Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre

]

în departamentele conduse de liberţi, consiliul principelui discută perspectivele generale şi deciziile cele mai însem­nate. In mod progresiv, consilium principis se va substi­tui senatului; ca principal organ de deliberare politică si ideologică al Imperiului. Deşi membrii săi sînt „aleşi pe sprinceană", consiliul nu este totuşi un organism în­chis : împăratul îi convoacă la şedinţe şi pe marii săi liberţi, în cazul în care prezenţa acestora devine necesară. Creat de August, consilium principis are antecedente în istoria antică : elenistice, dacă ne gîndim la acei philoi — prieteni — de care se înconjurau succesorii lui Alexandru ; dar şi romane — să ne amintim, de exemplu, de acele clanuri care gravitau în jurul marilor persona­lităţi ale Republicii. Claudiu operase cîteva distincţii în­tre consilierii săi de maximă importanţă şi cei de influ­enţă restrînsă, după cum semnalează şi Seneca, de altfel (De benef., 6, 34, 1—2). Primiţi în audienţe private, indi­vidual sau în grupuri mici, aceşti amici veneau să-1 salute pe. împărat în zorii zilei, cînd se trezea, îl însoţeau în călătorit, se adunau, fie în reuniuni secrete la palat sau la reşedinţa, cezarului, fie în şedinţe semi-publice, pentru a examina litigiile sau a primi ambasadele.

Prefigurînd sfaturile pairilor regatului din vremurile medievale şi chiar cabinetele preşedinţilor americani, consiliul principelui coordonează finanţele, armata, poli­tica externă, relaţiile cu ambasadele. El deliberează în egală măsură asupra afacerilor judiciare, măsurilor legis-itive, destinului tronului şi problemelor pe care le ridică succesiunea Imperiului (SUET., Tib., 30 ; HIST. AUG., Alex., 16, 3). Participă activ la elaborarea edictelor, decre-îlor, rescriptelor şi mandatelor imperiale. Douăzeci de laţori şi treizeci de cavaleri asistă în mod curent la niunile consiliului. în general patern, binevoitor şi }^er°s^faţă de consilierii săi, împăratul nu ezită totuşi înlăture sau să-i pedepsească fără milă, în cazul în ^re se îndoieşte de lealitatea lor. Nu e mai puţin adevărat tut î ^seori> ^aceŞti privilegiaţi ai soârtei şi-au păstrat sta-uţui mult mai multă vreme decît şi-au'menţinut tronul ţcipii pe care îi slujeau ; numeroşi .au fost aceia care listat ca membri ai consiliului sub mai multe domnii. '_Ost^ac!r^ea> P^e bună dreptate, acest consilium principis a

ii n w-^{zut ca un} organ garant al continuităţii Imperiului ** Politicii sale 30

Nero, consiliul se dovedeşte a fi extrem de activ,

200

Secvenţă romană

după cum o dovedeşte şi izvoarele. Subiectele de discuţie sînt numeroase, soluţiile propuse sînt uneori diver­gente, fapt care duce de multe ori la discordie. Proiectul de reformă fiscală e doar un exemplu în acest sens : conceput de Nero şi de cîţiva dintre consi­lierii săi, acest proiect va fi mai întîi respins de alţii, apărat apoi de Seneca şi abia în final susţinut de majo­ritatea consilierilor. Ca şi predecesorii săi, Nero prezidează instanţa juridică înconjurat de consilieri. în acelaşi con­text, primeşte ambasadele, cum a fost cazul celei trimise de armeni, în 54. Culpele anumitor liberţi şi măsurile luate în urma asasinatului lui Pedanius Secundus au fost şi ele discutate în sînul acestui areopag politic. în momentul în care izbucneşte criza din 68, Nero, în toiul nopţii, convoacă de urgenţă consiliul (DIO, 63, 26, 4; SUET., Ner., 41, 4). După cum remarcă Suetoniu, împă­ratul se află într-un impas şi, în această situaţie, nu se îndreaptă către senat sau către popor, ci spre aceşti oameni pe care-i consideră primores uiri ai cetăţii. Cu cîţiva ani mai înainte, în 60, consiliul respinsese ideea abandonării Britanniei şi-1 propusese pe Corbulo drept comandant al forţelor romane angajate în zona Orien­tului, unde părţii păreau a fi extrem de periculoşi.

