Eugen cizek istoria literaturii latine

Opera

Opera lui luvenal rezidă în şaisprezece satire, grupate în cinci cărţi.

Cronologia, condiţia redactării şi compartimentarea satirelor iuvenaliene au suscitat aprige controverse între savanţi. Se pare că poetul însuşi şi-a elaborat îndelung şi în diferite variante opera satirică, care a putut cuprinde chiar de două ori mai multe ediţii. Uneori, poetul a putut include în satirele saje pasaje redactate înainte de compunerea celei mai mari părţi din poemul respectiv. Cartea întâi cuprinde primele 5 satire, cartea a doua consistă din satira a 6-a, cartea a treia încorporează satirele 7-9, cartea a patra satirele 10-l2, iar cartea a cincea satirele 13-l6. Primele două cărţi trebuie să fi apărut în vremea lui Traian, în vreme ce celelalte au fost publicate sub domnia lui Hadrian. într-adevăr, cartea întâi a fost editată puţin după 100 d.C, căci include o aluzie la procesul lui Marius Priscus, proconsulul Africii, condamnat chiar în acel an (Sat, 1, v. 49). Cartea a doua menţionează o cometă şi un cutremur survenite în 115 d.C. (Sat., 6, vv. 407-412), încât a putut fi publicată în 116-l17 d.C. Cartea a treia, întrucât alude la noua politică a lui Hadrian în materie de cultură, în satira a 7-a, trebuie să fi fost editată prin 118 d.C. Cartea a patra, care nu conţine repere cronologice, a apărut probabil prin 120 d.C, iar cartea a cincea, cum am arătat mai sus, după 127 d.C. şi, probabil, înainte de 131 d.C³. în continuare, ne vom referi numai la satirele iuvenaliene ca ansambluri autonome, şi nu la cărţile din care fac parte ele.

Totuşi, primele cinci satire constituie o unitate incontestabilă, dominată de complexele poetului şi de o vehemenţă critică foarte accentuată. Satira întâi echivalează cu un prolog general şi prezintă poetica iuvenaliană a speciei literare abordate de autor, care ar trebui să denunţe injustiţiile şi corupţia moravurilor. De aceea, în satirele următoare, defilează sub ochii cititorilor exemple ale destabilizării morale acute (Sat, 2), mizeria şi tribulaţiile întâmpinate de locuitorii capitalei (Sat, 3), josnicia curţii împăratului Domiţian (Sat, 4), condiţia penibilă a clienţilor din Roma imperială (Sat, 5). Lunga satiră a şasea înfăţişează imoralitatea unor categorii de femei din înalta societate, în vreme ce poemele următoare evocă succesiv situaţia materială precară a intelectualilor vremii, pe care numai împăratul - desigur Hadrian - se străduieşte s-o corecteze (Sat, 7), viciile aristocraţilor de viţă veche, cărora se opune nobleţea morală, singura cu adevărat autentică (Sat, 8), defectele observate la favoriţii potentaţilor epocii (Sat, 9, unica ce îmbracă forma unui dialog de factură horaţiană). Satirele următoare oarecum reiau, pe un timbru mai senin, problemele anterior tratate şi implică: tribulaţiile şi suferinţele pricinuite de acumularea bogăţiilor şi de ambiţiile excesive (Sat 10), plăcerile aduse de o masă frugală împărţită cu un prieten (Sat, 11), comportarea detestabilă a vânătorilor de testamente (Sat, 12). Ultimele satire par a ilustra o nouă încrâncenare a atitudinii poetului, căci, după ce reliefează că o justiţie superioară pedepseşte crimele lăsate nepenalizate de tribunale (Sat, 13) şi condamnă educaţia

623

IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D.C.

defectuoasă, pe care unii părinţi o dau vlăstarelor lor (Sat, 14), reprobă cu vehemenţă infiltrarea fanatismului şi superstiţiilor egiptene în Roma (Sat, 15), pentru a persifla - într-un poem conservat fragmentar - privilegiile conferite de împărat militarilor (Sat, 16). Tocmai această ultimă satiră a prilejuit îndepărtarea lui luvenal din Roma.

