Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre

rî2 Secvenţă romană

ia la întrecere, pe diverse teme date, cu Apollonios din Tyana, căruia îi cerea, uneori, să improvizeze dizertaţii (Vita Apoi, 4, 40 şi 43). Sub Domiţian, împăratul care ho-tărîse să-i alunge din cetate pe toţi filosofii, Telesinus a fost exilat, fără îndoială şi pentru că trădase în 68. Să fi fost el, oare, stoic ? Nu avem dovada unei asemenea op­ţiuni filosofice. Epicureismul, foarte la modă în epocă, preconiza o morală extrem de apropiată de aceea care domnea în sînul aulei Neroniana : poate că Telesinus a fost unul din adepţii acestui curent filosofic.

Stoicii acestei „academii neroniene" profitau de avan­tajele materiale care le recompensau supunerea. Ceea ce nu înseamnă că erau trădători sau eretici. întrucît Porti­cul le recomanda să slujească monarhia, iar doctrina eu-kaifiei favoriza concesia şi compromisul, ei se considera;;. fără îndoială, credincioşi atît filosofici, cît şi principelui. Printre aceşti stoici se numărau Egnatius Celer, acuzai -rul lui Barea Soranus în procesul grupului lui Thrasea, Sscundus Carrinas, care luase parte la jefuirea templelor ordonată de Nero, şi Heliodor. delatorul din procesul in­tentat lui Lueius Silanus Torquatus. Toţi aceştia, oricît de irrjgHşitori s-au dovedit a fi, erau totuşi stoici autentici. Nu e mai puţin adevărat că tovarăşii lor întru filosofie — ostili lui Nero — îi dispreţuiau şi le reproşau' că ar fi renegat şi înjosit doctrina Porticului (EPICTET, Diss., :.:, 19, 29 etc). Prin urmare, ar fi fals să susţinem — precum face uneori exegeza modernă — că stoicismul, în ansam­blul lui, ar fi devenit, către sfîrşitul domniei lui Nero, o doctrină de opoziţie ¹².

Un alt curent al acestei „academii" este refHrezentai de acei intelectuali şi senatori, plini de rafinament dar prea puţin preocupaţi de morală, al căror prototip este. în felul lui, Petroniu. Autorul Satyricon-v.\ui. maestru subtil şi rafinat, este cel care dă tonul eleganţei la curte. înain­tea lui. deci înainte de constituirea unui cerc literar pro-priu-zis, cel care jucase acest rol fusese Otho : cu cinci ani mai mare decît Nero, acest prieten al lui Seneca pare să fi fost, prin excentricitatea şi amoralismul lui, încarnarea însăşi a acelui luxus de la curtea lui Nero — înainte de a fi. după cum am arătat, alungat din Roma de către împărat-

Căci. deşi lui Nero îi place să se înconjoare — începînd mai ales de prin 60 — de poeţi — cu care discută despre arta poeziei —, de istoriografi — cărora le solicită sfa­turi — şi de filosofi — pe care-i incită la controverse


Curtea $i micro-unităţile sociale

173

'AC, Ann., 14, 16, 1—4) —, el rămîne, să nu uităm, principele cgdn-ului şi al luxus-ului. Oamenii care-1 în­conjoară sînt tineri, ca şi el, excepţie făcînd cîţiva curteni bătrîni, precum Seneca. Aceşti fii de senatori sau de cava­leri, aceşti profesori şi elevi ai şcolilor de muzică şi sport fundate în 59, într-un cuvînt, această cohors amicorum (SUET., Vita Lucani, 4) — această cohortă de prieteni ai împăratului — reprezintă noua generaţie. Ei vor să fie şi sînt, cu adevărat, forţa motrice a neronismului. Tinereţea, lipsa de griji şi amoralismul sînt singurele lor valori. De aceea, nu e de mirare că, în această aula Neroniana, pe care o frecventează de asemenea citarezi, actori şi gladia­tori — dintre care Terpnus, Menecrates şi Spiculus sînt cei mai cunoscuţi —, discuţiile literare şi orgiile nu sînt deloc incompatibile. Lui Nero îi plac petrecerile prelungite, în timpul acestor banchete, nu rareori i se întîmplă ca, în compania curtenilor săi, să se arunce în bazine cu apă caldă sau rece ca gheaţa. Generozitatea lui nu cunoaşte li­mite. Face daruri magnifice şi uluitoare prietenilor, dar şi muzicanţilor sau gladiatorilor (SUET., Ner., 30, 2—5 ; Galb., 15, 1 ; PLUT., Gălb., 16, 2—3 ; TAC., Hist, 1, 20 ; DIO, 63, 1, 1). Principele nu uită însă că şi plebea iubeşte această viaţă de plăceri : de aceea, chiar dacă, de cele mai multe ori, rămîne retras între pereţii reşedinţelor sale, ia uneori masa în public, prilejuind astfel manifestarea afecţiunii pe care i-o poartă poporul (SUET., Ner., 27, 2 ; " \C, Ann., 15, 37,1—6).

