Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre
Yüklə 4,77 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Politica internă şi societatea romana
- B ă tea
236 Secvenţă romană i cit., p. 25—36 •, 66—144. Despre elogiul adus lui Cato, vezi B. H. Warmington, op. cit, p. 153 ; E. Narducci, op. cit, p. 130— 144. Despre antropocentrism, vezi Ugo Piacentini, Osservazioni sulla tecnica epica di Lucano, Berlin, 1962, p. 13—39 ; D. Gagliardi, op. cit, p. 70 ; 115 ; 124—130.
Politica internă şi societatea romana în faţa crimelor şi exceselor principelui, în faţa reformei axiologice, în faţa unui stil de conducere care nemulţumeşte din ce în ce mai mult clasa politică, ia naştere opoziţia. Se angajează o luptă surdă, uneori .declarată. Miza va fi în curînd evidentă : eliminarea cauzei cauzelor : Nero. Pe acest invizibil cîmp de bătaie fiecare îşi conduce trupele cum poate. Grupul Silanilor încearcă să-şi asigure o poziţie privilegiată la curte şi doreşte să-şi răzbune morţii, dar în zadar. Practică atunci o colaborare limitată şi, după anul 61, o opoziţie destul de discretă, în aşteptarea evenimentului care ar putea să răstoarne regimul, pentru ca, spre anii 65—66, să dispară, complet de pe scena politică. Grupul lui Musonius şi al lui Rubellius Plautus, la rîndu-i, n-a acceptat niciodată cu adevărat principiul contractului senecan. Dintr-o expectativă distantă, el trece, după 58, la o opoziţie mai degrabă ştearsă. Cercul lui Thrasea, în schimb, începe prin a accepta jocul cooperării, ezită după 58, pentru ca, spre 61—63, să formeze un grup de opoziţie ideologică fermă, care-i va stimula pe toţi ad~-Versarii regimului, ascunzîndu-se sub o rezistenţă pasivă-Grupul Annaeilor, după ce mai întîi susţinuse şi chiar nfluenţase puterea, se împrăştie după retragerea lui Se-neca de la curte, unii dintre membrii săi alăturîndu-se °Poziţiei active. In sfîrşit, grupul Calpurniilor şi al Piso- 238 Secvenţă romană nilor, după ce, la rîndh-i, susţinuse pe împărat şi reforma lui axiologică, decide să se revolte. Din rîndurile sale se va naşte cea mai mare conspiraţie urzită vreodată împotriva lui Nero. CONSPIRAŢIA LUI PISO Precum ştim, după anul 55, atmosfera politică nu este totdeauna bună la Roma, pentru a nu» spune mai mult. Coaliţie, conjuraţie, maşinaţie, complot şi intrigă, cuvintele nu ne lipsesc pentru a distinge, în agitaţia creată, ceea ce, adesea, reprezintă rivalităţi împinse la incandescenţă, pofte prost deghizate, stări de spirit schimbătoare sau chiar simple miraje. în mai multe rînduri, se vor da nume şi se vor acuza oameni : Burrus, de pildă, sau Rubellius Plautus. Apoi febra scade : acuzaţiile se dovedesc nefondate, în majoritatea cazurilor, aşa şi este. Dar uneori bănuiala se justifică, chiar dacă nu se poate înainta dincolo de ea, şi este mai mult decît probabil că multe dintre conspiraţiile ce luau naştere nu depăşeau adesea stadiul embrionar. Se ştie de pildă că, în jurul anului 60, un curent de opinie deosebit de favorabil venirii la putere a lui Rubellius Plautus, încurajat de către grupul lui Muso-nius, apare în mediile politice tradiţionaliste. Să fie acesta punctul de plecare al unei acţiuni de mai mare anvergură ? Poate, dar nu o putem afirma în mod categoric, în ceea ce priveşte conspiraţia condusă de Piso, lucrurile se proiectează la un cu totul alt nivel. ■ Dacă preceptele lui Epicur propovăduiau, în general, neamestecul în afacerile statului, ele admiteau totuşi participarea, chiar în mod activ, în cazuri excepţionale. Cal-purnii vor reţine lecţia şi, o dată sosit momentul, vor începe să-i concentreze în jurul lor pe nemulţumiţi şi pe adversarii lui Nero. Totul a început pe parcursul anului 62 şi Tacit ne povesteşte în ce împrejurări : în anul acela, susţine istoricul, delatorul Romanus descoperă existenţa unor contacte secrete între Piso şi Seneca. Acuzat de a fi complotat, filosoful, care nu se mai afla la curte, reuşeşte să-1 convingă pe Nero că este vorba doar de o calomnie. în ceea ce-1 priveşte însă pe Piso, acesta se sperie şi decide că trebuie acţionat cît mai repede cu putinţă (Ann., 14, 65, Politica internă şi societatea romană 239
