Eugen cizek istoria literaturii latine

Religia şi fiiosofia

Imperiul târziu este marcat de expansiunea masivă a cultelor soteriologice, îndeobşte de sorginte orientală. O nouă religiozitate se difuzase pretutindeni. Criza mentală din secolul al lll-lea d.C, tensiunile politice, traumatismele culturale au favorizat substanţial propagarea intensă a unor religii orientale, a teocosmologiilor, îndeosebi a isianismului, a mithraismului şi a cultelor siriene, cum era cel al lui lupiter Dolichenus. Sectele soteriologice devin astfel foarte active. Totuşi, adesea divinităţile orientale primeau o interpretare romană, interpretatio Romana, şi erau asimilate unor zei ai panteonului greco-roman. Astfel, zeul egiptean Serapis era frecvent asimilat lui Esculap, zeul care salva bolnavii. Mithraismul câştigă nenumăraţi adepţi printre militari şi negustori. Riscurile şi primejdiile campaniilor militare şi ale comerţului, precaritatea situaţiilor dobândite de ei, care se puteau deteriora rapid, în funcţie de incertitudinile regimului imperial, inspiră nevoia unei ocrotiri divine şi solidarităţii strânse care, în realitate, caracterizau cultul lui Mithra şi relaţiile dintre adepţii lui. Mărturiile artistice ale vremii ilustrează dezvoltarea misterelor mithraice şi treptele iniţierii exponenţilor acestora, care parcurgeau succesiv stadiile de Corb, Logodnic (al lui Mithra), Soldat, Leu, Persan, Mesager al Soarelui (sau Heliodrom) şi Pater (Părinte al misterelor). Progresează, de asemenea, cultul lui Hercule, închipuit ca divinitate a salvării, precum şi diverse forme de ocultism. Desigur însă că, la sate, persistă rituri străvechi, apărute încă în neolitic. însă un termen ca salus, care, în primele veacuri ale Romei, desemnase numai sănătatea fizică, ajunge acum să evidenţieze mântuirea pentru eternitate. Aproape toate cultele soteriologice tind spre monoteism, spre concepţia care admitea că diferitele zeităţi, de sorginte politeistă, constituiau doar ipostaze ale unui zeu suprem, chiar unic. Se ivesc numeroase forme de sincretism religios şi se dezvoltă treptat monoteismul solar.

Pe de altă parte, toate religiile salvării sunt considerate a prezerva oamenii, după moarte, de supliciile îndurate în Infern şi de reîncarnări punitive sau dureroase în animale inferioare. Preocupările eshatologice impregnează în profunzime cultele de inspiraţie orientală: liturgiile acestora, iniţierile în misterele lor complicate erau menite să asigure salvarea atât pe pământ, cât şi în lumea de dincolo. Chiar după ce împăraţii se convertesc la creştinism, se produc anumite reacţii anticreştine, patronate de anumiţi suverani. Avem în vedere puternica reacţie păgână, survenită sub Iulian, dar şi cea de la sfârşitul secolului al IV-lea d.C, desfăşurată într-o Italie dominată de împăratul Eugenius. Toate tentativele de revitalizare a cultelor păgâne au eşuat ineluctabil, încât împăratul Theodosius a proclamat creştinismul ca unică religie a Imperiului. Cultul imperial, ca religie politică, s-a menţinut multă vreme şi sub împăraţii creştini, care asumau titlul şi calitatea de pontifex maximus, şef al religiei romane tradiţionale. N-a fost interzis decât în 425 d.C. (Cod. Theodos., 15, 4, 1). împăraţii militari