AUGUSTIANII

în pofida acestei forfoteli aparente de indivizi şi inte­rese, nu trebuie să considerăm anturajul imperial un me­diu confuz şi dezorganizat. Aula Neroniana este, dimpo­trivă, un ansamblu structurat pe compartimente şi orga-ⁿisme adaptate diferitelor nivele ale societăţii romane. Printre aceste instrumente, o funcţie extrem de importantă revine corpului de Augustiani sau Augustani — Augouste-ioi, în greceşte. Avînd ca sursă de inspiraţie companiile de copii regali — basilikoi paides — din capitalele elenistice şi ^&in anumite colegii sacerdotale ale Pergamului, Augustanii !t organizaţi conform criteriilor militare romane şi mo-^eluîui de efebie atică. Încă din 55, îl vedem pe Nero în-^njut „de cavaleri — gărzi de corp" (DIO, 61, 9, 1),

174

Secvenţă romană

care-i prefigurează pe Augustiani. Crearea acestora din urmă la Roma va constitui o inovaţie.

Suetoniu, of erindu-ne cîteva detalii despre organizarea Augustianilor (Ner., 20, 6), datează apariţia lor în 64 — anul debutului artistic al lui Nero — ; or, la acea dată are loc, de fapt, o întărire a corpului acestor Augustiani. Ne vom îndrepta, aşadar, din noii atenţia înspre Tacit, care îşi încheie în felul următor descrierea Iuvenalelor din 59 : „Atunci, pentru prima dată, au fost înrolaţi cavaleri ro­mani, denumiţi Augustiani, remarcabili prin vîrstă şi vi­goare, unii avînd o fire neruşinată, alţii lacomi de putere" (Ann., 14, 15, 9—10).

Corpul Augustianilor avea în fruntea sa un senator. Voluntarii aparţineau tineretului ecvestru, deseori de rang senatorial. Gărzi de corp şi ofiţeri de elită, ei erau în egală măsură suporteri necondiţionaţi ai reformei axiologice ; constituiau, de fapt, un veritabil contingent de profesio­nişti în slujba acestei vaste mişcări culturale şi sportive iniţiate de Nero, alcătuind, încetul cu încetul, nucleul unei noi categorii sociale. Aceşti tineri, care hărăzeau un cult religios cu totul deosebit — e drept, mai degrabă privat decît public — împăratului lor, în care vedeau un nou Apollo, erau ei înşişi copleşiţi de elogii, precum fuseseră odinioară reprezentanţii exemplari ai acelei uirtus ro­mane. Un tineret înlocuia un alt tineret. Agon şi luxus se aflau, aşadar, pe primul plan : asistăm, de fapt, după cum subliniază Tacit, la o mutaţie în mentalităţi.

Cam cinci sute, în 59, Augustianii erau, în 64, mult mai numeroşi şi mai specializaţi. După Suetoniu, ei erau susţi­nuţi de aproximativ cinci mii de plebei. în schimb, pentru Cassius Dio, cei care „se numeau augousteioi" erau ei în­şişi cinci mii (DIO, 61, 20, 4), cifră atinsă, dacă nu chiar depăşită, spre sfîrşitul domniei lui Nero. Aceşti cinci sute de Augustiani reprezentau, într-adevăr, o elită, susţinută de patru mii cinci sute de plebei. După cum am subliniat şi în altă parte, „puteau fi recunoscuţi după părul lor bo­gat, după costumul somptuos pe care-1 purtau, după ab­senţa oricărui inel la mîna stingă. Şefii lor cîştigau în jur de patru sute de mii de sesterţi" (SUET., Ner., 20, 6), sumă enormă, care compensa abandonarea inelului, în­semn al ordinului ecvestru.

