Eugen cizek istoria literaturii latine

Mesajul suetonian
Am arătat că Suetoniu nu nutrea doar cultul cancanului pitoresc, ci şi cel a! documentului, al detaliului precis, deşi şi-a filtrat destul de abil materialul oferit de izvoarele lui. De altfel, Suetoniu era înzestrat cu o autentică sensibilitate de istoric. Ulbrich Lambrecht a evidenţiat că Suetoniu prezintă istoria Romei sub formă de biografii, mai ales deoarece înţelesese că toată puterea se afla în mâna principilor. Şi, adăugăm noi, pentru că biografia îi permitea explorarea vieţii particulare a oamenilor, a cancanurilor pitoreşti în general. S-a relevat, de altfel, că el tratează domenii istorice rar sau deloc abordate de istoriografia analistică: realităţi administrative şi juridice, jocurile, construcţiile imperiale, aspecte ale „evergethismului" principilor, care acordau generos avantaje populaţiei, cultura vremii şi gusturile intelectuale ale cezarilor, viaţa cotidiană a romanilor⁷.

Am arătat mai sus că Suetoniu îşi manevra cu iscusinţă informaţiile de care dispunea. Cândva, Wolf Steidîe, părintele /evoluţiei suetoniene", a demolat vechea imagine a unui Suetoniu iresponsabil faţă de sursele lui; savantul german a demonstrat că biograful a utilizat mentalitatea romană a vremii, întemeiată, am spune noi, pe demnitate, dignitas, şi pe persona, pentru a explora aplicarea socială a viciilor şi virtuţilor, expresia exterioară a personalităţilor, faptele concrete ale împăraţilor. încât Suetoniu a vrut să sugereze monstruozitatea sau, dimpotrivă, elevata calitate morală a unor cezari. El a scris în funcţie de anumite opţiuni morale şi politice, de unde şi recurenţa unor teme şi idei. Biograful a atestat moralism autentic şi, câteodată, a dat note bune şi rele, aproape ca un judecător, a realizat istorie moralizatoare⁸. De fapt, mai ales în Vieţile celor doisprezece cezari, Suetoniu asumă optica birocraţilor, înalţilor funcţionari care frecventau curtea imperială. El fusese însă prietenul lui Pliniu şi împărtăşea opiniile acelor cavaleri doritori să colaboreze cu senatorii. Sau altfel spus, ciceronianul Suetoniu năzuia să aplice vremii sale concepţia relativă la „înţelegerea ordinelor", concordia ordinum, pe baza unui contract, unei cooperări între senatori, cavaleri şi curtea imperială, în interiorul unui stat monarhic, temeinic guvernat de împăraţi. Biograful atribuie lui Vespasian opinia că senatorii trebuie să deţină un statut privilegiat,

601

SUETONIU, FLORUS Şl ALÎI PROZATORI

dar că se cuvine ca ei să respecte pe ceilalţi cetăţeni, mai cu seamă pe cavaleri (Vesp., 9, 3). Suetoniu dispreţuieşte pe liberţi şi preconizează un paternalism imperial riguros faţă de plebe, o discipKnă severă a militarilor, a căror importanţă politică o recunoaşte. Predică, de asemenea, un „evergethism" ponderat. Esenţială îi apare buna servire a statului, ameliorarea administraţiei imperiale, încât judecă cezarii mai ales în funcţie de modul în care se achitaseră de gestiunea lor, ce nu constituia o sinecură. Căci Suetoniu este un monarhist, chiar un partizan al unui absolutism relativ moderat, în orice caz moralizant. Pentru că el nu crede, precum Tacit, în posibilitatea concilierii între Principat şi libertate. De aceea, elogiază pe August fiindcă nu restabilise republica (Aug., 28, 2), ridiculizează vanele tentative de restaurare a regimului republican la moartea lui Gaius-Caligula (CI., 10, 2-7), blamează pe Helvidius Priscus, erou taciteic şi martir al libertăţii, întrucât îl sfidase pe Vespasian (Vesp., 15, 2-3). De altfel, Jacques Gascou a degajat din discursul biografic suetonian un ideal de principe, fondat pe practicarea unor virtuţi ca moderaţia, moderatio, şi cinstea dezinteresată, abstinentia, cărora asociază atitudinea cetăţenească, duilitas, clemenţa, clementia, mai ales pietatea, pietas, şi măreţia, maiestas. Acestor virtuţi se opun viciile despoţilor, căci principele autoritar nu trebuie să fie nici tiran şi nici stăpân, dominus⁹.

