Eugen cizek istoria literaturii latine

*.

„CATEGORIILE" SOCIALE

pământ organizează sclavii şi liberţii, după modelul colonilor. Sclavii primeau o parcelă de pământ, pe care o lucrau împreună cu familia lor, acum tolerată şi chiar recunoscută pe plan juridic. Ei păstrau o mică parte din venit şi erau calificaţi ca „sclavi în colibe", senii cassati. Pe de altă parte, utilizarea morii cu apă a contribuit la declinul sclavajului. în agricultură, sporeşte considerabil funcţia împlinită de coloni. Subzistă, de asemenea, categoria muncitorilor agricoli liberi şi sezonieri, care se deplasau dintr-un loc în altul. Iar în Orient se menţine o importantă categorie de ţărani liberi. în Siria, persistă numeroase mici proprietăţi ţărăneşti. Colonii sunt legaţi totuşi treptat de domeniile pe care trudesc: nu mai plătesc renta în bani, ci în natură. După ce fuseseră practic legaţi de pământ prin datorii, din 332 d.C. colonii au fost fixaţi ereditar prin lege de domeniile pe care lucrau, în virtutea „dreptului originii", ius originis. Nu puteau părăsi aceste domenii şi nici nu puteau fi alungaţi de pe ele. Aplicarea acestei legi s-a realizat însă lent şi gradat. S-a exagerat mult când s-a afirmat că nu mai exista practic nici o deosebire sensibilă între statutul sclavilor şi cel al colonilor. De altfel am relevat că adesea colonii au fost atraşi în orbita solidarizării împotriva oraşului, mai împilator decât latifundiarii. Plebea din oraşe continuă să fie eterogenă, întrucât număra atât negustori bogaţi, mici funcţionari, preoţi creştini şi profesori, cât şi mici meşteşugari¹⁰.

Dar care era statutul ordinelor sociale cele mai importante? De altfel din rândurile celor numiţi honestiores făceau parte nu numai senatorii şi cavalerii, ci şi curialii şi veteranii, care beneficiau de asemenea de un statut juridic superior celui rezervat romanilor de condiţie foarte modestă (humiliores). Ordinul cavalerilor comportă o curbă de evoluţie surprinzătoare. în secolul al lil-lea, cel al apogeului ordinului ecvestru, se dezvoltă considerabil perfectissimatul. începând din 217 d.C. şi de la domnia lui Macrinus, mai mulţi perfectissimi devin împăraţi, fără să fi trecut în prealabil prin senat. Cele două cariere ecvestre consacrate continuă să se dezvolte impetuos. Putem identifica anumiţi cavaleri exclusiv civili, mai ales specialişti în drept, care exercită, sub Severi, o influenţă politică notabilă: unii dintre ei ajung jurisconsulţi celebri. Marile comandamente militare revin ofiţerilor de carieră, îndeobşte perfectissimi. împăraţii încurajează stăruitor perfectissimatul, care, la rândul său, sprijină potenţarea absolutismului şi a birocraţiei, după model greco-oriental. Dar o mutaţie cardinală s-a produs în timpul împăratului Constantin, între 312 şi 326, practic aproape întreg ordinul ecvestru a fost promovat în rândurile unui ordin senatorial lărgit, care de altfel a primit în rândurile lui şi diverşi notabili municipali". Pe termen scurt, această reformă radicală a dat roade binefăcătoare, pentru că a simplificat ierarhizarea socială şi a impulsionat foştii cavaleri importanţi. însă, pe termen lung, ea a contribuit la osificarea rigidă şi la polarizarea categoriilor sociale.