Nero a provocat moartea cîtorva dintre consilierii săi, dar, după uciderea lui Britannicus, i-a copleşit cu daruri pe cei mai puternici dintre ei — pe Seneca şi Burrus, în primul tind, dar şi pe alţii, fără îndoială (ŢAC, Ann., 13, 18, 1).

MICRO-UN1TAŢILE SOCIALE

Aula Neroniana a fost, într-un anume fel, o lume în­chisă. Curtenii se simţeau altfel decît ceilalţi romani. Din­colo de intrigile, ambiţiile şi interesele personale care-i dezbinau, exista între ei — grupuri sau indivizi — ° solidaritate tacită care acţiona pînă la un anume punct.

Dar această societate în societate n-a fost singura. Co­existau multiple grupuri de presiune, expresie a acelei nevoi irezistibile a romanilor de a se reuni în jurul unui³ sau mai multor focare.

Această proliferare de grupări, de cercuri, de clanul'¹ constituie un fenomen pregnant pentru primele două se­cole ale erei noastre şi în special pentru perioada &⁰'

Curtea şi micro-unităţile sociale

201

niană. Tradiţiile clientelare din vremea Republicii şi obi­ceiurile unei vieţi comunitare ancestrale nu puteau decît să favorizeze un asemenea avînt. Dar doi alţi factori, con­temporani, au dat amploare fenomenului. Primul, pe care l-am constatat deja, se referă la atenuarea, ba chiar îa lispariţia structurii specifice de ciuitas. Aceasta nu era doar o mentalitate ; ea reprezenta şi un cadru de viaţă lamică. Romanii, îndelung obişnuiţi să trăiască între zidurile cetăţii, se simţiseră solidari şi părtaşi la tot ce întîmpla în sînul ei. Or, acum, aceste ziduri se prăbu-sau, ciuitas se spulbera şi locuitorii se descopereau din-r-odată singuri în faţa unui orizont fără margini. în anu­nţe privinţe, Imperiul le apărea ca un microcosmos — nu îngloba el cvasi-totalitatea lumii civilizate ? — dar, în alte privinţe, li se părea imens. Această percepere ne­sigură a unui univers politic răvăşit îi incita pe romani să găsească adăpost în colectivităţile în care se recunoş­teau ; pe scurt, îi îndemna să strîngă rîndurile. Cel de-al doilea factor al acestei modificări a peisajului social roman este întărirea absolutismului. Puterea se exercită acum altfel. Principele impune cetăţenilor constrîngeri şi guvernează pe baza acumulării de interdicţii. La Roma, se trăieşte, acum — cum spune Tacit — in arto, „la strîm-toare" (Ann., 4, 32, 3)³¹. întrucît regimul nu permite vieţii publice să se desfăşoare în for, dezbaterile de idei şi discuţiile politice au loc „în aparteu", în cercuri private. Curtea, armata, aristocraţia citadină şi cea provincială, intelectualii, absolut toţi se integrează în această mişcare, ba chiar şi poporul de rînd — mulţimea anonimilor de condiţie modestă, a celor lipsiţi de cetăţenie şi săraci, întregul corp social în ansamblul lui este afectat de acest fenomen şi atomizat într-o mulţime de micro-unităţi. In sînul acestor comunităţi, se adună cei care se aseamănă : cei care împărtăşesc aceleaşi interese, aceleaşi idei, dar şi -ei care locuiesc în aceeaşi insula — imobil cu camere ieftine de închiriat —, sau cei care frecventează aceeaşi Popina — acelaşi birt, aceeaşi circiumă, ca şi cei care obţin ^apa necesară gospodăriei lor din aceeaşi conductă ori care ^locuiesc în acelaşi cartier.

