Eugen cizek istoria literaturii latine

Mişcarea frontoniană

Vanitos, plin de încredere în statutul său social, în poziţia sa politică, Fronto s-a erijat în teoreticianul şi în conducătorul spiritual al aticismului arhaizant, care începuse să se consolideze încă din vremea lui Hadrian. Nu numai sprijinul autorităţilor imperiale, ci şi un orizont de aşteptare favorabil acestui aticism arhaizant, relativ remodelat, au înlesnit eforturile întreprinse de Fronto. Totodată, o anumită reacţie împotriva elenismului destul de arid, care fusese implantat în cultura romană, facilitează de asemenea recursul la tradiţiile arhaice, italice, chiar populare, de vocaţie expresionistă, ce se impun în cadrul aticismului arhaizant şi omologului lui pe plan liric, adică neoterismului epocii. Am semnalat filiaţiile cu cea de a doua sofistică, instalată în cultura greacă, însă, pe când sofistica a doua îşi propunea să recupereze valorile cele mai strălucite ale culturii greceşti din secolele Vl-V î.C, aticismul arhaizant se orientează cu precădere spre stângăcia frustă a literaturii arhaice. înclinarea spre o eleganţă subtilă, deşi vetustă, încearcă totuşi să estompeze neîndemânarea lesne de reperat în venerabilele modele arhaice. Astfel, sub conducerea lui Fronto aticismul arhaizant se constituie într-o destul de amplă mişcare, pe care am numi-o deci frontoniană. Am arătat, în capitolul introductiv al acestui volum, care erau trăsăturile ei cardinale (arhaism, purism, preţiozitate laborioasă, cultul preclasicilor, venerarea formei în general). Sub îndrumarea formalismului frontonian, se dezvoltă o şcoală de erudiţi, retori şi gramatici, atraşi de studierea vechilor scriitori. Datorăm comentariilor şi excerptelor realizate de gramaticii frontonieni principalele ori chiar singurele informaţii despre anumiţi scriitori şi unele opere literare ale autorilor latini anteriori⁶.

Dintre gramaticii care au precedat şi pregătit mişcarea frontoniană sau care au ilustrat-o sunt de menţionat Lucîus Caesselius Vindex, care a studiat cu pasiune vechea limbă latină, pe urmele lui Varro, şi a alcătuit un tratat de ortografie, dar şi Quintus Terentianus Scaurus. Acest ultim erudit a fost consilierul de gramatică al lui Hadrian. A redactat de altfel o „Artă gramatică", Ars grammatica, şi a comentat autori ca Plaut, Horaţiu şi Vergiliu. Ne-a parvenit din opera sa un tratat mutilat de ortografie, unde Terentianus Scaurus pledează pentru cercetarea istorică a limbii, a etimologiei şi a analogiei, în vederea realizării unei scrieri corecte. Tot de ortografie s-a preocupat şi Velius Longus, de asemenea fervent al analogismului arhaizant. Mai important s-a vădit a fi Gaius Sulpicius Apollinaris, profesor al lui Aulus Gellius. El a comentat pe Terenţiu şi pe Vergiliu şi s-a preocupat de sensul anumitor cuvinte, părând a admite un anumit anomalism şi a se detaşa parţial de principiile şcolii de obedienţă frontoniană. Sub egida mişcării frontoniene, au întocmit comentarii la operele lui Terenţiu, Salustiu, Vergiliu şi Horaţiu, gramatici precum Aemilius Aper, Helenius Acro şi Pomponius Porphyrio, în vreme ce Flavius Caper şi Statilius Maximus s-au preocupat de ortografie şi lexic. Retorul Antonius lulianus a fost şi el un profesor al lui Aulus Gellius, în vreme ce dintre discipolii direcţi ai lui Fronto trebuie amintiţi mai ales retorii lulius Aquilinus şi lulius Titianus.

Fără îndoială, însă, că cel mai important promotor al mişcării frontoniene a fost Aulus Gellius. Sau, mai scurt, Gellius.