Iată, aşadar, fascinanta şi viguroasa creaţie satirică a lui luvenal, cea mai semnificativă operă în versuri, făurită în cursul evoluţiei Imperiului roman.

Frustrare şi indignare. Problematica satirelor

Prezentarea succintă a conţinutului satirelor a evidenţiat, sperăm, excepţionala, stufoasa diversitate tematică a universului imaginar iuvenaiian. Nu există însă nici un fir conducător, nici un fel de elemente focalizante în interiorul acestui univers? Opinăm că se pot lesne decela asemenea elemente. în primul rând, discursul satiric îşi prezintă autorul ca pe un frustrat, ca pe un traumatizat. Fantasmele satiristului, care populează universul imaginar al poemelor lui luvenal, răspund unei frustrări cu adevărat organice discursului literar, adică unei frustrări ce constituie etimonul acestui discurs. Iar acestei frustrări poetul îi răspunde printr-o indignare, „indignatio", colosală, îndeobşte tragică, încrâncenată, nemiloasă, susceptibilă să provoace doar un râs amar, fuhciarmente sardonic. Victor Hugo îi considera pe luvenal şi adepţii lui ca pe zelatorii unei muze, care nu existase până atunci: Indignarea. Iar, mai recent, Rene Martin şi Jacques Gaillard îl caracterizau pe luvenal ca pe „omul mânios", J'homme en colere", şi sugerau ca titlu al culegerii celor şaisprezece satire ,Je courrier de la colere". Este limpede că, aşa cum arată Rene Marache, luvenal se opune conştient, programatic, punct după punct, satirei tradiţionale, luciliano-horaţiene, „conversaţie", sermo, bazată pe «gluma generoasă", iocus Iiberalis⁴. De altfel însuşi luvenal, chiar în satira întâi, programatică, cum am arătat mai sus şi cum reclamau tradiţiile speciei literare respective, proclamă prioritatea absolută a indignării faţă de alte aspecte ale discursului său. Oupa ce incriminase, pe un timbru permanent sarcastic, metromania epocii sale şi viciile semenilor săi, luvenal reliefează motivul central al strategiei sale literare: „dacă talentul din născare nu te-ajută, îţi face versul indignarea, aşa cum poate ea, cum îl fac eu sau Cluvienus" (Sat, 1, w. 79-80, trad. de G. Guţu)\ Vom reveni mai jos asupra lui Cluvienus. Deocamdată este suficient să subliniem că indignatio, contrapusă acelui iocus Iiberalis, practicat de Lucilius şi de Horaţiu, constituie prindpaiul concept iuvenaiian, oferind cheia de înţelegere a discursului elaborat de poef.

în aceeaşi satiră programatică, luvenal îşi dezvăluie problematica prin versuri subsecvente celor în care clama prevalenta indignăpi. El arată că îl preocupă

în latineşte, aceste versuri esenţiale sună în felul următor: Si natura negat, facit indignatio uersum// Qualecumque potest, quales ego uel Cluuienus.

-------------624 ---------------------------------------------------------------------------------------------