RELIGIA Şl FILOSOFIA

ai secolului al lll-lea favorizează substanţial cultele solare, mai mult sau mai puţin legate de mithraism. în cele din urmă mithraismul dispare, dar subzistă mult timp un alt cult de origine iraniană, adică maniheismul, întemeiat pe opoziţia categorică între Bine şi Rău, între Dumnezeu, spirit şi lumină, pe de o parte, şi diavol, tenebre şi materie, pe de alta. Maniheismul, de fapt transformat, va afla adepţi în plin ev mediu. De asemenea, rezistă mult timp isianismul în Egipt, însă şi în alte zone ale Imperiului. Ultima reacţie anticreştină semnificativă, cea din vremea împăratului Eugenius, adică de la sfârşitul secolului al IV-lea d.C, era mai ales de inspiraţie isiacă. Pe când în Egipt, isianismul număra adepţi zeloşi printre universitarii regiunii, chiar la sfârşitul secolului al V-lea. Mai mult decât atât, şi în Italia anumiţi ţărani, în 417 d.C, adorau încă pe Osiris şi pe Isis (RUTIL, 1, vv. 373-376). Grupuscule isiace se menţin în diverse zone ale fostului imperiu roman, până la sfârşitul secolului al Vl-lea. în plină dominaţie arabă, adică în secolul al Vlll-lea, un magician egiptean mai invoca pe Isis şi alţi zei legaţi de cultul ei. Totodată, arta icoanelor bizantine prezintă filiaţii cu reprezentările plastice, specifice mithraismului²⁰.

în ultimă instanţă a învins dreapta credinţă creştină. Au dat greş persecuţiile întreprinse de împăraţii secolului al lll-lea. Anumiţi creştini au abjurat: de altfel unii dintre cei „alunecaţi", în afara dreptei credinţe, sau „căzuţi în greşeală", lapsi, se întorceau în sânul comunităţilor creştine cărora aparţinuseră, după ce persecuţia înceta sau se atenua. A eşuat şi marea persecuţie iniţiată de către Diocleţian. Lupta de idei între creştinism şi adepţii altor culte a fost complicată, îndeosebi printre intelectuali, ea s-a soldat cu evoluţii dramatice. Sunt celebre anumite conversiuni la creştinism, precum cele ale lui Marius Victorinus şi Augustin. La începutul secolului al IV-lea d.C, o parte însemnată din populaţia Imperiului devenise creştină. Prin urmare abilul reformator care a fost Constantin, iniţial partizan al unui anumit monoteism solar, a decis să tolereze şi ulterior să protejeze creştinismul ca principală religie a Imperiului. Pe de altă parte, triumful creştinismului a depăşit graniţele stăpânirii romane: încă din secolul al IV-lea d.C, creştinismul se răspândeşte în Irlanda, printre seminţiile germanice, dar şi în Gruzia, Armenia, Etiopia, chiar în Iran şi pe alte meleaguri asiatice. Ceea ce atestă forţa invincibilă a dreptei credinţe. Oricum, cauzele concrete şi istoriceşte constatabile ale triumfului creştinismului, în interiorul Imperiului, ar fi următoarele, după opinia noastră: 1) faptul că dreapta credinţă a constituit cea mai puţin orientală dintre cultele orientale, cea mai accesibilă grecilor şi romanilor (de altminteri, creştinismul a abandonat rapid practicarea circumciziei, care repugna occidentalilor), promovând ecumenismul, vocaţia universalistă; 2) exclusivismul ei, refuzul oricărui sincretism fundamental cu religiile politeiste; 3) monoteismul destul de clar, spre care tindeau, mult mai ezitant, şi alte culte soteriologice, tendinţa spre o doctrină relativ limpede decantată; 4) structurarea riguroasă, sistematică a comunităţilor creştine şi a clerului; 5) supleţea şi abilitatea propagandistică. Locuitorilor Imperiului

