Eugen cizek istoria literaturii latine

Ausonius. Viaţa şi opera

Unu! dintre poeţii semnificativi ai secolului al IV-lea d.C. a fost Ausonius, a cărui existenţă a parcurs de altfel aproape întreg veacul respectiv. Viaţa şi opera lui Ausonius sunt foarte relevante pentru carierele acelor notabili municipali ajunşi la cârma Imperiului, pentru complexele experienţe spirituale ale vremii, pentru umanismul constantino-theodosian, pentru raporturile dintre literatură şi climatul mental. Ausonius a fost cu adevărat un martor al unităţii spirituale a Imperiului roman. Mai presus de orice, mărcile cardinale ale poeziei celui de-al treilea clasicism se regăsesc în bogata operă a lui Ausonius: pasiunea pentru erudiţie şi centonare, cultul clasicilor, virtuozitatea metrică, amalgamul genurilor, gustul pentru eleganţa imagisticii.

Decimus Magnus Ausonius s-a născut în Gallia, la Burdigala (azi Bordeaux) şi în 310 d.C. Aparţinea unei familii înstărite de notabili municipali care beneficia de o excelentă vitalitate biologică: bunicul poetului depăşise vârsta de 90 de ani, iar tatăl lui Ausonius a murit când avea 88 de ani. Ausonius însuşi a trăit cel puţin 84 de ani! El a primit o educaţie aleasă, într-o copilărie total lipsită de frustrări. Ceea ce explică seninătatea şi plăcerea hărăzite de poet întâmpinării şi gustării vieţii sale totdeauna confortabile. Se pare că Ausonius aparţinea unei familii creştine. De altfel creştinismul lui Ausonius însuşi va fi fidel Bisericii oficiale. Ausonius a fost de fapt un creştin monden sau chiar oportunist, puternic îmbibat de cultura păgână". în Burdigala natală, Ausonius a fost avocat şi ulterior, între 337 şi 367 d.C, profesor de gramatică şi de retorică. După treizeci de ani de carieră didactică municipală, Ausonius a fost chemat de împăratul Valentinian I să preia misiunea de preceptor al lui Graţian, fiul lui. După moartea lui Valentinian I, Graţian face din fostul său profesor unul dintre cei mai importanţi slujitori ai Imperiului. în 376 d.C, Ausonius devine quaestor sacri palatii, iar în 379 d.C, chiar consul, pe când membri ai familiei sale, ai grupului de presiune sau „clanului hispano-gallic" deţin poziţii importante la curte şi în administraţie. în jurul lui Ausonius se regrupase şi un puternic cerc cultural-politic, ataşat literaturii tradiţionale şi în conflict cu creştinismul intransigent al lui Ambrosius, care izbutise, la 3 ianuarie 379 d.C, să-l determine pe Graţian să renunţe la calitatea de şef al religiei păgâne, de pontifex maximus. După moartea lui Graţian (383 d.C.) poetul-profesor-înalt funcţionar se retrage în Burdigala, pentru a duce o existenţă confortabilă pe numeroasele sale proprietăţi rurale. Ausonius a fost deci înalt funcţionar al Imperiului, intelectual tipic⁴.

' Din această pricină, îl încadrăm într-un capitol consacrat literaturii păgâne şi nu printre poeţii creştini.

POEZIA CLASICIZANTA A SECOLELOR IV-V D.C.
Ausonius a lăsat o operă foarte amplă şi variată, bogată într-o multitudine de teme şi de tipare, care denotă a virtuozitate metrică deosebită. Ausonius a fost un prestidigitator al versificaţiei. Ceea ce nu înseamnă că ar fi fost şi un poet de mare talent. Lista culegerilor şi operelor ausoniene este foarte lungă⁵. Multe dintre aceste lucrări ilustrează gustul pentru jocul gratuit, esenţialmente frivol, cu motive şi forme metrice. Exuberanţa „ludică" a lui Ausonius este mult mai pregnantă decât cea cândva învederată de Ovidiu.