FRUSTRARE Şl INDIGNARE. PROBLEMATICA SATIRELOR

actele oamenilor, însă şi pasiunile lor, stările de spirit preeminente, pâthe, cum le numeau stoicii greci. Căci pasiunile determină faptele oamenilor. Sau cum declară însuşi poetul: „tot ce fac oamenii de când, ploile umflând apele mării, Deucalion s-a urcat cu luntrea pe muntele Parnas... dorinţe, temeri, mânie, voluptate, bucurie, agitaţie, în fine tot acest amestec este materia cărţii mele" (Sat., 1, w. 8l-86, trad. de G. Guţu). Este însă autentic resimţită frustrarea ilustrată de satirele iuvenaliene, este cu adevărat sinceră indignarea poetului? Răspunsurile exegeţilor moderni au fost foarte diferite. Unii au evidenţiat impactul retoricii şi locurilor comune asupra discursului iuvenalian. S-a afirmat că luvenal asuma persona unui roman indignat, de fapt o persona literară, esenţialmente retorică. Alţii, dimpotrivă, s-au străduit să dovedească valoarea documentară a satirelor lui luvenal, aderenţa lor desăvârşită şi complexă la realitatea contemporană poetului, actualitatea lor relevantă. în sfârşit, un punct de vedere intermediar a fost adoptat de cei ce întrevăd în strategia lui luvenal o peacţie afectivă pendinte de un grup social nemulţumit de existenţa sa cotidiană şi o utilizare originală a unor locuri comune, topoi, ale retoricii⁶. Nouă ni se pare că dincolo de o persona literară, de un „dublu" poetic asumat de luvenal, de o indignare declamatorie, se situează un autentic şi sincer „blam al secolului", conuicium saeculi. luvenal însuşi este conştient de coloratura retorică a discursului său satiric, însă afirmă că se află în cauză o problemă de limbaj, de structură de suprafaţă, că el transcende schemele oratorice. De aceea, susţine: „ce ţi-am spus adineauri nu sunt doar fraze, ci numai adevărul; credeţi-mă, eu vă recit oracolul Sibilei" (Sat, 8, w. 125-l26, trad. de G. Guţu). luvenal proclamă şi în alte pasaje combustia sa interioară, indignarea, sfidarea lansată moravurilor corupte, actualitatea discursului său satiric (Sat, 1, v. 45; 4, w. 34-35). Cu îndrituire, Rene Marache reliefează că performanţele retorice nu au cum atesta lipsa de sinceritate a lui luvenal.

Satira iuvenaliană comportă, dincolo de exagerări importante, asupra cărora vom reveni, angajare plenară, deschidere programatică spre referent. Exegeza modernă a pus adesea problema fidelităţii reprezentării epocii scriitorului şi a limitelor realităţilor morale şi politice, care configurează substanţa satirelor iuvenaliene. într-adevăr, numeroase personaje, moravuri, realităţi politice consemnate de luvenal aparţin trecutului. Sunt evocate personaje mitologice şi realităţi ale Republicii, însă luvenal stăruie asupra secolului i d.C, îndeosebi asupra domniilor lui Nero şi Domiţian, „Nero cel chel", cum îl califică poetul (Sat, 4, v. 38). Astfel, vedem cum Domiţian convoacă consiliul principelui pentru a dezbate cum ar trebui gătit un barbun uriaş, care îi fusese oferit (Sat, 4, w. 37-l43). încât o bună jumătate din universul iuvenalian este populat de oameni şi fapte ale secolului I d.C. S-a observat însă, de multă vreme, că numele personajelor veacului anterior pot să camufleze contemporani ai satirelor. De altfel însuşi poetul atrage atenţia, la sfârşitul satirei întâi, asupra faptului că este primejdios să înfrunţi mânia celor puternici, pe care totuşi o va combate (Sat,

625

IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D.C.