689
SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE III-VI D.C.

creştinismul Ie-a adus speranţa într-o existenţă viitoare, mai bună decât cea pe care o duceau. Totodată, au fost utilizate anumite vechi deprinderi. Astfel, ziua de naştere a lui Isus Cristos a fost situată la 25 decembrie, adică în plină perioadă a vechilor sărbători de iarnă ale anticilor şi tocmai la data exactă când mithraicii celebraseră „ziua de naştere a Soarelui neînvins", dies natalis Solis inuicti. Nimbul, conceput ca o sferă transparentă (imagine a iradierii spiritului), înainte de a fi integrat artei creştine, a constituit un atribut imperial. Cristos a fost adesea reprezentat ca un kosmokrator, adevăratul stăpân al întregii lumi, vizibile şi invizibile. Creştinismul a preconizat un nou umanism, întemeiat pe sinteza între tradiţiile sale şi cultura antică consacrată. „învăţătura creştină", doctrina christiana, apare ca totodată profund înnoitoare şi susceptibilă să revalorizeze umanismul antic. Triumful creştinismului alcătuieşte într-adevăr cea mai preţioasă moştenire lăsată de antichitatea târzie civilizaţiilor medievale şi moderne. Tocmai creştinismul a permis conservarea nu numai a unor instituţii politice şi culturale antice, ci şi a patrimoniului de valori al grecilor şi romanilor, chiar dacă adaptat noilor vremuri şi parţial transformat. Cum am arătat, creştinismul n-a determinat prăbuşirea Imperiului. Dimpotrivă, el şi-a propus să-l conserve, dar a intervenit prea târziu. Repetăm, însă, că el a permis supravieţuirea a numeroase tradiţii antice şi a prilejuit un nou umanism. Atitudinea comunităţilor creştine şi a diriguitorilor acestora faţă de Imperiu şi de ordinea politică a variat în funcţie de circumstanţe şi a comportat, după părerea noastră, patru etape cronologice, care ar consista în: 1) încercare de adaptare şi acceptare a structurii societăţii şi a cutumelor ei (secolul al ll-lea d.C); 2) contestaţie globală a aceleiaşi societăţi (secolul al lll-lea); 3) transformare în religie de stat, menită să se asocieze ierarhiilor sau măcar să se ajusteze în funcţie de exigenţele lor (secolul al IV-lea şi începutul veacului următor); 4) detaşare complexă şi abilă de organizare statală romană şi de soarta ei, tradusă mai ales în gândirea lui Augustin şi lui Salvianus (secolul al V-lea). Era vorba de o atitudine inevitabilă. Exponenţii cultelor păgâne, în rezistenţa lor faţă de progresele creştinismului, se bizuiau pe trei centre de împotrivire, care activau la nivelul aristocraţiei, la cel al şcolilor şi al unor medii sociale populare, îndeosebi ţărăneşti. în special în Occident, multă vreme aristocraţia clarissimilor a rămas fidelă religiilor tradiţionale. Şcoala, literaţii, profesorii de gramatică, retorică şi filosofie au constituit chiar focare de propagandă anticreştină. Libanios, scriitor şi profesor grec din Antiochia, pleda în 390 d.C. cauza templelor. De aceea, lustinian a suspectat şcolile şi Academia din Atena, unde dominau neoplatonicienii, de subversiune împotriva creştinismului şi Ie-a desfiinţat în 529 e.n., marcând astfel sfârşitul culturii antice. Mediile populare necreştine se refugiau mai ales în astrologie şi magie. Se răspândeau oracolele şi demonismul. Iar călugării urmăreau statornic pe „ţărani", păgânim latineşte, rămaşi mult timp credincioşi practicilor religioase păgâne, locale şi tradiţionale, îndeosebi diverselor superstiţii mărunte. în cele

690

RELIGIA Şl FILOSOFIA

din urmă, creştinismul, anterior religie urbană, a câştigat şi adeziunea rusticităţii. S-au propagat masiv monahismul, existenţa de anahoret, care implica o manifestă dezanr are socială. De asemenea, era glorificat eroismul martirilor căzuţi victime secuţiilor secolului al lll-lea. Pe de altă parte, în interiorul creştinismulu ,-au manifestat de timpuriu sciziuni, numeroase erezii şi mişcări sectare. Arianismul, cea mai răspândită erezie, care a avut adepţi chiar printre împăraţi şi unele căpetenii barbare, a încercat să dezvolte monoteismul creştin deoarece, cu anumite nuanţe şi ezitări, nu admitea ca divinitate decât pe Dumnezeu Tatăl. Adesea ereticii contestau vehement supleţea Bisericii, ordinea socială în general şi concilierea cu autorităţile statale²¹.