La rândul nostru, am reliefat cândva că Suetoniu, puţin preocupat de personajele secundare ale biografiilor - numai primele 7 capitole din biografia lui Gaius-Caligula comportă o scurtă biografie elogioasă a lui Germanicus -, îşi împarte cezarii în patru categorii, pendinte de patru paradigme: monştri imperiali (Gaius-Caligula, Nero şi, mai ales, Vitellius, împăratul cel mai detestat de el), împăraţi răi şi vicioşi (Tiberiu, Galba, Domiţian), cezari buni, dar cu defecte (lulius Caesar, Vespasian), cei mai buni principi (August, Otho, Titus). Claudiu perturbă simetria, căci el se apropie simţitor de a doua categorie şi nu de a treia, cum era normal, încât bilanţul general pare uşor nefavorabil cezarilor, în vreme ce fusese favorabil profesorilor, în Despre gramatici şi retori. Pe de altă parte, cezari ca Otho şi Titus domniseră foarte puţin. Atitudinea ostilă faţă de Galba şi, mai ales, faţă de Vitellius, ucigaşul lui Otho, este declanşată de simpatia faţă de acesta din urmă, pe care îl servise tatăl scriitorului. Oricum, bilanţul este nefavorabil cezarilor secolelor anterioare şi nu Principatului, care transcende împăraţii!¹⁰ Astfel, Suetoniu îşi propune să ofere o lecţie moralizatoare împăraţilor prezentului şi viitorului, să le arate ce trebuie şi, mai ales, ce nu trebuie să f Dar care este atitudinea sa faţă de Antonini? Mai degrabă favorabilă, cum reliefează el însuşi, de altfel, într-un enunţ: „Spun unii că chiar însuşi Domiţian a visat că îi crescuse o cocoaşă de aur pe grumaz şi a fost ferm convins că astfel se prevestea, după moartea lui, o stare mai fericită şi mai prosperă a statului; ceea ce, desigur, s-a şi petrecut în scurtă vreme, datorită cinstei dezinteresate şi moderaţiei (abstinentia et moderatione) principilor care i-au urmaf (Dom., 23,4). Dar acest enunţ constituie ultima frază din Vieţile celor doisprezece cezari, fiind investit aşadar cu un caracter programatic. Or, Antoninilor li se

602

MESAJUL SUETONIAN

confereau tocmai virtuţile cardinale ale principelui ideal, aşa cum îl închipuia Suetoniu. De aceea, nu se poate considera că Suetoniu ar fi reprobat politica lui Hadrian. Nu credem însă nici că el îl elogia fără limite; se străduia, mai degrabă, să-i îndemne la moderatio şi Ia abstinentia. Cum am arătat, Hadrian, care tindea spre un autoritarism potenţat, s-a simţit contrariat şi din pricina intrigii politice, prin care Suetoniu şi Septicius, asociaţi cu împărăteasa Sabina, au încercat să influenţeze masiv politica şi conduita sa¹¹. Este oare întâmplător faptul că Suetoniu nu a narat biografiile primilor Antonini? Mutaţiile întreprinse de Hadrian în politica imperială, ca şi anumite reticenţe faţă de Nerva şi Traian, au putut să-l determine să evite prezentarea vieţii acestora.

Prin urmare, discursul biografic suetonian dă seama nu numai de o documentare temeinică şi de elucidarea anumitor aspecte mai puţin cunoscute ale politicii şi vieţii Imperiului, îndeosebi ale Capitalei, ci şi de o judecare pătrunzătoare a marilor orientări ale gestiunii imperiale. Ca să nu ne mai limităm decât la un singur exemplu, Suetoniu a înţeles că bazele sistemului monarhic au fost aşezate de lulius Caesar şi nu numai de August, lată de ce şi-a început biografiile politice prin nararea vieţii lui Caesar. Deoarece nu a contat doar faptul că numele acestuia a devenit un element fundamental al titulaturii principilor romani¹², (ba şi Pliniu cel Tânăr, biograful militează pentru metavalorile noi, adică pentru demnitate, dignitas, şi rol bine împlinit, persona profundă, autentică. Insă Suetoniu şi-a dirijat atenţia mai ales spre viaţa particulară a principilor, cum reclamau de altfel tradiţiile biografiei. El s-a învederat maliţios faţă de principii secolului I d.C.l