3—2)*. Astfel va lua naştere această conjuraţie, cu o structură eteroclită şi compozită, desigur — cum sugerează Tacit — dar care se va dovedi „vrednică de temut" (Anii., 14, 65, 3). Cauzele ei sînt complexe. Totul decurge din ceea ce am analizat mai înainte. Reticenţele aristocraţiei senatoriale şi ecvestre cu privire la reforma axiologică sînt mari. Dacă, după cum am văzut, unii o acceptă parţial, alţii în schimb ci neagă în totalitate. Ostilitatea creşte şi mai mult după incendiul Romei : Nero reînalţă oraşul după planurile sale şi construieşte Casa aurită. Mulţi au fost aceia care nu au apreciat deloc atitudinea acestui „nou Apollo", a acestui „nou Horus", care pare să ignore cu desăvîrşire amploarea dezastrului Romei, I se reproşează, de asemenea, principelui aventurismul său, atît în interiorul cît şi în exteriorul Imperiului, şi mulţi au fost aceia, printre aristocraţi, care se temeau pentru viaţa lor. în sf îrşit. alţii, din prietenie sau interes, sînt gata să-1 susţină pe Piso. împinşi de convingeri politice, de teama de represiune sau de raţiuni şi sim-.patii personale oamenii sînt, de acum înainte, dispuşi să se ralieze la complot. Iată analiza lui Tacit, pe care o găsim rezumată în următorul pasaj care evocă starea conspiraţiei în anul 65 : „Atunci au devenit consuli Silius Nerva şi Atticus Vestinus. Era vremea în care se ţesea şi se dezvolta o conjuraţie în" care s-au îmbulzit oameni de toate categoriile — senatori, cavaleri, militari, chiar şi femei —, unii din. ură faţă de Nero, alţii din simpatie faţă de Gaius Piso" (Ann., 15,' 48, 1), Conspiratorii erau de altfel întăriţi în acţiunea lor de . amintirea unui antecedent reuşit : conjuraţia din anul 41, care pusese capăt domniei lui Gaius-Caligula. împăratul putea fi înlăturat, deci, printr-o lovitură a a-istocraţiei senatoriale. Cu condiţia, însă, de a dobîndi sprijinul pretorie-nilor. Era suficient, prin urmare, să se cîştige sprijinul principalilor comandanţi, în scopul de a evita instalarea pe tron, prin surprindere, a unui nou Claudiu. Nero însuşi era obsedat de succesul loviturii din 41 şi, începînd cu anul 62, îşi intensificase măsurile poliţieneşti. Dar în realitate sprijinul pretorienilor era insuficient. Era necesar, de fapt, * Textul lui Tacit este important în această privinţă şi con-tituie principalul nostru izvor. Dar şi Suetoniu face aluzie la aceasta (Nev., 32, 2—3), ca şi Cassius Dio (62, 24 şi urm.) sau Plutarh. 210 Secvenţă romană şi sprijinul armatelor provinciale : dar acest lucru n-a fost înţeles decît mai tîrziu. Obiectivul conjuraţilor ? Eliminarea lui Nero şi aducerea pe tron a lui Piso : un om binevoitor, popular, destul de frivol, desigur, dar împăciuitor cu senatorii şi apărător al unui program politic moderat, cu toate că destul de vag ; de fapt, acela al cercului Calpurniilor. Piso, explică Tacit, „era înclinat spre superficialitate şi magnificenţă şi cîteo-dată spre lux, iar aceasta era un titlu în plus în ochii celor care într-o atît de mare dulceaţă a viciilor r*u doreau să afle în puterea supremă o constrîngere şi o severitate excesivă" (ibiă., 15, 48, 3). Altfel spus, o parte din aristocraţi şi din romani în general prinseseră gustul noilor moravuri încurajate de Nero şi păreau puţin dispuşi să renunţe la ele, chiar dacă doreau eliminarea principelui. Dar vom vedea cum unii militari din rîndurile conjuraţilor erau ostili mentalităţii preconizate de partizanii aşa-numitului luxus. Se poate măsura astfel ambiguitatea consensului care îi reunea pe aceşti oameni. Acestei slăbiciuni i se mai adaugă o alta : conjuraţia, în realitate, nu beneficia de o foarte largă bază socială, în ciuda caracterului său eteroclit, astfel încît, odată descoperită, Piso va refuza să meargă în tabăra pretorienilor şi în tribunele forului pentru a face apel la mase. Ştia bine că o astfel de iniţiativă era sortită de la bun început eşecului1. Cine erau conjuraţii ? în majoritate, senatori, cavaleri şi militari. S-au mimărat cincizeci şi una de persoane bănuite sau implicate în complot, dintre care nouăsprezece senatori, cel puţin şapte cavaleri — în realitate au fost mult mai numeroşi —, unsprezece ofiţeri pretorieni şi patru femei. Alături de Piso, se distingeau doi senatori, Flavius Scaevinus şi Afranius Quintianus ; cel din urmă fusese ridiculizat cîndva