într-adevăr, în secolul al lll-lea d.C, ordinul senatorial fusese supus unei eroziuni substanţiale a influenţei sale politice. Senatorii rămăseseră oamenii cei mai bogaţi ai Imperiului, dar atribuţiile politice le scăzuseră neîncetat. Au existat unele încercări de „revoltă", chiar recuperări foarte efemere ale impactului politic al curiei, mai ales în 238 d.C. Şi ulterior, în 275 d.C. sau chiar în secolul al IV-lea, s-au mai produs scurte şi vane reacţii senatoriale. Pe de altă parte, rândurile senatului se provincializează necontenit. Creşte ponderea senatorilor de origine orientală, care, sub primii Severi, constituie jumătate din numărul total al clarissimilor. După 238, senatul este dominat de orientali şi de africani. Totuşi, noii senatori îşi apropie rapid o forma mentis tradiţionalistă, o mentalitate conservatoare. Progresiv, senatorii sunt excluşi din conducerea birocraţiei statale şi din marile comandamente militare, păstrând numai guvernarea unor provincii imperiale şi câteva posturi proconsulare. Un edict al împăratului Gallienus are, în 262 d.C, consecinţe majore asupra statutului senatorilor. Prin acest edict, senatorilor Ie-a fost interzisă orice sarcină de comandă a forţelor militare, iar guvernarea provinciilor imperiale a fost încredinţată perfectissimilor¹². Această măsură a fost inspirată nu numai de resentimentele împăraţilor secolului al lll-lea d.C faţă de senat şi de dorinţa de a stopa numeroasele tentative de uzurpare a puterii imperiale de către comandanţi militari clarissimi, cum afirma Aurelius Victor (Caes., 33, 34), ci şi de competenţa din ce în ce mai redusă a senatorilor în ce priveşte armata. Perfectissimii, proveniţi din rândurile centurionilor, erau militari performanţi. De altfel ei au continuat seria uzurpărilor puterii imperiale. Oricum, sub Diocleţian, n-au mai rămas senatorilor decât vechile magistraturi republicane, pur decorative, proconsulatele şi cele patru posturi de

681

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE

II-VI D.C.

guvernatori ai Italiei. Reforma clarissimatului, întreprinsă de Constantin, părea a reda ordinului senatorial vechiul său prestigiu şi o influenţă sporită. Dar ne aflăm numai în prezenţa anumitor aparenţe. într-adevăr, se amplifică nu senatele, ci casta orgolioasă a clarissimatului. Foarte mulţi clarissimi nici nu mai participă la dezbaterile senatelor de la Roma şi Constantinopol, deşi aveau dreptul să ia parte la ele. Ei îşi îndeplinesc funcţiile în administraţia imperială, duc o viaţă confortabilă pe moşiile lor ori în marile oraşe ale Imperiului. La sfârşitul secolului al IV-lea şi în veacul următor, clarissimii sunt ierarhizaţi riguros, în virtutea unei trihotomii semnificative: unii sunt simpli clarissimi, alţii devin „admirabili" sau „spectabili", spectabiles, ori chiar „vestiţi" sau „iluştri", illustres. O lege din 382 d.C. stabileşte la Constantinopol - ca un epifenomen normal al ierarhizării sociale riguroase şi de fapt sufocante - uniforme, veşminte obligatorii de purtat în oraş, nu numai de către clarissimi, ci şi, în funcţie de fiecare categorie socială, de militari, funcţionari, sclavi etc. Clarissimii supravieţuiesc la Roma desfiinţării Imperiului occidental până spre sfârşitul secolului al Vl-lea d.C.¹³.

Armata romană, strict profesionalizată, constituia de asemenea o categorie socială. Chiar împăraţii au fost, de regulă, soldaţi. Influenţa socială şi politică a militarilor de meserie a crescut neîncetat, iar privilegiile lor au sporit în acelaşi ritm. Armata a devenit tot mai provincială şi mai rustică, aşteptând să fie populată, spre sfârşitul Imperiului, de mercenari barbari. Constantin a desfiinţat complet cohortele pretoriene. Armata romană se concentrase mai ales în zona frontierei fortificate, limes. Străpungerea barajului format de legiuni a expus însă Imperiul la mari pericole şi a contribuit substanţial la amplificarea crizei din 238-268 d.C. De aceea, Gallienus şi mai cu seamă Diocleţian au înfiinţat anumite corpuri de rezervă în interior. Ei au introdus, pe lângă perfecţionarea armamentului şi a veşmintelor militare, scindarea legiunilor care, afând efective reduse, devin mai nobile şi sunt acum în număr de şaizeci. Constantin a reformat profund şi armata: el a cantonat departe de frontiere grosul trupelor de campanie, adică aşa-numiţii comitatenses. Comanda soldaţilor a fost încredinţată exclusiv unor ofiţeri de carieră. încă de la sfârşitul secolului al IV-lea, aceştia au fost prin excelenţă Barbari, îndeosebi franci. Marii comandanţi militari barbari făceau şi desfăceau împăraţii efemeri ai secolului al V-lea d.C, până când armata romană barbarizată a lichidat complet Imperiul occidental.

Contextul politic intern: Principatul târziu şi Dominatul

Secvenţa istorică la care ne referim aici coincide, între 192 şi 285 d.C, cu Principatul târziu sau cu sfârşitul a ceea ce francezii numesc „le Haut-Empire". Ori cu tranziţia între „le Haut-Empire" şi „le Bas-Empire". Acesta din urmă acoperă perioada 285-476 sau 529 d.C şi comportă o nouă formă de monarhie romană, calificată drept Dominat.