Din lungul catalog al operelor ausoniene. îndeobşte alcătuite în versuri, reţinem doar foarte puţine. Astfel „Epigramele", Epigrammata, culegere de scurte poeme, pe cele mai diverse teme, scrise pe vremea când Ausonius îl însoţea pe împăratul Valentinian, amalgamează lirismul cu cele mai diverse rezonanţe poetice. „Epistule", Epistulae, în versuri, exploatează laborios experienţa lui Horaţiu, pentru a ilustra exerciţii de stranie virtuozitate. Astfel epistula a 12-a este alcătuită dintr-un bizar amalgam de versuri latineşti şi greceşti. Mai interesante sunt scrisorile versificate adresate lui Paulinus, fost discipol al lui Ausonius, cu 40 de ani mai tânăr decât fostul său profesor de la Burdigala. Bătrânul dascăl îşi iubea elevul, care se convertise la creştinism şi în jurul anului 390 d.C. se hotărâse să devină preot. Era de fapt aşa-numitul Paulinus din Nola, care îşi neliniştea profesorul fiindcă nu-i răspundea la scrisori, impregnate de mitologie şi docte exerciţii stilistice. în cele din urmă, Paulinus îi va răspunde tot în versuri că preferă să-l mulţumească pe Cristos decât pe profesorul său. în sfârşit, Ausonius atestă o reală sensibilitate în elegia „Despre trandafirii care se nasc", De rosis nascentibus, unde, reluând o temă tradiţională, Ausonius evocă înfiorat nuanţele unei dimineţi de vară. După ce descrie rozele, Ausonius meditează asupra fragilităţii tuturor fenomenelor. De aceea exclamă în concluzii: „culege, fecioară, trandafirii, cât timp floarea este fragedă şi fragedă îţi este tinereţea//Şi aminteşte-ţi că se grăbeşte şi ursita ta". Desigur însă că Mosella este cel mai izbutit poem ausonian. Se conturează în acest poem o adevărată epopee concentrată, alcătuită pe vremea când poetul-profesor îl instruia pe Graţian la Treveri, capitală imperială, situată pe ţărmurile Moseilei. De fapt, sub forma unei călătorii imaginare pe respectivul râu, Ausonius configurează o adevărată ţară a Moseilei, teritoriu autonom din punct de vedere liric, tip de civilizaţie unică, totuşi capabilă să nutrească o numeroasă populaţie romanizată. Ausonius salută de două ori Mosella pentru calităţile ei şi ale meleagurilor pe care le străbate (Mos., vv. 23-32 şi 381). Abundă şi digresiunile, care se referă la diferite oraşe ca Roma, Burdigala etc. sau la alte teme. Astfel poetul făureşte un catalog al peştilor {Mos., vv. 75-l49), consemnează felurite mijloace de a-i pescui [Mos., vv. 46l-483), realizează excursuri pe teme mitologice ori istorice. Dar, desigur, şi celelalte opere ausoniene conţin elemente interesante, deşi îndeobşte sufocate de virtuozităţi retorice, stilistice şi metrice.

Mesajul şi strategia literară ale lui Ausonius

Ausonius a fost în primul rând un metroman şi un intelectual copleşit de erudiţie plurivalentă. Situat la încrucişarea a două lumi, cea păgână şi cea creştină, el dă seama de eforturile lirismului latin, dirijat către amalgamul genurilor, de a se adapta mentalităţii creştine, de a configura un discurs mental în mutaţie profundă. Jumătate creştin, jumătate epicureu, Ausonius elaborează un univers imaginar de factură păgână, în funcţie de un temperament liric hedonist, extravertit⁶. Inflexiunile creştine nu lipsesc din discursul poetic al iui