de Nero (TAC, Ann., 15, 49, 4). Li se adăugase consulul desemnat Plautius Lateranus, care trăsese învăţămintele de rigoare din eşecul non-violenţei lui Rubellius Plautus, şi Lucan, care adusese cu sine o parte din membrii cercului lui Seneca. Doi foşti partizani ai Agrippinei, Publius Anteius şi Ostorius Scapula, se pare că ar fi aderat şi ei la conspiraţie. In ceea ce-i priveşte pe cei şapte cavaleri, îi cunoaştem datorită lui Tacit {Ann., 15, 50, 1). In afara lui Cervarius Proculus, Vulcacius Araricus, Iulius Augurinus, Munatius Gratus, Marcus Festus, se afla printre ei şi Antonius Natalis, unul dintre prietenii intimi ai lui Piso, şi Claudius Senecio, favorit al principelui
Politica internă şi societatea romană 241
— unul dintre „stîlpii" curţii imperiale —, dar, în acelaşi timp, membru al cercului senecan. Prezenţa acestuia din ; urmă printre conjuraţi este de altfel revelatoare pentru at- | mosfera care domnea atunci în sînul aşa numitei aula Ne-roniana : acolo,*ca peste tot, plutea pericolul. Oricine putea fi denunţat şi arestat pentru simplul motiv că-i scăpase vreo glumă nefericită referitoare la performanţele ago-nistice ale împăratului. Astfel, nu trebuie să ne mire că unii dintre obişnuiţii curţii trecuseră de partea conjuraţiei, printre ei se aflau şi unii liberţi : de pildă Epicharis — o atrăsese oare în conspiraţie Annaeus Mela, cel mai tînăr dintre fraţii lui Seneca ? Faptul este puţin probabil, participarea acestuia fiind ea însăşi oarecum nesigură. în sfîrşit, conjuraţii numărau simpatizanţi printre intelectualii de • profesie, precum Musonius Rufus şi Verginius Flavus. Cel de-al doilea nucleu al conjuraţiei îl alcătuiau ofiţerii gardei pretoriene. în fruntea lor se găsea prefectul Faenius Rufus însuşi. Aceşti ofiţeri, printre care tribunii Subrius Flavus, Statius Proximus, Gavius Silvanus şi centurionii Suplicius Asper, Maximus Scaurus, Venetus Pau-lus, îl detestau pe Tigellinus, urau neronismul şi doreau să pună capăt crimelor pe care acesta nu înceta să le comită, în plus, unii rămăseseră fideli memoriei lui Burrus. Această latură militară a conjuraţiei era austeră şi intransigentă în condamnarea a tot ceea ce era luxus. Unul ; dintre aceşti conjuraţi, Subrius Flavus, ar fi pus la cale uciderea lui Nero atunci cînd acesta se producea pe scenă, apoi în palatul său în flăcări, în timpul incendiului Romei (TAC, Ann., 15, 50, 5) 2. Numeroşi au fost simpatizanţii acestei conjuraţii, transformată într-o vastă coaliţie secretă. Unele dintre aceste simpatii nu erau neglijabile : aceea a lui Annius Pollio,-de pildă, membru al cercului lui Thrasea şi fiul unui fost conspirator împotriva lui Gaius-Caligula şi a lui Claudiu ; de asemenea, aceea a Antoniei, fiica predecesorului lui pro ; aceea a senatorului consular Gallio, fratele mai frstnic al lui Seneca, şi, poate, aceea a cavalerului Mela, celălalt frate al filosofului. j Seneca însuşi a aderat oare Ia această conjuraţie ? Iz- arele sînt contradictorii în această privinţă. Pliniu cel rîn consideră că Seneca ar fi fost unul dintre membrii
'st, alături de Faenius Rufus, unul dintre capi (62, 24, 1). după Pliniu — informaţia vine oare de la Cluvius
242 Secvenţă romană Rufus ? —l Subrius Flavws ar fi constituit o facţiune, chiar în sînul conspiraţiei, avînd drept scop să-1 proclame cezar pe prietenul lui Burrus, adică pe Seneca. Ceea co implică, desigur, faptul că filosoful era la curent. Tacit aminteşte şi el de această ipoteză, acest „zvon", cum îl numeşte (Ann., 15, 65, 1 ; şi, de asemenea, IUV., Satir., 8, 211—214). Fără îndoială, trebuie văzută aici o analogie forţată cu Galba, sau chiar cu Nerva, care ajunseseră la principat pe cînd erau bătrîni. în mai multe rînduri, de altfel. Tacit afirmă că Seneca nu se« amestecase t în conjuraţie (ibid., 15, 60. 3). Suetoniu nu îl menţionează nici el pe stoic printre conjuraţi. Desigur, aceasta era şi părerea lui Fabius Rusticus. Este de. reţinut doar faptul că Seneca vădea o atitudine critică faţă de Nero, în unele dintre tragediile sale, dar şi- atunci cînd îi condamnă pe Filip şi pe Alexandru, pe care îi acuză de tîlhărie şi de flagele mai devastatoare decît un potop universal sau o conflagraţie mondială (Nat. Quaest.. 