Viaţa lui Aulus Gellius

Studiile de erudiţie minuţioasă şi de exegeză ale secolului al ll-lea, ca şi orientările cardinale ale formalismului frontonian şi-au găsit împlinirea în discursul doct al lui Gellius.

646

VIAŢA LUI AULUS GELLIUS_______

Informaţiile despre viaţa acestui scriitor sunt puţine şi provin chiar din opera lui. Nu-i cunoaştem nici numele în întregime, căci nu ştim care era cognomenul lui Aulus Gellius, pe care de altfel Evul Mediu îl numea Agellius. Nu-i cunoaştem nici familia şi nici locul naşterii. Trebuie să se fi născut cândva între 107 şi 130 d.C, probabil în deceniul al treilea al secolului al ll-lea d.C. A fost educat la Roma şi apoi în Grecia, mai ales la Atena. în afară de profesorii menţionaţi în subcapitolul anterior şi de Fronto, principalul maestru al său, Gellius - cum mărturiseşte el însuşi - a fost format de retorul T.Castricius, de Favorinus din Arelate, retor şi filosof de limbă greacă, şi de mulţi alţii, audiaţi mai ales la Atena, ca Herodes Atticus şi Calvisius Taurus, scolarhul, adică şeful Academiei din vremea tinereţii sale. Erudit curios, pedant, timid şi deosebit de aplicat, Gellius trebuie să fi fost înzestrat cu un supraeu exigent, care să-i fi impus o existenţă austeră şi umbratilă. Fantasmele acestui cărturar au fost canalizate pe terenul studiilor erudite. După terminarea studiilor în Grecia, s-a întors la Roma, unde şi-a întemeiat o familie. A activat în „aparatul judiciar" al Capitalei, însă nu s-a lăsat atras de o intensă viaţă publică. Nu a dobândit niciodată faima oficială şi statutul social privilegiat pe care le obţinuse Fronto. Nu cunoaştem data morţii acestui sârguincios şi modest erudit⁷.

Nopţile atice

Se pare că Gellius nu a alcătuit decât o singură operă, „Nopţile atice", Noctes Atticae, cândva după 146 d.C, întrucât el consemnează ca defunct pe Erucius Clarus (13, 18, 1); a scris-o poate între 158 şi 180 d.C.

Nopţile atice sunt dedicate fiilor autorului, ca să le slujească drept recreaţie intelectuală, cum declară însuşi Gellius. Tot el dezvăluie semnificaţia acestui titlu: „eu însă, după cum am început, mi-am intitulat opera fără pretenţii, fără o căutare deosebită, aproape rustic: Nopţi atice, de la locul şi timpul vegherilor de iarnă în care am lucrat-o, cedând tuturor celorlalţi gloria unui titlu ales, la fel cum am cedat şi în ce priveşte grija şi măestria stilului" {praef., 10, trad. de David Popescu). Gellius pretinde aşadar că ar fi început redactarea operei sale la Atena şi în timpul veghilor nocturne austere, asupra cărora stăruie şi în alte pasaje {praef., 4; 14; 19), hărăzite ostenelii intelectuale. Totodată, el configurează un program stilistic, asupra căruia vom reveni. Nopţile atice au fost concepute în douăzeci de cărţi, precedate de o prefaţă generală. Textul acestei opere nu a fost conservat integral. Astfel, s-au pierdut cartea a opta, începutul prefeţei şi sfârşitul cărţii a douăzecea.

Este greu de identificat un plan de ansamblu în structura discursului elaborat de Aulus Gellius. Această structură rezidă într-un amalgam de referinţe, bazate pe fişarea lecturilor realizate în bibliotecile mai multor oraşe şi pe amintirile lăsate de prelegerile profesorilor audiaţi la Roma sau la Atena. Curiozitatea febrilă, dezordonată, şi nu sistematizarea coerentă, guvernează consemnarea amintirilor scriitorului. Gellius însuşi îşi reliefează metodologia (praef., 2)⁸. Scenele petrecute în Grecia, în Italia şi la Roma se succed cu totul incidental. Dar informaţiile oferite şi dezbaterile teoretice interferează cu secvenţe în care eruditul evocă anecdote sau amintiri strict personale, cu o anumită agilitate. Practicând constant strategia sa dezordonată, parcă inspirată din exemplul saturei, Aulus Gellius atacă diverse probleme. în speţă, sunt abordate elemente de filologie şi lingvistică, de istorie şi critică literară, de filosofie şi istorie politică, de instituţii, antichităţi şi religie, de ştiinţele naturale, medicină, drept etc. Nopţile atice constituie o adevărată enciclopedie, în buna tradiţie a literaturii didascalice romane, dezvoltate pe urmele lui Varro.

