Eugen cizek istoria literaturii latine

Pentadius

Unul dintre cei mai rafinaţi şi mai sensibili exponenţi ai neoterismului tardiv al secolului al lll-lea d.C. a fost Pentadius.
Se pare că a trăit în a doua jumătate a veacului, sub Diocleţian. Nu dispunem de date biografice precise, dar cum poetul deplânge câteodată tinereţea pierdută şi desfătările iubirii, devenite imposibile, este probabil că a trăit mult. Unii cercetători l-au identificat în persoana fratelui mai tânăr al lui Lactanţiu. Opera lui Pentadius consistă dintr-o serie de scurte epigrame, din trei elegii şi un fragment de trei hexametri din poemul „Despre rouă", De rore. Cele trei elegii sunt: „Despre soartă", De fortuna, în 18 distihuri elegiace, adică în 36 de versuri, „Despre sosirea primăverii", De aduentu ueris, în 22 de versuri, şi „Despre Narcis", De Narcisso, în 10 versuri. Epigramele au un caracter ocazional, uneori parasatiric, sau tratează teme funerare, precum cele consacrate mormintelor lui Hector şi, respectiv, al lui Acis.

în chip evident, Pentadius privilegiază imaginea concentrată, discursul scurt şi fulgurant, poezia epigramatică. în epigrame, se impun sentenţeie morale, ca în cea formată din 4 versuri {unde poetul declară că se poate acorda tot atâta încredere unei femei ca undei apelor), umorul savuros, descripţiile operelor de artă. Elegiile vehiculează o „filosofie" uşoară, care afirmă că nimic nu este statornic în lume. Despre soartă, care abundă în exemple mitologice şi în referinţe la tradiţia culturală, proclamă că răsturnările de valori survin mereu în desfăşurarea evenimentelor. Poemul debutează chiar printr-un distih care declară că acelaşi lucru se transformă într-o clipită, pentru a revent sub altă formă. Binele şi răul se amestecă în natură. De aceea, Pentadius era, probabil, un adept întârziat al Noii Academii. Talentul lui Pentadius străluceşte însă mai ales în poemul hărăzit sosirii primăverii, cea mai reuşită elegie a acestui poet. Elegia este centrată pe o descriere sensibilă, proaspătă şi în acelaşi timp rafinată a sosirii anotimpului redeşteptării naturii. Aici, şi de fapt îndeobşte în elegii, Pentadius extrage efecte remarcabile din versul echoic. Acest vers consta în repetarea primului hemistih al hexametrului de către al doilea hemistih al pentametrului. Din primele stihuri ale elegiei, Pentadius evocă în felul următor moartea iernii şi triumful primăverii, vântul subţire care însufleţeşte natura, ogorul trezit la o viaţă nouă: „înţeleg, fuge iarna; pe când Zefirul însufleţeşte lumea//lată că Eurus (vântul de sud-est) este încălzit de ape: înţeleg, fuge iarnaV/Rodeşte orice ogor, pământul simte adânc căldura//Şi, datorită seminţelor ce încolţesc, rodeşte orice ogor." (w. l-4). Graţia delicată, elegantă învăluie întregul discurs liric din acest poem. Privighetoarea, florile, viţa de vie, tremură toate sub boarea vântului de primăvară, care înmiresmează viaţa, ca şi moartea. Obsesia morţii revine cu o recurenţă semnificativă în elegiile, ca şi în epigramele pentadiene. Trăirile poetului se reliefează ca aproape alambicate, dar totuşi sincere şi savuroase. Poemul se încheie prin reflecţii dominate de un hedonism melancolic. La umbra platanului verde, este .plăcut" să mori, dulce mori, îmbrăţişând iubita (w. 19-22)*.

Elegia consacrată lui Narcis sugerează o variantă inedită a legendei: tocmai în vreme ce îşi căuta tatăl, zeul-fluviu Cephisus, adolescentul s-a văzut în oglinda apelor unui izvor şi s-a îndrăgostit de propria persoană. Obiectul iubirii şi l-a creat însuşi Narcis (vv. 9-l0).
704

PENTADIUS

Infrastructura discursului simplu, aparent spontan, al poetului atestă o virtuozitate stilistică minuţioasă. Gradaţii ascendente, repetiţiile, simetriile abil construite sugerează o tensiune emoţională captivantă. Imagini inedite ţâşnesc dintr-o îmbinare surprinzătoare a cuvintelor⁴. Tocmai aşezarea cuvintelor într-o ordine foarte sugestivă îl preocupă cu prioritate pe Pentadius. Spre a sugera simplitatea, căutată de toţi neotericii, Pentadius recurge foarte moderat la figuri de stil ca epitetul, metafora sau comparaţia. Metrica deosebit de performantă sprijină strategia iscusită a discursului liric. Pentadius Se exprimă în limba poeziei clasice, dar nu lipsesc din discursul său conotaţii noi, vocabule puţin uzitate de corifeii marii poezii augusteice. Cum lasă să se întrevadă versurile mai sus traduse, poetul privilegiază parataxa pentru a asigura limbajului său o directeţe suavă, care era în mare măsură simulată.

Prin urmare, Pentadius aparţine de asemenea celui de-al doilea neoterism roman. Dar chiar mai sensibil decât autorul poemului Peruigilium Veneris, Pentadius pregăteşte cel de-al treilea clasicism. Abundă, în versurile sale, reminiscenţele lecturilor din autori clasici, precum şi detaliile mitologice. în tratarea subiecteleor abordate de poeme, în utilizarea vocabularului şi chiar a imagisticii, în procedeele metrice şi stilistice se pot lesne decela intertextualităţi cu Vergiliu,Horaţiu şi mai ales Ovidiu. Pentadius a fost deci un poet înzestrat cu un real talent, care îi asigură, pe plan valoric, al doilea loc în poezia secolului al lll-lea d.C.⁵. Numai poemul dedicat primăverii a fost tradus în româneşte de Victor Buescu, care şi-a publicat tălmăcirea, realizată în versuri albe, în revista Ausonia (2,1940-l942). Se impune o nouă şi integrală traducere românească a poeziei pentadiene.

Alţi lirici şi dezvoltarea teatrului
Dar autorul imnului Peruigilium Veneris şi Pentadius nu epuizează lirismul secolului al lll-lea d.C. Efervescenţa lirică trebuie să fi fost bogată în acest secol, ca să ofere autorilor şi publicului un refugiu subiectiv, intim, într-o secvenţă istorică populată de atâtea tensiuni politice acuzate, ca şi de traumatismele culturale, ce pregăteau făurirea unui nou climat mental, unei noi forma mentis. O serie de poeţi lirici, adesea anonimi pentru noi, elaborează versuri în maniera unui neoterism deja orientat către pregătirea celui de-al treilea clasicism. Totuşi, lirismul lor era îndeobşte artificios, extrinsec substanţei adevăratului cânt poetic.

Acestui secol, mai degrabă decât veacului anterior, cum se opinează îndeobşte, trebuie să-i aparţină o rugăciune în versuri adresată Terrei, adică pământului, pe care un poet anonim o invocă, în senari iambici, ca mamă a universului. Poetul recuperează evidente accente lucreţiene. Un alt poet anonim, în acelaşi metru şi vehiculând aceeaşi factură lucreţiană, care pierde însă incisivitatea ei epicureică, adresează o altă rugăciune, mai scurtă, plantelor curative. Iar

705

POEZIA SECOLULUI AL III-LEA D.C.

Tiberianus, fost guvernator al Galliei în 335 d.C, a alcătuit mai multe poeme pitoreşti, care cântă natura, muzica pâraielor ori a zefirului sau meditează sentenţios şi moralizator asupra vieţii şi a morţii. Concomitent, Reposianus brodează 182 de hexametri dactilici, aproape o mică epopee, în poemul „Despre împreunarea dintre Marte şi Venus", De concubitu Martis et Veneris. Pe vechea temă a relaţiei adultere dintre Marte şi Venera, de fapt soţia lui Hephaistos-Vulcan, Reposianus zămisleşte versuri artificioase, ostentativ pitoreşti, care atestă totuşi un real sentiment al naturii. Abundă reminiscenţele vergiliene, ovidiene şi poate chiar vestigiile lecturii basmului central din Metamorfozele lui Apuleius. Arabescurile complicate ale alegorismului şi motivul recurent al iubirii obsedează diverşi autori anonimi, precum poetul care, în 16 hexametri dactilici, a exaltat omnipotenţa dragostei, sub titlul de „Cupidon îndrăgostit", Cupido amans. Această lirică galantă şi „salonardă", destinată celor ce se închideau în locuinţele lor solid întărite, este numai parţial depăşită de Marcus Aurelius Olympius, supranumit şi Nemesianus, originar din Cartagina, care în 284 d.C, a alcătuit mai multe poeme, ce ni s-au conservat. Revelator ni se pare versul refren, care termină cupletele din cea de a patra eglogă a sa: „să cânte, deoarece fiecare iubeşte ceva: cântecele uşurează grijile". încă exponent al neoterismului, Nemesianus a scris patru bucolice sau egloge, situate într-o intertextualitate programatică cu poeţi precum Calpurnius Siculus, Vergiliu, Ovidiu şi Properţiu. Mai mult ca oricare altul, Nemesianus prepară emergenţa celui de-al treilea clasicism⁶. Totodată, acest poet făureşte şi „Cinegeticele", Cynecetica, tratat de vânătoare (s-au păstrat 325 de hexametri dactilici) care, potrivit autorului însuşi, aborda o „trudă neîncercată încă", adică inedită, intemptatum opus. în realitate, în epoca lui August, Grattius consacrase tehnicilor cinegetice un poem, din care s-au păstrat 541 de hexametri. Poemul lui Nemesianus se inspira din cel al lui Grattius. Opinăm că poemul lui Nemesianus poate fi corelat şi lirismului, deoarece începe cu o lungă invocaţie a Dianei, care ocupă 103 versuri. în continuare, Nemesianus se referă la câini de vânătoare, cai, capcane etc. Neoterismul acestui poet este ilustrat şi de uzitarea unor forme morfologice arhaizante, cel puţin stranii la sfârşitul secolului al lll-lea d.C. Un alt poet, poate însuşi Lactanţiu, a compus, în 170 de versuri organizate în distihuri elegiace, poemul „Despre pasărea Phoenix", De aue Phoenice. Acest poem, manifest alegoric, aparţine de asemenea sfârşitului secolului al lll-lea. Aventura unică a păsării, care reînvie mereu, fascinează pe poet.

Secolul al lll-lea nu este desigur tot atât de ludic, de favorabil eflorescentei teatrului, ca primele două veacuri ale erei noastre. Totuşi, mimul literar, atât de iubit în secolul al ll-lea d.C, este ilustrat de autori ca Hostilius, Marullus şi alţii, pe când Hostilius Geta scrie tragedia Medea, utilizând versuri vergiliene. Un autor anonim făureşte o comedie de factură plautină amuzantă, bogată în invenţie dramatică: „Văicăreţul", Querolus⁷.

Poezia didascalică

însă evazionismul acestui secol atât de frământat generează şi o poezie, care transcende simţitor frontierele lirismului, spre a continua preocupările didascalice atât de pregnante în literatura antică. Asemenea poeţi didascalici voiau desigur să instruiască, într-o secvenţă istorică receptivă faţă de dezvoltarea impetuoasă a educaţiei şi şcolii, deşi se considerau şi lirici⁸. în orice caz, ei nu se socoteau drept „scriitanţi", ci ca nişte adevăraţi scriitori care urmăreau, precum omologii lor lirici, arabescurile unui univers imaginar sofisticat, menueturile discursului alambicat, ce se voia în acelaşi timp graţios, simplu şi direct, în pofida erudiţiei complexe a elaboratorilor lui. Factura neoterică domina aşadar scriitura lor, intenţional manieristă, deşi cu accente care prefigurau

706

POEZIA DIDASCALICĂ

clasicismul renaşterii constantino-theodosiene. Este de la sine înţeles că limbajul poetic rămânea extrinsec, profund detaşat de ciudata materie tratată de poezia didactică.

La graniţa între lirismul autentic şi poezia de erudiţie se află, ca şi Cynegeticele lui Nemesianus, dar parcă mai aproape de literatura didascalică, o epopee în miniatură intitulată „Procesul între un bucătar şi un patiser, judecat de Vulcan", ludidum coci et pistoris iudice Vulcano, datorată lui Vespa. Intenţia parodică domină acest poem, alcătuit probabil chiar spre sfârşitul veacului al treilea, în 99 de hexametri dactilici. Epopeea lui Vespa apare nu atât ca un cânt liric, ci mai degrabă ca un discurs de şcoală, un amuzament manierist, gratuit, în care se intersectează argumentele mitologice şi retorica de aparat. Modelele acestui straniu exerciţiu de versificaţie au fost căutate în saturele lui Horaţiu şi Lucilius, în poezia lirică dialogată, în scenariile dezbaterilor dintre protagoniştii eglogelor romane. Vespa adaugă propensiunea ferventă pentru jocul pur, gratuit şi parodic⁹.

Mult mai didascalic se reliefează tratatul în versuri al unui „poet" din Mauritania numit Terentianus Maurus, tratat consacrat gramaticii şi metricii. Acest bizar poem, din care ne-au parvenit 3 000 de versuri, alcătuite în diverşi metri şi nu numai în hexametri dactilici, cuprinde trei cărţi. După ce primele două cărţi stăruiau asupra sunetelor şi silabelor din limba latină, cartea a treia este exclusiv hărăzită metricii şi vehiculează teoria lui Caesius Bassus, potrivit căreia la baza tuturor metrilor se află hexametrul dactilic şi trimetrul iambic. Terentianus Maurus se ocupă de diverşi poeţi, îndeosebi de Catul şi de Horaţiu, şi oferă un material relevant pentru istoria prozodiei. Poemul său erudit afectează simplitatea stilistică a neoterismului tardiv. Poemul a circulat intens şi a fost admirat de feluriţi autori, inclusiv de Augustin. însă, un alt mauritano-roman, luba, într-un alt poem cu un caracter tehnic, adică metrologic, intitulat „Arta metrică", Ars metrica, a criticat teoria originii versificaţiei, pe care o profesa Terentianus Maurus. Poemul său în opt cărţi, care s-au pierdut, se pronunţa pentru teoria polimetrică, întrucât admitea o pluralitate de metri, la originea diverselor sisteme de versificaţie. Mult mai departe, pe linia erudiţiei didascalice versificate, a mers Ouintus Serenus Sammonicus, care, în 1115 hexametri dactilici, oferea... 63 de reţete medicale. Poemul său se intitula „Despre medicină", De medicina, ori chiar „Cartea medicinală", Liber medicinalis. Sammonicus a elaborat o poezie „de şcoală", adevărat exerciţiu artificios¹⁰.

Concluzii

Poezia păgână a secolului al lll-lea d.C. poate fi apreciată ca minoră. Trebuie totodată reliefat că doi dintre exponenţii ei, adică autorul poemului Peruigilium Veneris şi Pentadius, atestă un talent incontestabil, vrednic de a fi comparat cu cel al unor poeţi importanţi din veacurile anterioare. în vreme ce lirismul sau discursul didascalic în versuri al altor stihuitori apare mai ales ca extrinsec artei autentice. întreaga poezie a celui de-al treilea veac denotă o factură neoterică, fundată pe o simplitate graţioasă, suavă, dar adesea simulată, întrucât se bazează pe o scriitură savantă, chiar sofisticată. Concomitent toţi aceşti poeţi prefigurau cel de-al treilea clasicism. Oricum, performanţele lor amintesc cititorilor şi de o anumită poezie modernă, rafinată şi intimistă, care se va dezvolta în secolele al XlX-lea şi al XX-lea. De fapt, neotericii târzii răspundeau unui orizont de aşteptare prielnic artei evazioniste, ca şi erudiţiei pedante, manieriste.

707

POEZIA SECOLULUI AL III-LEA D.C.

BIBLIOGRAFIE: Pierre BOYANCE, „Encore sur le Pervigilium Veneris", Revue des Etudes Latines, 28, 1960, pp. 212 şi urm.; I. CAZZANIGA, Saggio critico ed esegettico sul Peruigilium Veneris, introducere la Peruigilium Veneris, Pisa, 1953; E. CIZEK, „Poeţii neoterici. Precursorii şi urmaşii lor", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 228-235; Pierre GRIMAL, Le lyrisme a Rome, Paris, 1978, pp. 264-278; Istoria literaturii latine (117 e.n.-sec.VI e.n.), voi.IV, Bucureşti, 1986, pp. 103-l12; 288-300; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 860-862; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 806-808; Robert SCHILLING, Introducere la Peruigilium Veneris, Paris, Les Belles Lettres, 1961, pp. I-LXIV.

708
NOTE

1. Cum presupune Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, p. 861;

vezi şi Eugen CIZEK, „Poeţii neoterici. Precursorii şi urmaşii lor", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, p. 231. Minai NICHITA, „Pervigilium Veneris", Istoria literaturii latine (117 e.n.-sec.VI e.n.), voi. IV, Bucureşti, 1986, p. 103, pare să privilegieze datarea în secolul al ll-lea ca operă a lui Florus, postulată, printre alţii, de Robert SCHILLING, Introducere la Peruigilium Veneris, Paris, Les Belles Lettres, 1961, pp. XXII-XXXII, dar menţionează şi ipoteza, care situează imnul în secolul al IV-lea, propusă de L. CATLOW, Introducere la Peruigilium Veneris, Bruxelles, 1980, pp. 20-25.

2. R. SCHILLING, op. cit, p. XXXVII.

3. Formula apare la M. NICHITA, „Pervigilium Veneris", Istoria literaturii latine, IV, p. 111 (pentru

analiza întregului poem, pp. 103-l12). în legătură cu structura şi arta poemului, vezi şi Pierre BOYANCE, „Encore sur le Peruigilium Veneris", Revue des Etudes Latines, 28,1960, pp. 212-235; E. PARATORE, op. cit., p, 861; E. CIZEK, „Poeţii neoterici", Imperiul, pp. 23l-233; Pierre GRIMAL, Le lyrisme â Rome, Paris, 1978, pp. 265-266.

4. Mariana BĂLUŢĂ, „Pentadius", Istoria literaturii latine, IV, p. 292 observă în această privinţă:

„atracţia pentru bizar l-a condus pe Pentadius spre compunerea unor versuri şi mai contestabile, numite corelative, ca cele din epigrama despre Vergiliu, în care sunt date lectorului, ca bucăţele dintr-un joc, cuvinte ce trebuie asamblate".

5. Pentru viaţa (presupusă) şi opera lui Pentadius, vezi P. MONCEAUX, Les Africains, Paris, 1894,

pp. 364-365; E. PARATORE, op. cit, pp. 860-861; E. CIZEK, „Poeţii neoterici", Imperiul, II, pp. 230-231; P. GRIMAL, Le lyrisme â Rome, pp. 271 -272; M. BĂLUŢĂ, „Pentadius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 288-293.

6. Prima eglogă vehiculează scenariul consacrat unui Tityrus, închipuit ca un nou Orfeu: nu alude

oare Nemesianus la un guvernator al Africii care îl „învăţase" să scrie versuri? A doua eglogă, care a sugerat filiaţii cu romanul lui Longos, Daphnis şi Chloe, pune în scenă iubirea descoperită de doi tineri bărbaţi. A treia bucolică evocă misterele lui Bacchus, pe când ultima eglogă compară dragostea bărbaţilor cu cea a tinerelor fete; vezi E. CIZEK, „Poeţii neoterici", Imperiul, II, p. 229, n.6 şi P. GRIMAL, Le lyrisme â Rome, pp. 275-276. Gustul pentru culoare şi pentru detaliul realist prevalează în Bucolicele lui Nemesianus.

7. Pentru lirica minoră şi teatrul secolului al lll-lea, vezi E. PARATORE, op. cit, p. 860; E. CIZEK,

„Poeţii neoterici", Imperiul, II, pp. 229-230; P. GRIMAL, Le lyrisme â Rome, pp. 264-265; 268-278. Lui Nemesianus i s-au atribuit, ca opere pierdute, Halieutica şi Pontica. A scris, în 137 de versuri, şi un poem în cinstea lui Hercule. Pentru Nemesianus, vezi şi Mariana BĂLUŢĂ, „Poezia didactică din secolul al lll-lea e.n.", Istoria literaturii latine, IV, pp. 294-298 (dar eglogele aparţin, cu certitudine, lui Nemesianus).

8. Orizontul de aşteptare al publicului cititor, atât de frustrat, al secolului al lll-lea continua să rămână

favorabil erudiţiei pedante, curiozităţilor de tot felul, inovaţiilor formale.

9. Pentru poemul lui Vespa, vezi M. SCHUSTER, „Vespa", Real-encyclopâdie der Classischen

Altertumswissenschaft, VIII A, col.1705-l710; P. GRIMAL, Le lyrisme â Rome, pp. 207-208.

709

POEZIA SECOLULUI AL III-LEA D.C.
Vespa afectează îndeobşte un timbru popular, „popolaresco", cum spune E. PARATORE, op. cit, p. 861.

10. Pentru poeţii filologi şi similimedici, vezi E. PARATORE, op. cit, pp. 86l-862; E. CIZEK, „Poeţii neoterici", Imperiul, II, pp. 228-229; M. BĂLUŢĂ, „Poezia didactică din secolul al lll-lea e.n.", Istoria literaturii latine, IV, pp. 298-299.

710

XXXV. POEZIA CLASICIZANTĂ A SECOLELOR JV-V D.C.

Trăsături generale şi exponenţi secundari
Fervoarea, admiraţia neţărmurită faţă de marii poeţi clasici, cultul lui Vergiliu şi utilizarea moştenirii lui Ovidiu, poetul frecvent imitat de exponenţii literaturii Imperiului, caracterizează poezia clasicizantă a renaşterii constantino-theodosiene. Arta doctă, întemeiată pe erudiţie mitologică şi pe valorificarea tradiţiei literare, constituie invarianta celui de-al treilea clasicism, în materie de poezie. Exponenţii celui de al treilea clasicism îşi propun să imite cu fidelitate, fără a reuşi pe deplin, fireşte, modele clasice. Interdiscursivitatea cu modelele clasice implică numeroase elemente, dar foarte relevantă era tehnica centonării. Termenul de bază este cento, -onis, plural centones, la origine „petic", chiar haină peticită. Acum însă cento desemna un potpuriu de versuri sau de fragmente de vers împrumutate poeţilor celebri. De fapt autorii de centones extrageau versuri ori fragmente de vers din operele lui Vergiliu sau altor poeţi vestiţi spre a obţine un conţinut nou. Astfel, la mijlocul secolului al IV-lea, matroana Petronia Proba a glorificat într-un cento războiul întreprins de Constanţiu II împotriva lui Magnentius. Ulterior, această poetă a centonat istoria universală, aşa cum şi-o imagina ea. însă şi alţi poeţi, inclusiv corifeii celui de-al treilea clasicism, au alcătuit centones. Concomitent, toţi poeţii mişcării clasicizante acordă o importanţă majoră metricii, performanţelor versificaţiei, aspectelor tehnice ale discursului poetic. Totuşi ei cultivă un umanism autentic, iar cei mai talentaţi dintre ei atestă vigoare a expresiei, plasticitate şi eleganţă subtilă a imagisticii. Pe de altă parte, poezia comportă, chiar în măsură mai mare decât proza, amprenta amestecului de genuri, de specii şi de tipare artistice.

Foarte revelator pentru mărcile curentului clasicizant a fost poetul geograf Rufius Festus Avienus, profund cunoscător al literaturii greceşti şi latine. Nu numai că a rezumat în senari iambici Eneida lui Vergiliu şi opera lui Titus Livius, însă a continuat eforturile poeziei didascalice

711

POEZIA CLASICIZANTĂ A SECOLELOR IV-V D.C.

romane a veacurilor anterioare. Astfel, după atâţia alţii, a tradus în latineşte Phaenomena greceşti ale lui Arătos şi a prelucrat, în 1393 de hexametri, o periegheză a lumii cunoscute, scrisă în limba elină şi în secolul al lll-lea d.C. de către Dionis Periegetui, sub titlul de „Descriere a globului pământesc", Descriptio orbis terrae. De asemenea, a compus în versuri iambice o lucrare intitulată „Ţărmul maritim", Ora maritima, unde a îmbinat centoni proveniţi din felurite surse cu amintiri ale călătoriilor sale. Din această operă nu s-a păstrat decât un fragment din cartea întâi. Animat de un ardent patriotism roman, el afirmă ritos că Dunărea, Rinul şi Germania se tem de puterea romană şi îşi plâng vlăstarele (Descr., w. 204-206). Avienus atestă o excelentă cunoaştere a legendelor şi istoriei romane, o anumită elevaţie a discursului, ca şi o reală virtuozitate tehnică în mânuirea metricii şi a unei limbi intenţional clasice¹.

La fel de caracteristic pentru poezia vremii şi poate mai important decât Avienus a fost fabulistul târziu Avianus. El relevă vitalitatea speciei literare a fabulei, până în antichitatea târzie, atât ca urmare a folosirii ei ca material didactic, uşor de mânuit şi programatic moralizator, în numeroasele şcoli ale Imperiului târziu, cât şi din pricina uzitării ei de către retori şi filosofi populari, ca mijloc de ilustrare a ideilor profesate de ei.

Nu dispunem de nici un fel de date biografice relative la Avianus. Cercetătorii consideră însă, ţinând seama de unele particularităţi lingvistice ale fabulelor lui şi de numele destinatarului lor, că Avianus trebuie să fi trăit şi scris la sfârşitul secolului al IV-lea d.C. ori chiar la începutul veacului următor. S-au păstrat integral toate cele patruzeci şi două de fabule compuse de Avianus, precum şi prefaţa lor în proză, adresată unui anume Theodosius, de fapt scriitorul Macrobius Theodosius. în această prefaţă, Avianus îşi defineşte obiectivele mesajului său, când arată ce va putea extrage Macrobius din fabulele subsecvente: „ai, aşadar, o operă cu care să-ţi farmeci duhul, să-ţi înflăcărezi imaginaţia, să-ţi alini grijile şi din care să afli cum se cade să se poarte omul în viaţă" (praef., 2l-22, trad. de Aurel Tita şi Gheorghe Moraru). în aceeaşi prefaţă, Avianus se reclamă de la modele ca Esop, Socrate, Horaţiu şi Fedru, ca şi de la fabulistul grec Babrios. în realitate, Avianus s-a mărginit să prelucreze în versuri latine unele dintre fabulele lui Babrios, tălmăcite în proza latină, încă din secolul al ll-lea d.C.

De fapt, mesajul lui Avianus răspundea cu fidelitate orizontului de aşteptare al epocii sale, care stimula evazionismul, într-un moment istoric din nou marcat de conflicte intestine pentru puterea imperială şi de reiterarea presiunii externe. Totodată, fabulele lui Avianus ilustrează cu pertinenţă amestecul de genuri şi tipare atât de caracteristice literaturii târzii. Am arătat că Avianus precizează el însuşi finalităţile discursului lui literar, inclusiv propensiunea pentru divertismentul literar, pentru jocul artistic subtil, de asemenea agreat de publicul epocii sale, pentru o moralizare foarte moderată. De aceea Avianus renunţă total la angajarea personală, la dimensiunea parasatirică a fabulei, cândva practicată de Fedru. El nu se referă în nici un fel la realităţile istorice sau politice ale timpului său. în acelaşi timp, Avianus se distanţează de motivele fabulelor sale, de intriga şi semnificaţia lor, cu un anumit umor. El abandonează orice dinamism dramatizator, când privilegiază stilul indirect în construcţia frazei.

Totuşi, într-un fel sau altul, dialogul ori intervenţia directă a personajelor se menţin în fabulele lui Avianus. Chiar vântul sau soarele, un vas de lut ori de bronz, un peşte etc. iau cuvântul în fabulele acestui poet. Ca în reprezentările vehiculate de mozaicurile vremii, adevărate pastele se configurează în anumite fabule. Astfel, Avianus alcătuieşte tablouri ale iernii - când câmpul este încărcat de zăpadă şi drumurile apăsate de ceaţă (29) - ca şi ale ploilor torenţiale de vară (41). încât poemele lui Avianus sunt concomitent fabule şi discursuri lirice, aproape elegii. De altfel unele dintre poemele lui Avianus sunt populate de oameni, deoarece anumite fabule reprezintă apologuri. Clasicizant convins, Avianus împrumută lui Vergiliu expresii şi ornamente stilistice. De asemenea, sub incidenţa retoricii vremii, utilizează antiteze. Fabulele lui Avianus, alcătuite în distih elegiac (fapt care ilustrează şi el eluctarea tonului polemic, privilegierea

712

TRĂSĂTURI GENERALE Şl EXPONENŢI SECUNDARI

eleganţei cântului liric), s-au bucurat de un succes deosebit în şcolile medievale: încât au fost adesea parafrazate².

Şcoala de retorică a secolului al IV-lea a recurs şi ea la o versificare artificioasă şi sofisticată. Ea ne-a lăsat un document poetic anonim prin „Poemul despre figuri", Carmen de figuris, în care fiecare figură retorico-stilistică este prezentată în trei hexametri. La începutul veacului, persistau încă pregnante reminiscenţe neoterice, îndeosebi în stihurile lui Publius Optatianus Porphyrius, un africano-roman, împătimit de combinaţii metrice ingenioase, cum ar fi acrostihurile. Porphyrius a închinat lui Constantin douăzeci de poeme encomiastice³. Tot din acest veac, datează şi un surprinzător scenariu, un epiliu, al cărui text a fost recent descoperit şi publicat.