3, praef., 5). Dar, să ne amintim, filosoful era prea obosit şi prea dezgustat, pentru a se mai avînta într-o asemenea aventură. Fără îndoială, Piso a încercat să intre în contact cu el, şi fără îndoială că a fost respins. Tacit subliniază de altfel faptul că, nici măcar o singură clipă, Seneca nu a avut în vedere să-şi încredinţeze propriul cerc lui Piso (Ann., 15, 60, 4 şi 61, 1). Mai tîrziu, cînd unii dintre apropiaţii săi s-au alăturat conspiraţiei, stoicul trebuie că a aflat despre existenţa şi obiectivele acesteia. Ceea ce nu înseamnă că a.sprijinit-o. Nu se poate presupune nici că el ar fi cunoscut planurile ofiţerilor pretorieni ai lui Subrius Flavus, chiar dacă, pentru unii conjuraţi, Seneca reprezenta o călăuză spirituală şi o invitaţie vie la tiranicid. Şi Cicero refuzase cîndva să participe la conspiraţia de la idele lui martie împotriva lui Iulius Caesar. Seneca, la rîndul său, prefera să rămînă în afara conspiraţiei lui Piso. Aceasta este, în orice caz, opinia noastră 3. La începutul anului 65, lucrurile se .precipită. Am văzut că atitudinea lui Nero, după incendiul Romei, a displăcut profund şi mulţi au fost aceia care din acea clipă vor avea faţă de principe un viu resentiment, de care conjuraţii vor să profite. Mai mult, Piso nu are încredere în grupurile Silanilor şi al lui Vestinus. Străine conspiraţiei, aceste grupuri sînt de o importanţă redusă, dar cu siguranţă au o atitudine de profund dispreţ faţă de Piso şi de epicureismul lui. Acesta din urmă, la rîndul său, se temea ca, după Politica internă şi societatea roviană 243
eventuala detronare a lui Nero, grupurile menţionate să nu l. profite cumva de reacţia neronienilor şi să-1 înlăture de la tron, pentru a-1 înlocui cu un altul, de pildă cu tînărul Lu-cius Iunis Silartus Torquatus (TAC, Ann,, 15, 52, 3). Poate că şeful conjuraţiei cunoştea planurile lui Subrius Flavus şi dorea ca, printr-o acţiune decisivă, să anihileze deosebirile de vederi existente în sînul coaliţiei între civili şi militari, epicureici şi stoici — foştii membri ai grupului Anna-eilor, spre exemplu. In sfîrşit, are loc şi arestarea libertei Epicharis, care încercase zadarnic să atragă flota Campaniei în conjuraţia lipsită de un sprijin militar mai larg, în exteriorul capitalei. Toate aceste motive îi determină pe conspiratori să acţioneze rapid : ei decid să-1 ucidă pe Nero la 19 aprilie 65 (TAC, Arin., 15, 53, 1—3). Dar în 17 aprilie 65 — sau poate chiar în 18 — complotul este descoperit (TAC, Ann., 15, 54—56). Denunţătorul este Milichus, un libert al lui Scaevinus, care are bănuieli serioase şi cîteva dovezi. Epaphroditus, libertul-ministru al lui Nero, îl primeşte şi-i dă ascultare. Din acel moment pînă la începutul lunii mai — Lucan moare la 1 mai 65 (VACCA, Vita Lucani, 17) —, demascările conspiratorilor se ţin lanţ : pe etape, conspiraţia este lichidată. Fiecare conjurat este denunţat de un altul care, la rîndul său, divulgă alte nume. Şi aşa mai departe. Arestări, anchete, represiuni, teroare — povesteşte Tacit — se instalează curînd pe străzile Romei : „S-ar fi putut spune că întregul oraş era în temniţă. Alergau prin pieţe, prin case, la ţară şi chiar prin municipiile vecine, infanterişti şi călăreţi, amestecaţi cu mercenarii germani, în care principele avea încredere, aceştia fiind străini. Fără încetare erau tîrîte cete de arestaţi, care se înghesuiau în spatele porţii grădinii lui Servilius. Şi atunci cînd le sosea rîndul spre a ii judecaţi, simplul fapt de a fi adresat un zîmbet conjuraţilor, pura întîmplare a unei conversaţii, o întîlnire cu totul neaşteptată, prezenţa simultană la un banchet sau 1 un spectacol, toate acestea deveneau capete de acuzare" (Ann., 15, 58, 1—4). Represiunea a făcut cumplite ravagii. Principalii contaţi au fost executaţi sau au murit în timpul anchetei : so, Lateranus, Lucan, Senecio, Quintianus, Scaevinus, li-:i>ta Epicharis, Faenius Rufus şi ofiţerii săi. în total, s-au registrat douăzeci de morţi, dintre care trei sinucideri ?Juntare. Numeroşi conjuraţi au fost exilaţi sau degra-