Maliţiosul Suetoniu

Această maliţie n-a fost totuşi gratuită. Suetoniu voia să destabilizeze structurile şi modalităţile biografiilor encomiastice, triumfaleEI voia să demistifice cezarii, să le smulgă de pe chip masca oficială, să-i coboare de pe piedestalele solemne pe care îi aşezase propaganda imperială. Or, viaţa particulară îi oferea un teren prielnic explorării aspectelor celor mai sordide ale personalităţii cezarilor. Dar, astfel, imaginile tuturor cezarilor deveneau mai nuanţate, mai umanizate7)nsuşi Domiţian este umanizat. Suetoniu arată că acest cezar era uneori auster, că nu-i plăceau banchetele prelungite şi nopţile albe; dormea conştiincios, după o scurtă plimbare solitară {Dom., 21, 2).

Desigur Suetoniu privilegia detaliul picant sau bizar. El răspundea astfel nu numai tendinţei de a demistifica cezarii, ci şi unui orizont de aşteptare al publicului

' Nu putem şti dacă Suetoniu n-a fost şi el rău impresionat de eliminarea fizică a lui Avidius Nigrinus şi a generalilor lui Traian, la exigentele lui Hadrian. El critică adesea împăraţii care se purtau crud cu senatorii. Oricum, pare a recomanda lui Hadrian evitarea absolutismului represiv, violent al unor cezari anteriori.

603

SUETONIU, FLORUS Şl ALŢ! PROZATOR!

roman, avid de curiozităţi şi amănunte stranii, precum şi, fireşte, tendinţelor propriului său psihic. Biograful prefera să dezvăluie răul cu o maliţie serioasă, cu o gravitate simplă. A fost un maliţios „pince-sans-rire". O adevărată polemic? - relativ discretă - s-a încins între Suetoniu şi Tacit. Când marele istoric artist persifla scriitorii care îşi delectau cititorii cu ajutorul unor poveşti fabuloase şi a anumitor anecdote stranii (Hist, 2,50,4), nu se referea el oare la Suetoniu, la lucrările de tinereţe ale acestuia, căci biografiile politice nu erau scrise? La rândul său, biograful critică documentarea fui Tacit, serioasă, dar mai puţin meticuloasă decât a sa, când afirmă că greşesc cei ce susţin că Nero şi-ar fi scris versurile ajutat de alţii, cum susţinuse Tacit (Arin., 14, 16, 1). El însuşi consultase în arhivele imperiale bruioanele poemelor ultimului iuiio-Claudian, pline de ştersături şi adaosuri, care atestau o trudă personală foarte serioasă {Ner., 52, 2-3). Oricum, Tacit putuse să reprobe nu numai propensiunea suetoniană pentru cancanuri, ci şi cea pentru prodigii, pentru semne miraculoase. De altfei Suetoniu se străduieşte să generalizeze valoarea cancanului, ca şi semnificaţia prodîgiului. E! converteşte detaliul în manifestare sau exemplu ale unei importante trăsături de caracter.

Antiteza între viaţa publică, uita publica, şi viaţa particulară, uita priuata, a cezarilor nu coincide totdeauna cu o altă opoziţie fundamentală, pe care o vehiculează discursul suetonian; adică între vicii, uitia, şi virtuţi, uirtutes. Dar când caută pretutindeni atât binele cât şi răul, când revelează caractere umanizate, Suetoniu aderă ia probabilismul Noii Academii. Ca şi Cicero, pe care îl admira atât de mult, ca şi Quinîilian, profesorul său, sau Pliniu cel Tânăr, protectorul său, ca şi Tacit. Numai dozarea viciilor şi virtuţilor diferă de la o biografie la alta, sugerând o impresie de ansamblu. Probabilismu! explică şi de ce Suetoniu evită termeni polarizanţi, ca „bun" şi „râu", „harnic" şi „leneş". Precum şi utilizarea precisă a terminologiei politice¹³. Desigur, ca şi Tacit, biograful se dovedeşte probabilist şi faţă de probabilism, căci tinde destul de limpede spre anumite opţiuni politice şi spre o judecare a cezarilor. Lasă însă totdeauna cititorului putinţa de a opta şi pentru altă părere, propunând mai multe grile de lectură. în stârşiî, probabilismul se adaptează foarte bine tonului aparent rece, impersonal, pe care îndeobşte îl vehiculează scriitorul. Vom vedea că Suetoniu, ca şi Tacit, pariază pe aprecierea cititorului şi, totodată, îşi caută un alibi pentru sine.