Şcolile filosofice tradiţionale pierd din importanţă. Sau altfel spus, ele subzistă mai ales pentru a sprijini propagarea cultelor orientale, diverselor teurgii şi practicilor unor taumaturgi. Epicureismul materialist era condamnat unei morţi lente. Stoicismul va fi recuperat parţial de Boetius, în secolul al Vl-lea. în schimb, platonismul, orientat, cum am văzut, spre o misteriofilosofie, de către unii adepţi ai Academiei, încă din secolul al ll-lea d.C, devine limpede solidar cu religiile orientale, în cadrul aşa-numitului neoplatonism. Exponenţii săi se servesc de altfel aproape exclusiv de limba greacă, idiomul privilegiat al fiiosofiei antice. Neoplatonismul ajunge să domine cu autoritate lumea filosofică şi să stimuleze reacţiile anticreştine ale intelectualilor rămaşi loiali vechilor culte religioase. Impactul său a devenit puternic încă de la instalarea, la Roma şi în 245 d.C, a fondatorului său, adică a lui Plotin. Influenţa neoplatonicienilor a fost considerabilă şi a prilejuit dezvoltarea unei doctrine a extazului, a unirii cu Ideea sau divinitatea, prin contemplaţie, prin comuniunea între lumea sensibilă şi forma eternă. Căci neoplatonicienii au profesat monoteismul filosofic. Unii dintre neoplatonicieni echivalau divinitatea supremă, ori chiar unică, Soarelui, în timp ce alţii o considerau superioară acestuia din urmă. în acest mod, neoplatonismul a nutrit nu numai mithraismul şi rezistenţa păgână, ci şi gândirea unor exponenţi ai creştinismului, cum au fost Marius Victorinus şi Augustin. Infrastructura misteriofilosofică prevalează în întreaga gândire a imperiului târziu. Pe de altă parte, neoplatonismul, ca şi toate religiile acestei secvenţe istorice, vehiculau valorile vremii. Ele căutau pretutindeni sacrul, sub egida aşa-numitei sanctitudo. Iar, cu excepţia anumitor curente de gândire marginale, filosofiile timpului respectau „ierarhia celestă", se declarau fidele ei, ca şi ierarhia politico-socială. Totodată propensiunea pentru simboluri, pentru o interpretare alegorică a universului emerge cu vigoare în religiile şi în filosofia'Imperiului târziu.

Arhitectura şi artele plastice

Aceleaşi tendinţe, expresiile aceluiaşi discurs mental, se impun şi în artele plastice sau în arhitectura secolelor III-IV d.C. Se realizează un adevărat dialog cu spectatorul ori contemplatorul operelor de artă. Oricum, arhitectura şi artele plastice continuă a fi performante. Severii construiesc masiv, la Roma şi în Imperiu. De pildă, în Capitală, Septimius Severus ridică un

691

SOCIETATEA Şl CULTURA IN SECOLELE Ili-VI D.C.

palat, „casa severiană", domus Seueriana, ca şi un somptuos arc de triumf. Secolu! al lll-iea d.C, în pofida crizei pe care o străbate, nu întrerupe dezvoltarea politicii arhitecturale foarte dinamice. Se dezvoltă monumentele şi clădirile din Ulpia Traiana, capitala Daciei lomane, care beneficiază de o populaţie de 15-20 000 de locuitori. Până la retragerea administraţiei romane, continuă să înflorească arhitectura Daciei romane. Aurelian ccnstruieşte şi el la Roma, în vreme ce Diocleţian înalţă în capitală noi terme, o curie nouă şi un Odeon. Constantin sa distinge ca un mare constructor. La Roma, Constantin clădeşte un nou arc de triumf, noi terms şi mai ales termină basilica civilă, a cărei construcţie fusese începută de Maxenţiu, prin 308 d.C. Această impunătoare clădire reprezintă ultima şi cea mai măreaţă creaţie a arhitecturii civile din Occidentul roman. Cum am arătat, Constantin creează pe ţărmurile Bosforului un oraş nou, care îi va purta numele. Aici el ridică palate imperiale, curii, un for, apeducte, terme, basilici civile, un hipodrom etc. După edictul de toleranţă a creştinismului, încep să se construiască pretutindeni biserici somptuoase. La Constantinopol, împăratul iniţiază, printre altele, construirea bisericii dedicate înţelepciunii divine, Sfânta Sofia. Bisericile creştine asumă consecvent planul basilicai tradiţional: ele constituie arhetipurile lăcaşurilor de cult medievale, în vreme ce templele păgâne erau deschise spre exterior şi înconjurate de colonade, biserica creştină concentrează efectele artistice în interiorul ei, unde credincioşii se izolau de lumea exterioară pentru a celebra misterele Credinţei. împăraţii care au urmat lui Constantin au construit, de asemenea, foarte mult: astfel la Roma, pe la mijlocul secolului al IV-lea d.C, s-a încheiat construirea bisericii Sfântul Petru, începută încă de suveranul ce inaugurase proteguirea creştinismului.