844 Secvenţă romană daţi, dacă erau militari. Unsprezece ofiţeri au fost astfel afectaţi de represiune şi numai patru persoane au fost achitate sau graţiate. Poate că împăratul a lovit chiar în anumite rude ale conjuraţilor (SUET., Ner., 36, 4). Răspunsul dat de Subrius Flavus lui Nero cînd acesta 1-a întrebat de ce îşi călcase jurămîntul, a rămas celebru : '„Te uram, îi răspunse, deşi nu a fost nimeni, printre soldaţi, care să-ţi fie mai credincios, atîta timp cît ai meritat să fii iubit ; am început să te urăsc din ziua în care ai devenit ucigaşul mamei şi soţiei tale, conducător de care, histrion şi incendiator" (TAC, Ann., 15, 67, 3). Anchetele şi execuţiile au dat astfel prilej unui straniu amestec de josnicie şi eroism. Conjuraţii făcuseră greşala de a-şi limita acţiunea la Cetatea Eternă şi avuseseră slăbiciunea de a nu-şi asigura decît sprijinul unui număr mic de militari — printre care nu figurau decît o parte a pretorienilor : plăteau acum preţul acestor neglijenţe *. • Nero, precum se ştie, va profita de descoperirea acestei conspiraţii pentru a-i elimina pe Vestinus şi Seneca *. Va ieşi deci triumfător şi de această dată. Va distribui recompense şi daruri pretorienilor şi va acorda distincţii deosebite, menţionate mai sus, lui Petronius Turpilianus, Ti-gellinus, Nymphidius Sabinus şi Cocceius Nerva. Ce rol a avut acesta din urmă în anihilarea' conspiraţiei nu ştim şi nu vom şti niciodată ; avînd în vedere excelenta impresie lăsată de scurta lui domnie (96—98 e.n.), Tacit şi ceilalţi scriitori ai epocii se abţin să-i atribuie vreun act criminal. Viclean şi prudent, Nero se opreşte aici. înăbuşise conspiraţia şi zdrobise două grupuri de presiune foarte importante : cel al lui Piso şi acela al Annaeilor. îşi putea deci îngădui,să amîne lichidarea grupului lui Thrasea : nu era cazul să răscolească prea mult ura împotriva sa (TAC, Ann., 15, 61, 1). S-au bătut monede în cinstea lui lupiter Păzitorul (Custos), întru cinstirea Salvării şi Securităţii (E. Sydenham, op. cit., p. 116—120). Consulul desemnat, Anicius Cerialis, propuse să i se ridice lui Nero un templu chiar la Roma. împăratul însă respinge propunerea (TAC, * Să notăm, în această privinţă, că moartea lui Seneca S* aceea a lui Thrasea au fost povestite de primii lor biografi şi is" torici, după. modelul morţii lui Socrate. Oare Seneca şi Thrasea să fi avut exemplul lui Socrate în minte în clipa cînd „şi-au băut cucuta" ? Fără a răspunde la această întrebare, trebuie să sem; nalăm că Tacit însuşi subliniază această „socratizare" a celor doua morţi celebre (Hist., 1, 3, 1). Politica internă şi societatea romană 245
Ann., 15, 74, 3—4). Ştia perfect că, în ciuda reformei axiologice, nu putea fi proclamat zeu la Roma. Conjuraţia avea să aibă, cu toate acestea, şi alte urmări. La sfîrşitul anului 65 şi în 66, opinia publică se mai calmase puţin şi, de la starea de teroare, se revenise la o atmosferă cît de cît normală. Nero loveşte atunci în alţi complici, reali sau imaginari, ai conspiratorilor, dar noul val de represiuni va fi declanşat mai ales după moartea Poppeei. De această dată, grupul Silanilor va constitui ţinta. Lui Cassius Longinus i se interzice să asiste la funeraliile împărătesei şi, după puţin timp, va fi exilat, împreună cu nepotul lui (TAC, Ann., 16, 7—8). Nero a prins atunci momentul pentru a da lovitura de graţie celor care mai rămăseseră din grupul Annaeilor : Gallio, care se aşteptase la orice în momentul morţii lui Seneca, fratele său (ibid., 15, 73, 4), este lichidat către sfîrşitul anului 65 (DIO, 62, 25, 3 ; HIER., Cronic, p. 183—184). Este constrîns să se sinucidă, aşa cum va fi, în anul următor, şi celălalt frate, Mela. Tatăl lui .Luc-an, foarte bogat, era un personaj cu greutate în viaţa economică şi socială romană. Nu fusese niciodată ispitit de onorurile senatoriale, dar îi fuseseră conferite importante demnităţi ecvestre şi manifesta, după Tacit, „o ambiţie de-a-ndoaselea" : simplu cavaler, dorea să devină, prin puterea influenţei sale, egalul consularilor (Ann., 16, 17, 3). Mela fusese oare amestecat în conjuraţia pisoniană ? Legăturile sale cu Epicharis ne permit să presupunem aceasta, dar nu putem afirma nimic cu certitudine, în sfîrşit, un alt pisonian, scăpat ca prin miracol de represaliile din aprilie şi mai, este şi el acuzat şi ucis la sfîrşitul lui 65 : Salvidienus Orfitus. A fost acuzat de a fi pus la dispoziţia prietenilor săi — italici şi provinciali, n special — prăvăliile pe care le poseda într-o casă situată în apropierea forului (SUET., Ner., 37, 2 ; DIO, 62, 27, 1). Este într-adevăr posibil ca aceste prăvălii să fi servit drept c de întîlnire a conjuraţilor şi ca punct de contact' cu «exteriorul". în 66, represiunea atinge momentul culminant. Vizita