COLEGIILE

Printre aceste micro-unităţi sociale, un loc aparte îl colegiile — collegia — şi aceasta încă de multă vreme :

202

Secvenţă romană

colegiile sacerdotale, Aogurii sau Arvalii de exemplu, sînt adevărate instituţii. Asociaţii sau corporaţii, colegiile se înmulţesc pe parcursul sec. I î.e.n. şi, încurajate de Clo-dius în 58, tind să se afirme ca veritabile cluburi politice. Iulius Caesar şi urmaşii săi nu văd cu ochi buni proliferarea stor centre potenţiale de agitaţie. Este şi motivul pentru e Caesar le dizolvă pe acelea care nu se pot prevala de privilegiul vechimii" (SUET., Iul., 42, 4). Cit despre cele care rămîn neatinse de această măsură, ele sînt riguros controlate de poliţia dictatorului. După moartea lui Caesar, fenomenul înregistrează un anumit progres. Apar noi cole­gii : ciuitas se află în plina criză, iar forul nu mai este ceea ce a fost. August, la rîndul său, intervine şi încearcă să le reglementeze activitatea : în baza unei legi promul­gate în anul 7 î.e.n., colegiile au de acum înainte nevoie de o autorizaţie imperială pentru a funcţiona. Urmînd.exem­plul lui August, principii care se succedă vor urmări cu înverşunare colegiile ilegale, avînd totodată grijă să împiedice crearea altora noi.

La Roma, în Italia sau pe teritoriul oraşelor de pro­vincie, colegiile îi reunesc pe cei care exercită aceeaşi profesie, împărtăşesc aceleaşi interese sau au aceleaşi preocupări. Există astfel colegii ale negustorilor de grîne, de ulei sau de vin ; colegii ale meşteşugarilor în lemn, ale artizanilor textili, ale brutarilor, marinarilor sau lun­traşilor. Sportivii, atleţii şi artiştii îşi au propriile lor colegii. Există, de asemenea, colegii cu caracter funerar, unde pînă şi sclavii au acces. în oraşele Italiei şi uneori în provinciile cele mai romanizate, sînt create colegii ale tineretului — care organizează serbări religioase şi jocuri sportive. Tinerii din cetăţile elenistice — denumiţi neoi ">— sînt adevărate modele pentru fiii notabilităţilor pe care-i regrupează aceste cluburi aristocratice. Dar elitismul nu constituie o regulă ; el este o excepţie a acestui feno­men, într-adevăr, numeroase colegii reunesc oameni sim­pli, oameni de rînd, şi uneori negustorul bogat îşi dă aici mîna cu vînzătorul ambulant sau chiar cu sclavul; solidaritatea meseriei şi a comunităţii se dovedeşte a fi mai puternică decît deosebirile de avere. Vor lua naştere chiar colegii ale unor etnii sau culturi religioase : Flavius Iose-phus menţionează, spre exemplu, existenţa unui colegiu al iudeilor (Ant. lud., 14, 10, 8).

Aceste corporaţii erau bine strueturate, iar activitate^ }or meticulos organizată. Ţineau adunări generale şi dispu-

Curtea şi micro-unităţile sociale

20.*!

neau de fonduri provenite din cotizaţiile membrilor activi, îşi aveau propriile sărbători şi divinităţi protectoare şi se străduiau să ofere membrilor defuncţi morminte conve­nabile. Participînd activ la viaţa cetăţii, fiecare colegiu apăra interesele profesiunii sale, dar conlucra in egala măsură la cultul imperial. Adunările generale îi desemnau pe conducători — magistri sau praefecti —, care, de multe ori, erau liberţi bogaţi. Colegiile aveau patroni din rîndul notabilităţilor oraşului, oameni de vază care le furnizau bani şi localuri. în schimb, corporaţiile îi spriji­neau pe binefăcătorii lor cu prilejul alegerilor pentru .magistraturile locale ³².