O dată ajunşi Augustiani, ei nu mai aparţineau nici unei clase sociale. Un singur lucru era important : să-1 slujească pe Nero, să slujească ideologia şi axiologia sa.

Curtea şi micro-unităţile sociale

175

Unii, de altminteri, treceau astfel de la condiţia de plebei la statutul de cavaleri romani. Alcătuiţi ca un fel de eor _al principelui, Augustianii îndeplineau şi „funcţia" de oameni tocmiţi ca să aplaude" : împărţiţi pe echipe, ei îl aplaudau pe împărat în maniera marinarilor alexan­drini, fiecare echipă avîndu^şi propria sa cadenţă. Se per­cepeau astfel trei ritmuri principale de aplauze. Augus­tianii erau dublaţi, în atari situaţii, de un alt corp — e vorba de acei neroneioi, „neronienii", de care vorbeşte Cassius Dio —, alcătuit din plebei robuşti, recrutaţi şi ei pentru a-1 aplauda pe împărat şi pentru a cînta din gură şi din diverse instrumente.

Vîrf de lance al neronisrriului, Augustianii nu l-au pă­răsit nici o clipă pe împărat. L-au însoţit în Greoia şi au înălţat acolo o statuie triumfală în onoarea lui (DIO, 63, 18, 3). Cu ocazia triumfului din 68, au mers scandînd : ,,Noi sîntem Augustiani şi soldaţi ai victoriei sale" (SUET., Ner., 25, 1), subliniind astfel particularitatea unei vocaţii militare puse în slujba ideologiei agonistice a celui de-al doilea August, cel de-al doilea fondator al Imperiului. După căderea lui Nero, Augustianii au dispărut ; fără în­doială, Galba nu a fost deloc blînd cu ei¹³.

Celălalt corp constituit, care s-a impus la curte prin nu-hăr, a fost cel al ofiţerilor pretorieni. Puşi în slujba secu-tăţii împăratului, dar, în fapt, amestecîndu-se în toate in-igile de la curte, ei au jucat uneori un rol important în luarea deciziilor imperiale. Unii au participat chiar la comploturile organizate împotriva lui Nero ; de altfel, pre-torienii sînt cei care, în ultimă instanţă, au provocat că­derea principelui. în schimb, gărzile de corp germanice, lcătuite din mercenari angajaţi tocmai pentru a con-acara o eventuală mişcare a pretorienilor împotriva mi­xatului, s-au achitat conştiincios de misiunea lor. au, oricum, consideraţi mai siguri. Cu toate acestea, în , ei nu vor îndrăzni să bareze calea pretorienilor pen-i a-1 apăra pe împărat, considerîndu-se prea puţini ■ntru o luptă faţă în faţă. Se păstrează şi astăzi o in-fipţie în care este menţionat unul dintre aceşti merce-ari germani¹⁴.

SNATORIÎ

în orice fel -s-ar fi manifestat neîncrederea lui Nero aţă de senatori, aceştia nu au fost totuşi excluşi de la

176

Secvenţă romană

curte. După cum am văzut, unii au ocupat chiar funcţii importante şi au rămas credincioşi împăratului pînă în ultima clipă. Nero însuşi era senator, iar familia sa apar­ţinea, de multă vreme, acelui aşa-numit ordo senatorius.

Magistrul (magister) Gaius Vipstanus Apronianus. Marcus yalerius Messalla Corvinus, consul desemnat, Sulpicius Camerinus, Faustus Cornelius Sulla Felix, Titus Sextius Africanus, Gaius Piso, Aulus Vitellius, Lucius Salvius Otho Titianus, Publius Memmius Regulus, Lucius Piso, Marcus Salvius Otho, Marcus Aponius Sa-turninus : acestea sînt numele senatorilor care, în 57, fac parte din colegiul Fraţilor Arvali (M. Smallwood, op. cit., nr. 19). Lista este instructivă, întrucît apar aici nobili de viţă veche, precum Valerius Messalla, sau favoriţi ai prin­cipelui, activi la curte şi ei înşişi viitori împăraţi, pre­cum Otho sau Vitellius. Regăsim, printre cei enumeraţi, viitoarele victime ale lui Nero — Faustus Sulla şi Sul­picius Camerinus —, dar şi membri ai familiei lui Piso, care se vor ridica împotriva principelui pe parcursul de­ceniului al şaptelea.