unul dintre stîlpii cercului Calpurniilor. Petroniu este as- u ^-e P™ciPe> mai a*es m aspectele referitoare la
roşa deci prietenia cu Scaevinus (TAC, Ann., 16, 17, '• Şi este într-adevăr posibil ca Petroniu să fi avut cunoş-
246 Secvenţă romană ■tinţă de proiectele conspiratorilor5. Vor dispărea, de asemenea, Anicius Cerialis şi Rufrius Crispinus, fostul soţ al Poppeei, exilat deja în aprilie—mai 65, care, pare-se, se alăturase, din 64, cercului Calpurniilor şi, deci, conjuraţiei (ibid., 16, 17, 1—2). Puţin după aceea, în timpul vizitei lui Tiridate, estt-rîndul grupului lui Thrasea de a fi spulberat. Procesul lichidării acestui grup a început de fapt în 65, cînd Lucius Antistius Vetus, socrul lui Rubellius Plautus, devenit partizan al lui Thrasea, a fost constrîns să se sinucidă. Lucius Antistius Vetus, după cum am văzut, îi urmase lui Bătea Soranus la proconsulatul Asiei, după ce fusese. în 55—56, legat al Germaniei Superioare (TAC, Ann., 13, 53, 2 ; ILS, 2491 ; CIL, XIV, 2849). Familia sa ajunsese de puţin timp să dobîndească patriciatul. Trebuie, fără îndoială, să legăm procesul lui de acela al lui Barea Soranus, din 66. Relaţii complexe îi legau, într-adevăr, pe Antistius Vetus, Barea Soranus şi Corbulo. O dată cu el, sînt eliminate soacra şi fiica sa, văduva lui Rubellius'Plautus. Cavalerul Publius Gallus, care servise drept intermediar între Vetus şi Faenius Eufus,~'va fi şi el aspru pedepsit (TAC, Ann., 16, 10—12). Dar Nero nu dorea să se oprească aici. Dorea nimicirea completă a grupului lui Thrasea, pe care îl considera ultimul focar al unei opoziţii serioase. Barea Soranus a fost deci acuzat că a stingherit politica imperială în timpul pro-consulatului şi, îndeosebi, activitatea agenţilor însărcinaţi de Nero cu acapararea operelor de artă. A fost acuzat, de asemenea, de a fi instigat la revoltă în favoarea prietenului său Rubellius Plautus. Era adevărat, de altfel,- că Plautus şi Thrasea beneficiau în provincie de susţinători destul de numeroşi şi importanţi. I se-mai reproşa, în sfîrşit, că ar fi încercat să cunoască, prin practici magice, viitorul lui Nero. Alături de el, era acuzată fiica sa, Sei"vilia, soţia lui Armivts Pollio, exilat în 65 (TAC, Ann., 16, 23 şi 30). Procesul intentat lor a fost în fapt pandantul juridic al „loviturii'' montate' împotriva lui Thrasea. Cossutianus Capito şi Eprius Marcellus îşi dădură toată silinţa să-1 incrimineze pe Thrasea în faţa senatului (ibid.,. 16, 28). Teroarea puse stăpînire pe adunare. Soldaţii veniră să supravegheze dezbaterile cu arma în mînă (ibid., 16, 29, 1—2). Urmarea acestor întîmplări o ştim : Soranus şi Thrasea au fost con-strînşi să se sinucidă, în timp ce Paconius, Helvidius ş* Agrippinus au fost exilaţi, ca şi Cassius Asclepiodotus, care
Politica internă şi societatea romană 247
simboliza atît sprijinul dobîndit de opozanţii stoici în provinciile asiatice, cît şi ameninţarea unei răscoale, posibilă chiar şi într-o zonă dezarmată. CONJURAŢIA LUI VINICIANUS Principele are într-adevăr motive să fie neliniştit. De
Unica mărturie antică de care dispunem în această privinţă o constituie o frază a lui Suetoniu, în care biograful ne povesteşte despre divulgarea, în timpul domniei lui Nero, a „două comploturi, dintre care primul, şi cel mai însemnat, al lui Piso, la Roma ; cel de-al doilea, al lui Vinicianus, s-a format şi a fost descoperit la Benevent" (Ner., 36, 2) *. După toate aparenţele, obiectivul conspiratorilor era să-1 pună în fruntea Imperiului pe generalul Gnaeus Do- mitius Corbulo. Corbulo reprezenta cea mai importantă personalitate aristocratică aflată încă în viaţă. După sisprezece ani de campanii militare în provinciile din Est, * Uneori au fost puse pe seama eşecului acestei conju-şi au fost interpretate ca manifestări ale gratitu- imperiale anumite rugăciuni şi un sacrificiu al Fraţilor pe altarul zeilor tradiţionali — Iupiter, Iunona, Minerva — dar