Nero se dovedeşte a fi favorabil acestor asociaţii, extrem de numeroase şi variate în momentul venirii lui la putere, căci vede în aceste collegia verigi necesare înfăp­tuirii reformei sale şi, mai mult decît atît, o contrapondere în faţa forţelor conservatoare. Senatul, în schimb, este mai circumspect ; şi pe bună dreptate. Cînd, în 59, izbuc­nesc, la Pompei, tulburări cu prilejul unei lupte de gladia­tori, Curia pronunţă „dizolvarea colegiilor înfiinţate con­trar legilor" (TAC, Ann., 14, 17, 5). Din dorinţa de a menţine ordinea, Nero nu se opune de data aceasta. Mărturia lui Tacit spune multe despre rolul pe care-1 deţin de acum înainte colegiile şi despre interesul pe care, în ciuda sprijinului acordat deciziei senatoriale, li-1 poartă împăratul : sînt numeroase, într-adevăr, colegiile care funcţionează fără autorizaţie legală. Colegiile au un impact enorm asupra vieţii • cetăţilor. Mediile plebee sînt pentru ele ceea ce este apa pentru peşti ; într-atît de mare este implicarea colegiilor în spectacolele sportive şi atît de uşor se modelează după reacţiile unui public popular, încît uneori ele devin chiar purtătorii de cuvînt ai acestuia. Au capacitatea de a grupa poporul de rînd şi .de a-1 mobiliza, dacă e cazul, împotriva puterii locale sau chiar a regimului în totalitatea lui. De fapt, collegia ■ substituie vechii ciuilas : Nero nu piitea să ignore aceste micro-unităţi atît de temeinic organizate şi de influente.

CERCURILE CULTURALE ŞI POLITICE

. Deşi alcătuite din senatori, cavaleri şi intelectuali,

Rodată cercurile nu vor dispune de organizarea desăvîr~

Ş«a a colegiilor. Oricum, acest lucru n-ar fi fost tolerat

204

Secvenţă romană

de monarhi. Clanurile aristocratice, oricît de puternice,
nu puteau fi recunoscute oficial şi nici nu aveau cum să
dispună de un statut legal. Pe de o parte, fiindcă acest
lucru nu ţinea de tradiţia grupurilor politice ale Republi­
cii ; pe de altă parte, împăraţii n-ar fi văzut cu ochi
buni existenţa unor asemenea corporaţii. Prin urmare, în
aceste cercuri nu poate fi vorba nici de o adeziune expli­
cită, nici de adunări generale, şi nici de conducători
oficiali. » *

Cercurile sînt, în primul rînd, locuri de conversaţie politică şi literară. Aici se citesc, spre exemplu, versuri : astfel, Marţial doreşte să placă unui număr restrîns de auditori de elită ; cu totul altfel se petrec lucrurile pentru gramaticul Remmius Palaemon, pe care autorul Epigrame­lor îl sfătuieşte să scrie „poeme pentru gurile-cască din cercuri" (scribat carmina circulis Palaemon, MART., Epigr., 2, 86, 11). Tot aici se comentează evenimentele zilei : astfel, la vestea morţii lui Iunius Agricola, poves­teşte Tacit, „mulţimea şi chiar poporul din Roma, îndeobşte nepăsător, se strînge totuşi în faţa locuinţei defunctului şi vorbeşte despre el în pieţe sau în cercuri" (Agr., 43, 1). Deci în for şi în sînul cercurilor — circulos, spune Tacit —, cele două mari centre de discuţii, deliberări şi... bîrfă. In cercuri se discută însă şi despre morală. Tiberiu, într-un discurs pe care autorul Analelor îl atribuie împăratului, atacă vehement luxul invadator : „Ştiu foarte bine, adaugă el, că la petreceri şi în cercuri, un strigăt de revoltă se ridică împotriva acestor abuzuri, care se cer reprimate" (Ann., 3, 54, 1).