Gellius narează fapte din viaţa marilor personalităţi literare, citează pasaje din operele lor, dezbate problemele autenticităţii unor lucrări atribuite anumitor autori, se referă, când este cazul, la detalii filologice mărunte, la accent, etimologie, flexiune. Materialul documentar utilizat în acest scop este imens. Totuşi, mulţi dintre autorii citaţi de erudit au fost consultaţi indirect, întrucât

647

FRONTO Şl ADEPŢII SAI. AULUS GELLIUS

mărturiile lor erau înregistrate de alţi scriitori, efectiv citiţi de Gellius. Oricum, eruditul a recurs la un mare număr de texte, pe care le cunoscuse direct. Printre izvoarele sale privilegiate se numărau Favorinus, Taurus şi Herodes Atticus - pentru filosofie -, Verrius Flaccus, Nigidius Figulus, Probus, Cornutus, Hyginus, Sulpicius Apollinaris - pentru gramatică şi filologie -, Varro

- pentru antichităţi şi tot pentru gramatică -, Ateius Capito, Antistius Labeo şi Masurius Sabinus

- pentru drept. Fronto a fost însă diriguitorul spiritual al eruditului, iar Favorinus, Varro şi Probus par a fi constituit autorii cei mai îndrăgiţi de el. Desigur, însă, că Gellius cunoştea în profunzime operele marilor scriitori greci şi romani.

îndeobşte Gellius nu adânceşte problemele tratate şi nici nu-şi expune prea des opţiunile. Se întâmplă câteodată să asume un punct de vedere original, însă, de regulă, strânge mult material şi înfăţişează o multitudine de curiozităţi pitoreşti, voit interesante. Manifestă un interes pregnant pentru vechea literatură latină şi se străduieşte să evite banalităţile de şcoală. Astfel consemnează numeroase explicaţii etimologice. Universul gellian nu apare populat de gânditori, ci numai de colecţionari ai curiozităţilor şi antichităţilor, ca şi de amănunte insolite. Gellius evită să judece şi preferă să constate, să adnoteze, chiar să compileze, încât el este mult mai savant decât Fronto, a cărui retorică tinde s-o depăşească, în pofida admiraţiei pe care i-o poartă⁹. Adesea critica gramaticală se 'substituie criticii literare. în materie de filosofie, eruditul se vădeşte încă mai puţin original, întrucât promovează un eclectism am spune programatic. Privilegiază morala practică şi se străduieşte mai ales să ofere o bună cunoaştere a diferitelor şcoli filosofice.

Nu se poate degaja însă nici o orientare fundamentală în acest enciclopedism, nici o pledoarie pentru o anumită optică estetico-filologică? Am evidenţiat deja opţiunea categoric frontoniană a lui Gellius, în pofida refuzului retoricii practicate de maestrul lui. Pe de altă parte, Gellius relevă un foarte evident efort pentru realizarea convergenţei între aticismul arhaizant latin - cândva ostil erudiţiei elenizante, dar acum convertit spre alte direcţii - şi aticismul grec al celei de a doua sofistici¹⁰. Desigur, însă, că admiraţia lui Gellius se îndreaptă clar spre scriitorii arhaici romani. îl venerează pe Ennius şi oferă lungi citate din opera lui. Pentru istoria romană, Gellius utilizează nu monumentalul discurs livian, ci analiştii preclasici, pe care îi admiră sincer, ca şi pe Cato cel Bătrân. Exponent totuşi al unui anumit umanism, chiar dacă arhaizant, Gellius se referă şi la autorii clasici. îi elogiază pe Cicero, Salustiu şi Vergiliu. în schimb, Gellius condamnă cu înverşunare stilul nou şi experienţele lui Seneca. încât estetica gelliană pledează fervent pentru opţiunea frontoniană şi în favoarea aticismului arhaizant. Criteriile primordiale ale criticii şi istoriei literare gelliene se centrează pe stil, pe pledoaria pentru puritate şi eleganţă. Dar pur echivalează cu ceea ce este arhaic.

