Eugen cizek istoria literaturii latine

NOTE

1. Vezi Gilbert HIGHET, Juvenal, the Satirist, Oxford, 1955, pp. 20-41. Inscripţia relativă la cariera lui

luvenal, înaintea acestui exil, apare în CIL, 10, 5328=ILS, 2986. Onoruri decernate de cetăţenii din Aquinum lui luvenal se degajă din CIL, 10, 5420. Pentru biografia lui luvenal, vicisitudinile întâmpinate de el, vezi Eugen CIZEK, „luvenal", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 159-l62; Juvenal et certains problemes de son temps", Hermes, 105,1977, pp. 80-l01; Jean GERARD, Juvânai et la răalite contemporaine, Paris, 1976, pp. 6-l3 (care vădeşte un scepticism exagerat, după părerea noastră, faţă de valoarea documentară a inscripţiilor de la Aquinum; supune însă unei analize riguroase toate datele referitoare la biografia lui luvenal); Alain MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome et nous. Manuel d'initiation a la littărature et a la civilisation latines, Paris, 1977, p. 197; sir R2onald SYME, Roman Papers, III, Oxford, 1984, pp. 1120-l134; lancu FISCHER, „luvenal", Istoria literaturii latine (117e.n.-sec.VI e.n.), vol.IV, Bucureşti, 1986, pp. 113-l18 (care adoptă, ca şi R. SYME, o atitudine sceptică faţă de inscripţiile referitoare la cariera lui luvenal şi la exilarea poetului); G. GUŢU, Prefaţă la luvenal, Satire, Bucureşti, 1986, pp. 5-9. Pentru exilarea lui luvenal sub Hadrian s-au pronunţat, printre alţii, Gheorghe COSOI, „Exilul poetului luvenal", Analele Universităţii din laşi. Literatură, 19,1973, pp. 55-68 şi D. GERARD, op. c/r., pp. 103-l15.

2. Prima biografie, considerată cea mai serioasă, afirmă că luvenal criticase pe unul dintre favoriţii lui

Domiţian şi, din această cauză, fusese pedepsit abia sub Hadrian, care îl îndepărtase din Capitală şi îi încredinţase o falsă misiune militară în Egipt! (Vita luu., 1). Nu este însă imposibil ca, prin Paris, favoritul lui Domiţian, luvenal, să fi vizat sacerdotul-actor-dansator Titus Alcibiades, favorit al lui Hadrian. Contradicţiile privind exilul şi data morţii abundă în Vieţile lui luvenal; vezi şi J. GERARD, op. cit, pp. 7-9; 106-l14.

3. Pentru cronologia şi condiţiile editării satirelor, vezi, pe urmele comentariului la aceste poeme

întocmit de Ludwig FRIEDLANDER, Leipzig, 1895, G. HIGHET, op. cit., pp. 5-40; E. CIZEK, „luvenal", Imperiul, II, p. 163; J. GERARD, op. cit, pp. 13-l9; Rene MARACHE, Juvenal - peintre de la societe de son temps", Aufstieg und Niedergang der romischen Welt, II, 33, 1, Berlin-New York, 1989, pp. 592-639, de fapt pp. 593-594; I. FISCHER, „luvenal", Istoria literaturii latine, pp. 118-l19; G. GUŢU, op. cit, pp. 9-l0.

4. Vezi în această privinţă Rene MARTIN-Jacques GAILLARD, Les genres litteraires â Rome, 2 voi.,

Paris, 1981, II, p. 142, dar şi R. MARACHE, op. cit, pp. 594-595.

5. Pentru importanţa majoră a noţiunii iuvenaliene de indignatio, vezi mai ales E. CIZEK, „luvenal",

Imperiul, II, p. 165; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, II, p. 142; dar şi Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, p. 731; J. GERARD, op. cit, p. 22; G. GUŢU, op. cit, p. 14; I. FISCHER, „luvenal", Istoria literaturii latine, p. 121; Anne BAUMER, Die Bestie

IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D.C.