Reuniţi frecvent pentru a asista la lectura cutărei sau cutărei opere poetice — Pliniu cel Tînăr, în corespondenţa sa, evocă acea lună de aprilie în care reuniunile au fost zilnice (PLIN., Ep., 1, 13, 1—2) —, auditorii, în timp ce aşteaptă sau dacă sînt puţin obosiţi, pot discuta unii cu alţii în acele stationes, încăperi publice rezervate conver­saţiei, sau în sălile bibliotecilor. Discuţiile importante se desfăşurau totuşi — să ne amintim — in arto, dar, prin însuşi acest fapt, într-o „intimitate" a cărei importanţă îi este semnalată lui Seneca — tot într-un text al lui Tacit — de către Piso (Ann., 15, 60, 4).

Nefiind organizaţii propriu-zise, oamenii aveau posi­bilitatea să frecventeze două sau chiar mai multe aseme­nea cercuri sau cenacluri. Astfel, în timpul domniei lui Nero, Demetrius Cinicul frecventează în acelaşi timp

Curtea şi micro-unităţile sociale

205

cercul lui Cornutus, al lui Seneca, al lui Thrasea, al lui Musonius şi poate chiar aula Neroniana. într-adevăr, cir­culi nu constituie un privilegiu al marilor case. Profesorii de filosofie şi retorică, deşi asistă la reuniunile private ale acestora din urmă, organizează ei înşişi circuli, fie în şcolile pe care le conduc, fie în propriile lor locuinţe. Prin astfel de întîlniri şi interacţiuni, aceste cercuri, care uneau demersul cultural, filosofic şi artistic cu acţiunea politico-ideologică, au contribuit, fără nici o îndoială, la formarea spiritului epocii.

Deşi lipsite de o structură oficială, cercurile presupu­neau totuşi o scară ierarhică, prin însuşi faptul că fiinţau în jurul unei sau a două personalităţi marcante, fără de care existenţa lor nu şi-ar fi avut rostul. In jurul acestor personalităţi gravitau cîteva personaje importante — cam zece, uneori douăsprezece —, oameni politici şi literaţi, senatori sau cavaleri, pentru care literatura şi filosofia erau, în chip declarat, mai degrabă o modalitate de a trăi decît un mijloc de trai. In sfîrşit, ceva mai departe de centru, se aflau diverşi clienţi de condiţie modestă, tineri intelectuali sau aristocraţi care doreau să se afirme şi să facă o rapidă carieră, dar şi intelectuali de profesie, dascăli, retori şi filosofi, consilieri, uneori „confesori" ai marilor senatori şi cavaleri — cum era obiceiul pe vremea aceea —, care influenţau, adesea, profund viaţa cercurilor.

Artiştii plastici, consideraţi pe vremea aceea simpli meşteşugari, erau foarte rar admişi în asemenea grupări. Cu totul altfel stăteau lucrurile cu poeţii, chiar şi cu cei mai săraci. Unii scriitori nu frecventau însă nici un cenaclu ; sau, frecventînd mai multe în acelaşi timp, nu împărtăşeau opţiunile nici unuia.

Moştenind un sistem cHentelar, fără de care viaţa capitalei şi a Imperiului n-ar putea fi nicicum înţeleasă, circuli erau, de asemenea, expresia unor reţele de prie­tenii : convingeri filosofice asemănătoare, afinităţi lite­rare, apartenenţa la acelaşi clan sau la acelaşi grup de Presiune, o comunitate de interese — iată tot atîtea raţiuni care determinau aceste prietenii, dincolo de legăturile

Personale pe care le presupuneau³³. Contubernalis —■ la °rigine, tovarăş de cort — este acel prieten intim cu care petreci cele mai frumoase clipe şi cu care schimbi opinii