Venită la conducerea Imperiului după o criză politică gravă (192-l93 şi chiar anii subsecvenţi), a cărei intensitate a amintit de anii 68-69 d.C, dinastia Severilor a potenţat absolutismul de sorginte greco-orientală. Au domnit, în ordine: Septimius Severus (193-211), Caracalla (21l-217, care un an a împărţit puterea cu fratele său Geta), Macrinus (217-218), de fapt străin de dinastie şi primul cavaler devenit principe, Marcus Aurelius Antoninus, numit de posteritate Elagabal sau Heliogabal (218-222), Severus Alexander (222-235). Accentuarea despotismului s-a realizat de către aceşti principi, în ciuda pretenţiei lor de a fi fost continuatori ai Antoninilor, ale căror nume le adoptau în mod oficial. Au urmat Maxirninus Thrax (235-238) şi o perioadă de anarhie, de uzurpări şi secesiuni locale, când numeroşi „împăraţi" şi-au disputat autoritatea monarhică. Despotismul absolutist a fost totuşi potenţat, în ciuda tribulaţiilor generalizate. După Gallienus (253-268), au urmat la conducerea Imperiului împăraţii illiri, Claudius II Goticul (268-270) şi Aurelian (270-275). Ei şi urmaşii lor au convertit monarhia romană într-o teocraţie solară, care punea practic capăt regimului Principatului.

682

r

CONTEXTUL POLITIC INTERN: PRINCIPATUL TÂRZIU Şl DOMINATUL

De asemenea, ilir şi militar de profesie, Diocleţian (284-305) a creat o a doua dinastie a Flavienilor, reclamându-se de la precedentul oferit de Vespasian şi de fiii lui, ca şi de la Antonini. De fapt, Diocleţian a consolidat substanţial absolutismul de drept divin, pe urmele lui Aurelian: a luat astfel naştere Dominatul, ca monarhie totalitară şi teocratică, opusă Principatului. Diocleţian s-a străduit să limiteze şi, concomitent, să canalizeze în sens pozitiv tendinţele centrifugale din Imperiu, a cărui apărare a asigurat-o printr-un sistem de mai mulţi împăraţi. Progresiv, între 285 şi 303 d.C, s-a format tetrarhia, întemeiată pe domnia a patru împăraţi, doi auguşti şi doi cezari (auxiliarii primilor). Fiecare dintre cei patru împăraţi îşi avea o reşedinţă proprie şi controla o anumită zonă a Imperiului, în vreme ce Diocleţian conserva o preeminenţă morală. Cu toate acestea, după abdicarea voluntară a lui Diocleţian, din pricina rivalităţilor acute dintre succesorii lui, sistemul tetrarhiei s-a destrămat. Constantin (306-337 d.C.) a refăcut unitatea Imperiului şi a continuat, prin reforme fundamentale, implantarea Dominatului. Concomitent, Constantin a acordat creştinismului o toleranţă, care i-a îngăduit foarte repede să devină religia dominantă. însă unitatea Imperiului a fost frecvent repusă în discuţie sub descendenţii şi urmaşii lui Constantin, din a doua dinastie flaviană, dintre care s-au diferenţiat: Constanţiu II (337-361), Iulian (36l-363), lovianus (363-364), Valentinian (364-375), Valens (364-378), Theodosius (379-395). Adesea aceşti împăraţi au domnit în asociaţie cu alţi auguşti şi cezari: frecvent au avut de înfruntat nenumăraţi pretendenţi la tron şi uzurpatori, cum de pildă a fost Eugenius (392-394)¹⁴.