In 57, toţi aceşti senatori frecventează, mai mult sau mai puţin, curtea. Unii dintre ei sînt oameni de litere ; ne referim în special la Lucan, care, de altminteri, este augur ⁱ⁵. începînd din 61, se impune însă o nouă gene­raţie de senatori. Cîndva reprobaţi de Agrippina, aceştia sînt în general mult mai devotaţi lui Nero decît predeceso­rii lor. Printre ei se numără Flavienii, Aulus Vitellius, Titus Clodius Eprius Marcellus, Publius Petronius Turpi-lianus, cei doi fraţi Fonteius, ca şi doi senatori deja men­ţionaţi : Marcus Cocceius Nerva şi Titus Petronius Niger. Li se adaugă mai tîrziu şi alţii, precum Marcus Ulpius Ţraianus, Fabius Valens şi Tettius Iulianus, toţi trei oameni noi, senatori la prima generaţie şi ofiţeri de cari­eră. Ulpius Ţraianus este tatăl viitorului împărat Traian. El a ajuns la funcţia de consul sub domnia lui Nero sau, poate, puţină vreme după înlăturarea împăratului. Ori­ginar din Hispania, Ulpius Ţraianus s-a bucurat de pro­tecţia lui Seneca, protecţie de care s-a dispensat mai tîr­ziu. Prin 67—68, el comanda, în perioada războiului purtat de Vespasian în Iudeea, legiunea a X-a Fretensii (IOS., Bel. lud., 3, 7, 31).

Despre originea lui Petroniu, de fapt Titus Petronius Niger, nu ştim nimic. Ştim însă că în 62 era consul suffect

Curtea şi micro-unităţile sociale

177

(PLIN., Nat. Hist., 37, 20). Acest arbitru al bunului gust, care trecea drept maestru în arta voluptăţilor, a fost în­totdeauna ostil brutalităţilor şi violenţei criminale. Om cu o exprimare concisă, care reuşea să ajungă la esenţă în cîteva cuvinte, Petroniu ar fi dorit ca obiceiurile de la curte să evolueze spre un epicureism rafinat (Ann., 16, 18, 2—5)¹⁶.

Printre favoriţi, unii aparţineau totuşi aristocraţiei de. viţă veche. Este cazul vitorului împărat Aulus Vitel-lius, fiul atotputernicului consilier al lui Claudiu. Orga­nizatorul celei de-a doua ediţii a jocurilor quinquenale, Vitellius este „tovarăşul de agon" al lui Nero (SUET., Vit., 4). Personaj fără scrupule, el pare a fi un complice convins al tuturor escapadelor, isprăvilor şi mîrşăviilor săvîrşite de Nero. O altă figură, cam de acelaşi ca­libru — cu mici nuanţe — este Marcus Cocceius Nerva. Om de litere, acesta frecventează curtea, pozînd într-un nou Tibul. Nerva provenea dintr-o mare familie sena-)rială, care. încă pe vremea lui Antoniu, număra, prin­de vlăstarele ei, jurişti, administratori şi consuli. Mama ii, Sergia Plautilla, aparţinea şi ea înaltei nobilimi. ferva era, de altfel, un fel de rudă îndepărtată a Iulio-Claudienilor, în virtutea unei căsătorii contractate de unul dintre unchii săi pe linie maternă. De o lealitate desăvîrşită, Nerva nu a fost niciodată bănuit că ar rîvni la tronul lui Nero. De pe urma acestui fapt a şi benefi­ciat, de altfel, cariera sa senatorială : pretor în 66, va ajunge la funcţii sacerdotale şi onorifice, dintre care unele reveneau, în mod obişnuit, doar membrilor fami­liei imperiale. Mai mult decît atît : pentru a-i răsplăti fidelitatea şi sprijinul acordat în timpul anchetei ini­ţiate împotriva conspiratorilor pisonieni, Nero îl va onora cu ornamentele triumfale (TAC, Ann., 15, 72, 2 ; CIL, XI, 5 743 : 1LS, 273 : M. Smallwood, nr. 246). într-adevăr, chiar dacă triumful era privilegiul împă­ratului, anumite însemne ale triumfului — toga brodată, de exemplu — erau uneori oferite acelora care îi slujiseră cu credinţă pe cezari. Nerva a avut chiar dreptul la două "Statui : una, în Forum, câre-1 reprezenta în veşmintele sale triumfale, iar alta pe Palatin ¹⁷.