1, w. 160-l71). Totuşi, pe de o parte, luvenal invectiva uneori tipuri morale, iar, pe de alta, chiar când viza indivizi ai vremii redactării satirelor, lua tot felul de precauţii. Astfel, s-a remarcat că el nu utilizează îndeobşte cele trei nume ale cetăţenilor romani, ci numai unul, care se putea potrivi atât unor personaje ale trecutului, cât şi anumitor contemporani. Pe lângă aceasta, câteodată el nici nu-şi numeşte personajele ori recurge la nume evident fictive. Mai multe asemenea nume de personaje au fost purtate de membri ai cercului patronat de Pliniu cel Tânăr, pentru care poetul, de altminteri străin de toţi circuli ai vremii, nu vădea nici o simpatie. Ambiguitatea subzistă totdeauna, luvenal utilizează doar numele unor contemporani puţin importanţi, precum cel al medicului Archigenes, reputat în vremea lui Traian {Sat, 6, v. 236; 13, v. 98; 14, v. 252) sau ale anumitor citarezi, actori etc, precum Chrysogonus {Sat, 6, v. 74; 7, v. 176), Echion {Sat, 6, v. 76), Glaphyrus şi Ambrosius {Sat, 6, v. 77). Iar dintre prietenii lui luvenal, menţionaţi în satire, numai Umbricius, eroul satirei a treia, nu constituie o ficţiune literară⁷. S-a observat că realităţile epocii lui Domiţian reprezentau sub Traian o actualitate vie, deoarece amintirea lor era proaspătă şi consecinţele lor erau încă intens resimţite de romanii primelor decenii ale secolului al ll-lea d.C. Pe de altă parte, recursul frecvent la personaje şi fenomene ale epocii lui Nero se poate explica datorită echivalenţelor uşor de stabilit cu domnia lui Domiţian şi, aşadar, cu trăiri încă vivace la începutul secolului al ll-lea d.C. Totodată, discursul iuvenalian atacă în mult mai mare măsură o problematică general-morală şi politică, legată de timpul redactării sale, decât persoane şi fapte bine determinate. Cu sagacitate s-a reliefat că, în universul imaginar iuvenalian, trecutul există mai ales în funcţie de prezent. Precauţii elementare şi pasiunea moral-satirică l-au determinat să utilizeze exemple culese din istorie, pentru a blama mai ales prezentul⁸.

încât cel puţin jumătate din materia satirelor iuvenaliene aparţine nemijlocit epocii redactării lor. Totuşi, atât în privinţa actualităţii, cât şi în cea a secolului I d.C, luvenal emite un mesaj sumbru, şarjant, determinat nu numai de vocaţiile satirei, de altfel recent statuate, cât şi de frustrările şi de indignarea poetului. Satiristul şarjează, însă purcede de la aspecte foarte autentice ale realităţilor consemnate. însă nu este cu adevărat corectă şi pertinentă imaginea de ansamblu, relativă la primele două veacuri d.C, pe care o furnizează luvenal. luvenal selectează din substanţa istoriei aspectele cele mai întunecate, cele mai negative, mulţumindu-se doar să exacerbeze, să intensifice orientările lor fundamentale. Oricum, luvenal elaborează o mărturie de autentică valoare documentară asupra epocii lui Traian şi antecedentelor ei, deşi părtinitoare, deşi limitată la deficienţele hâde, inevitabile chiar la nivelul apogeului Imperiului şi civilizaţiei antice. Fără îndoială, el oferă o mărturie mult mai profundă, mai consistentă decât instantaneele graţioase şi savuroase ale lui Marţial. Sau, cum a fost definită, o „Zeit und Gesellschaftskritik".