în timpul Dominatului s-au creat, pe lângă ierarhia socială sclerozată la care ne-am referit, o administraţie, o curte, o etichetă şi o politologie imperială înnoite, în condiţiile dezvoltării unei noi structuri mentale. Pe inscripţiile vremii apare adesea, în paralelă cu vechea „formulă" a epitetelor împăraţilor, o titulatură imperială nouă. împăratul este proclamat „stăpânul nostru Flavian", dominus noster Flauius, la începutul inscripţiei pentru a desemna ca prenume monarhul respectiv. Foarte rar, cele două tipuri de titulatură sunt amestecate în inscripţii. Totodată, succedaneul prenumelui şi numele împăratului sunt urmate de o cascadă de epitete măgulitoare, care exaltă, pe un ton delirant, „virtuţile" suveranului. Totul emană de la el, închipuit ca fiinţă intermediară între divinităţi, inclusiv Dumnezeu, şi oameni. S-a arătat că astfel împăratul participă la redutabila transcendenţă a divinităţii unice, preconizată atât de creştini, cât şi de păgâni. Propaganda imperială extrem de activă implică ideea că împăratul beneficiază de o „maiestate secundă", maiestas secunda, în raport cu cea a zeităţii, ce dispune de o maiestas prima¹⁵. Tot ce înconjoară pe împărat este sacru. Un ceremonial de sorginte persană, complicat şi foarte ilustrativ, caracteriza audienţele acordate de împărat, când el era adorat. Cei admişi la audienţe îngenuncheau în faţa suveranului şi îi sărutau poalele mantiei de purpură. Curtea imperială, devenită pletorică, este sacră, ca şi palatul, sacrum palatium, sau dormitorul suveranului: căci marele şambelan, personaj foarte influent, se intitulează „împuternicitul cu dormitorul sacru", praepositus sacri cubiculi. Dificultăţile politico-administrative şi financiare au pricinuit o extindere considerabilă a birocraţiei: perceperea directă a impozitelor, numeroasele rechiziţii, sarcinile multiplicate ale administraţiei provinciale şi centrale au determinat dezvoltarea unui aparat funcţionăresc imens şi foarte costisitor. Diocleţian a restabilit impozitele directe, suprimate încă în secolul al ll-lea Î.C. Pe lângă aparatul funcţionăresc normal, s-a format, poate sub Diocleţian, dacă nu începând din 319 d.C, corpul unor slujbaşi imperiali, cu sarcini de informare şi poliţie. Aceştia se numeau agentes in rebus sau „curioşii", curioşi. Erau ochii şi urechile împăraţilor, primind adesea misiuni de control în provincii. Un rol similar a revenit anumitor „notari", notarii. După 337 d.C, consiliul principelui a devenit „consistoriul sacru", sacrum consistorium, numit astfel deoarece membrii săi stăteau în picioare, în vreme ce împăratul, care îl prezida, şedea jos. Acest consistoriu devine principalul organ de guvernământ: prepara legislaţia nouă, primea ambasadele străine, funcţiona ca tribunal imperial. Senatele - căci la Constantinopol, oraş oficial inaugurat la 11 mai 330 d.C, funcţiona un al doilea senat - constituie mai degrabă consilii municipale ale celor două capitale oficiale ale Imperiului. în fruntea administraţiei centrale, pe care o populau numeroşi slujbaşi, se aflau patru mari „însoţitori" (ai împăratului), comites. Adică doi dregători financiari, respectiv „corniţele dărniciilor sacre", comes sacrarum largitionum (care dirija trezoreria statului imperial, anterior numită fiscus), „corniţele avuţiei private", comes

683

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE III-VI D.C.

rei priuatae (şeful vistieriei particulare a suveranului) şi alţi doi comiţi, „magistrul birourilor imperiale", magister officiorvm, şi „questorul palatului sacru", quaestor sacri palatii (care lua cuvântul în numele monarhului la şedinţele consistoriului). Provinciile au fost treptat reorganizate. Au luat fiin{ă trei tipuri de unităţi provinciale, cele mici fiind cuprinse în cele mari. Care sunt acestea, în ordine crescândă? Provinciile, diocezele - guvernate de „vicari", uicarii-şi prefecturile, cârmuite de prefecţii pretoriului, cărora nu le mai revin decât sarcini exclusiv civile¹⁶.

Politica externă

Importanta politicii externe şi a conflictelor cu alte seminţii a sporit considerabil faţă de secolele l-ll d.C, când romanii trăiau relativ liniştiţi, în cadrul aproape închis al lumii lor. De fapt, Imperiul a trebuit să lupte aproape permanent pe două fronturi: împotriva statelor iraniene şi împotriva Barbarilor. în ce priveşte relaţiile cu statele iraniene, Septimius Severus înfrânge pe părţi şi ajunge chiar să ocupe Ctesiphonul, una dintre capitalele lor: întemeiază provincia romană Mesopotamia, care avea capitala la Nisibis. Iar în 224 d.C, Ardashir I, fiul lui Papak din familia Sasan, biruie pe ultimul rege part din dinastia Arsacizilor, adică pe Artaban V. El se proclamă „rege al regilor" şi întemeiază dinastia persană a Sasanizilor (227-651 d.C), care făureşte un stat centralizat, cum nu fusese cel al Arsacizilor. Perşii suportaseră totdeauna cu dificultate prevalenta pârtilor în monarhia iraniană. Noul stat persan se bizuia pe o aristocraţie puternică şi pe un cler fanatizat de zoroastrism. Sasanizii se considerau continuatori ai Ahemenizilor şi recuzau influenţele elenistice cultivate de părţii Arsacizilor. Contenciosul romano-persan a fost lung şi cu rezultate schimbătoare. Septimius Odaenathus, principe al cetăţii caravaniere a Palmyrei, combate cu vigoare pe persani, în numele romanilor. Dar, după moartea sa, Zenobia, văduva lui Odaenathus, creează în Orient un imperiu palmyrian independent, în numele fiului ei, Vaballathus. Această secesiune este lichidată de Aurelian, iar Diocleţian repurtează, în 297-298, victorii importante asupra perşilor, în Mesopotamia. Iulian reia gesta lui Alexandru şi lui Traian şi asediază, fără succes, Ctesiphonul în martie 363 d.C. lovianus, succesorul său, a trebuit să abandoneze Mesopotamia romană.