¹ Ornamentele triumfale i-au fost oferite şi lui Pu->lius Petronius Turpilianus. Numele său figurează, după ^u am văzut, pe lista consulilor din anul 61. Senator , el a aderat, într-adevăr, fără ezitare, la tabăra

178

Secvenţă romană

partizanilor lui Nero. Consul >.ordinar în chiar anul „co­titurii" politice, se pare că a încurajat schimbarea de di­recţie- şi că 1-a convins pe împărat să acţioneze cu ener­gie pentru a grăbi mutaţia dorită. La sfîrşitul aceluiaşi an, ajuns guvernator al Britanniei, duce totuşi o politică plină de prudenţă (TAC, Ann., 14, 39). Mai tîrziu, Petro-nius Turpilianus îl va sluji pe Nero cu zel şi credinţă, frecventînd asiduu curtea imperială, unde se bucura, desigur, de o mare influenţă. La sfîrşitul domniei, va mobiliza forţele neroniene în Italia,» unindu-se cu Rubrius Gallus. Atît de mare i-a fost credinţa faţă de Nero, în-cît a fost singurul senator executat de Galba, atunci cînd acesta a pus mina pe putere (PLUT., Galb., 15). Am putea spune aceleaşi lucruri despre predecesorul său îii Bri-tannia, generalul Gaius Suetonius Paulinus. Acest vechi militar guvernează provincia cu o asemenea energie, încît uneori ea pare excesivă : Nero îl înlocuieşte, dar continuă să-i acorde încredere. Ii va oferi chiar onoarea unui al doilea consulat în 66, an hotărîtor pentru nero-nism şi pentru politica imperială. Remarcabilele sale talente militare au făcut din Suetonius Paulinus adevă­ratul rival al lui Corbulo. Tacit îl elogiază, numindu-1 „bun şi modest" (Hist., 1, 87, 6), şi-1 socoteşte capabil să domnească, capax imperii. Acest general leal pare să fi fost partizanul unui neronism moderat. Mai tîrziu, se va distinge printre ofiţerii superiori ai lui Otho. Un alt guvernator de provincie care s-a ilustrat în această peri­oadă este guvernatorul Siriei, Gaius Ummidius (TAC, Ann., 13, 8—9 ; 14, 26 ; ILS, 972).

Dacă Tacit are cuvinte de laudă la adresa lui Sue­tonius Paulinus, nu-1 apreciază deloc pe al doilea consul ordinar din acel faimos an de cotitură — ne referim la Lucius Caesennius Paetus. îl consideră un malus — un „rău" : militar incapabil, senator infatuat, impulsiv, ira­ţional, însetat de glorie, laş, prost şi egoist. Totuşi, Paetus aparţinea şi el acelui nou val de consuli credincioşi îm­păratului. Propovăduind mai multă severitate faţă de clasa politică în general şi faţă de senatori în special, el re­prezenta partidul ofensivei militare, acel partid pentru care expansiunea cu orice preţ constituia mijlocul de a înălţa prestigiul neronismului cu ajutorul unei mari victorii militare. E foarte posibil ca- Nero să-1 fi trimis in Orient pentru a-1 supraveghea pe Corbulo, în care avea din ce în ce mai puţină încredere (DIO, 62, 23).

Curtea şi micro-unităţUe sociale

1Î9

pupa înfrîngerea sa din Armenia, Paetus a pierdut orice influenţă (TAC, Ann., 15, 6—20).