Mensch. Senecas Agressionstheorie ihrer philosophischen Vorstufen und ihre literarischen Auswirkungen, Frankfurt am Main, 1982, pp. 20l-215, defineşte discursul iuvenalian ca o poezie a agresiunii, dominată de indignatio. Această indignatio ar constitui o formă de „mânie", ira, dirijată împotriva unei mânii inferioare, bestiale. Satira a cincisprezecea ar evidenţia regresiunea atavică a oamenilor, revenirea la nivelul animalelor. Pentru ponderea majoră, asumată de indignatio în discursul satiric iuvenalian, vezi şi R. MARACHE, op. cit, pp. 595-596.

6. Un inventar conştiincios al locurilor comune declamatorii şi al incidenţelor retoricii asupra viziunii lui

Iuvenai a fost întocmit de J. DE DECKER, luvenalis declamans. âtude surla rhâtorique dedamatoire dans Ies Satires de Juvânal, Gând, 1913. Impactul retoricii a fost evidenţiat şi de R. MARACHE, op. cit, pp. 596-598. Asumarea unei persona retorice a fost preconizată de W. S. ANDERSON, „Juvenal and Quintilian", Yale Classical Studies, 17,1961, pp. 3-93, mai ales pp. 30-36; 51 -52; 57; 92-93. O interpretare similară, favorabilă nesincerităţii, a fost sugerată de R. ZUBER, care arată că „je" al scriitorului nu ar echivala cu „moi". Acest eu, je", ar fi cel al unui actor în cursul unei reprezentaţii. Şi acest actor ar fi de asemenea orator. O asemenea interpretare este prezentată de R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit., II, pp. 143-l44, care par a adera la ea. A contmrio, congruenţa între universul lui Iuvenai şi referentul istoric este insistent proclamată de J. GERARD, op. cit (care foarte rar, ca la p. 268, admite că uneori Iuvenai ar putea exagera); vezi şi G. GUŢU, op. cit., pp. 14-l9. Poziţia intermediară este ilustrată de Mario Attilio LEVI, „Aspetti sociali della poesia di Giovenale", Studi in Onore di Gino Funaioli, Roma, 1955, pp. 170-l80 (care discerne reacţia afectivă a unui exponent al forţelor sociale tradiţionale, aflate în retragere); de David S. WIESEN, Juvenal's Moral Character", Latomus, 22,1963, pp. 440-471 (care desluşeşte folosirea originală atopoilor. retorici); de I. FISCHER, „Iuvenai", Istoria literaturii latine, IV, pp. 12l-l22 (care admite exagerarea şi selecţia materialului în legătură cu legile speciei literare a satirei, însă crede în sinceritatea sentimentelor satiristului) şi de Ludwig BRAUN, „Juvenal und die Uberredungskunst", A.N.R.W., II, 33, 1, pp. 770-810.

7. Pentru Umbricius, vezi M. SCHUSTER, „Umbricius, ein Freund des Dichters luvenalis",

Realencyclopădie der classischen Altertumswissenschaft, 9, col. 594-595. Pentru personajele lui Iuvenai şi relaţia lor cu actualitatea vremii, vezi mai ales J. GERARD, op. cit, pp. 257-269; 457-471; ca şi E. CIZEK, Juvenal", Imperiul, II, pp. 167-l68; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit., . II, p. 143.

8. Cum subliniază R. MARACHE, op. cit, p. 606; vezi şi J. GERARD, op. cit, p. 260, care reliefează,

în repetate rânduri, actualitatea fierbinte a problematicii domniei lui Domiţian şi chiar a lui Nero, la începutul secolului al ll-lea d.C; ibid., p. 284 şi altele; vezi şi I. FISCHER, Juvenal", Istoria literaturii latine, p. 122.