714
MESAJUL Şl STRATEGIA LITERARĂ ALE LUI AUSONIUS

Ausonius, dar care este statutul zeilor, vechilor tradiţii politeiste? Chiar în scrisorile expediate lui Paulinus, poetul evocă pe Isis şi alţi zei egipteni, ceremonii religioase păgâne {Ep., 25). Când se roagă lui Dumnezeu, Ausonius face apel la limbajul religiei şi filosofiei păgâne. Toate aceste elemente au o valoare ornamentală, dar ele mobilează un peisaj de idei prea puţin creştin. Fidelitatea faţă de tradiţia culturală şi politică prevalează în mesajul emis de Ausonius. Pedanteria doctă a poetului revalorizează tradiţia şcolară a antichităţii. Chiar dacă iubeşte cu tandreţe Burdigala natală şi ţara mirifică a Mosellei, Ausonius pledează ardent pentru eternitatea Romei, pentru prioritatea ei faţă de toate celelalte cetăţi. S-ar spune că el conştientizează climatul mental al anti-Cetăţii, anti-ciuitas, dominată de o Romă extinsă pe o suprafaţă gigantică. Când exaltă oraşele „nobile" ale Imperiului, Ausonius exclamă: „dar Roma trece înaintea tuturor patrilor" (locale, Ord., v. 166). Valoarea documentară a poemelor ausoniene nu poate fi contestată. Aceste poeme dezvăluie numeroase aspecte ale vieţii secolului al IV-lea d.C. Emerg aspecte relevante ale vieţii de familie şi ale celei universitare. Programul de existenţă al poetului este de asemenea consemnat: de altfel Ausonius era blând şi îngăduitor.

Ausonius însuşi n-avea încredere în talentul său. Pasiunea pentru centonare este semnificativă. Pretutindeni Ausonius reia versuri şi imagini împrumutate lui Vergiliu, Ovidiu, Horaţiu, Silius Italicus, Statius. Stihurile banale, chiar prozaice, poncifurile abundă la tot pasul. Cum am arătat, Ausonius se învederează a fi un excepţional virtuoz al metricii, încât combină ca un acrobat hexametri, distihuri elegiace, anapeşti, iambi, versuri safice. Inventă tot felul de combinaţii metrice ingenioase. Ca de pildă în Ephemeris, un poem alcătuit în versuri rhopaliene. Acestea începeau cu un cuvânt monosilabic, urmat de un vocabul bisilabic ş.a.m.d., până se ajungea la al cincilea cuvânt, desigur pentecasilabic. Dar uneori Ausonius compune fragmente de pastel, care atestă o sensibilitate autentică. Cum am notat mai sus, elegia consacrată trandafirilor comportă o prospeţime savuroasă, o gracilitate emoţionantă. Sinceritatea entuziasmului şi iscusinţa în zămislirea anumitor descripţii reuşite pot fi constatate adesea şi în Mosella, Limba lui Ausonius este voit şi insistent clasicizantă. Ausonius rămâne mai ales ca un martor al vremii sale⁷.

Claudian. Viaţa şi opera

însă poezia clasicizantă a renaşterii constantino-theodosiene nu se epuizează în erudiţie versificată, în performanţe metrice pedante, chiar dacă destoinice. Spre deosebire de Ausonius, Claudian este un poet autentic, comparabil marilor mânuitori ai versului din veacurile majore ale literaturii latine. Nu este oare Claudian ultimul mare poet roman? în orice caz, accentele de poezie autentică, substanţa imagistică şi ardenta veritabilă amintesc de creativitatea marilor poeţi latini.

715

POEZIA CLASICIZANTĂ A SECOLELOR IV-V D.C.

Claudius Claudianus a fost un greco-oriental, care a scris mai ales în limba latină*. Aşadar greaca era limba lui maternă. S-a născut pe la 370-375 d.C, la Alexandria, în Egipt, ultimul mare centru de rezistenţă păgână din Orient. Aici trăia şi predica zelos doctrinara acestei rezistenţe, adică fecioara matematiciană Hypatia, pe care călugării o vor sfâşia de vie. Claudian a fost educat în şcolile greceşti din Alexandria şi a suferit, probabil, unele frustrări. A învăţat târziu latina şi a debutat ca scriitor de limba greacă. Claudian a sosit la Roma în 395 d.C, pentru a rămâne aici, fără întrerupere, preţ de zece ani. A devenit clarissim şi notarius, în „cabinetul" lui Stiiicho, generalul vandal, care era favoritul tânărului împărat Honorius, fiul lui Theodosius. în 402 d.C, i s-a făurit un bust aşezat în Forul lui Traian, însoţit de două inscripţii, una în latină, cealaltă în greacă. Aceasta din urmă îl declara moştenitor al lui Homer şi Vergiliu. Foarte prolific, a scris o mare cantitate de versuri, adesea pentru a glorifica pe Stiiicho şi pe Honorius. Nu ştim dacă a supravieţuit dizgraţiei şi morţii lui Stiiicho, survenite în 408 d.C. Oricum, trebuie să fi murit tânăr. Prolificitatea sa aminteşte de cea a lui Lucan, de asemenea mort tânăr.