Cîţiva din aceşti senatori de dată recentă erau spe­cialişti în domeniul lor. Este şi motivul pentru care puteau sluji de minune scopurilor lui Nero. Printre ei se numără generalul Lucius Verginius Rufus, originar din Gallia Cisalpină, pe care l-am menţionat mai înainte. Consul în 63, el devine legat şi comandant al Germaniei Superioare după eliminarea Scriboniilor. Fără a fi vreodată atlt de influent încît să aibă un cuvînt de spus în politica nero-niană, Verginius Rufus va rămîne multă vreme credin­cios împăratului şi va şovăi, în 68, înainte de a-1 trăda. In această privinţă, Flavienii îi seamănă. într-adevăr, dacă Vespasian ar fi putut să pară suspect, avînd în vedere legăturile pe care le avusese cîndva cu Thrasea şi cu Barea Soranus, originea sa modestă şi spiritul de disci­plină făceau din el un militar de încredere. Se pare chiar că, în 61, Nero ar fi încredinţat postul de praefechis Urbi — guvernator al Romei, prefect al oraşului — fra­telui lui Vespasian, Flavius Sabinus, pentru a-1 înlocui pe Pedanius Secundus, prietenul lui Seneca, ucis de pro­priii săi sclavi. Tocmai această fidelitate faţă de Nero i-a atras, lui Flavius Sabinus, destituirea din funcţie în timpul domniei lui Galba, funcţie pe care şi-o va recăpăta însă ulterior, sub Otho (PLUT., Otho, 5). Fără a fi unul din favoriţii cei mai puternici ai împăratului, influenţa lui la curte nu a fost mai mică decît cea a fratelui său.

Alţii se bucurau, într-adevăr, în anturajul împăratului, de o înrîurire mai mare : senatori de origine modestă, cum e cazul delatorului Eprius Marcellus, pe care vom mai avea prilejul să-1 evocăm, dar şi acei consuli ordinari din anul 68, Galerius Trachalus — menţionat anterior — şi Tibe-rius Catius Asconius Silius Italicus, viitor autor al unei ^epopei, unul din promotorii reformei axiologice şi elogiator al talentului artistic şi al concepţiilor estetice ale lui Nero ; nu trebuie uitat, în această enumerare, nici Cluvius Ru­fus, viitor istoric, curtean şi suporter fervent al isprăvilor ^agonistice ale principelui-citared ¹⁸.

CAVALERII

Mai influenţi chiar decît senatorii au fost poate cava­lerii — în special marii cavaleri. Prin funcţiile pe cire le

180 Secvenţă romană

ocupau, ei puteau, într-adevăr, să acţioneze asupra orien­tării administraţiei imperiale.

Marii cavaleri ajungeau în astfel de posturi la capătul unei îndelungate cariere militare. Prefectul pretoriului era cel mai important funcţionar ecvestru şi răspundea de securitatea principelui. Simbolul misiunii sale era sabia (PLUT., Galb., 8, 3 ; PHILOSTR., Vita Apol.,A, 42 ; 7, 16 ; De uita sua, 2, 1). în această calitate, îi comanda pe preto-rieni şi avea monopolul forţei în anturajul imediat al împă­ratului. Era mîna dreaptă a principelui în acţiunile de judecată, rol care avea să-1 facă încetul cu încetul condu­cătorul afacerilor judiciare şi primul personaj al Consiliului imperial ; în această calitate, era împuternicit cu investiga­ţiile şi anchetele cele mai importante, inclusiv acelea al căror obiect puteau fi regii vasali, marii senatori şi chiar membrii familiei imperiale. în unele cazuri, prefectul pretoriului făcea el însuşi dreptate. Aflîndu-se în fruntea Consiliului principelui, îndeplinea deci atribuţiile unui adevărat „cancelar", unui adevărat prim-ministru al îm­păratului : este şi motivul pentru care Tigellinus îl înso­ţeşte pe Nero în Grecia ¹⁹.