9. J. GERARD, op. cit., mai ales pp. 450-463; R. MARACHE, op. cit, pp. 60l-603.

10. Pentru cele mai importante teme ale satirelor lui Iuvenai, vezi, printre alţii, J. GERARD, op. cit, pp. 56-472; A. MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome et nous, pp. 197-l98; R. MARTINE. GAILLARD, op. cit, II, pp. 142-l43; 150-l51; G. GUŢU, op. cit, pp. 14-l9; I. FISCHER, Juvenal", Istoria literaturii latine, pp. 122-l34; R. MARACHE, op. cit, pp. 61l-629. Pentru atitudinea faţade greco-orientali, vezi şi M. A. LEVI, op. cit, pp. 17l-l78. Pentru tonul tragic, chiar tragediografic, adoptat de Iuvenai, vezi Warren S. SMITH, „Heroic Models for the Sordid Present: luvenal's View of Tragedy", A.N.R.W., II, 33, 1, pp. 81l-823, dar şi anterior I. SCOTT, The Grand Style in the Satires of Juvenal, Northampton, 1927, passim.

11. Pentru atitudinea faţă de religie, vezi mai ales J. GâRARD, op. cit, pp. 353-436.

12. în privinţa atitudinii adoptate de Iuvenai faţă de viaţa literară şi învăţământ, vezi J. GERARD, op. cit., pp. 55-l15; I. FISCHER, Juvenal", Istoria literaturii latine, IV, pp. 132-l34.

640

NOTE

13. Vezi Rene PICHON, Histoire de la littârature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 638-642; J. GERARD, op. cit, pp. 452-456; R. MARACHE, op. cit., p. 596, relevă persistenţa, chiar moderată, a indignării în satirele lui Iuvenai; pentru filiaţiile cu Marţial, ibid., pp. 63l-639. Pentru ultimele satire, vezi şi L. BRAUN, op. cit, pp. 779-806.

14. Opinii enunţate de G. HIGHET, op. cit, p. 244, n.10 („he is not an angry proletarian, but a middle class intellectual, who has had some experience of aristocratic life and has been declasse"); şi de M. A .LEVI, op. cit, pp. 172; 179-l80. Vezi şi Alain MICHEL, „La date des Satires: Juvenal, Heliodore et le tribun d'Armenie", Revue des frudes Latines, 41,1963, pp. 315-327, mai ales p. 322; E. CIZEK, „Iuvenai", Imperiul, II, p. 169.

15. Cum opina J. GERARD, op. cit, pp. 159-205; 352.

16. Idei enunţate de J. GERARD, op. cit, pp. 316-318; 330-335; 350. Pentru atitudinea faţă de împăraţi, ibid., pp. 317-348. Un inventar al referinţelor iuvenaliene la diverşi împăraţi este realizat de către Edwin S. RAMAGE, Juvenal and the Establishment. Denigration of Predecessor in the Satires", A.N.R.W., II, 33, 1, pp. 640-707.

17. Cum a demonstrat irefutabil A. MICHEL, La date des Satires, p. 326. Pentru ideile politice ale lui Iuvenai, vezi şi E. CIZEK, „Iuvenai", Imperiul, II, pp. 173-l74; şi E. S. RAMAGE, op. cit., pp. 665-671.

18. Vezi, în ultimă instanţă, J. GERARD, op. cit, pp. 56; 120; 207-208; 255; 284-285; 290-293; 311; 329-335; 350-351; 480. R. MARACHE, op. cit, p. 609, exagerează când îl consideră pe Iuvenai ca un adversar neîmpăcat al absolutismului imperial în general.

19. îi contestă lui Iuvenai orice filiaţie cu filosofia I. FISCHER, „Iuvenai", Istoria literaturii latine, IV, pp. 122-l23. Iar A. BAUMER, op. cit, pp. 20l-202 discerne la Iuvenai doar stereotipuri filosofice. în schimb, îi atribuie o adeziune la epicureisrn G. HIGHET, op. cit, pp. 123; 130-l36; 152; 275-281. A. MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome et nous, pp. 197-l98, îl consideră adeptul unui stoicism aproape doctrinar (deşi afirmă că faimoasa sentenţa mens sana in corpore sano traduce afinităţi cu umanismul peripateticienilor). Poziţia intermediară, conexarea lui Iuvenai de idealurile politice ale Porticului şi de un stoicism popular apar la J. GERARD, op. cit, pp. 37, n.3; 288-289; 304; 332-333; 444-447. Pentru raporturile lui Iuvenai cu filosofia, vezi şi E. CIZEK, „Iuvenai", Imperiul, II, pp. 174-l75.