¹ impresii. Pe acest prieten nu-1 primeşti în atrium, în parle salon al casei romane, ci în cubiculum, în dormitor, tă şi „sufrageria pentru prieteni" — triclinium amico-

208

Secvenţă romana

rum —-, unde animatorii acestor cenacluri îi adună după
masă pe prietenii intimi. Aici, in arto, se citesc versuri şi
literatură în general, se dezbat, în dezordine, probleme
filosofice şi de morală, se discută despre opoziţia dintre
rex şi tyrannus. Tot aici se elaborează esteticf şi poetici.
In momentul în care subiectul „deviază" către politica
împăratului, toţi devin prudenţi şi-şi cîntăresc cuvintele :
prin tradiţie, cercurile se apropie de ideile şi interesele
aristocraţiei senatoriale. » _a

E dificil uneori să faci distincţie între clanul de prie­teni şi cercul cultural-politic. Totuşi acesta din urmă este mult mai cuprinzător, iar aria sa de influenţă, prin natură şi ampl&are, o depăşeşte cu mult pe cea a clanu­lui de prieteni. Cercul însuşi este de multe ori expresia unui grup de presiune — în special atunci cînd apar opţiunile politice. Sub Nero, grupul Annaeilor dispunea de doi circuli, unul al lui Seneca, altul al lui Cornutus. Există însă situaţii în care grupurile de presiune nu contro­lează nici un cerc, tot astfel cum există cenacluri indepen­dente de orice grupT

Prezenţi şi activi în perioada Republicii, circuli îşi
vor spori în mod sensibil influenţa începînd cu domnia
lui August şi pe parcursul întregii perioade imperiale ; se
Vor multiplica şi. se vor manifesta din plin, ori de cîte
ori între prîncipe şi aristocraţia senatorială vor exista
raporturi de bună înţelegere. Aşa se întîmplă în primii
ani ai domniei lui Nero, pînă la cotitura din 61 şi chiar
pînă în 64. Cînd tensiunea creşte şi se instalează teroarea,
cercurile trec — în general — în opoziţie ; împăraţii le
„decapitează" sau le distrug. Excepţie fac de la aceasta
cenaclurile care, dezvoltîndu-se la curte, pot fi direct
controlate. Se întîmplă uneori ca cercuri apropiate, ca
intenţii, dar rivale, să intre în conflict sub presiunea unor
interese personale. Astfel, Piso refuză, în 65, ca Nero să
fie asasinat în vila sa. de la ţară, unde împăratul îi
fusese deseori oaspete, de teamă ca nu cumva cercul
Silanilor şi cel al lui Vestinus să profite de acest atentat
la caracterul sacru al mesei şi la legea străveche a ospitali­
tăţii şi să-1 îndepărteze de la tron (TAC, Ann., 15, 52,
3-4) »\. ■

Curtea şi micro-unitâlile sociale „CIRCULI" ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI NERO

207

Numeroase şi active, mai ales înainte de cotitura din 51, aceste cercuri şi grupuri nu au apărut o dată cu venirea

putere a ultimului Iulio-Claudian. Principalii circuli se formează, într-adevăr, prin 50—51, în momentul în care începe, de fapt, ceea ce noi numim epoca lui Nero.

Acesta este cazul cercului cultural şi politic al lui lusonius Rufus. Născut la Volsinii, în Etruria, prin ?0 e.n., acest cavaler propovăduia un stoicism sever, înte­meiat pe demnitate — dignitas —, austeritate şi senină­tate, ca şi pe respingerea oricărei extravaganţe morale sau politice. Devenit suspect datorită prieteniei sale cu Rubel-lius Plautus, va fi exilat în 65 : se pare că ar fi alimentat, într-adevăr, ardoarea tinerilor din opoziţie (TAC, Ann., 15, 71, 9). Va reveni mai tîrziu la Roma, pentru a înfrunta, de data aceasta, ostilitatea imperială a Flavienilor : sur­ghiunit, din nou, de Vespasian, va trăi pînă la sfîrşitui secolului.