Această operă foarte bogată numără anumite lucrări redactate în greceşte, cum ar fi două epigrame, o variantă eienică a poemului intitulat Gigantomachia, din care au rămas fragmente (77 de hexametri), şi un panegiric poetic, înregistrat fragmentar pe un papir. Opera latinească, foarte bogată, conţine: un panegiric al lui Probinus şi al lui Olybrius, Panegyricus in Probinum et Olybrium, anterior sosirii la Roma, un panegiric cu prilejul celui de-al treilea consulat al lui Honorius, Panegyricus in III consulatum Honorii, citit, la 3 ianuarie 396, în faţa împăratului, urmat de alte panegirice, rostite cu ocazia celorlalte consulate ale suveranului, invectiva „împotriva lui Rufinus", In Rufinum, pamflet în două cărţi, posterior morţii favoritului împăratului Arcadius de la Constantinopol, rival al lui Stiiicho (Rufinus murise la 27 noiembrie 397), poeme scrise în cinstea căsătoriei lui Honorius cu Măria, adică un epitalam, Epithalamium, în 341 de hexametri şi scris în 398 d.C, versuri fescennine (Fescennina in nuptias Honorii et Mariae), precum şi alte poeme. Cum ar fi „Despre răpirea Proserpinei", De raptu Proserpinae (amplu poem mitologic, conservat parţial, privitor la răpirea fiicei zeiţei Demetra de către zeul Hades), poemele care glorifică victorii repurtate de Stiiicho („Războiul gildonic", Bellum Gildonicum -poem lucrat în 398 d.C. şi neterminat - despre biruirea maurului rebel Gildon, „Despre consulatul iui Stiiicho", De consulatu Stilichonis, din 399-400 d.C, în trei cărţi, „Despre războiul gotic", De bello Gothico, hărăzit victoriei dobândite de generalul vandalo-roman asupra goţilor lui Alaric, la Pollentia, pe 6 aprilie 402 d.C), „împotriva lui Eutropius", In Eutropium, pamflet în două cărţi alcătuite în 399 d.C şi dirijate în contra altui favorit al curţii de la Constantinopol (un eunuc), Gigantomachia, versiunea latină a poemului scris de Claudian în prima tinereţe. S-au păstrat din acest poem 128 de hexametri, care nu corespund fragmentului grecesc. A mai scris epistule, idile, epigrame etc, grupate în „Poeme minore", Carmina minoref.

Mesajul lui Claudian

Prin urmare activitatea scriitoricească a lui Claudian a fost cu adevărat prodigioasă. S-a spus că acest greco-oriental, care a trăit în anturajul şi sub protecţia împăratului Honorius şi a lui Stiiicho, a fost ultimul poet naţional roman. Ca poeţi, doar Vergiliu şi Horaţiu se bucuraseră cândva de un prestigiu social similar, întrucât frecventaseră anturajul lui August şi Mecena⁹. Şi, poate,

Informaţiile privitoare la viaţa lui Claudian provin dintr-o inscripţie, iniţial situată în Forul lui Traian pe bustul de aramă al poetului (CIL, VI, 171CWZ.S, 2949), dintr-o notiţă furnizată de lexiconul lui Suidas, din datele oferite de opera scriitorului.

■ 716

MESAJUL LUI CLAUDIAN

adăugăm noi, Lucan înainte de ruptura survenită între el şi Nero. De altfel pe mai multe planuri se impune, credem noi, analogia cu Lucan. Oricum, evul mediu a sşparat un Claudianus maior, cel din poemele cu adresă politică, de un Claudianus minor, de care aparţineau şi poemele epice¹⁰.