Monumentalitatea, vigoarea, linia clasică se degajă uşor din aspectul arhitecturii secolelor IV-VI d.C. Artele plastice sunt, cel puţin parţial, marcate de tendinţe estetice similare. Nu apare o ruptură totală faţă de tradiţiile artistice ale secolelor precedente. Sunt revalorizate numeroase elemente ale vechiului repertoriu. Pe o frescă funerară creştină se poate observa că defuncta este însoţită spre tribunalul ceresc precum o păgână, care era secondată da zeul Hermes. Desigur, totuşi, că împrumuturile din repertoriul păgân iconografic sunt puse în slujba unei mentalităţi înnoite. Se dezvoltă aşadar inîens arta frescei şi a mozaicului, ca şi a unei sculpturi interesante. înfloreşte, de asemenea, decorarea sarcofagelor. Fantasia bogată, exuberantă, tinde însă pretutindeni să se subordoneze preciziei raţionalizante, simetriei. Coeziunea geometrică prevalează şi în grupul sculptural de la Veneţia, care îi reprezintă pe tetrarhi: Diocleţian, Maximian, Galerius şi Constantius Chlorus. Stilizarea implică, în această operă de artă, nu numai vigoare, ci şi un adevărat cubism, un hieratism impersonal, care prefigurează iconografia bizantină. în schimb, arta picturii murale care împodobea catacombele, unde se refugiau creştinii, evidenţiază vocaţii expresioniste, de obârşie populară, precum şi un simbolism acuzat. în pofida promovării clasicismului de către Constantin, anumite mărci expresioniste se menţin şi în pictura murală a secolului al IV-lea d.C. în ultimă instanţă, în arta târzie romană, se pot decela nu numai semnele noului utilaj mental şi ale „supunerii", obsequium, ale promovării sacrului, sanctitudo, ori ale simbolismului dependent de învăţătura lui Plotin, ci şi concurenţa între cel de al treilea clasicism şi expresionismul de sorginte populară. Se manifestă chiar evidente tendinţe spre abstractizarea artei²².

Renaşterea -constantino-theodosiană. învăţământul şi educaţia

Expansiunea culturii şi a învăţământului nu fusese blocată în zbuciumatul secol al lll-lea d.C. Niciodată în antichitate educaţia n-a pătruns atât de adânc în viaţa socială, ca în acest veac. Difuzarea instrucţiei elementare a atins