Prin 55, tînărul Rubellius Plautus, văr cu Nero_? devine igura centrală a cercului musonienilor, atît prin compor­tarea sa politică, cît şi datorită preocupării constante pentru filosofie ; cercul lui Musonius şi propriul său clan politic par a fi una şi aceeaşi grupare. Respectat pentru firea sa austeră, tînărul Plautus începe să fie suspectat, încă de prin 55, câ rîvneşte la tron. Alungat din Roma în 60, va fi ucis în 62. Tigellinus a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-1 nimici, raportînd împăratului că Plautus făcea paradă de admiraţia sa faţă de vechii romani, că-şi asuma aroganţa acelor stoici turbulenţi şi nerăbdători din punct de vedere politic, cu alte cuvinte, că transforma dezangajarea sa politică într-o formă de opoziţie. Rubel­lius Plautus nu va opune rezistenţă asasinilor săi. urmînd astfel recomandările celor doi mentori spirituali şi confesori totodată : e vorba de Musonius, care 1-a însoţit, probabil, în exil şi 1-a îndemnat la tărie şi constanţă în faţa. morţii, dar şi de filosoful stoic grec Ceranus.

Acest cerc era frecventat, de asemenea, de socrul lui Plautus, senatorul Lucius Antistius Vetus, care, aflînd de intenţia ucigaşă a lui Nero, 1-a îndemnat pe ginerele său ^să instige trupele din Orient împotriva principelui (TAC, Ann., 14, 58, 3—5) ; de Plautius Lateranus, consul în 65 ?i eliminat în timpul represiunilor declanşate în chiar acel ^an (TAC, Ann., 15, 49, 3 ; 60, 1) ; probabil, de Faustus

208

Secvenţă romană

Cornelius Sulla, care avea să cunoască aceeaşi soartă ; şi de Barea Soranus, proconsul al Asiei în 62, fost agrip-pinian care s-a alăturat, probabil, cercului în momentul în care, Plautus fiind ameninţat, o revoltă părea iminentă. După moartea lui Rubellius Plautus, Soranus va trece în cercul lui Thrasea.

întîlnim în acest circulus şi alte personaje importante atît înainte, cît şi după eliminarea lui Plautus : Lucius Calpurnius Piso Frugi Licinianus, de exemplu, viitorul fiu ■ adoptiv al lui Galba. Frate cu Gnaeus Pompeius Magnus, eliminat în timpul domniei lui Claudiu,* Piso Licinianus este prima oară exilat de acelaşi împărat. Întors la Roma, aderă la cercul lui Musonius, împreună cu un alt frate, Marcus Licinius Crassus Frugi, care va deveni consul în 64, înainte de a fi ucis din ordinul lui Nero. Prieten cu Rubellius, Piso Licinianus se află în Asia Mică atunci cînd acesta din urmă trăieşte aici în semi-exil (TAC, Hist., 1, 14, 1). Spre sfîrşitul domniei lui Nero, va fi din nou relegat (ibiă., 1, 38, 1). Laco, viitorul consilier al lui Galba, face şi el parte din cenaclu (ibid., 1, 14, 1). După cum se constată, acest circulus cuprinde numeroşi adver­sari ai neronismului şi ai împăratului, ca persoană. Corbulo se numără printre ei, ca şi retorul Verginius Flavus, exilat în 65, în acelaşi timp cu Musonius. Printre tinerii ucenici-filosofi ai cenaelului figurează şi un personaj a cărui condiţie socială diferă mult de a celorlalţi membri, dar care va ajunge celebru : e vorba de Epictet. Eliminarea lui Plautus va da o lovitură capitală cercului musonian. Restrins după 60, el îşi va întrerupe activitatea în 65 şi o va relua abia îrt 68, impulsionat de Galba.