Pare bizară propaganda politică întreprinsă de Claudian, poet foarte păgân, în sprijinul regimului foarte creştin ai Impăratuiui Honorius. Claudian pledează, de fapt, pentru măreţia Romei, pentru unitatea lumii latine a anti-Cetăţii. Deşi greco-egiptean, Claudian esle profund ataşat Imperiului şi dispreţuieşte curtea prebizantină de ia Constantinopol, complice a Barbarilor din nord-est. Poetul cântă trecutul glorios al latinităţii şi condamnă secesiunea regatului mauritan al lui Giîdon. Poetul asumă mentalitatea aristocraţiei Romei, care, chiar după eşecul lui Eugenius şi al Nicomachilor, sperau încă în destinul Romei şi credeau în forţa tradiţiilor greco-romane. După ce descrisese edificiile Romei, istoria triumfală a celei mai mari cetăţi a lumii (De consul. Stilic, 3, vv. 13l-l49), poetui clamează permanenţa Romei, misiunea ei pacificatoare şi unificatoare

a anti-Cetăţii (De consul, Stilic, 3, vv. 150-l60). El exclamă:.....toţi suntem

un singur neam: nici nu va exista vreodată o limită a stăpânirii romane" (De consul. Stilic, vv. 159-l60). Totul este sfânt în măreţia Romei, care trebuie respectată, iar Barbarii ce o slujesc nu sunt consideraţi străini, „ceilalţi" în Imperiu. Desigur, patriotismul roman ardent nu-i împiedică să glorifice Nilul, să ateste o profundă afecţiune faţă de meleagurile natale, ilustrată de idila numită „Nilul", Nilus. Claudian a încercat efectiv să concilieze Roma şi Alexandria, multă vreme rivale. Putea fi sincer acest poet, care celebra fastele curţii şi onorurile acordate favoriţilor ei, indignându-sa totodată împotriva duşmanilor acestora? Oricum, Claudian era fericit că trăieşte în Occident, printre cei ce mânuiau pârghiile politicii imperiului. Poetui îşi iubea cu pasiune ocrotitorii, chiar dacă vahicuia tipare encomiastice banalizate¹¹. De fapt se pare că întreaga Italie fâcsa front comun, în sprijinul mercenarului barbar Stilicho. Oricum, Claudian şi -l reprezintă ca un e^rou demn de vechii romani de odinioară, ca încarnarea destinului Imperiului. Claudian se adresează direct Romei, ca să-i spună că Stilicho i-a redat toate triumfurile (De consul. Stilic, 1, vv. 384-385). iar când celebrează pe Honorius, Serena şi a!te personaje oficiale, poetul le exagejează meritele, recurgând fa o adulaţie convenţională, care însă nu poate oblitera entuziasmul sincer, juvenil. Ura lui Claudian este feroce: poetul este mai iscusit când mânuieşte arta invectivei decât atunci când utilizează arta pompoasă a panegiricului. Toate viciile se cristalizează în personaje ca Rufinus sau Eutropius, calamităţi a!e Imperiului {In Fîuf., 1, vv. 25-29). Invectiva parasatirică a! lui Claudian recuperează vehemenţa corosivă a iui luvenal.

La baza universului imaginar a lui Glaudian se instalează, ca o invariantă revelatoare, inspiraţia păgână misterică. Spiritul arzător al poetului asumă valenţele vechilor culte, elementelor eleusine şi neopitagoreice, asociate celor isiace. Era însă firească loialitatea faţă de Isis si Osiris a unui egiptean necreştin.

POEZIA CLASICIZANTĂ A SECOLELOR IV-V D.C.

în Gigantomachia se pot decela chiar reziduurile orfismului. Primele versuri din împotriva lui Rufinus evocă opţiunea între epicureismul ateu şi misticismul teurgic, pe care Claudian o rezolvă în favoarea celui din urmă {In Rut, 1, vv. l-24). Claudian înţelegea să răspundă orizontului de aşteptare oportun expansiunii misteriofilosofiei. Universul imaginar al lui Claudian implică anumite invariante, de căutat în devotamentul faţă de Roma şi de clanul politic al lui Stilicho, în ansamblul opţiunilor neopitagoreice şi isiace¹². Fantasia efervescentă a poetului converteşte însă totul în structura artistică.