Jean Gerard, autorul unei ample teze de doctorat asupra mesajului elaborat

626

FRUSTRARE Şl INDIGNARE. PROBLEMATICA SATIRELOR

de luvenal, evidenţiază că discursul lui luvenal comportă, în acelaşi timp, o satiră de moravuri, politică şi morală, întemeiată pe o abilă politică a aluziilor. De fapt, luvenal elaborează o satiră tragică, întrucât se înverşunează cumplit, tensionat, în permanenţă încrâncenat, împotriva viciilor oamenilor Principatului. Rene Marache a subliniat că nu atât viciul îl indignează pe luvenal, cât reuşita socială a celor ce îl practică⁹. Poetul însuşi se înfăţişează stând la răscruce, întocmai ca un reporter modern, pentru a conserva şi transcrie pe tăbliţele sale viciile romanilor (Sat, 1. vv. 63-68). El se referă în primul rând la corupţie, venalitate, setea de înavuţire (ca în Sat, 3. w. 49-53; 14, w. 86-95; 165-l49). De aceea, exclamă: „totul la Roma e pe bani", omnia Romae//cum pretio (Sat, 3, w. 183-l84, trad. de G. Guţu). Corosivitatea satirei iuvenaliene ţinteşte viguros diferitele procedee de înavuţire, cum ar fi captarea testamentelor celor bogaţi şi fără copii, egoismul opulenţilor, tendinţa lor de a se ajuta numai între ei (Sat.,3, vv. 203-220; 5, v. 140). Poetul este aspru faţă de cei ce îşi cheltuiesc averea la jocurile de noroc, dar fac economii pentru tunica de care au nevoie sclavii lor (Sat, 1, w. 92-93). în definitiv, luvenal satirizează nu numai morga şi moravurile corupte ale parveniţilor, ale liberţilor şi celor proaspăt îmbogăţiţi în general, ci şi trufia găunoasă a anumitor aristocraţi de viţă veche, cărora le consacră esenţialul din satira a opta. Totuşi, satiristul n-a fost un critic al aristocraţiei în general. El reprobă mai ales pe acei senatori şi nobili nedemni de statutul lor social. Totodată desfrâul, obsesiile sexuale, depravările generate de ele prilejuiesc mânia sarcastică a satiristului. Satira a şasea figurează viciile femeilor Romei cu deosebită cruzime. Totuşi, luvenal nu pare a fi misogin, ci numai indignat din pricina destabilizării vechilor moravuri ale matroanelor romane virtuoase şi, poate, de creşterea exagerată a influenţei politice a femeilor care trăiau la curtea imperială. S-ar spune totuşi că fascinaţia viciului cărnii nu rămânea fără impact asupra austerului satirist. luvenal n-a fost probabil un adevărat xenofob. Dar el se înverşuna împotriva greco-orientalilor şi a influenţei exercitate de ei la Roma. luvenal satirizează nu numai fanatismul şi obiceiurile cumplite, inclusiv antropofagia, pe care le atribuie egiptenilor, în satira a cincisprezecea, ci şi infiltrarea grecilor şi a orientalilor în toate meseriile de la Roma. De aceea Umbricius, prietenul satiristului, declară: „nu mai pot suferi, cetăţeni, o Romă grecizată. Deşi, la drept vorbind, a câta parte din drojdia asta este aheică? E mult de când sirianul Oronte s-a revărsat în Tibru şi ne-a adus cu el şi limbă şi moravuri şi, o dată cu flautistul, coardele oblice ale ţimbalei, tamburinele şi „fetele" puse să vâneze clienţi pe lângă circ" (Sat, 3, w. 60-65, trad. de G. Guţu). Ceea ce îl stânjeneşte pe luvenal este degradarea statutului vechilor italici, ca firească urmare a ascensiunii greco-orientalilor.

Sarcasmul tragic al lui luvenal stăruie asupra deteriorării moravurilor din „înalta societate", însă explorează toate mediile sociale. Nici un colţ din Roma nu rămâne neatins: „reportajul critic" al poetului încorporează nu numai palatul imperial şi templele zeilor, ci şi lupanarele, locuinţele foarte modeste, blocurile vremii (insulae) din cartierele sărace ale capitalei. Chiar unele fenomene

627

IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D.C.

economice relevante ale timpului ca inflaţia, demarată sub Nero, pentru a se propaga intens în vremea lui Traian şi mai ales lui Hadrian, sunt consemnate de către luvenal (Sat, 3, vv. 22-23). Exegeza modernă a subliniat de multă vreme că discursul iuvenalian poartă asupra vieţii cotidiene a romanilor, surprinsă în variate aspecte deşi, fără îndoială, între limitele mesajului sumbru, decepţionist şi amar, pe care îl vehiculează. Totuşi, luvenal stăruie îndeosebi asupra unor probleme pe care le consideră majore¹⁰. Unele dintre ele au fost evocate de noi mai sus.

