriculture", ANRW, II, 33, 1, pp. 555-590.

18. Pentru implicaţiile acestei scrisori, vezi E. CIZEK, Pliniu cel Tânăr despre războaiele dacice, pp. 168-l71.

19. Această explicaţie a fost propusă de R. PICHON, op. cit. p. 666. Pentru tematica şi implicaţiile corespondenţei dintre Pliniu şi Traian, vezi Otto CUNTZ, „Zum Briefwechsel des Plinius mit Trajan", Hermes, 61,1926, pp. 192-207; Ladislav VIDMAN, Etude sur la correspondance de Pline le Jeune avec Trajan, Praha, 1960, passim; E. CIZEK, Imperiul, II, pp. 53-54; Epoca lui Traian, pp. 37l-374; Pliniu cel Tânăr despre războaiele dacice, pp. 172; P.V. COVA, „Plinio ii Giovane e ii problema della persecuzione", Bolletino di Studi Latini, 5, 1975, pp. 293-314. Se pot consulta cu folos şi JuIienGUEY, Essai sur la guerre parthique de Trajan (114-l17), Bucureşti, 1937, pp. 28-29 şi P. SOVERINI, op. cit., pp. 535-553.

20. Teza artificialităţii scrisorilor pliniene a fost susţinută, pe lângă Theodor MOMMSEN (Iztudes sur Pline le Jeune, trad. franceză, Paris, 1873, pp. 2-5), de către A.M. GUILLEMIN, op. cit, pp. 146-l51; Jean BAYET, Literatura latină, trad. românească de Gabriela CREŢIA, Bucureşti, 1972, p. 645; pentru discutarea problemei realităţii sau artificialităţii epistularului plinian, vezi R. MARTIN - J. GAILLARD, op.cit, II, pp. 208-209 (punctul de vedere intermediar a fost enunţat de sir Ronald SYME). Absenţa datării scrisorilor nu demonstrează nimic: epistule autentice pot să nu fie datate, iar altele, care sunt fictive, pot să primească date false. Nu a procedat astfel Choderlos de Laclos în Les liaisons dangereuses? De asemenea faptul că cele mai multe scrisori nu par a aştepta răspuns nu înseamnă că Pliniu n-ar fi primit epistule ale prietenilor lui, care să fi reluat problemele tratate de el. în favoarea autenticităţii epistularului plinian, totuşi remaniat în vederea publicării, se pronunţă şi E. AUBRION, op. cit., pp. 315-316.

21. Cum semnalează A.M. GUILLEMIN, op.cit, pp. 113-l51; şi Janina VILAN-UNGURU, „Pliniu cel Tânăr", Istoria literaturii latine, pp. 490-493. Pentru intertextualităţile realizate între opera pliniană şi diverse tradiţii literare, vezi G. PICONE, L'eloquenza di Plinio. Teoria eprassi, Palermo, 1978, mai ales pp. 124-l46; 170; E. AUBRION, op. cit, pp. 352-356.

22. Pentru scriitura Epistulelor, vezi I. LAGERGEN, De uita et elocutione L. Plinii Secundi, Uppsala, 1872, passim; J. NIEMIRSKA - PLISZCZYNSKA, De elocutione pliniană in Epistularum libris IX conspicua Quaestiones selectae, Lublin, 1955; R. HANSLIK, „Plinius der Jungere", Forschungsbericht, Anzeiger fur die Altertumswissenschaften, 17, 1964, pp. l-l6; A.D. LEEMAN, op. cit, pp. 444-449; E. CIZEK, Imperiul, II, pp. 57-59; R. MARTIN - J. GAILALRD, op. cit., II, p. 209 (care însă exagerează când proclamă aticismul scrisorilor pliniene); F. GAMBERINI, Stylistic Theories and Practice in the Younger Pliny, Hildesheim - Zurich - New York, 1983, pp. 170 şi urm.; E. AUBRION, op. cit, pp. 358-363.

23. Pentru receptarea operei lui Pliniu, vezi E. PARATORE, op. cit., p. 724; A. MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome etnous, p. 188; J. VILAN-UNGURU, „Pliniu cel Tânăr", Istoria literaturii latine, p. 496; E. AUBRION, op. cit, pp. 372-374.

552