Strategia literară a lui Claudian

Poemele epice ale lui Claudian, consacrate performanţelor lui Stilicho, constituie cântecul de lebădă al eposului istorico-politic roman. De aceea contemporanii săi l-au asemuit cu Homer şi Vergiliu. Şi într-adevăr Claudian este înzestrat cu simţul epopeii¹³. Veridicitatea faptului războinic apare nu numai la Ennius şi poate la Lucan, ci şi în enunţarea epică a lui Claudian. El îşi cunoaşte perfect eroul, care întrupează virtuţile militare, şi figurează bătălii familiare cititorilor săi. Trăirile poetului sunt puternice, fidele clasicismului, însă şi susceptibile de a revaloriza parţial filoanele expresionismului italic. De altfel, deşi exploatează subiecte foarte des tratate de antecesorii săi şi legate de legende siciliene, deşi apelează obsesiv la ornamente mitologice şi retorice, parcă realizând centonări ale lui Vergiliu, Ovidiu şi Catul, poemele cu tematică împrumutată miturilor nu sunt total lipsite de interes. Căci Claudian subliniază, în prologul Răpirii Proserpinei, că-l inspiră mintea sa arzătoare, şi nu muzele: „mintea aprinsă porunceşte. Daţi-vă înapoi, neiniţiaţi", mens congesta iubeţ. Gressus remouete, profani (De rapt, 1, v. 4). Deşi mai jos acceptă ajutorul poetic al lui Febus Apollo (De rapt., 1, v. 6). Astfel Claudian legitimează combustia interioară, care domină universul său imaginar, intensitatea şi vigoarea expresiei, impetuozitatea fantasiei sale. Şi acestea se traduc cu deosebită pertinenţă în poezia parasatirică, în invectivă. Verva deosebită îl conduce pe Claudian până la explozii de ură, care frizează obscenitatea. în schimb, inspiraţia caustică se degajă rar din epigramele lui Claudian. Epigramele echivalează îndeobşte cu mici descripţii, în versuri atent cizelate şi consacrate unei statuete, unui mormânt, chiar unui port. Acrobaţiile metrice, cultul tehnicii verbale prevalează în astfel de miniaturi poetice. Claudian atestă uneori şi o graţioasă sensibilitate cu adevărat emoţionantă, ca atunci când figurează, în Despre răpirea Proserpinei, florile care se nasc sub picioarele acestei zeiţe sau când descrie chiar răpirea ei. Aici însă se impune repede o armonie imitativă, sumbră, crispată, spre a ilustra situaţia eroinei.

Amestecul de tipare şi de genuri, atât de caracteristic epocii, marchează în

718

STRATEGIA LITERARĂ A LUI CLAUDIAN

profunzime structurarea artei lui Claudian. Totodată, aparatul mitologic intervine pretutindeni. Ura poetului împotriva lui Rufinus este foarte sinceră; dar ea se concretizează în cadrul Infernului mitologic. Pe urmele lui Lucan şi Statius, Claudian îşi populează universul imaginar cu umbre, vise, prodigii, alegorii, prosopopei. Venus prezidează nu numai căsătoria preacreştinului împărat Honorius, ci şi cea a favoritului suveranului, adică Palladius. Tibrul, Padul, divinităţile fluviale intervin cu dezinvoltură în existenţa oamenilor. Pe când zeiţa Roma se arată neobosită, întrucât se amestecă în consulatul lui Olybrius şi al lui Stilicho, în războaiele purtate împotriva lui Gildon şi a lui Alaric. Uneori descripţiile sunt lungi, grandilocvente, iar lamentele abundă. Claudian este puternic impregnat de retorică, întrucât proliferează în poezia sa apostrofele, interogaţiile, amplificaţiile de toate tipurile. Relevante se dovedesc a fi perifrazele, aluziile şi simbolurile alambicate. în loc de caelum, termenul curent pentru desemnarea cerului, Claudian utilizează polus, care indica extremitatea axei pământului şi a cerului, „polul", pe când în loc de „lumină", lux, spune „zi", dies. In descrierea Egiptului, foloseşte „ploi senine", imbres serenos, şi nu „ape fără ploi"¹⁴. Registrul stilistic al lui Claudian este foarte întins, mergând de la imagistica viguroasă, chiar prea sonoră, până la inflexiunile delicate. El subordonează retorica sentimentelor sale răscolitoare: ceea ce ar putea funcţiona ca un loc comun se converteşte adesea în decantarea mai mult sau mai puţin suprasolicitată a unei pasiuni autentice. Deosebit de viguroase se configurează paralela între Stilicho şi Rufinus, descrierea Romei ameninţată de goţi şi apoi a bucuriei consecutive înfrângerii Barbarilor, demersul provinciilor pe lângă Stilicho, în scopul de a-l determina să primească demnitatea de consul. Excelent se structurează portretele şarjate ale lui Gildon şi Eutropius