Nu constituie oare Aulus Gellius un „scriitant", mai degrabă decât un scriitor? Eruditul însuşi pare a fi de altă părere, căci arată că opera sa prilejuieşte recreaţii copiilor săi, ,£ând celelalte ocupaţii le vor îngădui răgaz de odihnă şi destindere sufletească" {praef., 1, trad. de David Popescu). Şi într-adevăr Gellius sau personajele evocate de el se destind cu prilejul Saturnalelor, cercetând cunoştinţele lor de filologie, drept, istorie şi antichităţi. Dar Gallius este un fanatic al filologiei şi al enciclopedismului, care prefera să se îmbolnăvească şi să moară printre scrieri erudite decât să se distreze în chip mai uman. Pe de altă parte, deşi pare a avea năzuinţe literare, Gellius afirma, într-un citat mai sus menţionat, că lasă altora grija pentru stil. Totuşi Gellius îmbină naraţia cu dialogul, fiindcă apelează la discuţii imaginare între el şi Sidonius Apollinaris, Favorinus şi Fronto. Cu toate acestea, dezordinea, compoziţia dezlânată a discursului său nu sunt doar efectul acumulării nediferenţiate de fişe. Cum am semnalat în treacăt, Gellius

648

n

NOPŢILE ATICE

încearcă să transfere în proză şi într-un domeniu variat, care reclama un discurs variat, tiparele saturei. De altfel, s-a constatat tendinţa gelliană spre .puneri în scenă", spre scenarii, este adevărat destui de naiv alcătuite. Nu lipsesc nici portretele şarjate de gramatici ignoranţi sau de tineri vanitoşi. De asemenea, emerg destul de frecvent anecdote celebre şi chiar naraţii romaneşti.

în pofida modestiei afirmate în privinţa talentului stilistic - şi, desigur, Geliius n-a fost un artist! - scriitura gelliană evidenţiază anumite strădanii de exprimare convingătoare. Frazele sunt scurte şi clare, în fidelă tradiţie aticistă. Când făureşte termeni noi, Geliius valorifică tipare preclasice şi, în consecinţă, creează anumite cuvinte compuse¹¹.

Receptarea lui Gellîus şi concluzii

Geliius răspundea, pe măsura puterilor sale şi în funcţie de patima sa de erudit, orizontului de aşteptare al „saloanelor" epocii, al cercurilor cultural-politice, avide de cultură universalizantă, enciclopedică şi filologizantă.

Iată pentru ce, deşi rar citată, opera gelliană a fost intens utilizată la sfârşitul antichităţii, când a imprimat o direcţionare precisă literaturii didascalice. Dacă Servius şi Augustin au citat-o pe ton elogios, Macrobius a inclus capitole întregi din Nopţile atice în Satumalele sale, iar Nonius Marcellus a recurs abundent la materialul oferit de eruditul Antoninilor. Acesta din urmă a fost citat şi utilizat de autori medievali şi renascentişti, ca loannes din Salisbury, Roger Bacon, Petrarca şi Bocaccio. Savantul italian Ettore Paratore atrage atenţia asupra faptului că discursul gellian a pătruns de timpuriu în spaţiul cultural francez, când nu se obişnuia doar francizarea unuia singur dintre cele trei nume ale scriitorilor romani¹². De aceea, dacă francezii spun Cicăron, în schimb ei scriu Aulu-Gelle. Singura traducere românească integrală a fost publicată de David Popescu, în 1965. Amplul studiu introductiv şi notele se datorează iui I. Fischer.