20. Pentru identificarea lui Helvidius Priscus Fiul în Cluuienus, vezi L. A. MACKAY, „Notes on Iuvenai", ClassicalJournal of Philology, 53,1958, pp. 236-280; Leon HERRMANN, „Cluviaenus", Latomus, 25, 1966, pp. 258-264; J. GERARD, op. cit, pp. 27 (şi n.1); 29 (şi n.2); 30. Acest ultim cercetător demonstrează ibid., pp. 44-45 că atunci când evocase, fără să-l numească, pe un „delator al unui prieten ilustru", magni delator amici {Sat, 1, v. 33), Iuvenai făcuse aluzie la Publicius Certus, care în 93 d.C. denunţase şi arestase în plină şedinţă a senatului - desigur, la îndemnul lui Domiţian - pe Helvidius Priscus; vezi şi R. MARACHE, op. cit, p. 605.

21. Ne referim la R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, II, p. 143.

22. Vezi J. DE DECKER, op. cit, mai ales pp. 138-l56; E. PARATORE, op. cit, pp. 728-732; E. CIZEK, Juvenal", Imperiul, II, pp. 176-l77; I. FISCHER, „Iuvenai", Istoria literaturii latine, IV, pp. 138-l41. Pentru structurarea retorică a satirei a zecea, ca şi pentru ideea că Iuvenai pozează în profesor de virtute, vezi E. TENGSTROM, A Study of Juvenal's Tenth Satire, Goteborg, 1980. Pentru parodierea lui Vergiliu, vezi R. MARACHE, op. cit, pp. 599-600. Pentru alte tipuri de parodie, vezi W.S. SMITH, op. cit, pp. 812-821.

23. Pentru compoziţia şi imagistica satirelor, vezi R. PICHON, op. cit, pp. 633-638; E. PARATORE, op. cit, pp. 725-728; J. GERARD, op. cit, pp. 472-473; A. MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome et nous, p. 198; G. GUŢU, op. cit, pp. 20-21; I. FISCHER, „Iuvenai", Istoria literaturii latine,

IUVENAL Şl POEZIA SECOLULUI AL II-LEA D.C.

24. 25.

26. 27.
IV, pp. 138-l46; R. MARACHE, op. cit, pp. 596-600; David S. WIESEN, „The Verbal Basis of Juvenal's Satiric Vision", A.N.R.W., II, 33, 1, pp. 708-733.

Pentru scriitura iuvenaliană, vezi mai ales E. CI2EK, „luvenal", Imperiul, II, pp. 176-l77; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, II, p. 143; I. FISCHER, „luvenal", Istoria literaturii latine, IV, pp. 143-l53; Jurgen BAUMERT, „Identifikation und Distanz. Eine Erprobung satirischer Kategorien bei Juvenal", A.N.R.W., II, 33, 1, pp. 734-769.

Pentru receptarea lui luvenal, vezi E. PARATORE, op. cit, pp. 737-738; E. CIZEK, „luvenal", Imperiul, II, pp. 178-l80; A. MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome et nous, pp. 198-l99; G. GUŢU, op. cit, pp. 2l-24; I. FISCHER, „luvenal", Istoria literaturii latine, IV, pp. 154-l56. Pentru mărcile esenţiale ale poeziei celui de al doilea neoterism, vezi E. PARATORE, op. cit, p. 794; E. CIZEK, „Poeţii neoterici, precursorii şi urmaşii lor", Imperiul, II, pp. 226-227; Pierre GRIMAL, Le lyrisme â Rome, Paris, 1978, pp. 26l-262; Peter STEINMETZ, „Lyrische Dichtung im 2 Jahrhundert n.Chr.", Aufstieg undNiedergang der romischen Welt, II, 33,1, Berlin-New York, 1989, pp. 259-302.