Metaforele şi chiar hiperbolele slujesc concretizării ideilor poetului. Claudian privilegiază frazele lungi, dar recurge şi la iuxtapunere. Limba acestui poet se prezintă ca destul de clasică, însă este relativ artificioasă, fiind adesea presărată de formule învăţate. Claudian trebuia totuşi să recurgă la tehnica şi modalităţile expresive ale poeţilor, pe care le asimilase, căci nu folosea limba sa maternă. în schimb, el este un versificator abil, pasionat de arabescurile sofisticate ale metricii. Privilegiază hexametrul dactilic, dar în epigrame şi în alte poeme apelează la distihul elegiac. Iar poemele fescennine sunt scrise în metri variaţi: anapestici, anacreontici, alcaici, asclepiadei. Jocul cu metrica îl pasiona în chip evident¹⁵.

Receptarea şi concluzii asupra lui Claudian

Claudian s-a bucurat de succes chiar şi în vremea amurgului civilizaţiei antice. Rutilius Namatianus l-a admirat şi a intrat în complexe raporturi de intertextualitate cu discursul său poetic. Ca de altfel şi poetul creştin Prudentius. Evul mediu i-a copiat cu sârguinţă opera: de unde numărul mare de manuscrise şi inserarea unor fragmente ale poemelor sale în florilegiile secolelor al Xl-lea şi al Xlll-lea. L-a preţuit şi Renaşterea. în peisajul nostru cultural, Nicolae Marinescu şi Ilie Mihăiescu, ulterior Ion Acsan, Petre Staţi şi Dumitru Crăciun au tradus pasaje

719

POEZIA CLASICIZANTA A SECOLELOR IV-V D.C.

din operele lui Claudian. Anumite fragmente au fost tălmăcite în proză şi inserate în antologii publicate de G. Popa-Lisseanu şi Haralamb Mihăescu.

în pofida scăderilor sale, Claudian apare ca un poet înzestrat cu un incontestabil talent. Prezenţa lui Claudian constituie cea mai credibilă, cea mai vie, cea mai performantă mărturie a peisajului lirico-epico-parasatiric, pe care l-a zămislit poezia latină tardivă. Arta lui Claudian se înscrie intenţional în curentul celui de-al treilea clasicism. însă ea ilustrează şi particularităţi semnificative. S-ar spune că discursul lui Claudian recuperează teritorii care aparţinuseră cândva stilului nou. Temperamentul acestui poet aminteşte de cel ai lui Lucan şi anexează valenţe romantice. Demersul complex al lui Claudian revalorifică mai ales filoanele expresionismului. Nu se traduc acestea, cel puţin parţial, în patosul avântat al poetului, în fantasia lui exuberantă, în vigoarea şi pregnanţa imaginilor făurite de el? în structura de adâncime a universului imaginar, creat de acest poet, se asociază dragostea sinceră pentru Imperiu, încrederea în misiunea civilizatorie a acestuia şi reverberaţiile unui lirism efervescent, care ştie câteodată să îndepărteze artificiile industriei retorice minuţios construite. Cititorul vremii noastre, dacă va face abstracţie de adulaţiile exagerate, de căutările febrile ale unor limite lingvistice, de o anumită bombasticitate, va gusta cu plăcere poezia lui Claudian¹⁶.