692

n

RENAŞTEREA CONSTANTiNO-THEODOSIANĂ. ÎNVĂŢĂMÂNTUL Şl EDUCAŢIA

nivelul său cel mai înalt, în întreg Imperiul²³. în Egipt, funcţionau chiar mici şcoli rurale, pe lângă temple. în secolul al IV-lea, cultura şi literatura cunosc o remarcabilă înflorire, care coincide cu aşa-numita primă renaştere sau renaşterea constantino-theodosiană. Căci mişcarea culturală a acestui veac a implicat un strălucit umanism, exprimat mai ales în înnoirea formelor de cultură, în dezvoltarea impresionantă a şcolii, a educaţiei şi a învăţământului. Lectura realizată în tăcere şi în taina bibliotecii tinde să înlocuiască participarea la recitaţiile publice efectuate cu voce tare. Printre altele, substituie tradiţionalul sul de papirus actualul format de carte, pentru înregistrarea în scris a oricărui fel de texte²⁴. Totodată, dacă în secolul al ll-lea d.C, elenismul prosperase chiar în măsură mai mare decât cultura de limbă latină, sub impulsul generat de a doua sofistică, geniul latin înregistrează un notabil avânt în secolul al IV-lea d.C. Dacă anterior unii scriitori latinofoni redactaseră în limba greacă, acum intelectuali elenofoni, ca Amian din Antiochia şi Claudian din Alexandria, îşi scriu operele în latineşte. în unele provincii occidentale, începe să regreseze sensibil cunoaşterea limbii greceşti. Un rol foarte important în expandarea renaşterii constantino-theodosiene l-au jucat, la sfârşitul secolului al IV-lea, mişcarea Nicomachilor şi cercurile culturale creştine. Căci în cercul Nicomachilor se dezvoltă o puternică mişcare culturală, o adevărată „şcoală literară", care marchează numeroşi prozatori şi poeţi. Nici chiar noua mişcare literară nu prezentase o coerenţă şi o efervescenţă culturală similară. O adevărată comunitate intelectuală ia naştere în cercul Nicomachilor, comparabilă cenaclurilor moderne şi mişcării primului neoterism roman. De atunci, din vremea lui Catul, nici o altă orientare estetică nu manifestase o omogenitate programatică atât de pregnantă. Totodată, mişcarea Nicomachilor relua şi adapta la necesităţile inexorabile ale toleranţei religioase idealurile anterior asumate de împăratul Iulian şi de cercul cultural-politic, dezvoltat în jurul lui. Concomitent, sinteza între moştenirea umanistică tradiţională şi noua credinţă, pe care o prilejuieşte creştinismul, permite conservarea esenţialului culturii antice. Creştinismul îngăduie menţinerea scrierii, culturii scrise şi a şcolii, în secolele VI-VIII e.n., preţuirea noţiunii de humanitas, de omenie şi umanism. în plin secol al Vll-lea, Isidorus din Sevilla va redacta o adevărată enciclopedie umanistă.

învăţământul privat, pe care îl predau gramatici şi retori, subzistă şi chiar prosperă în secolul al IV-lea d.C. Insă, chiar din secolul al ll-lea şi din vremea lui Antoninus Pius, se dezvoltă şi şcoli municipale, care cunosc un foarte pregnant avânt în secolul al IV-lea. Pretutindeni apare şi se dezvoltă tipul de „şcoală publică" sau „municipală»', schola publica ori municipalis (AUG., Cont, 6, 7), întreţinută din bugetul sau salariul municipal sau public, salario publico (AUG., Civ. DeL, 1, 3). Asemenea şcoli municipale fiinţează la Lugdunum (Lyon), Vesontio (Besancon), Tolosa (Toulouse), Mediolanum (Milano), Cartagina, Antiochia, Nicomedia, Niceea, Alexandria. Profesorii acestor înalte

693

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE III-VI D.C.

şcoli erau numiţi de către consiliile municipale. Asemenea focare de învăţământ devin adevărate universităţi, deoarece universitatea, ca instituţie, nu a apărut în evul mediu, cum se afirmă câteodată, ci în secolele al IV-lea şi al V-lea. La Roma, Atena şi Constantinopol iau naştere adevărate universităţi de stat. Profesorii sunt numiţi de înalţii funcţionari imperiali, adesea sub supravegherea personală a suveranului. Intervenţia activă a statului este ilustrată de constituţia imperială din 27 februarie 425 d.C, care organizează universitatea din Constantinopol. Această universitate deţinea monopolul învăţământului superior din acest oraş, încât numai preceptorii particulari aveau dreptul să dea lecţii în afara celor predate la universitate. în universitatea din Constantinopol existau următoarele catedre: trei de retorică, zece de gramatică latină, cinci de sofistică, zece de gramatică greacă, una de filosofie şi două de drept (Cod. Theodos., 14, 9, 3). Catedre de gramatică, retorică, filosofie, drept şi medicină fiinţau şi în universitatea de la Roma. La Atena se studiau filosofia, rămasă aici ca principala disciplină de învăţământ, retorica greacă şi medicina. în diversele şcoli şi universităţi emerge, ca disciplină nouă de învăţământ, stenografia, în legătură cu amplificarea birocraţiei. De asemenea, apar şcoli superioare de teologie creştină.