Pentru Hadrian şi poeţii nouelli, vezi E. PARATORE, op. cit, pp. 794-796; E. CASTORINA, Questionineoteriche, Firenze, 1968 (VI.1, poetae nouelli), pp. 157-237; E. CIZEK, „Poeţii neoterici", Imperiul, II, pp. 227-228; P. GRIMAL, Le lyrisme â Rome, pp. 257-262; P. STEINMETZ, op. cit, pp. 271 -297. Numai pentru poezia lui Hadrian, vezi W. von HEMELRIJCK, „Hadrianus' Animuia", Hermeneus, 38,1967, pp. 174-l75; I. MARIOTTI, „Animuia vagula blandula", Studia Florentina A Roconi Sexagenario Oblata, Roma, 1970, pp. 233-249; J. Gwyn GRIFFITHS, „Hadrian's Egyptianizing Animuia", Maia, 36,1984, pp. 263-266; pentru Annianus, vezi L. MULLER, „L.Annianus Faliscus und Septimius Serenus", Rheinisches Museum, 25, 1870, pp. 337-334; pentru Serenus, vezi Elena ZAFFAGNO, „Gli opuscula di Sereno", Argentea Aetas. In Memoriam Entii V. Marmorate, Genova, 1973, pp. 273-294; H. DAHLMANN, ,Zu Septimius Serenus", Rheinisches Museum, 128, 1985, pp. 353-358; pentru Marianus, vezi Elisa MAGIONCALDA, „I Luperci di Mariano", Argentea Aetas, pp. 295-303. Printre poeţii nouelli ar putea fi consemnat şi Quintus Tullius Maximus, general roman din vremea lui Antoninus Pius.

--------642 ------

XXXI. FRONTO Şl ADEPŢII SĂI. AULUS GELLIUS

Viaţa şi opera iui Fronto

Corifeul, adevăratul „leader" al curentului literar care tinde să se impună pe primul plan al vieţii culturale romane, sub Hadrian şi mai ales în timpul urmaşilor lui, a fost Fronto. Am semnalat, în primul capitol al acestui volum, mărcile definitorii ale acestui aticism arhaizant, în cele din urmă convertit într-un anumit manierism formalist. Totodată, Fronto inaugurează cu certitudine galeria scriitorilor proveniţi din Africa de Nord romană, care succede intelectualilor de obârşie hispanică, prevalenţi în secolul I e.n.

Marcus Comelius Fronto s-a născut la Cirta, în Numidia, în jurul anilor 100-l06 e.n. Şi-a făcut studiile la Alexandria, unde a beneficiat de lecţiile unor profesori elenofoni reputaţi şi l-a cunoscut pe scriitorul grec Appian, de care l-a legat o profundă afecţiune. S-a stabilit ulterior la Roma, unde, după ce a studiat cu asiduitate vechii autori latini, a ajuns avocat celebru şi iscusit profesor de retorică. El a devenit repede unul dintre principalii animatori ai vieţii culturale a vremii, încât împăratul Antoninus Pius i-a încredinţat instruirea fiilor săi adoptivi, viitorii împăraţi Marcus Aurelius şi Lucius Verus. A devenit senator şi chiar consul în anul 143 d.C. A numărat printre relaţiile sale privilegiate nu numai pe împăraţii Antoninus Pius, Marcus Aurelius şi Lucius Verus, ci şi pe vestitul retor sofist Herodes Atticus. A murit la aproximativ şaptezeci de ani, deci în jurul anilor 169-l75 e.n.

Fronto a alcătuit o operă destul de amplă, deşi centrată mai ales pe preocupări teoretice. Din această operă, numai fragmentar conservată, a făcut parte în primul rând o bogată corespondenţă. De altfel, ediţia lucrărilor frontoniene conservate, publicată iniţial la Leipzig în 1867, de S.A.Naber, grupează întreaga operă sub titlul de „Scrisori", Epistulae\

Cuvântările lui Fronto, care au fost foarte apreciate în secolul al ll-lea d.C, s-au pierdut aproape integral. S-au conservat parţial anumite discursuri de aparat, mai jos menţionate. S-au păstrat însă scrisorile propriu-zise şi chiar unele răspunsuri primite de Fronto de la corespondenţii lui: zece cărţi de epistule adresate împăratului Marcus Aurelius, două cărţi către Lucius Verus