Macrosintaxa textului sau compoziţia

într-adevăr\Suetoniu preferă caracterizarea indirectă a personajelor sale, prin utilizarea acteTor săvârşite de ele, învestite îndeobşte cu o semnificaţie morală."] Deşi caracterizările drecte emerg uneori din discursul biografic (Caes., 75, 1; 76, 1; Cai., 22, 1; Ner., 19, 5; Tit, 1, 1 etc). Dar aceste intervenţii directe

604

MACROSINTAXA TEXTULUI SAU COMPOZIŢIA

ilustrează tendinţa de a sprijini orientarea generală a unui discurs aparent impersonal. Pe de altă parte, Suetoniu nu recurge la analiza directă a interiorului psihicului personajelor, precum Tacit, ci preferă să urmărească atent comportamentul lor, în cadrul unui behaviorism „avânt la lettre". în afară de aceasta, dozajul virtuţilor, viciilor şi faptelor neutre, de asemenea existente în textele suetoniene, pe care cândva le-am notat cu +, - şi 0, este coroborat de alte mijloace, cum ar fi gradaţia efectelor. Acestea se constituie în gradaţii ascendente ori descendente, climaxuri şi anticlimaxuri. Ele sunt nefavorabile unor cezari - lulius Caesar, Tiberiu, Gaius-Caligula, Nero, Vitellius - şi favorabile altor principi - August, Otho, Titus. în afară de aceasta, discursul biografic comportă adesea opoziţia între „timpurile tari" ale textului, unde naraţia devine intensivă şi deosebit de semnificativă, şi „timpurile slabe", în care forţa narării apare sensibil diminuată. Cercetătorii au arătat că chiar citatele, îndeosebi în versuri, adică alegaţiile atribuite personajelor evocate, mai ales glumele şi calambururile, survin în momentele decisive ale „intrigii" biografice, ca să sprijine tendinţa generală a discursului, manipularea materiei. Portretele fizice dobândesc aceeaşi funcţie. Ele sunt structurate după normele fiziognomoniei, aplicate cu supleţe, căci biograful respectă parţial mărturiile sculptorilor. Totuşi, trăsăturile fizice sunt imaginate ca nişte complemente ale calităţilor morale¹⁴.

Macrosintaxa textului suetonian se deosebeşte fundamental de cea practicată de Tacit, de analiştii şi autorii de istoriografie panoramică. Nu numai că discursul este focalizat în jurul personajelor principale, însă evenimentele sunt prezentate fracţionat, în funcţie de „categorii" care nu au nimic comun cu redarea fluxului temporal. Factorul cronologic este îndeobşte neglijat, iar cel „eidologic", adică descrierea caracterelor pe categorii şi rubrici, prevalează în chip manifest. într-un pasaj relevant pentru poetica prozei suetoniene, biograful însuşi îşi defineşte programatic metodologia. Referindu-se la figurarea vieţii lui August, el exclamă: „După ce am înfăţişat ca şi esenţialul vieţii lui, voi urmări părţile ei nu în funcţie de timp, ci pe rubrici, ca să poată să fie arătate şi cunoscute mai limpede" (Aug., 9, 1). Este regratabil că nu ni s-a conservat prologul Vieţilor celor doisprezece cezari, unde poetica biografiei era, probabil, mai amplu expusă, dar chiar din acest enunţ rezultă că Suetoniu structurează concis sectorul cronologic -summa(tim) -, în vreme ce prevalează compartimentul eidologic, alcătuit sincronic şi în detalii - singillatim. Suetoniu se manifestă ca un precursor al analizei sincronice a structuraliştilor. Oricum, revelarea caracterelor personajelor se realizează pe „rubrici", per species, care câteodată au chiar un titlu indicat la amorsarea lor: „frumuseţe", forma, „sănătate", ualetudo, statura etc. S-a remarcat că, în vreme ce alţi istorici alocau un spaţiu de scriitură mai amplu evenimentelor recente, Suetoniu insistă, dimpotrivă, asupra celei mai vechi secvenţe, deoarece biografiile lui lulius Caesar şi August sunt concomitent cele mai lungi şi cele mai minuţios compuse. Oar, pe de o parte, Suetoniu sublinia astfel că orientările Principatului se datorau primilor doi cezari, iar, pe de alta, el era grăbit: voia să publice mai repede culegerea sa de biografii. încât a compus mai iute şi mai neglijent ultimele „vieţi" ale cezarilor.