Studenţii erau adesea turbulenţi, cum observă retorul grec Libanios. Ei se grupau în cete, care se încăierau între ele şi organizau numeroase banchete. La Cartagina, studenţii nu respectau regulamentele şi erau nedisciplinaţi. Totuşi la Roma, unde studenţii universităţii erau recrutaţi din diverse zone ale Imperiului, împăratul Valentinian I impusese, încă din 370 d.C, o disciplină severă. Autorităţile supravegheau cu stricteţe studenţii: trebuiau să cunoască locul de origine, numele părinţilor şi meritele anterioare ale învăţăceilor, ca şi locuinţa pe care o aveau la Roma şi să dispună lunar de evidenţa lor exactă, să ştie cine se înscrisese recent la studii şi cine pleca din oraş. Studenţii care nu aveau o bună conduită erau bătuţi cu vergi şi expulzaţi din Roma (Cod. Theodos., 14, 9, 1; AUG., Conf., 5, 8; 12-l3)²⁵.

Literatura

A continuat să se dezvolte o literatură bogată şi destul de variată, care n-a fost niciodată afectată de o autentică decadenţă. Totuşi, ritmul ei de dezvoltare a fost destul de inegal. După Apuleius, literatura de limbă latină cunoaşte o anumită recesiune. în secolul al lll-lea se dezvoltă mai ales o poezie suavă şi spumoasă, care rămâne însă departe de creativitatea atestată de arta scriitoricească a veacurilor anterioare. Reculul literaturii profane este numai parţial compensat de avântul înregistrat de scrierile creştinilor, îndeosebi de talentul viguros al lui Tertullian. în general, literatura creştină atestă talente

694
LITERATURA

artistice elevate, de mare valoare. Oricum, recesiunea literaturii încetează în secolul al IV-lea, adică tocmai în vremea renaşterii constantino-theodosiene. Revirimentul literaturii latine se traduce prin excelenţă în dezvoltarea studiilor filologice, a erudiţiei în general, în valorificarea clasicilor, în transcrierea şi comentarea operelor cândva realizate de aceştia. Chiar literatura de creaţie este dominată de preocupări savante, de o poezie doctă şi de o proză erudită. Totodată, continuă să se expandeze literatura creştină. Persistă, desigur, literatura păgână. Mai mulţi scriitori, îndeosebi istorici, se formează în jurul împăratului Iulian. Ei şi alţii mai tineri păstrează, până la sfârşitul secolului al lll-lea d.C. şi la începutul veacului următor, o adevărată imagine hagiografică a lui Iulian, pe care îl consideră încarnarea modelului de regulă atribuit principelui ideal. Oricum, aprecierea acestei epoci ca o perioadă de renaştere are în vedere mai ales expansiunea umanismului şi a erudiţiei. Căci, tipologic vorbind, nu se manifestă acum un „om al Renaşterii", mai degrabă statuat în secolul I d.C. Iar în secolele al V-lea şi al Vl-lea d.C, ritmul desfăşurării valenţelor literare scade din nou. în orice caz, din punctul de vedere al valorii şi al creativităţii, literatura întregii secvenţe istorice cuprinse între sfârşitul secolului al ll-lea şi începutul secolului al Vl-lea apare ca evident inferioară celei realizate în prima parte a dezvoltării Imperiului. Totuşi, prozatori ca Amian şi Augustin atestă un talent comparabil celui al marilor scriitori din veacurile anterioare, ale Republicii şi Principatului timpuriu. Deoarece literatura Imperiului târziu continuă să fie ilustrată, sub raport valoric, mai cu seamă de proză.