643

FRONTO Şl ADEPŢII SAI. AULUS GELLIUS

şi încă alte două cărţi destinate lui Antoninus Pius şi prietenilor autorilor, precum şi câteva scrisori redactate în limba greacă, care erau adresate lui Appian, Herodes Atticus etc. S-a considerat că echivalau cu alte epistule diverse opuscule, discursuri şi tratate. Astfel, s-a conservat un fragment introductiv din discursul sofistic „Laudele fumului şi pulberii", Laudes lumi etpulueris, şi discursul „Laudele neglijenţei", Laudes neglegentiae. De asemenea, Fronto a alcătuit opusculele epistulare „Despre elocinţă", De eloquentia, şi „Despre discursuri", De orationibus, conservate în stare coruptă, cu lacune considerabile, ca şi foarte importantul tratat „Principiile istoriei", Principia historiae, păstrat fragmentar. Fronto a elogiat campania întreprinsă în 162-l65 d.C. împotriva părţilor de împăratul Lucius Verus, în „Despre războiul pârtie", De bello Parthico, şi a alcătuit şi alte lucrări cvasiepistulare, mai puţin semnificative*.

Majoritatea scrisorilor propriu-zise au un caracter privat, încât unele dintre ele constituie simple bilete, care transmit informaţii ocazionale. Dar ele atestă mai ales complexitatea relaţiilor literare şi politice ale lui Fronto, constituind şi un document preţios asupra societăţii şi culturii secolului al ll-lea d.C. Se evidenţiază aria largă de preocupări ale autorului, stima şi chiar afecţiunea pe care i le hărăzeau împăraţii vremii, ca şi vanitatea lui Fronto, un orgolios ce pontifica pe un ton solemn, ca un adevărat extravertit, mândru de succesele sale în societate, de faptul că avea acces la viaţa intimă a familiei imperiale. Marcus Aurelius îi adresa epistule tandre şi respectuoase, îi vorbea de viaţa sa de familie, îl consulta în privinţa cuvântărilor oficiale pe care urma să le rostească². Este regretabilă pierderea textelor care ilustrau performanţele oratorice ale lui Fronto.

Ideile şi arta lui Fronto
Principia historiae constituie una dintre foarte rarele lucrări din istoria literaturii latine consacrate exclusiv, cel puţin în principiu, scrierii istoriei, poeticii şi concepţiilor istoriografice. Ca şi alţi autori, care au meditat asupra istoriografiei (în opere ce în principal aveau altă menire), Fronto se rosteşte pentru veridicitatea istoriei {Princ. hist, 4). El îndeamnă pe istoriografi să-l ia pe Cato cel Bătrân ca model în toate privinţele, inclusiv din punct de vedere stilistic: fusese cel mai demn de laude pentru felul lui de a vorbi şi de a acţiona (Princ. hist, 3). Totuşi, Fronto depăşea preocupările sale de poetică a istoriei când se referea în mod concret la statul pârtie şi când îi admira pe Traian şi pe Lucius Verus. Căci aprecia ca prea timidă politica militară urmată de Hadrian. Fronto furnizează, de asemenea, unele sfaturi relative la comportarea comandanţilor militari în timp de război³.

Scrierile teoretice consacrate artei elocinţei şi alte texte frontoniene reliefează opţiuni estetice similare. în evidentă relaţie cu cea de a doua sofistică elenică, Fronto se crede învestit cu misiunea resuscitării gloriei literare romane,într-o manieră similară celei precumpănitoare în lumea grecească. El admite ca oratorul să-şi delecteze auditoriul, dar numai dacă recurge la o elocinţă corectă (adică la o oraîio recta). Fronto pledează cu ardoare pentru practicarea artei oratorice, indispensabilă atât oamenilor de cultură, cât şi cârmuitorilor politici. în schimb,

" Ca un mic tratat împotriva pederastiei, un text consacrat legendei lui Arion şi a delfinului (Arion), o consolajie despre pierderea unui nepot, un text hărăzit serbărilor de la Alsium (De feriis Alsiensibus) etc.