605

SUETONIU, FLORUS Şl ALŢI PROZATORI

Survine, firesc, întrebarea următoare: există sau nu o „schemă", un tipar unitar al biografiilor suetoniene, cum opina cândva Friedrich Leo? Ipoteza lui Leo a fost aspru şi chiar exagerat criticată, în repetate rânduri. S-a reliefat că ea este valabilă numai pentru o minoritate a biografiilor cezarilor¹⁵. Credem, totuşi, că se poate degaja un tipar biografic, aplicat cu supleţe de autor, în funcţie de specificul fiecărei „vieţi" şi de intenţiile moral-politice, am spune din nou metapolitice, ale lui Suetoniu. De regulă, biograful îşi începe expunerea pe plan cronologic şi prezintă succesiv familia cezarului înfăţişat, naşterea lui, etapele carierei, accesul la puterea imperială, existenţa până la apogeul ei. Urmează un foarte important sector eidologic, centrul real al biografiei, la rândul lui divizat în fapte, facta, sau calităţi bune, lăudabile şi fapte sau calităţi reprobabile, pe scurt în virtuţi şi vicii. Ultimul compartiment încorporează portretul restrâns al personajului figurat - fizic, sănătate, moravuri, cultură etc. -, întotdeauna conceput ca eidologic, precum şi moartea, cronologic narată. Uneori, în funcţie de semnificaţia morală a biografiei şi de năzuinţa suetoniană de a mânui mai adecvat materialul ei, Suetoniu inversează această ordine. în acest caz, de exemplu în biografiile lui Nero şi Domiţian, moartea, consecinţă a evoluţiei viciilor, precede portretul restrâns. Biografia lui Domiţian, menţionată în fraza anterioară, implică un joc subtil al factorilor cronologici şi eidologici. Acestui catalog de virtuţi, fapte neutre şi vicii, parcă impersonal alcătuit şi de factură comportamentalistă, i se ajustează o scriitură rece, ostentativ antiretorică.

Scriitura şi imagistica suetoniană

Cercetătorii moderni au constatat, în discursul biografic suetonian, alternanţa între un stil narativ mai amplu, de fapt discursiv, şi un stil de „catalog" foarte concentrat, care era axat pe enumerarea rapidă a unor detalii sau exemple de mărci morale. Totuşi, scriitura suetoniană se evidenţiază pretutindeni prin austeritatea sa rece. S-ar spune că Suetoniu voia să urmeze pilda lui Caesar şi, mai ales, să reabiliteze stilul vechilor cronici latine, pe care îl persiflase Cicero. Structura suetoniană traduce stilul unui înalt funcţionar. De fapt, în Despre gramatici şi retori, ca şi în Vieţile celor doisprezece cezari, Suetoniu utilizează un stil de cancelarie, desigur perfecţionat. Lipsesc discursurile, cadrul poetic, dialogurile şi, cum am arătat, analizele psihologice. Emerg totuşi adevărate scenarii, uneori romaneşti, altă dată dramatizate. întrucât chiar sobrietatea stilistică poate comporta un tragism intrinsec. Morţile lui Nero şi lui Vitellius prilejuiesc biografului o anumită artă a mizanscenei. Pe când semnele prevestitoare, alegaţiile personajelor şi unele efecte dramatice animă sensibil discursul biografului. Pe lângă gradaţiile mai sus consemnate, Suetoniu strecoară discrete efecte dramatice în biografiile consacrate cezarilor interesaţi de teatru!