De altfel speciile şi genurile literare au comportat un parcurs sinuos. Graniţele dintre ele au tendinţa să se estompeze, încât s-a constatat cu sagacitate impactul amestecului de genuri. Evoluţia poeziei evidenţiază mai ales o orientare mixtă lirico-epică, deşi nu lipsesc nici accentele satirice şi parasatirice. Se dezvoltă, de asemenea, o literatură doctrinară, îndeosebi creştină, apologetică şi polemică, îndreptată spre utilizarea unei diversităţi de specii literare. Retorica a continuat să marcheze întreaga literatură, creştină ca şi necreştină. Chiar după dispariţia Imperiului, în Vest ea se va menţine şi va înregistra o acrobaţie verbală sofisticată, până la sfârşitul secolului al Vl-lea d.C. Pe urmele experienţei pliniene, se dezvoltă specia literară a panegiricelor. Emerg, de asemenea, discursuri alcătuite după reţetele consacrate ale artei declamaţiei, în special de aparat, pe când epistolografia literară este ilustrată de mai mulţi autori. Cum am arătat mai sus, proza didascalică cunoaşte o dezvoltare înfloritoare. Filologia, dreptul şi erudiţia sunt abundent practicate de numeroşi scriitori. Proza istoriografică îşi manifestă în continuare o prezenţă viguroasă, complexă, afectată de asemenea de tendinţa spre amestecul speciilor înglobate federaţiei pe care ele o alcătuiau de multă vreme. Analistica se combină cu tiparele unor specii înrudite cu ea, îndeosebi cu structurile res gestelor şi memorialisticii, în discursul atât de performant al ultimului mare istoric roman, care a fost Amian. Acest mare istoric resuscită de fapt specia res gestelor. însă s-au bucurat de

695

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE III-VI D.C.

un succes notabil specii ca epitoma şi biografia. Expansiunea compendiului istoric se explică mai puţin prin înmulţirea unor cititori grăbiţi şi în măsură mai sensibilă prin nevoia de manuale, indispensabile numeroaselor şcoli ale vremii, deci şi de scurte prezentări ale istoriei, dar şi prin „mărirea tirajelor". Creşterea apreciabilă a numărului de cititori a impus un fel de „economie de materiale" şi de scribi. Scribii trebuiau să transcrie relativ rapid operele literare clasice, precum şi numeroasele scrieri ale timpului, în absenţa tiparului. încât editorii erau obligaţi să privilegieze lucrările literare mai scurte. Concomitent s-a dezvoltat biografia politică, legitimată de personalizarea accentuată a conducerii Imperiului, în condiţiile accentuării absolutimsului şi despotismului teocratic. Pe urmele lui Suetoniu, biografii se interesau îndeosebi de viaţa privată a împăraţilor, care îngăduia înlăturarea hieraticei măşti oficiale, în vederea demistificării personalităţilor prezentate. Pe lângă aceasta, încă de la mijlocul secolului al ll-lea d.C, iconografia sarcofagelor aşa-zis „biografice" era structurată în imagini aproape tributare tiparelor suetoniene, încurajând astfel orientarea specifică a biografiei secolelor, care ne interesează aici²⁶. Amestecul de genuri şi de specii se manifestă pregnant în joncţiunea înfăptuită între epitomă şi biografie. Este ceea ce demonstrează breviariul istoric al lui Eutropiu, compartimentat parţial de adevărate medalioane biografice, precum şi vieţile succinte ale cezarilor, alcătuite de Aurelius Victor. Pe de altă parte, prin Lactanţiu, istoriografia creştină promovează concepţia providenţialistă despre evoluţia fenomenelor istorice. Istoricii creştini pledează cu fervoare cauza intervenţiei lui Dumnezeu în timpul istoric, cel real şi trăit de oameni pe pământ. Această concepţie nu elimină însă umanismul, ci îi conferă un nou sens. Dar chiar şi unii istoriografi păgâni diminuează preţul antropocentrismului. însuşi romanocentrismul pare a se estompa uneori.

Astfel, literatura secolelor III-IV d.C. răspunde cu pregnanţă orizontului de aşteptare al unui public dornic de o artă rafinată, de revalorizarea clasicilor, de erudiţie pedantă, de elanuri mistice, însă şi de curiozităţi pitoreşti. Traumatismele culturale, implicate de ascensiunea cultelor orientale, marcaseră gustul publicului, climatul mental, în care îşi alcătuiau operele scriitorii. Noul utilaj mental, metavaiorile şi valorile înnoite se traduc în respectarea sau în dezbaterea ierarhiilor literare sau neliterare, ca şi în cultivarea sacralităţii de către numeroşi scriitori. Vechile valori culturale persistă însă în chip manifest.