în momentul în care vine la putere, Nero îl găseşte în postul de prefect al pretoriului pe Sextus Afranius Burrus. Acest roman originar din Gallia Narbonensis este mai degrabă administrator decît militar. El a parcurs diferitele etape ale unei cariere care 1-a dus la funcţia de procurator financiar al împăraţilor şi al Agrippinei (TLSj 1321 : M. Smallwood, nr. 259). Unii istorici au vrut să facă din Burrus un soldat frust şi cinstit²⁰. N-au reuşit însă. Acest om cul­tivat şi rafinat nu s-a mulţumit să aplice în mod pasiv idealurile cercului senecan din care făcea parte, ci a con­tribuit activ la realizarea lor. Seneca şi Burrus alcătuiau împreună un fel de tandem politic. Graţie poziţiei sale im­portante, Burrus dubla influenţa, deseori ocultă, a filoso­fului cu acel instrument concret şi eficient de care aceasta avea nevoie pentru a fi tangibilă. Tot el controla politica externă şi judiciară — investigaţii şi execuţii (SUET., Ner., 10, 3) —, în calitate de prim asesor al împăratului, ori de cîte ori acesta din urmă conducea un proces, inclusiv atunci cînd el însuşi, Burrus, va fi acuzatul (TAC, Ann._f 13, 23).

Ca şi Seneca, prefectul susţinea doctrina antoniană Ş¹ absolutismul în creştere, dar dorea să realizeze un coi»*

Curtea şi micro-unităţile sociale

181

promis în consens cu aspiraţiile clasei politice : întocmai ca filosoful stoic, era partizanul unei politici de clemenţă şi al unui despotism de natură filosofică. Burrus va sus­ţine mai tîrziu reforma propusă de Nero, deşi se pare că o dezaproba in petto (TAC, Ann., 14, 14, 4). Cu prilejul jocurilor din 59, „mîhnit dar aplaudînd" îl însoţea, alături de soldaţii săi, pe împăratul care-şi făcea intrarea în scenă (ibid., 14, 15, 8). Burrus se va strădui, de altfel, să frîneze înmulţirea crimelor : aşa se şi explică de ce i-a protejat, pînă la moarte, pe Sulla şi pe Rubellius Plautus. Dacă ar fi să dăm crezare lui Suetoniu şi lui Cassius Dio, Nero ar fi dorit să se debaraseze de acest prefect supărător şi l-ar fi otrăvit (SUET., Ner., 35, 12 şi DIO, 62, 13, 3). Tacit se îndoieşte însă de acest lucru (Ann., 14, 51, I)²¹. Şi pe bună dreptate, după cum am arătat : deşi i-a picat bine principelui, acea faimoasă mors Burri, care 1-a afec­tat atît de mult pe Seneca, a fost totuşi o moarte naturală. Burrus se opunea cu înverşunare divorţului imperial. Şi, într-adevăr, abia după dispariţia sa, Nero se va despărţi de Octavia, demonstrînd astfel enorma influenţă pe care o avusese Burrus.

TIGELLINUS ŞI NYMPHIDIUS SABINUS

După moartea lui Burrus, Nero a hotărît să-1 înlo­cuiască cu doi prefecţi, revenind astfel la sistemul insti­tuit de August. Prin această împărţire a prefecturii, el limita, de fapt, puterea noilor însărcinaţi : Faenius Rufus şi Tigellinus. Lucius Faenius Rufus, născut, probabil, tot în Gallia, fusese numit în 55 prefect al annonei la inter­venţia împărătesei, al cărei partizan era. Vechi „agrippi-nian", aşadar, el păstra o oarecare distanţă faţă de gru­purile conservatoare care acţionau atunci în senat. în plus, ocupîndu-se onest de aprovizionarea cu alimente a Romei — cum cerea slujba —, dobîndise o imensă popu­laritate (TAC, Ann.; 13, 22, 1 • 14, 51, 5). Ne aflăm în anul 62. Nero încerca să stăvilească influenţa senatorilor tradiţionalişti. Trebuia, prin urmare, să dea satisfacţie

ebei cu orice preţ. L-a ales, deci, pe Faenius Rufus, care nu s-a dovedit totuşi a fi un personaj principal în luarea deciziilor. Probabil că amintirea legăturilor sale cu Agrippina îi bloca iniţiativele, iar abilitatea lui Ti-

^eUinus îl eclipsa. Cu un caracter destul de labil, se pare,