Abundă micile detalii pitoreşti, faptele diverse. în această privinţă, Petroniu i-a servit drept precursor. Astfel, Suetoniu obligă cititorul să-i contemple personajele parcă sub lupă. Nu este înzestrat cu simţul umorului savuros, însă atestă pe cel al absurdului grotesc, al deriziunii reci. înregistrează scene de un colosal comic negru, ca în următoarea secvenţă referitoare la Domiţian: „La începutul Principatului său, se izola de obicei câteva ore şi câtva timp nu prindea decât muşte, pe care le străpungea cu un condei foarte ascuţit. încât, când I-a întrebat cineva dacă se afla o persoană împreună cu cezarul, Vibius Crispus a răspuns

606

SCRIITURA Şl IMAGISTICA SUETONIANĂ

cu umor: nici măcar o muscă" (Dom., 3, 1)*. Aviditatea suetoniană de cancanuri şi anecdote îl conduce, prin urmare, spre absurdul funambulesc. Suetoniu a inspirat portretul pe care Albert Camus l-a făurit lui Gaius-Caligula. A stimulat filme recente, încât s-a afirmat cu sagacitate că face o frumoasă carieră postumă de scenarist.

De altfel, Suetoniu era un adept al scriiturii ciceroniene şi al celui de al doilea clasicism. Atestă această opţiune nu numai consideraţii din Despre gramatici şi retori, ci şi proza sa metrică, sintaxa gramaticală, vocabularul clasic. Desigur însă că Suetoniu privilegiază concizia, economia de mijloace lingvistice, fraza scurtă. De aceea, Istoria Augustă îl proclama „scriitor foarte curat şi foarte limpede, care iubea straşnic concizia" (HIST. AUG., Firmus, 1). Frazele lungi din discursul său auctorial consistă într-o aglomerare de idei şi de propoziţii arbitrar reunite. Evita propoziţiile relative şi privilegia construcţiile participiale sau adverbele (mai ales cele terminate în sufixul im), care îi îngăduiau să condenseze enunţurile, fără a recurge, ca Tacit, la elipse şi disimetrii. Nu apela, decât foarte rar, la metafore şi la termeni figuraţi, căci privilegia un limbaj denotativ şi nu unul conotativ. Apar, totuşi, în limba sa termeni şi conotaţii nepoetice, consacrate în epoca imperială. în acest mod, biograful anunţă expansiunea aticismului arhaizant. Dacă Tacit practicase mai ales imaginea în mişcare, Suetoniu privilegia imagistica de asemenea vizualizantă, însă statică. Scenariile sale echivalează adesea cu benzile desenate. Ca în cazul descripţiei reacţiilor senatorilor la răspândirea ştirii că Domiţian murise {Dom., 23, 2). De altfel tehnica sa compoziţională „behavioristă" reclama o asemenea imagistică statică. Scriitura aridă, sobră, impersonală face parte, aşadar, dintr-o strategie globală, pe care o asumă biograful. Fireşte însă că, uneori, ariditatea imagistică şi a scriiturii îl conduce pe Suetoniu la o anumită stângăcie stilistică¹⁶.

Receptarea şi concluzii asupra lui Suetoniu

Contribuţia suetoniană la dezvoltarea speciei biografice a fost considerabilă. Scriitorul a făurit, de fapt, o nouă orientare a biografiei antice. El a avut numeroşi urmaşi, căci discursul său răspundea unui orizont de aşteptare diferit de cel al lui Tacit, autorul privilegiat de un public auster. Toţi cei pasionaţi de curiozităţi, de altfel foarte numeroşi, citeau cu nesaţ opera lui Suetoniu. Iar potenţarea absolutismului nu putea decât să impulsioneze gustul pentru lectura unor biografii. Expansiunea biografiei, specie literară intens practicată în secolele al lll-lea şi al IV-lea d.C, purcede de la exemplul suetonian şi vehiculează tiparele create de biograf. Practic, până la Amian, istoricii romani au scris mai ales în manieră suetoniană. Chiar un istoriograf atât

în alte pasaje, îl vedem pe Claudiu tremurând de frică sub o perdea, de sub care îi ieşeau încălţările, în vreme ce soldaţii îl căutau ca să-l proclame împărat, sau uitând în plină conversaţie cine era {CI., 10, 2-3 şi 40,1). Lui Gaius-Caligula, biograful îi atribuie gesturi funambuleşti, ca de pildă cel prin care invită luna să-i vină în braţe (Cal., 22, 8). Acelaşi principe închidea ochii şi îşi acoperea capul când auzea zgomotul tunetului sau vedea un fulger; dacă furtuna creştea în intensitate, Caligula se ascundea sub pat (Cal., 51, 2).