însă luvenal incriminează şi alte moravuri sau stări de lucruri, selectate în virtutea imaginii specific iuvenaliene asupra epocii scriitorului. El împarte pe sclavi în două categorii diametral opuse: slujitorii celor bogaţi, instrumente ale unui lux aspru invectivat, a căror trufie o satirizează (Sat, 3, w. 184-l89; 5, w. 40-74, etc), şi sclavii de pe micile proprietăţi rurale, împodobiţi de el cu virtuţile onestităţii şi vieţii simple. Oricum, luvenal evidenţiază că sclavii sunt oameni şi condamnă stăpânii care îi tratează cu o cruzime de altfel reprobată de autorităţile imperiale (Sat, 6, vv. 219-223; 14, vv. 15-l8, etc). în schimb, aproape toate satirele incriminează vanitatea arogantă a liberţilor îmbogăţiţi. Satiristul reprobă degradarea raporturilor dintre clienţi şi patroni, umilinţele îndurate de cei dintâi ca să obţină sportula, coşuleţul cu daruri, acordat lor de proteguitori, ori vexaţiunile, tratamentul detestabil aplicat cu prilejul ospeţelor, practic obligatorii pentru patmnus, la care participau clienţii (Sat, 1, w. 95-l25; 10, w. 45-46 şi 1, w. 94-95; 135-l41; 5, w. 25-l55; II, v. 58 etc). De asemenea, dacă luvenal pare favorabil religiei romane tradiţionale, cu toate că uneori îşi îngăduie anumite glume cu privire la zeităţile panteonului greco-roman, el reprobă cu deosebită severitate difuzarea masivă a cultelor şi superstiţiilor orientale. Satiristul blamează credulitatea unor contemporani ai săi, şarlatania sacerdoţiior şi profeţilor veniţi din Orient, practicile stranii aduse de aceştia. îndeosebi satira a cincisprezecea îşi propune să dezvăluie superstiţiile egiptene. Dar, în mai multe satire şi cu diverse prilejuri, luvenal reprobă isianismul, cultele siriene şi microasiatice. Concomitent, el ne oferă o documentaţie preţioasă asupra diseminării lor, în special asupra practicilor şi superstiţiilor populare¹¹.

luvenal se învederează preocupat de viaţa culturală a Romei şi de statutul social al intelectualului¹². El oferă informaţii preţioase asupra organizării şcolii romane şi conţinutului învăţământului (Sat, 7, vv. 225-241; 10, w. 116-l17). Deşi condamnă anumite exerciţii sterile de retorică {Sat, 7, vv. 150-l70), nu se pronunţă împotriva formării elevilor pe baza însuşirii artei declamaţiei. Poetul se referă câteodată la lecturile publice, la recitaţii, deoarece asistă la unele dintre ele. Nu este imposibil ca luvenal să fi frecventat mediile literare grupate în jurul văduvei lui Lucan, însă, cum am semnalat mai sus, n-a activat în nici un cerc cultural-politic al vremii*. A deplâns şi a reprobat cu vehemenţă condiţia materială penibilă a intelectualilor vremii, care nu mai pot beneficia decât de mecenatul împăratului (Sat, 7, v. 1). Sub ochii cititorului defilează statutul precar al poeţilor (Sat, 7, vv. 36-97), istoricilor (Sat, 7, vv. 98-l04), avocaţilor (Sat, 7, w. 105-l49), retorilor (Sat, 7, vv. 150-214), gramaticilor (Sat, 7, w. 215-243). De asemenea, luvenal se referă îndeobşte reprobator la genurile şi curentele literare ale secolelor l-ll d.C, pentru a blama, cum am notat mai sus, metromania. Este dificil de identificat o adevărată doctrină literară printre accentele critice ale Iui luvenal. El îi admiră totuşi pe marii clasici, elogiază pe Homer (Sat, 10, v. 248)
* Cu o vervă satirică remarcabilă, printre crochiurile femeilor vicioase, luvenal strecoară şi portretul pedantei, femeii savante (Sat, 6, w. 434-456). Aceasta are mania efectului retoric, calofiliei, discuţiilor erudite şi plictisitoare, comparării meritelor iui Vergiliu cu virtuţile epice ale lui Homer etc.