Adepţi ai stoicismului şi ai non-violenţei, membrii aces­tui cerc doreau să înlocuiască vechiul cod socio-cultural printr-o morală a demnităţii — dignitas —, pe care o opu­neau noţiunilor de agân şi luxus, caracteristice neronismu­lui. Cînd ucigaşii lui Nero se vor apropia de Rubellius Plautus, îl vor descoperi gol, pe punctul de a face „exer­ciţii corporale" (TAC, Ann,, 14, 59, 3). Atletismul roman tradiţional şi certamen-ul erau, de altfel, în atenţia perma­nentă a membrilor cercului. Literatura pe care au practi­cat-o a fost, fără îndoială, austeră şi de factură clasică, deşi unii dintre ei s-au îndreptat spre neoasianism. Cît despre opţiunile lor politice, ştim că respingeau strategia lui Nero — probabil după 57—58 —, inclusiv despotismul filosofic senecan. Credincioşi modelului augusteic, sau mai

Curtea şi micro-unităţile sociale

209

degrabă imaginii pe care şi-o formaseră despre acesta, s-au dovedit totuşi divergenţi în ceea ce priveşte atitudi­nea faţă de Nero, unii optînd pentru răzvrătire, alţii pentru resemnarea demnă ³⁵.

Mai puţin important, dar foarte dinamic, a fost cercul Silanilor Torquati — pe care i-am urmărit participînd la manevrele rudei lor apropiate, Gaius Cassius Longinus. Tacit îl consideră, de altfel, pe acesta din urmă filosoful grupului (Ann., 15, 52, 3). Silana, sora lui Lucius, a lui Marcus şi a lui Decimus, extrem de activă şi ambiţioasă, este şi ea prezentă în viaţa cercului. încă din 55 — să ne amintim —, ea încercase să o înlăture pe Agrippina, din răzbunare, dar şi pentru a întări poziţia grupului său. E de la sine înţeles, însă, că tînărul împărat — şi consilie­rii săi — acordă mai mult credit mamei cezarului decît surorii celor doi bărbaţi căzuţi victime ale m-cării lui Nero pe tron. în sînul cercului mai sus pomenit, liberţi credincioşi şi inteligenţi îndeplinesc cele mai importante sarcini : e suficient să-i numim, de exemplu, pe Iturius şi Calvisius, cei care au întocmit capetele de acuzare împo­triva Agrippinei (TAC, Ann., 13, 19, 4). Ceva mai tîrziu, aşa cum am notat mai sus, Silanii vor dispune, în casele lor, de o veritabilă curte de liberţi. în ciuda ostilităţii pe care Silana o manifesta faţă de Rubellius Plautus — pe care-1 acuza că unelteşte împreună cu Agrippina —, şi a moravurilor mai degrabă îndoielnice ale acestei femei mondene, Silanii au profesat un stoicism sever şi au visat întotdeauna o reîntoarcere la vîrsta de aur : la monarhia de tip augusteic, monarhia strămoşului lor. Agrippina, la rîndul ei, îşi conducea cu mînă de fier propriul grup de presiune, un grup care-i slujea mai degrabă ca instrument al uneltirilor sale. Abilă şi cîteodată brutală, ea a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a instaura politica lui Claudiu. Pallas, Antonius Felix, uillius, Faenius Rufus şi Agerinus, după cum ştim, '• numai cîţiva din oamenii car-e i-au stat alături, 'ameni care, după matricid, au aderat fie la opoziţie, fie ^{a ne}ronism şi la viaţa uşoară de la curte.

După eclipsa cercului musonian şi moartea lui Rubel-^s Plautus, cel care încearcă să-şi alcătuiască propriul |'^UP de presiune este Domitius Corbulo. El va acţiona ,• ,^{cu m}ultă prudenţă, avînd aerul că, de fapt, nu între­be nimic. Acest grup nu avea opţiuni culturale precise, reunea, într-adevăr, mai ales uiri militares, senatori