IDEILE Şl ARTA LUI FRONTO

el detestă filosofia şi o consideră primejdioasă pentru dezvoltarea elocinţei, încât regretă că Marcus Aurelius se hărăzea artelor înţelepciunii şi că neglija virtuţile oratoriei. Numai că Fronto nu pledează pentru orice fel de artă declamatorie. Preocupat în chip manifest de aspectele formale ale discursului, de alegerea cuvintelor, caută noutatea în vechimea vocabularului. Resimte, aşadar, necesitatea înnoirii structurilor literare şi perimarea clasicismului, însă îşi plasează soluţia în trecutul cel mai îndepărtat, adică în arealele culturii arhaice, pentru care învederează un cult pasionat. De aceea, se opune cu violenţă noii retorici şi stilului nou. îl critică vehement pe Seneca, mult mai aspru decât Quintilian, şi elaborează un adevărat rechizitoriu împotriva lui şi a stilului nou⁴. în schimb, admiră nu numai oratoria fui Cato cel Bătrân, idolul său privilegiat, dar şi operele lui Naevius şi Lucreţiu. în ultimă instanţă, reforma propusă de Fronto, în vederea „ameliorării" elocinţei, se reduce la modelarea lexicului, după exemplul experienţelor stilistice arhaice. Şi, desigur, la o pledoarie pentru construirea unei retorici manieriste, de sorginte aticist-arhaizantă. Astfel, se constituie o „exprimare nouă" sau „tânără", elocutio nouella, care va hrăni poezia nouellaa neotericilor. Fronto preţuieşte virtuozitatea oratorică a lui Cicero, considerat capul şi izvorul elocvenţei romane. îi reproşează însă că nu s-ar fi preocupat suficient de proprietatea termenilor utilizaţi, mai ales că nu ar fi apelat la cuvintele nesperate şi neaşteptate pe care ar fi putut să le descopere la autorii arhaici. De asemenea, îl admiră fervent pe Salustiu. Fronto se pronunţă aşadar pentru evitarea nu numai a neologismelor, ci şi a cuvintelor obişnuite, chiar dacă ar fi corecte şi reclamă uzitarea termenilor rari şi arhaici. Purismul şi aticismul arhaizant debuşează prin urmare într-un formalism destul de rigid, într-un manierism desuet, care a aflat însă destui adepţi.

Fronto s-a străduit să pună în practică estetica sa teoretică. Fetişizarea verbului, expresiei exterioare, arhaismului lexical i-a condus propriul discurs, mai ales teoretic, spre o scriitură bizară, funciarmente livrescă, artificială, vetustă. S-a ajuns la o retorică de şcoală, vidă, mult prea artificioasă. Elocvente sunt, în acest sens, mai cu seamă lucrările sale de tinereţe, elogiile vane înălţate fumului, pulberii, neglijenţei. Fronto însuşi le va considera ulterior „nimicuri", nugalia. în operele istoriografice, Fronto se reliefează ca un salustian convins, adică înclinat spre rafinarea formalistă a experienţelor lui Salustiu. Portretul împăratului Lucius Verus este inspirat de modele salustiene. Lexicul textelor istorice acuză, de asemenea, o limpede coloratură salustiană⁵. Un metaforism straniu emerge uneori din textul frontonian.

Cercetătorii vremii noastre se relevă în general ca foarte severi faţă de Fronto. Dar se uită un anumit fapt. Dacă este adevărat că Fronto apare ca un scriitor artificios, rigid, prea arid, prea puţin performant şi că ideile sale nu puteau da roade pe termen lung, indiferent de succesul lor momentan, corifeul aticismului arhaizant manifestă un respect aproape religios faţă de tradiţia culturală, faţă de o formă specifică de humanitas, închipuită de el ca o structură vie. Pe baza filologiei şi gramaticii, chiar unei anumite retorici, Fronto schiţează un umanism sincer, chiar dacă limitat, în ultimă instanţă caduc şi întors spre trecutul îndepărtat.

____

645

FRONTO Şl ADEPŢII SĂI. AULUS GELLIUS