în realitate, mult mai primejdioase pentru Imperiu au fost populaţiile migratorii. Acestea s-au revărsat asupra teritoriilor romane, în două mari valuri: cel al sarmaţilor, împinşi la rândul lor din spate de alţi nomazi din stepă, inclusiv mongolici, şi cel al triburilor germanice. în număr de trei până la cinci milioane, germanii erau agitaţi de mişcările convulsive ale uniunilor tribale, în care erau divizaţi. Pe la 200 d.C, goţii, originari de pe meleagurile Suediei actuale, s-au stabilit în vecinătatea Mării Negre. De la sarmaţi, ei au deprins o nouă tehnică de luptă, bazată pe atacuri rapide de cavalerie. Au adoptat, de asemenea, tehnologia militară a romanilor, multă vreme mai slab echipaţi de către ei. Goţii s-au aliat cu carpii (daci liberi), bastarnii şi vandalii; în secolul al lll-lea d.C, s-au divizat în două ramuri, cea a vizigoţilor şi cea a ostrogoţilor. După 238 d.C, goţii trec Dunărea şi hărţuiesc Imperiul, îndeosebi în est, timp de 30 de ani. Doritori de pământuri noi mai degrabă decât de prădăciuni, ei invadează Dacia şi zona balcanică, ajungând să ocupe chiar Atena. în 251, cade pe câmpul de luptă împotriva goţilor lui Kniva însuşi împăratul Decius. Abia în 269 d.C, la Naissus (azi Niş), Claudius II zdrobeşte 100.000 de goţi. Goţii şi taifalii devin vasali ai Imperiului şi se instalează pe teritorii romane, pentru ca, în 378, la 9 august, revoltaţi împotriva stăpânirii romane, ei să repurteze asupra armatei Imperiului răsunătoarea victorie de la Adrianopol, în cursul căreia piere împăratul Valens. La rândul lor, încă de la mijlocul secolului al IV-lea d.C, confederaţiile saxonilor, francilor şi alamanilor au atacat Gallia şi au pus, timp de două secole, la grea încercare stăpânirea romană din Occident. Provinciile germanice şi o parte din nordul Galliei sunt acaparate de franci, cândva după 365 d.C împinşi din urmă de hunii mongolici, a căror penetraţie marchează începutul marilor migraţii, vizigoţii lui Alaric ocupă temporar Roma, în 410 d.C. în vreme ce, în 418 d.C, vizigoţii făuresc în Hispania primul regat barbar în interiorul Imperiului, deocamdată

684
POLITICA EXTERNA

ca vasal Romei. Abia în 472 d.C, aici Euric se va declara complet independent de Imperiu. La rândui lor, vandalii ajung în Africa romană, unde cuceresc, în 439 d.C, Cartagina şi întemeiază ur alt r«-gat barbar, care va dâinu: până în 534 d.C. După ce Aurelian evacuase Dacia, în 273 d.C, romanii s-au retras şi din Britannia, în 411 d.C. Hunii au invadat şi ei Imperiul. în 451 d.C, are loc tina dintre cele mai cumplite bătălii ale antichităţii la Câmpiile Cataiaunice, în nordul Galliei. Generalul roman Aetius, sprijinit de contingente vizigote, france, burgunde şi alane, izbuteşte sâ înfrângă pe regele hun Attila.