şi al divinităţilor' abstracte — Providenţa, Onoarea, Mltatea ~"' văzîndu-se în formula OB DETECTA NEFARIO-Hn • CONSILIA — „pentru că au fost descoperite intenţiile celor "Psiti de pietate" — o aluzie la acest eşec (CIL, VI, I, 2044 : ref .al'wo°d, nr. 25). Nu credem, însă, că «ste vorba aici de o omnnr la conjuraţia lui Vinicianus. în primul rînd, pentru că sînt snite „intenţii- sau „planuri" (consilia), şi nu o veritabilă con-19 ™e>. chiar de mică amploare. în plus, data sacrificiului este e 66. Or, conjuraţia trebuie că s-a constituit puţin mai al© n v:rvalii se refera aici, fără îndoială, la pretinsele acţiuni Partizanilor lui Thrasea, denunţate de propaganda imperială. 348 Secvenţă romană dobîndise o mare popularitate şi îşi formase un grup propriu. Corbulo avea o mie de motive ca să se teamă pentru propria-i viaţă. Legăturile sale cu Annaeii, Thrasea şi Mu-sonius erau numeroase ; fusese vin protejat al lui Seneca ; în 62, Antistius Vetus căutase să-1 atragă de partea lui Ru-bellius Plautus ; soţia sa, Longina, era fiica unui exilat, Cassius Longinus (ILS, 9158). Salvidienus Orfitus, conjurat pisonian, îi era probabil nepot, fiu al unuia dintre fraţii lui mai vîrstnici; în sfîrşit, Annius Pollio, care, să ne amintim, se căsătorise cu Servilia, fiica lui Soranus, şi se afla în exil, era fratele ginerelui lui. Corbulo era un om energic şi disciplinat : de talie înaltă, avea prestanţă şi o voce frumoasă (TAC, Ann., 13, 8, 4). Născut între anii 4 şi 1 î.e.n., făcuse o carieră strălucită. Consul suffect în 39, sub Caligula, comandase în Germania Inferioară, şi apoi în' Orient, sub Nero. Fără să fi repurtat vreodată o mare victorie militară, înregistrase însă numeroase succese, diplomatice şi chiar militare, prin forţa răbdării şi a prudenţei. De pe vremea lui August, nici un alt general roman nu dispusese de atîtea" trupe şi nu comandase pe un teritoriu atît de vast. înrudiţi cu mai multe mari familii, Domitii Corbulii proveneau, se pare, din Italia Centrală. Printre fraţii şi fraţii săi vitregi — mama sa avusese şase soţi — se numărau P. Suilliuş Rufus, dar şi Milonia Caesonia, cu care Caligula se căsătorise în 40. Corbulo era, deci, prin alianţă, o rudă a Iulio-Claudienilor. în ochii lui Tacit, el reprezintă modelul conducătorului militar, un om de valoarea lui Iunius Agricola sau, mai tîrziu, a generalilor lui Traian. Istoricul îl clasează printre personajele „pozitive" ale naraţiei sale — printre boni —■ şi îl consideră capax imperii ; „în stare să domnească". Corbulo avea în spatele lui armata Orientului. Dar, pentru conjuraţi, aceasta nu era suficient. De aceea, au încercat să-i cîştige pentru cauza .lor pe legaţii-guvernatori ai Germaniei, şi prin ei, armata Rinului : fraţii Scribonius Rufus şi Scribonius Proculus, care comandau forţele Ger-maniei. Superioare şi, respectiv, pe cele ale Germaniei Inferioare. Foarte legaţi unul de celălalt, Scribonii se distinseseră la Puteoli, în 58, prin relativa moderaţie şi abilitate cu care ştiuseră să restabilească ordinea (TAC, Ann., 13» 48) °. De fapt, nu se ştie pînă la ce punct au fost implicaţi în conjuraţie. Cu siguranţă la curent cu complotul care se urzea, ei nu s-au clintit, în tot cazul, atunci cînd Vinicianus a fost trimis la moarte. Motivul ? 'Fără îndoială, neprega" Politica internă şi societatea romană 249
tirea şi lipsa unui plan clar de acţiune, care să prevadă intervenţia armatelor din provincii. Această tactică vagă este perceptibilă şi în intenţiile lui Corbulo. Dar pentru alte . motive. Conducătorul militar preferă, în realitate, să-i lase pe conjuraţi să acţioneze la Roma. Cu siguranţă la curent, în cele mai mici detalii, cu cele ce se pregăteau, Corbulo nu ,te cu toate acestea hotărît să-şi pună trupele în acţiune potriva împăratului : aşteaptă ca Nero să fie ucis7. Mingea se află deci în terenul ginerelui său Vinicianus, are acţionează la Roma. Odată Corbulo ajuns împărat, inicianus ar fi devenit succesorul său desemnat, căci mi-tarul nu avea fii. înrudită, poate prin sînge, cu Iulio-.audienii, familia lui Vinicianus avea cu siguranţă legături de rudenie cu aceea a lui Marcus Vinicius, soţul fru-oasei Iulia Livilla, fiica lui Germanicus şi sora lui Gaius-'.aligula. Tatăl