Interesul fundamental al Nopţilor atice rezidă în valoarea lor documentară, în tezaurul de informaţii oferite, în special asupra vechilor texte latine şi asupra instituţiilor romane. Acest compilator conştiincios, care a fost Aulus Geliius, face cititorilor servicii echivalente celor furnizate de un solid dicţionar enciclopedic.

BIBLIOGRAFIE: V. COVA, / Principia historiae e le idee storiografiche di Frontone, Napoli, 1970; I. FISCHER, Introducere şi note la Aulus Geliius, Nopple atice (trad. de David Popescu), Bucureşti, 1965; Istoria literaturii latine (117 e.n.- sec. VI e.n.), voi. IV, Bucureşti, 1986, pp. 160-205; Anton D. LEEMAN, Orationis Ratio. Teoria e pratica stilistica degli oratori, storici e filosofi latini, trad. italiană de Gian Cario GIARDINA-Rita CUCCIOLI MELLONI, Bologna, 1974, pp. 506-523; Rene MARACHE, La critique litteraire de langue latine et le developpement du gout archaîsant au ll-eme siecle de notre ere, Rennes, 1952; Mots nouveaux et mots archaîques chez Fronton et Aulu-Gelle, Paris-Rennes, 1957; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 757-773; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 712-721; F. PORTALUPPI, Mano Cornelio Frontone, Torino, 1961.

---------------------------------------------------------------------------------------------649--------.----------

NOTE

1. Până în 1815, despre opera lui Fronto nu existau decât referinţe indirecte. Atunci cardinalul Angelo

Mai, custodele celebrei biblioteci Ambrosiana din Milano, a descoperit pe un palimpsest o parte din corespondenţa frontoniană. Ulterior, el a găsit un alt palimpsest care cuprindea o altă parte din opera lui Fronto. Pentru aceste aventuri ale operei lui Fronto şi pentru viaţa acestui autor, vezi Elena POPESCU, „Fronto şi aticismul arhaizant", Istoria literaturii latine (117' e.n.-sec. VI e.n.), voi. IV, Bucureşti, 1986, pp. 160-l61; şi Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 712-714; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, p. 767; Eugen CIZEK, „Fronto şi mişcarea frontoniană", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, p. 185.

2. Vezi, în privinţa corespondenţei, R. PICHON, op. cit, pp. 713-714; Hans-Georg PFLAUM, „Les

correspondants de l'orateur M. Cornelius Fronto de Cirta", Hommages â Jean Bayet, Bruxelles, 1964, pp. 544-560; E. POPESCU, „Fronto şi aticismul arhaizant", Istoria literaturii latine, IV, p. 163. Fronto însuşi declara solemn lui Marcus Aurelius: „Tu, cezare, iubeşti fără margini pe acest Fronto al tău, încât abia îţi ajung cuvintele, om foarte elocvent, ca să-ţi exprimi afecţiunea şi să-ţi proclami bunăvoinţa" (Ep., 1, 3). Pentru o anumită scrisoare, care poartă asupra erotismului, vezi Silvana FASCE, „L'Erotik6s di Frontone", Argentea Aetas. In Memoriam Entii V. Marmorate, Genova, 1973, pp. 26l-272.

3. Pentru ideile lui Fronto despre istorie, vezi P. PORTALUPI, Marco Comelio Frontone, Torino, 1961,

p. 123; Santo MAZZARINO, II pensiero storico classico, Bari, 1966, II, 2, pp. 162-l63; 172; P.V. COVA, / Principia historiae e le idee storiografiche di Frontone, Napoli, 1970, passim.; Anton D. LEEMAN, Orationis Ratio. Teoria epratica stilistica degli oratori, storici e filosofi latini, trad. italiană de Gian Carlo GIARDINA-Rita CUCCIOLI MELLONI, Bologna, 1974, pp. 498; 519-522. Fronto declara că faptele de arme ale lui Lucius Verus au fost atât de măreţe, încât Ahile ar fi vrut neapărat să le săvârşească, iar Homer să le nareze. Adulaţia ne apare ca cel puţin supărătoare.