MicrounitâţMe sociale şi mentalităţile

Microuniîăţila sociale, diversele asociaţii, amicale şi colegii, au continuat să se dezvolte, în timpu! Dominatului, administraţia imperială Ie-a transformat în corporaţii rigid structurate şi atent comrolate de ea. Cum am arătat de fapt în alt subcapitol, nu se produce o ruptură brutală în evoluţia mentalităţilor. 3-a relevai că vechile jocuri şi spectacole continuă să se bucure de o înfloritoare popularitate, chiar sub împăraţii creştini. Conservată ca valoare importantă, pietas joacă un roi de seamă, în condiţiile îmbogăţirii, în sens creştin, a conţinutului ei. Totuşi, „pietatea' continuă să desemneze mai cu seamă capacitatea de a îndeplini scrupulos îndatoririle faţă de alţi oameni şi faţă de divinitate. „Stilul" de viată şi structurile mentale sfârşesc prin a se transforma, mai s!es între 312 şi 361 d.C. Pe de altă parte, nu este adevărat, cum susţin fervenţii imperiului târziu, că oamenii secolului al IV-lea n-ar fi fost afectaţi de o reală alienare morală¹⁷. însă, înţfs 284 şi 361 d.C, au luat fiinţă noi discursuri şi structuri mentale, bazate pe respectul faţa da ordinea soci!ă osificată, obsequium, şi pe .sfiinţenia", sanctitudo, a regimului imperial. Utilajul «mental comportă mutaţii esenţiale, care marchează concepţia despre viaţă şi moartfr, despre dragoste etc. Antropocentrismul greco-roman emerge considerabil edulcorat, pe oand imanentismui tradiţional al ant'cilor tinde a fi substituit de o concepţie providenţiali*-■£ despre viaţa cotidiană şi despre istork . Omul nu mai este măsura lucrurilor. Pe de altă par*e, preocupai-ie faţă de cea mai bună formă de guvernământ nu mai domină cu autoritate dezbaterile de idei. Ele sunt concurate de întrebările şi discuţiile asupra soartei Imperiului¹, ncjwnale dată fiind situaţia raporturilor întreţinute cu Barbarii. Aceste discuţii se purtau în cercurile cultural-politice care, desigur, nu dispar, deşi istoricul lor nu este uşor de restaurat. împăratul luiian şi intelectualii din jurul său constituie un asemenea cerc, ale cărui idealuH tradiţionaliste sunt moştenite şi accentuate de cercul aşa-numit al Nicomachilor, care promovează ferment cultura necreştinâ a vremii. Adepţii Nicomachilor actiyează şi la începutul vearyi''^: următor. Totodată, în aceeaşi vreme se manifestă ia Roma cercurile creştine al lui Ausomus şi al iui Ambross. Totodată, Imperiul ripostează toarte slab sfidării barbare. La RonîŞi subzistă un grup de presiune antibarbar, dar forţa lui este supusă unei eroziuni inexorabile. Nu numai antropocentrismul, ci şi romanocentrisrnul se află în regres.

Ins'-adevăr, în secolele IV-V d.C, Barbarul nu mai este tratat ca un străin. „Celălalt" tinde să devină păgânul. Anumiţi autori creştini, ca Arnobius, declară că numai păgânii sunt străini, împăiatul Iulian şi a'ţi păgâni se considerau exponenţii vechilor tradiţii religioase, ca şi culîural-poîitice. Pentru ei, „omul roman", horno Romanus, devine „grecul", ho hellen în limba e'ină, adică moştenitorul lumii antice giobaiizate. Totuşi Iulian, căruia Amian îi atribuie critici aspre, îndreptate împotriva politicii de promovare a Barbarilor în posturile şi onorurile crle mai importante ale imperiului (AM. MARC, 21, 10, 8 şi 12, 25), facilitase şi ei cariera lui Nevitta, unui dinre cei mai însemnaţi generali ai armatei romane, devenit chiar consul în 362 6.0. (AM. MARC, 21,10, 8). Or, Nevitta era franc. încât „grecii" şi Iulian trebuiau să ţină seama de faptul că Barbarii deveniseră indispensabili Imperiului. Nici „grecii" nu vădeau o mefienjă sistematică faţă d Barba'i şi de fapt nu-i considerau străini. De altfel însuşi Amian reproşează lui Iulian promovarea lui Nevitta, nu oentru că acesta din urmă ar fi fost franc şi Barbar, ci din pricina unor defecte personale: grosolănie, vanitate excesivă şi mai ales cruzime. De altminteri Imperiul

685

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE III-VI D.C.

încheia numeroase tratate de alianţă cu triburile barbare, al căror nivel de viaţă se ameliorează sensibil datorită multiplelor contacte cu Imperiul. Am arătat, de altfel, că populaţiile provinciilor preferau adesea pe Barbari administraţiei romane. în secolul al V-lea, Salvianus, scriitor şi preot creştin din Gallia, afirmă că Barbarii sunt mai buni decât romanii. Anterior, Orosius preconizase o federaţie, o alianţă între romani şi Barbari, în vederea cârmuirii lumii locuite. Pe când, la sfârşitul secolului al V-lea d.C, Sidonius Apollinaris crede că Barbarii pot fi lesne integraţi structurilor unui Imperiu roman menit să dureze veşnic. De fapt, mulţi romani credeai în eternitatea Imperiului. Dar, pe plan mental, căderea Imperiului roman era pregătit sârguincios¹⁸.