lui, Lucius Annius Vinicianus, conspirase sub Caligula şi, mai ales, sub Claudiu : în 42, îl instigase la revoltă pe legatul Dalmaţiei, Arruntius Camillus. Annius Vinicianus servise ca tribun militar şi legat provizoriu de legiune —■■ nu era încă senator — în 63, sub comanda socrului său (TAC, Ann., 15, 28, 3). Per*tru a-1 linişti pe Corbulo, Nero îl numise pe Vinicianus adlectus, „adăugat" rîndurilor senatorilor, şi îl desemnase chiar consul, fără să fi fost mai înainte pretor. în schimb, Corbulo îl însărcinase să-1 însoţească pe Tiridate în timpul şederii lui la Roma (DIO, 62, 23, 6). Deşi dorea să-şi asigure fidelitatea lui Corbulo, Nero nu avea încredere în general. Nu îl va lăsa deci pe Vinicianus să se reîntoarcă în Orient, păstrîn-du-1 în preajma sa ca pe un fel de ostatec, de altfel foarte bine tratat. Şi, pentru ca socrul lui să nu se supere, Nero hotărîse ca Vinicianus să facă parte din suita sa, în perioada proiectatei călătorii în Grecia. în faţa întorsăturii pe care o iau evenimentele, lui Vinicianus i se face frică. înaintea plecării sale la Roma, trebuie că a stabilit, în linii mari, împreună cu socrul său, 'roiectul unei conjuraţii împotriva lui Nero. Odată ajuns insă în capitală, se alarmează. Neîncrederea principelui, ^ar Şi activitatea poliţiei lui Tigellinus şi Nymphidius i îl neliniştesc. Foarte curînd, simte nevoia să ac-ze. Cine îi sînt complicii ? Desigur, membri ai curţii Ş1* printre ei, unii dintre cei care urmau să-1 însoţească î împărat în Grecia. Aluzia lui Suetoniu la Benevent este, * altfel, clară : acolo, în acest oraş italic, aşezat în drumul catre Grecia, îşi propun conspiratorii să-1 asasineze pe 250 Secvenţă romană, Nero. Sînt prea grăbiţi, dorind să lovească înainte ca principele să ajungă în Elada, unde este foarte popular, şi nu au timp să-şi definitiveze planurile : sprijinul armatelor provinciale nu le este încă asigurat sută la sută. Mai mult chiar, se tem de trădare. Şi pe drept cuvînt, pentru că proiectul lor va eşua. Au fost, pare-se, descoperiţi repede, închişi şi ucişi : la Roma chiar, poate în Italia, la începutul călătoriei imperiale, cum pare să o sugereze Suetoniu, în tot cazul, între sfîrşitul lunii august şi ultimele zile ale lui septembrie. Suetoniu sublinia pe bună dreptate că această conjuraţie a fost mai puţin importantă decît cea a lui Piso. prin însuşi gradul ei de organizare ; cu toate acestea, nu comporta mai puţine 'aspecte îngrijorătoare : pe de o parte, participarea aşa-numitei aula Neroniana, pe de alta, apeea a marilor armate provinciale. Nero, preocupat de călătoria' sa, pare să nu fi sesizat adevărata amploare a acestui complot, şî, îndeosebi, gravitatea complicităţii conducătorilor militari. Cu toate acestea principele va lua măsuri severe. Ajuns în Grecia, îl cheamă la el pe Corbulo, în termeni pompoşi, numindu-1 tată şi binefăcător. Dar, odată debarcat, acesta primeşte ordinul clar de a se sinucide. Generalul se va executa, după ce va fi exclamat : „ăxios !" — adică : „am meritat-o pe deplin" — sau „sînt vrednic de aceasta !" (DIO, 63, 17, 4—6). Vrednic de ce ? de a muri pentru vina de a fi luat parte la o conspiraţie şi deci de a fi violat jurămîntul militar ? sau, mai degrabă, de a pieri pentru că a avut încredere în Nero acceptînd, prea credul, elogiile împăratului şi separîndu-se de trupele pe care le conducea şi pe care ar fi trebuit să le răscoale împotriva împăratului ? Nu vom şti niciodată cu certitudine ; cea de-a doua ipoteză ni se pare însă mai verosimilă 8. Chemaţi în Grecia, fraţii Scribonii au fost şi ei constrînşi să se sinucidă (DIO, 63, 17, 2). Complicii lui Vinicianus din sînul marii aristocraţii senatoriale şi pt'e~ supuşii lui simpatizanţi au fost în egală măsură loviţi La Roma, au fost ucişi sau obligaţi să se sinucidă Marcus Licinius Crassus Frugi, consul în 64, şi Quintus Sulpîcius Camerinus, fostul proconsul al Africii, ca şi fiul lui^ toţi, din ordinul libertului Helius. In sfîrşit, aceste îi**" prejurări îi vor întări lui Nero ura împotriva senatorii^ şi intenţia de a le retrage guvernarea anumitor provine*1; în ceea ce îl priveşte pe Corbulo, memoria sa va fi ce_ brată de numeroşi scriitori antici, iar cea de-a doua Yüklə 4,77 Mb. Dostları ilə paylaş:
|