Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre
Yüklə 4,77 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Conform unei formule a lui P. Petit, op. cit, p. 100. Ace s
- *etta
- Religie, cultur ă ş i stiluri
- Iulius" — Câesar
G. Fusai ; . .;tore, op. cit, 112. Despre politica renană a lui Nero, vezi A. Garzetti, L'itn- pero, p. 138 ; B. H. Warmington, op. cit, p. 80—83 ; F. Miliar, Th,> Empcror, p. 433 ; şi K. R. Bradley,4op. cit., p. 201 ; 274—275. Nu putem fi de acord decît în parte cu părerea lui W. Schur, op. cit., passim, despre această „Ostpolitik" a lui Nero. Totuşi criticile la adresa analizelor Iui Schur ni se par exagerate : s-a minimalizat prea mult semnificaţia politicii orientale duse de Nero. Despre relaţiile dintre romani şi părţi, vezi mai ales lucră rile Iui Jozef Wolski, inclusiv Caucase et Mer Noir entre Rome et Parthes, în Rapports au XV« Congres International des Scien ces Historiqu.es (Bucarest, 10—11 aout 19S0), Bucureşti, 1980, p. 27—36. Discuţiile asupra obiectivelor strategice ale lui Nero în Orient au fost totuşi relansate de Arnaldo Momigliano, Corbu- kme e la politica romana verso i Parti, în Atti del Secondo Con- cresso Nazionale di Studi Romani : Roma 1930, Roma, 1931, I, p. 268—375. 6." Despre prima etapa a războiului împotriva părţilor, vezi mai ales W. Schur, op. cit., p. 1—18 ; M. A. Levi, op. cit., p. 167— 176 : A. Garzetti, L'impcro, p. 179—182 ; 623—629 ; B. H. War-nabgton, op. cit, 85—92 ; 97 ; R. Syme, Corbulo, p. 36 ; P. Petit, op. cit., p. 99 şi 128 ; şi P. Griinal, Seneque, p. 150—154 etc. în legătură cu rolul lui Seneca. vezi A. Oltramare, Seneque diplomate, în Retine des Studes La tines, 16, 1938, p. 318—335 ; E. Lepore, op. cit., p. 92—94.
Politica externă 31.-,
punct Ov vedere este insă foarte vechi şi foarte generai. El a fost adoptat de V. Chapot, La frontiere du Nord de la Galalie ei ies Kaina du Pont. în Anatolian Studie* Presented to Sir W. M. Ramsay, Manchester, 1923, p. 95 şi urm. : Franz Cumont. l.'annc-xion du Pont Polemoniaque et de la Pelite Armenie, in aceeaşi culegere, p. 112 şi urm. ; Dionis M. Pippidi. Contribuţii Ia istoria veehe a României. Bucureşti, 105}». p. 1(50 : J, G. F. Himl, <>/>. cit., p. 497 ; şi M. Granl, op. cit., p. 107—108 şi 197. 10. Iată textuJ inscripţiei : Tl(berio) PLAVTIO M( tură y. M.
erei
vasUe toen
29—31 : M. A. Levi. op. cit, p. 191— o. p, 188—189 şi C29 ; B. H. Warmington, Ł5 J- G. F. Hind, op. cit, p. 493 ; