Eugen cizek istoria literaturii latine

Iii IV V V VII VIII IX

Desigur, suntem de acord că nu trebuie exagerat caracterul autobiografic al Metamorfozelor. împotriva acestor exagerări s-a pronunţat U. CARRATELLO, op. cit, pp. 190-l92 şi 198 (dar nu credem, precum acest cercetător, ibid., p. 198, că Apuleius glumeşte când, în prolog, se proclamă grec şi se echivalează cu protagonistul romanului). Faptul că isianismul, conjugat platonismului, domină întregul roman, cartea a unsprezecea fiind pregătită de textul anterior, a fost bănuit, aproape explicit reliefat, de către G. CAPONE-BRAGA, „II significato delle Metamorfosi di Apuleio", Logos, 16,1933, pp. 159-l70, mai ales p. 169; L. CASTIGLIONI, Lezioni intorno alle Metamorfosi di Apuleio, Milano, 1943, p. 60; B. LAVAGNINI, op. cit, p. 138.

15. Pentru analogiile dintre Lucius şi Psyche, pentru sensurile cardinale ale basmului, vezi E. COCCHIA, op. cit, p. 372; B. LAVAGNINI, op. cit, p. 135; E. CIZEK, Evoluţia romanului antic, pp. 166-l67; .Apuleius", Imperiul, II, pp. 212-213; Les structures du roman, p. 118; P. G. WALSH, op. cit, pp. 144; 192-l93; 217; J. BEAUJEU, op. cit, p. 89; A. FILIPESCU, op. cit, pp. 57-59; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 83-84; T. HAGG, op. cit, pp. 182-l86; J. THOMAS, op. cit, pp. 45-46; 89-90; 130-l33. De aceea ni se par surprinzătoare şi nefondate nedumeririle exprimate în privinţa semnificaţiei basmului de către T. POPA, „Apuleius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 240-243. Nu credem că Apuleius ar fi ocultat complet sensul profund şi grav al basmuiui-mit. Dimpotrivă, basmul-mit oferă cheia decodării întregului roman. Pentru curiositas la Apuleius, ca trăsătură de unire între Lucius şi Psyche, de fapt ca invariantă a romanului, pentru conotaţiile serioase, filosofice ale acestui concept, vezi Serge LANCEL, „Curiositas et preoccupations spirituelles chez Apulee", Revue de l'Histoire des Religions, 160, 1961, pp. 25 şi urm.

16. Cum subliniază A. FILIPESCU, op. cit, pp. 58-59; 63-64.

17. Vezi, în această privinţă, J. THOMAS, op. cit, p. 44; anterior, Rene MARTIN, „Petrone et la theorie du roman", Neronia 1977. Actes du 2-e Colloque de la Societe Internationale d' Etudes Nâroniennes, Clermont-Ferrand, 1982, pp. 125-l38; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 84 şi 96.

18. P. G. WALSH, op. cit, p. 143, precizează: „there is in tact a central ambivalence in the românce, a tension between Milesian ribaldry and Platonist mysticism".

19. Pentru planul „realist" al Metamorfozelor, vezi E. COCCHIA, op. cit, pp. 298-308; J. COLIN, „Apulee en Thessalie, fiction ou verite", Latomus, 24, 1965, pp. 330-345; E. CIZEK, Evoluţia romanului antic, pp. 159-l62; .Apuleius", Imperiul, II, pp. 213-215; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, p. 82; T. POPA, .Apuleius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 224-226; 243-246.

20. Cum evidenţiază R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, p. 95; pentru impactul fantasticului, al violenţei şi grotescului, pentru umorul contradictoriu, vezi ibid., I, pp. 8l-83; 95-96 (ei îşi intitulează un fragment din traducerea textului apuleian „du sang â la une"!); dar şi E. PARATORE, Storia della letteratura, pp. 779-780; 783-790; P. G. WALSH, op. cit, pp. 66; 146-l89; E. CIZEK, .Apuleius", Imperiul, II, pp. 215-220; Les structures du roman, p. 119.

21. Această apreciere este enunţată de R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, p. 83. Pentru amestecai de seriozitate şi frivolitate, pentru dubla semnificaţie a imagisticii, vezi J. THOMAS, op. cit., pp. 137-l38.

22. Pentru sintaxa textului apuleian şi pentru construirea personajelor, vezi E. COCCHIA, op. cit, pp. 273-296; 307-357; E. PARATORE, La novella, pp. 156-l64; Storia della letteratura, pp. 778-780; A. SCOBIE, op. cit, pp. 55-82; E. CIZEK, .Apuleius", Imperiul, II, pp. 215-218; R.

o is-

674

NOTE

MARTIN-J. GAILLARD, op.cit, I, pp. 81; 95-98. Pentru analogia între Hermagoras şi personajele lui Petroniu, vezi U. CARRATELLO, op. cit., p. 205.

23. Pentru scriitura şi limba Metamorfozelor, vezi M. BERNHARD, Der Stil des Apuleius von Madaura, Stuttgart, 1927; Louis CALLEBAT, „Mots vulgaires ou mots archai'ques dans Ies Metamorphoses d'Apulee", Pallas, 11, 1962, pp. 115-l21; „L'archaTsme dans Ies Metamorphoses d'Apulee", Revue des Etudes Latines, 42, 1964, pp. 346-361; „La prose des Metamorphoses: genese et specificite", Aspects of Apuleius' Golden Ass, Groningen, 1978; Nicolae I. BARBU, Istoria literaturii latine, de la 69-476 e.n., Bucureşti, 1962, pp. 35l-353; I. GARGANTINI, „Ricerche intorno alia formazione dei temi nominali nelte Metamorfosi di Apuleio", Rendiconti dell'lstituto Lombardo, 97, 1963, pp. 33-43; E. PARATORE, Storia della letteratura, p. 779; A. SCOBIE, op. cit., p. 55; E. CIZEK, Evoluţia romanului antic, pp. 18l-l82; T. POPA, „Apuleius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 229-233; 252; T. HĂGG, op. Cit, p. 190.

24. Pentru receptarea lui Apuleius, vezi E. PARATORE, Storia della letteratura, pp. 79l-793; E. CIZEK, .Apuleius", Imperiul, II, p. 221.

25. E. COCCHIA, op. cit., p. 307 şi pp. 246-253; 296. Pentru raporturile dintre Apuleius şi Petroniu, vezi E. PARATORE, La novella, pp. 15-l6; 103; Vincenzo CIAFFI, Petronio in Apuleio, Torino, 1960; A. SCOBIE, op. cit, pp. 100-l04; E. CIZEK, Evoluţia romanului antic, pp. 182-l85; Les structures du roman, p. 119.

-
675

XXXIII. SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE III-VI D.C.

Crizele Imperiului

Deşi în economia Imperiului se manifestă anumite tendinţe recesioniste, civilizaţia antică îşi menţine înaltul nivel de dezvoltare până în 238 d.C. însă, sub impactul tensiunilor complexe, care se acumulau, viaţa generală a Imperiului a trebuit să sufere consecinţele unei crize relative, care a afectat atât relaţiile externe ale Romei, cât şi statutul structurilor interne. Acest impas generalizat nu poate fi în nici un caz caracterizat ca o criză de creştere. Se anunţa crepusculul societăţii antice, pe fondul unei anumite recesiuni economice, destabilizării structurilor social-politice şi îndeosebi mentale. Relaţia de putere dintre lumea romană şi vecinii săi, Barbari şi perşi (care au succedat părţilor în Iran), s-a inversat brutal. Imperiul nu şi-a mai dominat vecinii, ci a fost depăşit de ei. După ce trăise sub protecţia binefacerilor păcii, lumea romană a trebuit să se instaleze într-un război aproape permanent cu vecinii săi. Spaimele de Barbari, până atunci doar închipuite şi de fapt nejustificate, au devenit profund legitime, foarte concrete şi intens trăite. Pe de altă parte, puterea imperială centrală este supusă unei dezagregări aproape totale. Uzurpările se ţin lanţ, împăraţii nu reuşesc să-şi asigure stabilitatea autorităţii lor, iar armatele intervin necontenit pentru a face şi a desface domniile principilor. Secesiunile se multiplică şi fiecare zonă a Imperiului îşi are practic împăratul ei, de fapt efemer. Forţele centrifugale erup brutal şi Imperiul începe să-şi piardă raţiunea de a fi. Aşa-numita anarhie militară (238-268 d.C, dar de fapt prelungită până după 285 d.C.) favorizează ofensiva Barbarilor şi, la rândul său, este înlesnită de aceasta. De câteva ori, mai ales între 251 şi 253, 259 şi 261, 266 şi 269, Imperiul s-a întrebat dacă va supravieţui şi a fost la un pas de „acordul final", de catastrofă¹.

însă societatea greco-romană a sfârşit prin a afla resursele necesare transcenderii crizei. împăratul Aurelian a restaurat unitatea Imperiului, iar după 284 d.C. s-au adoptat măsuri care au condus la restructurări fundamentale ale

-------------------676 --------------------------------------------------------------------------------------------

CRIZELE IMPERIULUI
instituţiilor, vieţii economico-sociale şi politice, organizării forţelor armate. Au apărut noi fenomene istorice şi s-a asigurat - pe termen scurt şi chiar mediu - o nouă stabilitate socio-politică şi chiar o autentică expansiune. Aşa-numita „decadenţă" a echivalat de fapt cu o transformare semnificativă a civilizaţiei antice. Cu toate acestea, ruptura nu s-a realizat brutal, ci, potrivit unei formule propulsate de Henri-lrenee Marrou, sub egida atât a continuităţii, cât şi a schimbării. Imperiul îşi pierde identitatea tradiţională şi încearcă să dobândească o alta, nouă, „elenă", adică de fapt păgână sau creştină. Nu este adevărat că noua religie a condus la destrămarea Imperiului. Dimpotrivă, creştinismul s-a străduit concomitent să transforme, în chip salutar, şi să conserve Imperiul. în unele sectoare, ca în cultură şi învăţământ sau în ce priveşte instituţiile juridico-administrative, s-a înfăptuit o dezvoltare foarte interesantă. Totuşi, remediile s-au dovedit în cele din urmă paliative ori chiar factori care au relansat şi accelerat criza. în 395 d.C, cele două jumătăţi ale Imperiului, vestică şi estică, s-au separat definitiv şi, începând din 410 d.C, lumea greco-romană, îndeosebi cea occidentală, a cunoscut o nouă şi ultimă criză. Interferenţa factorilor interni şi externi a acţionat din nou: slăbiciunile lăuntrice au favorizat ofensiva nemiloasă a Barbarilor, în vreme ce aceasta din urmă a contribuit substanţial la deteriorarea iremediabilă a construcţiei Imperiului. Pe teritoriile romane au fost instalate state barbare, încât în 476 e.n. Imperiul roman a dispărut practic în Occident². Totuşi, aşa cum nimeni, afară de Goethe, n-a înţeles semnificaţia istorică a victoriei repurtate la Valmy şi la 2o septembrie 1792 de oştirile revoluţiei franceze asupra formidabilei maşini de război prusiene, nimeni sau aproape nimeni n-a înţeles în 476 d.C. că Imperiul roman dispăruse. Societatea antică şi cultura ei au încetat de fapt să existe în 529 d.C, când împăratul roman de la Constantinopol, adică lustinian, a ordonat închiderea Academiei şi a şcolilor de cultură tradiţionale de la Atena. Se poate, deci, aprecia că, în acelaşi moment, a dispărut şi literatura latină antică.

Procesul de dezagregare al Imperiului roman a fost prin urmare îndelungat, sinuos şi dramatic: el n-a putut distruge o moştenire de civilizaţie şi de cultură, de valori semnificative, de care beneficiem şi noi astăzi. Creştinismul a difuzat în continuare patrimoniul lui fundamental. De altminteri literatura latină a continuat să fie scrisă cu strălucire multe secole după 529: ea aparţine însă evului mediu.

Civilizaţia romană

Până în deceniul al patrulea al secolului al lll-lea d.C, civilizaţia urbană, atât de intensă sub Antonini, a continuat să prospere. Desigur, nu întreaga populaţie beneficia de roadele ei, dar oraşele s-au împodobit cu noi monumente şi locuinţe. O puternică infrastructură rutieră şi portuară a continuat să-şi învedereze eficacitatea. Romanizarea populaţiei Imperiului se sprijinea în continuare pe urbanizare, însă ea a progresat simţitor şi în spaţiul rural. Propagarea masivă

677

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE III-VI D.C.
a romanizării, necesităţile economico-financiare ale Imperiului, incidenţa concepţiilor universalizante, ca şi, în mare măsură, noua mentalitate întemeiată pe percepţia unui „om roman", homo Romanus, ca locuitor al Imperiului, şi nu cetăţean roman de viţă veche, au determinat generalizarea cetăţeniei romane. în anul 212 d.C, împăratul Caracalla a dat un edict - faimoasa „constituţie antoniniană", constitutio Antoniniana -, care acorda cetăţenia romană tuturor locuitorilor Imperiului, cu excepţia Barbarilor şi unor grupuri rurale încă neromanizate, adică aşa-numiţii dediticii.

în Dacia romană, pe lângă expansiunea unei vieţi urbane intense, s-a asigurat romanizarea mediului rural. Un nou val de colonişti a venit să se instaleze în provinciile dacice, sub Severi, la sfârşitul secolului II d.C. şi la începutul veacului subsecvent. Dreptul roman, instituţiile coloniştilor, modul lor de viaţă au continuat să fie masiv implantate în Dacia romană. Şcoala romană s-a dezvoltat considerabil, cum atestă calitatea remarcabilă a limbii latine de pe inscripţiile foarte numeroase, care au fost descoperite în provinciile dacice. Autohtonii au adoptat, nesiliţi de nimeni, limba latină, căreia i-au adăugat elemente din graiul lor de origine. în acest fel, s-a realizat sinteza daco-romană, care a continuat să se desăvârşească şi după retragerea, sub Aurelian, a administraţiei romane din Dacia. De altfel dacii liberi au fost şi ei antrenaţi în procesul de romanizare³.

Fenomene de stagnare, chiar de recesiune, încercaseră economia Imperiului spre sfârşitul secolului al ll-lea d.C, mai ales în Italia. Războaiele lui Marcus Aurelius impuseseră şi ele grele poveri economiei Imperiului. Dar criza din 238-268 d.C, agravată mai ales după 251 d.C, a prilejuit dificultăţi enorme vieţii economice şi a impulsionat inflaţia şi devalorizarea monetară. Alterarea monedei, diminuarea greutăţii ei stimulează creşterea mijloacelor de plată, dar şi procesul inflaţionist. Moneda de argint, amestecat cu cupru, aşa-numitul antoninianus, creat de Caracalla în 215 d.C, cunoaşte o devalorizare masivă. Totuşi, anumite invenţii tehnologice, care stimulau dezvoltarea economiei, ca moara cu apa, îşi văd generalizată utilizarea spre sfârşitul Imperiului⁴. De asemenea, impasul economic nu afectează decât unele zone ale Imperiului. Criza secolului al lll-lea s-a învederat a fi îndeosebi o destabilizare a universului mental al romanilor.

La finele secolului al lll-lea şi în veacul următor, administraţia imperială adoptă măsuri drastice spre a frâna impasul economic. Se realizează o anumită revitalizare a vieţii municipale şi a perceperii impozitelor, greu de efectuat în deceniile anterioare. Economia Imperiului comportă o reală înviorare. Mai ales s-a încercat asanarea circulaţiei monetare. Diocleţian a stabilizat greutatea monedei de aur şi a emis noi monede de argint pur. Antoninianus dispare şi se stabileşte un curs forţat pentru monedele de bronz, care prilejuieşte o inflaţie galopantă. Diocleţian a încercat frânarea creşterii excesive a preţurilor şi a salariilor, când a stabilit limite obligatorii, mercuriale riguros statuate, prin edictul din noiembrie-decembrie 301 d.C. Fireşte, nu trebuie să exagerăm proporţiile intervenţiei statului în economie, dar nu se poate contesta intenţia unui anumit dirijism monetar-economic. însă, cum era şi normal, pe termen lung politica lui Domiţian a eşuat. Totdeauna în Europa dirijismul economico-social a fost contraproductiv. Constantin a întreprins noi eforturi menite să încurajeze şi să stabilizeze economia monetară. El creează un nou sistem monetar, fundat pe stabilitatea şi permanenţa etalonului de aur, în vreme ce secolul anterior se bazase mai cu seamă pe alte metale. Pentru a stimula comerţul exterior, Constantin a început să emită, încă din primăvara anului 310 d.C, o nouă monedă de aur, solidus, care şi-a menţinut greutatea în tot cursul secolului al IV-lea d.C. şi chiar ulterior. Dar monedele confecţionate din bronz şi din cupru continuă să se deprecieze⁵.

Italia este afectată progresiv şi ireversibil de un deficit comercial considerabil: importul creşte mereu, în vreme ce exportul diminuează. Ceea ce determină, în mare parte, eroziunea statutului politic privilegiat al peninsulei italice. Fragilizarea economică şi demografică a Italiei impulsiona tendinţele centrifugale, care se manifestau în restul Imperiului. După Diocleţian şi Constantin, împăraţii abandonează Roma şi îşi instalează reşedinţele la Ravenna sau în alte oraşe, mai lesne de apărat. Constantin dăduse de altfel curs unui vechi proiect al cezarilor şi crease la

678

CIVILIZAŢIA ROMANA

Bizanţ, devenit acum Constantinopol, un al doilea „cap al Imperiului", caput imperii, „cea de a doua Romă", altera Roma. Bipolarizarea Imperiului era astfel limpede statuată. Constantinopol ajunge o capitală somptuoasă, mai elegantă şi mai modernă decât Roma. Totuşi, vechea capitală - înconjurată acum de o incintă fortificată, pe care o ridicase Aurelian - îşi conservă splendorile. încât, la mijlocul secolului al IV-lea d.C, când veneau la Roma, pe care uneori n-o văzuseră niciodată, împăraţii rămâneau uluiţi. în această venerabilă capitală, în pofida diminuării populaţiei, locuiau aproximativ 400 000 de oameni. însă, în secolul al V-lea d.C, Roma, pe care Barbarii încep s-o jefuiască, este supusă unei degradări ireversibile şi nu mai constituie polul uriaş de civilizaţie din primele veacuri ale Imperiului. Populaţia Romei, ameninţată de atacurile Barbarilor, scade brusc în secolul al V-lea. în vreme ce Constantinopolul numără 200 000 locuitori, la sfârşitul secolului al IV-lea, şi depăşeşte, ca total al populaţiei, Roma încă din primul deceniu al veacului următor. Antiochia atinsese şi ea 200 000 de locuitori, la sfârşitul secolului al IV-lea⁶. în general, Orientul a suportat mai bine crizele economice şi chiar mentale, inclusiv şi mai ales cea din secolul al V-lea d.C. Aici subzistă puternice centre urbane şi o producţie agricolă şi artizanală destul de activă. Oraşele au pretutindeni mai degrabă tendinţa de a se transforma, decât de a decade. Iar oraşele Occidentului nu cunosc un autentic declin decât în secolele al V-lea şi al Vl-lea. în Dacia şi în zona danubiană, chiar în secolul al lll-lea d.C, în orice caz până la invazia gotică din a doua jumătate a veacului, economia se menţinuse înfloritoare şi comerţul se dezvoltase armonios.

începând din vremea „anarhiei militare", totuşi fluxul populaţiei între sat şi oraş tinde să-şi schimbe cursul: dacă în primele secole ale Imperiului ruralii aveau tendinţa să se mute la oraş, acum se dezvoltă un proces invers, efemer stopat în secolul al IV-lea d.C, când viaţa municipală se reînviorează. Veteranii tind să se instaleze la ţară, ca să scape de sarcinile municipale, devenite împovărătoare. Soldaţii sunt ţărani, înainte de a fi mercenari barbari, iar ostilitatea lor faţă de populaţia din mediul urban reflectă, în secolul al lll-lea d.C, resentimentul acut al sătenilor faţă de oraşe. Oamenii din sate, care continuă să figureze în hinterlandul centrelor urbane, văd în omul de la oraş un împilator detestabil⁷. Chiar cei bogaţi încearcă să scape de jafurile soldaţilor şi invadatorilor, stabilindu-se la ţară, pe vaste latifundii şi în conace întărite, adevărate „ferme orăşeneşti", uillae urbanae, arhetipuri ale centrelor citadine medievale. De altfel cuvântul francez care desemnează oraşul, adică „viile", provine de la uilla, şi nu de la urbs. Emerge un proces interesant, dar elocvent pentru destinul Imperiului târziu: sătenii, inclusiv colonii, se simt adesea solidari cu latifundiarii împotriva puterii constrângătoare a oraşelor. în 238 d.C, ţăranii şi marii proprietari de pământ din Africa romană se răscoală împreună împotriva împăratului Maximinus Thrax. Pe marile domenii, se dezvoltă progresiv o economie autarhică: fapt care, de asemenea, impulsionează tendinţele centrifugale din Imperiu, încă din secolul al lll-lea d.C, romanizarea implică îndeosebi ruralizare⁸. în secolele al IV-lea şi al V-lea d.C. se răspândeşte brigandajul, care adesea dobândeşte o conotaţie socială şi antiromană. Gallia şi Hispania sunt răscolite, în secolele III-V d.C, de revolta bagauzilor. în secolul al V-lea, bagauzii se unesc adesea cu invadatorii străini, pentru a ataca domeniile opulente. Mai cu seamă, coloni şi sclavi, bagauzii se înverşunează atât împotriva proprietarilor funciari, cât şi în contra agenţilor fiscalităţii sau judecătorilor corupţi. Pentru a-i zdrobi, Imperiul recurge la mercenari barbari, inclusiv huni (437 d.C). Tocmai ca să juguleze insurecţia bagauzilor, autorităţile imperiale cheamă în Hispania pe vizigoţi, care, în acest mod, trec Pirineii. Tot în acelaşi veac, în Africa, rebeliuni similare se permanentizează şi ajung să sprijine invazia vandală. în Britannia, răscoala populaţiei locale, în plină renaştere celtică, coincide cu invazia picţilor. Amian reliefează că minierii din Balcani, exasperaţi din cauza impozitelor şi altor poveri impuse de administraţia imperială, se alăturaseră năvălitorilor goţi (AM. MARC, 31, 6, 6). Mutaţiile suferite de mentalităţi şi potenţarea tendinţelor centrifugale îşi spun cuvântul, când Barbarii ajung să fie preferaţi administraţiei romane. în schimb, Dacia romană nu cunoscuse agitaţie socială sau naţională, înainte de retragerea administraţiei romane, efectuată de către Aurelian, în 273 d.C. Nu a contribuit aceasta la adâncirea procesului de

679

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE III-VI D.C.

romanizare? După opinia noastră, tocmai abandonarea relativ timpurie a Daciei a stimulat desăvârşirea romanizării. Căci, în lumea mediteraneană, răscoalele locale mai importante s-au produs, cum am arătat, abia în secolele IV-V d.C, sub impactul noilor condiţii de viaţă create de Imperiu. Populaţia Daciei romane şi a zonelor influenţate de ea, obligată să înfrunte singură pe Barbari, s-a repliat spre romanizare şi a reacţionat conservând şi dezvoltând limba şi idealurile romanităţii. Nu a existat aici nici o reacţie dacică antiromană.

„Categoriile" sociale

Dintre ordinele sociale preeminente, cel mai greu atins de crize şi de depresiuni economice a fost cel al decurionilor. Burghezia urbană a trebuit adesea să-şi ipotecheze proprietăţile, ca să facă faţă contribuţiilor reclamate de administraţia imperială, ca şi efectelor recesiunii economice. Cum am arătat, secolul al IV-lea d.C. înregistrează o renaştere efemeră a vieţii municipale. Anumite oraşe, mai ales în Orient, dar uneori şi în Occident, cunosc o notabilă expansiune. Chiar în secolul al V-lea, Siria comportă o economie prosperă. Stocurile de aur ale Occidentului tind să se mute în Orient. Pe de altă parte, decurionii încep să fie numiţi curiali. Ei sunt calificaţi drept decurioni numai când participă la şedinţele consiliilor municipale, din care făceau parte. Practic, toţi proprietarii mijlocii de pământ sunt curiali, deoarece era necesar un anumit venit, convertit în domenii rurale din hinterlandul cetăţilor, spre a obţine calitatea de curial. Curialii erau ţinuţi să se achite de numeroase „sarcini", munera: trebuiau să perceapă impozitele datorate de orăşeni, să asigure bunul mers al poştei imperiale, să suporte cheltuielile necesitate de transportul trupelor şi funcţionarilor, să repare drumurile şi edificiile publice, să recruteze soldaţi, să controleze preţurile mărfurilor vândute de negustori şi conturile acestora, să organizeze spectacole şi distribuţii frumentare. De aceea, mulţi curiali căutau să evadeze din condiţia lor. Unii curiali înstăriţi, care făceau parte din categoria celor „onoraţi", honorati, sau erau .principali", principales, mai ales în Orient, au dispus totuşi de resursele necesare. însă Peter Brown susţine că „modelul parităţii" în reacţia_ mentală a decurionilor-curiali, activ în secolul al ll-lea d.C, este substituit de „modelul ambiţiei". într-adevăr, curialii şi potentes în general pun accentul pe viaţa particulară, pe patronarea propriilor clienţi, pe acapararea de resurse şi neglijează everghetismul, activitatea în slujba oraşelor cărora aparţineau. O lege din 325 d.C. blochează bunurile şi statutul de curial: averea unui curial mort, fără copii, revine de drept comunităţii curialilor din oraşul respectiv⁹.

De altfel, în general, ca să asigure stabilitatea perceperii impozitelor şi deci a masei de contribuabili, împăraţii secolului al IV-lea s-au străduit să fixeze ereditar statutul profesional şi social al supuşilor, să „îngheţe" condiţia locuitorilor Imperiului. S-a interzis prin lege evadarea din statutul ereditar. Au fost prevăzute, totuşi, unele posibilităţi de schimbare a condiţiei sociale „congelate": se putea alege profesia de militar, deoarece Imperiul ducea permanent lipsă de soldaţi, cea de birocrat imperial, în anumite situaţii, şi era permis accesul la statutul de eclesiast, îndeosebi de monah. în general, se privilegia imobilismul social: cu excepţiile semnalate mai sus, un fiu de brutar nu putea fi decât brutar şi trebuia să ia în căsătorie tot o brutăriţă. Dacă iniţial, în prima parte a secolului ai IV-lea, aceste măsuri au avut un caracter relativ benefic din punctul de vedere al statului, contribuind la stabilizarea masei de contribuabili, ulterior ele au impulsionat tendinţele centrifugale, ostilitatea faţă de administraţia imperială, diminuarea creativităţii economice.

Sclavii şi iiberţii exercită o funcţie socială relativ limitată. Liberţii sunt departe de a mai dispune de influenţa socială de care beneficiaseră în secolul I d.C, în vreme ce numărul sclavilor diminuează simţitor. Prizonierii de război barbari nu mai sunt reduşi automat la condiţia servilă, iar în rândurile personalului minelor şi carierelor de piatră numărul oamenilor liberi depăşeşte pe cel al sclavilor. Cauza principală trebuie căutată în rentabilitatea scăzută a muncii prestate de sclavi. La ţară, pentru a spori productivitatea muncii servile, proprietarii de

-680 -