„Căderea" Imperiului roman

Theodosius a înfrânt, în septembrie 394, forţele împăratului Eugenius, creştin care s sprijinea însă pe păgânii din Roma. Unitatea Imperiului a fost restaurată numai pentru câteva luni, deoarece, în ianuarie 395, Theodosius a murit, iar Imperiul a fost definitiv împărţit în două entităţi, între cei doi fii ai lui: Răsăritul a revenit lui Arcadius, iar Apusul lui Honorius. Se decanta astfel un proces de bipolarizare politică iniţiat, în realitate, de Constantin, car? conferise Imperiului două capitale oficiale. Bipoiarizarea politică se suprapunea unei mult rm vechi bipolarizări lingvistice şi culturale, între vestul latinofon şi estul elenofon. Totodatf dacă împăraţii anteriori deschiseseră larg Barbarilor rândurile armatei şi aparatului administrat imperial, Theodosius a îngăduit instalarea masivă a unor populaţii migratorii în interioru graniţelor statului roman¹⁹. Oricum, Imperiul roman încetase practic să mai existe ca sta* unitar. De altfel pe tronul imperial, în Occident, s-au succedat în cascadă împăraţi slabi, manevraţi de comandanţii militari barbari. Mulţi dintre aceşti suverani efemeri erau nevârstnici, de fapt copii, deoarece, începând de la Constantin, ereditatea puterii imperiale a fost ostentativ dezvoltată. în 476 e.n., mercenarul barbar Odoacru a pus concomitent capăt domniei ultimului împărat al Occidentului, Romulus Augustulus", care n-avea decât şapte ani. Oficial, Odoacru a pretins că reunifică Imperiul şi a trimis însemnele imperiale la Constantinopol, unde Romulus Augustulus, fiul patricianului Orestes, nici nu fusese recunoscut ca împărat. Cum am mai susţinut, este probabil că nimeni nu a înţeles atunci, la 4 septembrie 476, semnificaţia reală a acţiunii scirului Odoacru. De altfel, în 488 d.C, ostrogotul Theodoric soseşte în Italia, la instigaţia împăratului Zenon, de la Constantinopol, care îl numise „căpetenie a soldaţilor dinspre Italia", magister militum per Italiam. Theodoric îl biruie pe Odoacru şi creează în Italia un puternic regat ostrogot, care va subzista până în 553 d.C. Dar, pe de o parte, senatorii din Roma complotau necontenit împotriva ostrogoţilor, în vederea restaurării Imperiului Occidental, iar, pe de alta, curtea de la Constantinopol considera unitatea Imperiului ca indestructibilă. Odoacru şi Theodoric erau priviţi ca simpli guvernatori, în numele Imperiului oriental, care, în secolul al Vl-lea, va restabili, pentru scurtă vreme, autoritatea lui directă asupra Italiei, declarată exarhat de Ravenna. Cultura şi civilizaţia romană se vor menţine încă active în cursul acestui veac. însă Imperiul roman estic se transforma rapid în statul bizantin medieval. Imperiul roman ca atare încetase să existe, pe planul realităţilor istorice, în 476, dacă nu chiar în 395 d.C!

Care au fost, aşadar, cauzele „căderii" Imperiului roman? Esenţială pentru înţelegerea acestui fapt este încetarea raţiunii de a fi a Imperiului. El îşi epuizase misiunea necesară în Est, pentru depăşirea, lichidarea diviziunilor, crizelor, conflictelor locale destabilizatoare, şi

Numele acestui copil nu semnifica oare iluzia vană, rapid spulberată, a unei noi întemeieri a Romei Imperiului, a redresării destinelor statului roman?

686

„CĂDEREA" IMPERIULUI ROMAN

indispensabilă în Vest, în vederea accelerării proceselor istorice, implantării unei civilizaţii superioare, înzestrate cu valenţe unificatoare. încât tendinţele centrifugale au eliminat, în secolele al V-lea şi al Vl-lea d.C, tendinţele centripete, după un lung şi dureros proces istoric, amorsat în 238 d.C. Ipoteza avansată de cercetătorii marxişti, potrivit cărora criza sclavagismului a distrus Imperiul, este absurdă. Sclavajul era de mai multă vreme în declin şi, de altfel, el a supravieţuit statului roman. Sclavii nu s-au răsculat, în totalitatea lor, împotriva Imperiului. Vestul a rezistat mai slab dezagregării Imperiului, întrucât aici s-a opus o împotrivire mult mai redusă barbarizării statului, dimpotrivă activ sprijinită, cum am arătat, în plus, în Vest decăderea vieţii oraşelor, de care era legat Imperiul, a fost mult mai profundă decât în estul Imperiului.