4. Cum subliniază Rene MARACHE, La critique litteraire de langue latine et le developpement dugout

archai'sant au ll-eme siecle de notre ere, Rennes, 1952, p. 120. Pentru concepţiile estetice frontoniene, vezi şi R. PICHON, op. cit, p. 715; E. PARATORE, op. cit, pp. 768-769; E. CIZEK, „Fronto şi mişcarea frontoniană", Imperiul, II, pp. 187-l88; E. POPESCU, „Fronto şi aticismul arhaizant", Istoria literaturii latine, IV, pp. 164-l67.

5. A. D. LEEMAN, op. cit, pp. 520-522, a observat că Fronto utilizează, după exemplul lui Salustiu,

„muritori", mortales, în loc de oameni, opes, cu sensul de putere politică, facinus, cu înţelesul de „fapt". Pentru stilul discursului frontonian, vezi şi R. PICHON, op. cit, pp. 715-716; E. PARATORE, op. cit, p. 768; E. CIZEK, „Fronto şi mişcarea frontoniană", Imperiul, II, p. 188; E. POPESCU, „Fronto şi aticismul arhaizant", Istoria literaturii latine, IV, pp. 166-l68.

6. Pentru orientările fundamentale ale mişcării frontoniene, vezi R. MARACHE, op. cit, passim; E.

PARATORE, op. cit, pp. 757-762; E. CIZEK, „Fronto şi mişcarea frontoniană", Imperiul, II, p. 189; E. POPESCU, „Fronto şi aticismul arhaizant", Istoria literaturii latine, IV, pp. 168-l70. în privinţa gramaticilor frontonieni, vezi şi E. PARATORE, op. cit, pp. 770-772.

650

NOTE

7. Pentru viaţa lui Gellius, vezi mai ales lancu FISCHER, Introducere la Aulus Gellius, Nopţile atice,

Bucureşti, 1965, pp. XXX-XXXVI şi „Aulus Gellius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 173-l77; vezi şi E. PARATORE, op. cit, pp. 772-773.

8. lată enunţul lui Gellius: „în tratarea materiei, am urmat ordinea întâmplătoare în care au fost făcute

extrasele. Căci, pe măsură ce îmi cădea în mână vreo carte greacă sau latină, ori auzeam ceva demn de reţinut - indiferent din ce domeniu - notam, fără deosebire şi fără plan, tot ce mi se părea interesant. Mi-am adunat astfel un material ajutător pentru memorie, un fel de provizie literară, pentru ca atunci când aş fi avut nevoie de anumite fapte sau cuvinte, pe care întâmplător le-aş fi uitat şi mi-ar fi lipsit cărţile din care le adunasem, să le pot găsi şi extrage cu uşurinţă" (trad. de David Popescu); pentru strategia „literară" a lui Gellius, vezi E. PARATORE, op. cit, pp. 772-773; Eugen CIZEK, „Aulus Gellius", Imperiul, II, pp. 194-l95; I. FISCHER, „Aulus Gellius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 178-l82.

9. De aceea, R. PICHON, op. cit, p. 718, exclama: „En passant de Fronton â Aulu-Gelle, on passe

de la rhetorique â l'erudition"; pentru problematica gelliană, pentru „opţiunile" autorului, vezi ibid., pp. 717-721; I. FISCHER, Introducere la Aulus-Gellius, pp. XII-LXVI; ,Aulus Gellius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 182-l95; şi E. CIZEK, „Aulus Gellius", Imperiul, II, pp. 195-l96.

10. Cum semnalează E. PARATORE, op. cit, p. 773.

11. Rene MARACHE, Mots nouveaux et mots archaîques chez Fronton et Aulu-Gelle, Paris-Rennes, 1957, p. 263, consemnează în textul gellian 67 de arhaisme, 23 de vocabule provenite din limba scriitorilor de la sfârşitul Republicii şi 380 de cuvinte noi. Dintre inovaţiile lexicale ale lui Gellius remarcăm plurifariam, „de mai multe ori", perquam, „foarte", amussim, „exact". Pentru limba şi scriitura practicate de Aulus Gellius, vezi şi I. FISCHER, „Aulus Gellius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 195-l99. Pentru „scopul" eforturilor întreprinse de Gellius, vezi I. FISCHER, Introducere la Aulus Gellius, pp. LXVIII-LXXI.