607

SUETONIU, FLORUS Şl ALŢI PROZATORI
de diferit de Suetoniu cum a fost Rorus a rămas îndatorat metodologiei vestitului biograf. Pe când biografia medievală a fost şi ea tributară tiparelor suetoniene. Eginhard, autorul Vieţii lui Carol cel Mare, a utilizat pe scară largă structuri biografice preluate din Suetoniu. în 1670, Henriette, fiica lui Carol I Stuart al Angliei, vara lui Ludovic al Xll-lea, a organizat o întrecere între Corneille şi Racine pe tema Berenicei, regină orientală, menţionată în biografia lui Titus. Metastasio s-a inspirat din Suetoniu în melodrama La clemenza di Tito, a cărei temă a fost ulterior transpusă pe muzică de către Mozart. în vremurile noastre, se observă o accentuare marcată a interesului pentru operele lui Suetoniu. Cum am arătat, Camus şi diverşi cineaşti ai anilor noştri îşi extrag materialul din ele. Comportamentalismul, sincronismul şi anecdoticul suetonian atrag masiv interesul cititorului contemporan. Iar exegeza ştiinţifică mai recentă a contestat total imaginea unui Suetoniu care şi-ar fi alcătuit fără discernământ biografiile.

în spaţiul cultural românesc, Suetoniu ocupă un loc important. Gavrilu I. Munteanu a publicat prima tălmăcire românească a biografiilor cezarilor, de altminteri premiată la Braşov, în 1867. Diferite pasaje au fost traduse şi publicate în antologii mai recente. în 1958, a apărut la Bucureşti traducerea integrală a vieţilor cezarilor, semnată de David Popescu şi CV. Geroc. Se impune însă cu stringenţă o nouă tălmăcire, care să cuprindă şi ceea ce a rămas din Despre bărbaţii iluştri şi să fie concomitent mai suplă şi mai modernă. I s-au consacrat lui Suetoniu numeroase studii, inclusiv o carte datorată autorului acestor rânduri¹⁷.

De fapt, Suetoniu a completat cu sârguinţă discursul fascinant asupra secolului I d.C, pe care l-a alcătuit Tacit. El se află departe de valoarea artistică a marelui geniu istoric roman, însă a constituit un autentic anti-Tacit. în pofida punctelor de interferenţă dintre cei doi istoriografi, ambii prieteni ai lui Pliniu, ambii adepţi ai Noii Academii şi dispuşi să deformeze istoria, dar în maniere total diferite, Tacit şi Suetoniu se detestau reciproc şi vehiculau strategii literare foarte deosebite una de alta. S-a arătat că Suetoniu se află mai aproape de metodologia istoricilor moderni ca mulţi istoriografi antici. Totuşi, el practică arta istoricilor romani când deformează cu intenţii tendenţioase, însă legitimate de opţiuni metapolitice clare, figurarea Romei secolelor anterioare¹⁸. Suetoniu a fost un erudit, dar nu şi o minte mărginită. Desigur, pasiunea pentru anecdotic, pentru detaliul insolit şi maliţios, precumpăneşte în biografiile suetoniene, culturale, ca şi politice; totuşi, scriitorul şi-a propus să demistifice cezarii, preconizând un absolutism imperial, pe care îi voia umanist. Este relevant faptul că bilanţul biografiilor culturale apare favorabil personajelor prezentate, pe când cel al vieţilor cezarilor se realizează îndeosebi ca negativ, ostil principilor. Suetoniu atestă, în pofida tonului său aparent egal şi stilului de cancelarie, o artă combinatorie foarte abilă. Gradaţiile şi combinaţiile subtile se lasă decelate în textul suetonian. Acesta din urmă oferă cititorului prilejul unei lecturi plăcute, interesante, uneori chiar pasionante.