Cauzele concrete şi directe ale evenimentelor petrecute în secolele V-VI d.C, adică ale „căderii" Imperiului, au rezultat din cele expuse mai sus, în alte subcapitole, şi ar fi: 1) criza instituţională, care a asigurat triumful tendinţelor centrifugale în condiţiile imposibilităţii făuririi unei federalizări reale a Imperiului, stabilizării puterii centrale, ca şi ca urmare a sclerozării unei ierarhii sociale rigide, împovărătoare şi ineficace pe termen lung; 2) recesiunea economică, în cadrul căreia au interferat subproducţia şi inflaţia, disparitatea între import şi export în Italia, teoretic „capul Imperiului", disproporţia enormă între resurse, din ce în ce mai reduse, şi cheltuieli, progresiv sporite; 3) criza mentalităţilor, tradusă în destabilizarea identităţii romane, epifenomen al dispariţiei antinomiei roman/Barbar; 4) persistentele invazii ale seminţiilor migratorii. Acest ultim factor şi-a dezvoltat acţiunea în condiţiile prilejuite de primii trei factori, esenţialmente interni. Extern iniţial, acest al patrulea factor cauzal a devenit intern. Nu numai deoarece Barbarii s-au instalat între frontierele Imperiului şi fiindcă au fost sprijiniţi de anumiţi romani. Ci şi întrucât Barbarii nici nu-şi propuneau să distrugă Imperiul; de fapt, cu excepţia vandalilor şi a hunilor mongolici, atacurile lor nici n-au provocat mari pagube romanilor. Mai ales după 269 d.C, aceste atacuri nu constituiau efecte ale unor năvăliri externe, unor ofensive ale străinilor de Imperiu, ci rebeliuni ale anumitor supuşi ori vasali, foederati, ai statului roman, nemulţumiţi de împilările la care îi supuneau administraţiile centrale şi locale. Barbarii n-au dorit să distrugă Imperiul, ci să ducă, în interiorul lui, o viaţă mai bună decât în Barbaricum, de unde alţi migratori îi împingeau spre sud. Ei năzuiau să se infiltreze în interiorul structurilor sociale şi administrative, romane. Am văzut că au izbutit pe deplin. Barbarii admirau cu fervoare civilizaţia romană. Când se însoară cu Galla Placidia, vlăstar al familiei imperiale, regele vizigot Athaulf declară că năzuieşte să restaureze şi să sporească puterea Romei, slujindu-se de vigoarea goţilor (OROS., Adu. Pag., 7, 43, 5). Barbarii s-au decis foarte târziu să lichideze autorităţile romane: însă, de fapt, nici atunci n-au conştientizat distrugerea Imperiului. Oricum, factorii mai sus menţionaţi au generat contrastructuri, în miezul însuşi al vechii structuri desuete a statului roman, ca să prilejuiască eroziunea şi ulterior dispariţia Imperiului.

Deşi în realitate n-a mai fost curând cu adevărat roman, Imperiul s-a menţinut, până în _v1453, în Orientul mai puţin destabilizat. Iar exponenţii săi nu şi-au spus „greci" sau „bizantini", ci, cu mândrie, „romani", râmaioi. De fapt, speranţa în restaurarea Imperiului roman n-a murit decât odată cu revoluţia franceză. După ce a cucerit Constantinopolul în 1453, Mehmet-Khan, sultanul otomanilor, s-a considerat succesorul unui Imperiu roman pe care Paleologii bizantini l-ar fi degradat. Ţarii ruşi se proclamau şi ei vlăstare ale Imperiului roman. Pe când, în plin Occident medieval, romancierul Chretien de Troyes considera că deasupra tuturor regilor şi altor monarhi medievali se afla undeva un împărat roman. Carol cel Mare s-a intitulat împărat roman, în vreme ce, în Germania, a fiinţat un Imperiu oficial proclamat ca roman până în 1806, când l-a desfiinţat Napoleon. Ca împăraţi romani, acţionau suveranii Germaniei în Italia medievală şi împotriva papilor. Habsburgii, regii Spaniei şi Ludovic al XlV-lea au aspirat, în chip manifest, să făurească state mondiale imperiale. însă toate tentativele menite alcătuirii unor asemenea state mondial-imperiale au eşuat. Imperiul roman încetase să mai funcţioneze chiar înainte de 529 d.C.

687
SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE III-VI D.C.

_