12. E. PARATORE, op. cit, p. 773. Pentru receptarea lui Gellius, vezi mai ales I. FISCHER, Introducere la Aulus Gellius, pp. LXXI-LXXV; „Aulus Gellius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 201 -203.

.

651

XXXII. APULEIUS

Viaţa

Apuleius, care a fost unul dintre ultimii mari scriitori ai antichităţii latine, a valorificat, până la un anumit punct, experienţa acumulată de aticismul arhaizant de sorginte frontoniană. Cu toate acestea, opera sa variată, de valoare artistică incontestabilă, a explorat şi alte filoane ale culturii antice, care beneficia de o atât de lungă şi solidă tradiţie. Produs caracteristic al interferenţelor culturale ale secolului Antoninilor, adevărat exponent al sofisticii prevalente în lumea elenică, aşa cum s-a arătat, Apuleius ilustra convergenţa între retorica aticist-arhaizantă latină şi experienţele literar-religioase ale culturii greceşti¹.

Nu-i cunoaştem în întregime nici numele. Autorul însuşi îşi spune Apuleius (Apoi,, 83, 1 şi 5, etc). Prenumele Lucius, atribuit lui Apuleius, provine de la numele personajului principal din Metamorfoze. Dar naraţia ia persoana întâi din acest roman nu oferă nici un fel de date certe cu privire la autorul romanului. Alte lucrări comportă însă câteva informaţii autobiografice. Madaurensis sau Philosophus Platonicus, care însoţesc uneori în manuscrise numele scriitorului, indică locul de origine sau preocupările lui culturale². Apuleius a făcut şi el parte din seria scriitorilor latini din Africa, căci s-a născut la Madaura (azi M'darauh), adică în Algeria actuală, prin 125 d.C. Autorul însuşi se considera seminumid sau semigetul (Apoi., 24), dar de fapt aparţinea populaţiei municipale romanizate din nordul Africii. Tatăl său fusese înalt magistrat local la Madaura (Apoi., 24). Apuleius a fost un bărbat frumos, cu părul lung şi delicat (Apoi., A), generos, chiar risipitor, stăpânit de o curiozitate permanentă. Nu a fost supus la frustrări în cursul copilăriei şi adolescenţei, încât ne apare ca un autentic extravertit. Mânat de mintea sa iscoditoare, a practicat numeroase meserii şi a colindat întreaga lume mediteraneană. Sau, cum s-a spus, s-a manifestat ca un Jean Cocteau ante litteram, dublat de un Cagliostro³. Averea considerabilă a familiei sale i-a permis să dobândească o educaţie umanistică foarte complexă şi solidă, grecească dar şi latină, la Madaura, Cartagina, Atena şi Roma. La Oea (azi Tripoli, în Libia), când avea 30 de ani, s-a căsătorit cu bogata văduvă Pudentilla, mama fostului său coleg de studii, Pontianus. Oupă moartea lui Pontianus, rudele lui şi ale primului soţ al Pudentillei, cu zece ani mai vârstnică decât Apuleius, îi intentează acestuia din urmă un proces, acuzându-l că şi-ar fi sedus viitoarea soţie prin practici magice. Procesul s-a desfăşurat la Sabratha, localitate situată la 100 km. nord-vest de Oea, prin 158 d.C. Apuleius s-a apărat cu strălucire şi duşmanii săi n-au avut câştig de cauză⁴. După proces, Apuleius s-a stabilit la Cartagina, unde a fost admirat şi onorat. Apuleius, care era adept al zeului local Eshmun, echivalat cu Esculap, ca „sacerdot al provinciei", sacerdos prouinciae, a devenit şi şef al cultului imperial local şi preşedinte al consiliului provinciei. A murit cândva între 164 şi 190 d.C,

652

VIAŢA

după ce beneficiase de o viaţă fericită, deşi nu lipsită de aventuri şi de momente de „suspense". Dezinvoltura elegantă, un anumit arivism destul de cinic, lipsa de scrupule nu l-au împiedicat să practice magia şi să devină un fervent al misteriofilosofiei.