628

FRUSTRARE Şl INDIGNARE. PROBLEMATICA SATIRELOR

şi pe Vergiliu (Sat, 7, w. 66-71), deşi îl parodiază clar pe Statius, care, probabil, îi fusese prieten (Sat, 7, w. 82-86). Afinităţile cu parasatira lui Marţial apar ca manifeste, deşi luvenal practică un blam al secolului mult mai profund.

Totuşi, cum am observat mai sus, vehemenţa critică, indignarea acerbă diminuează începând cu satira a şaptea. Deşi nu dispar niciodată complet notaţiile sarcastice. în ultimele satire, tonul iuvenalian devine mai aspru. Rene Marache a arătat că indignatio poate deveni mai discretă, dar nu dispare niciodată din universul iuvenalian. în general, relaţia cu actualitatea stringentă se estompează şi poetul pare a tinde spre o satiră pur morală, adesea cantonată în generalităţi, în locuri comune¹³. Cu o autentică seninătate, uneori parcă pe un timbru liric, luvenal elogiază virtuţile unei mese modeste, după exemplul vechilor romani, din care lipseşte fastul inutil al banchetelor luxoase (Sat, 11, w. 64-208). S-ar spune că luvenal năzuieşte să recupereze surâsul înţelept al satirelor şi odelor horaţiene!

Opţiunile politice şi fiîosofia

După întoarcerea din exilul unde îl trimisese Domiţian, luvenal nu şi-a recuperat averea relativ confortabilă de care dispusese la Aquinum: de unde frustrări manifeste şi ranchiuna purtată celor care nu-l ajutaseră. Totuşi şi invidia, gelozia manifestate faţă de forţele sociale noi, provenite din provincii, ar fi relevante, luvenal ar fi asumat mentalitatea tradiţionalistă, încă fidelă valorilor şi metavalorilor străvechi, fides şi pietas, aflate la sfârşitul crepusculului lor. El ar fi exprimat discursul mental al grupurilor mijlocii din Laţiu, mortificate de pierderea prestigiului şi condiţiei lor materiale îndestulătoare¹⁴. Jean Gerard l-a calificat drept un exponent al clienţilor proveniţi din rândul grupurilor sociale mijlocii, luvenal ar exprima punctul de vedere al clienţilor de veche sorginte italică, dispuşi să dispreţuiască banul, însă şi munca activă, prestată adesea de exponenţii noilor forţe sociale¹⁵. Astfel s-ar explica lamentele sale cu privire la condiţia clienţilor, la umilirea lor de către liberţi sau de către sclavii aroganţi (Sat, 5, w. 59-65). lată de ce satiristul admira existenţa simplă dusă de primii romani (Sat, 14, w. 160-l72). luvenal şi-a proclamat ataşamentul faţă de vechiul mod de viaţă, mos maiorum. El regretă că poporul roman nu-şi mai alege cârmuitorii, nu mai are nici voturi de vânzare şi că nu doreşte decât două lucruri: „pâine şi jocuri", panem et drcenses (Sat, 10, w. 77-81).

Totuşi luvenal nu a fost republican, partizan al restaurării statului roman liber. Am văzut imediat mai sus că el persifla şi pe romanii Republicii, care vindeau voturi. De altfel se proclamă partizan al Imperiului, care salvează cultura: „în cezar doar mai speră literele noastre şi-şi pot găsi o raţiune" (Sat, 7, v. 1, trad. de G. Guţu). Satira sa politică comportă o gândire coerentă, deşi opiniile poetului sunt dispersate în diverse pasaje şi poeme, luvenal condamnă cu o indignare deosebit de acerbă aproape toţi cezarii secolului I d.C, începând cu August însuşi, pentru că nu se mulţumeşte să-i înfiereze doar pe Nero (Sat, 8, vv. 21l-230) şi pe Domiţian. Doar Galba pare să fi aflat oarecare îngăduinţă în ochii satiristului (Sat, 2, vv. 104-l05). S-a susţinut însă că, astfel, luvenal alcătuieşte

IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D.C.

portretul robot al împăratului detestabil, al tiranului, spre a sugera o definiţie teoretică, pozitivă, a bunului suveran şi chiar pentru a făuri elogiul optimului principe, adică al lui Traian. Satirele iuvenaliene ar constitui un fel de pandant al Panegiricului plinian¹⁶. Numai că atitudinea asumată faţă de Traian este cel puţin ambiguă. Este adevărat că luvenal pare a elogia construcţiile masive, pe care le realizase Traian (Sat, 12, vv. 75-81) sau politica lui de expansiune militară (Sat, 6, w. 204-205). Dar, pe de o parte, luvenal nu menţionează nicăieri numele lui Traian; ceea ce poate apărea ca cel puţin tulburător. Pe de altă parte, când aruncă o săgeată împotriva moravurilor destrăbălate ale unui ofiţer roman, îribunus militum, care activase în Orient, satiristul avusese în vedere începuturile carierei lui Traian (Sat, 2, vv. 163-l65)¹⁷. De remarcat că astfel luvenal riposta de fapt lui Pliniu cel Tânăr, care elogiase tribunatul militar al lui Traian (PLIN., Pan., 13-l5). Concomitent, atacurile lansate împotriva ascensiunii greco-orientalilor pot viza şi favorizarea acestora, pe care o practicase Traian. De aceea, portretul subînţeles al bunului principe reprezenta mai ales o exortaţie spre o conduită mulţumitoare, sugerată lui Traian şi, mai cu seamă, eventualilor lui succesori. Căci împăratul cu adevărat elogiat de luvenal, în primul vers al satirei a şaptea, cel în care el îşi pusese speranţele de a realiza un principat ideal, nu poate fi decât Hadrian. Când înfiera aristocraţia de viţă, luvenal nu făcea decât să susţină politica de remodelare a „lumii" politice, pe care o preconiza Hadrian. Satiristul încuraja activ năzuinţele lui Hadrian de a stimula eflorescenta culturii. în acelaşi timp, în satira a opta, poetul reproba, pe un ton acerb, deficienţele moral-politice ale aristocraţiei romane şi justifica potenţarea autoritarismului. După părerea noastră, luvenal nu numai că nu regreta eliminarea fizică a lui Avidius Nigrinus, ci încerca chiar s-o legitimeze. Dar, ulterior, a intervenit o ruptură tragică între luvenal şi Hadrian. Severul, asprul, frustratul satirist nu i-a iertat împăratului favorizarea militarilor şi încurajarea accelerată a infiltrării greco-orientalilor la Roma: de unde ultimele satire şi surghiunul camuflat, care i-a fost impus.

Totuşi, reflecţiile şi criticile politice ale lui luvenal nu s-au limitat la structura şi ia istoria Principatului. El respectă instituţia venerabilă a senatului, însă pare a condamna degradarea suferită de către dezbaterile curiei. Satira a patra conţine o virulentă persiflare a deteriorării suferită sub Domiţian de noul organ de guvernare, pe care îl reprezenta consiliul principelui. în acelaşi timp, luvenal reprobă carenţele justiţiei, mai ales senatoriale, şi reflectează asupra administraţiei provinciilor. Nu numai că ei deplânge şi înfierează reaua administraţie a provinciilor, însă pare a recomanda o restructurare a modalităţilor de a le guverna (Sat, 3, w. 46-47; 8, w. 87-l26). încât luvenal pare a preconiza un Principat absolutist, dar fidel vechilor moravuri, prin urmare capabil să realizeze o moralizare a societăţii. Sau, altfel spus, un nou secol al lui August, întemeiat pe recuperarea vechilor valori, însă şi pe o potenţare a sistemului monarhic, mult mai acuzată decât cea cândva promovată de întemeietorul Imperiului. Ca şi Salustiu sau alţi istoriografi romani, luvenal credea că moravurile, mores, mişcă sau determină procesul istoric.

Privirea severă pe care luvenal o aruncă asupra problemelor epocii sale şi asupra veacului anterior a fost adesea comparată cu reflecţia lui Tacit cu privire

630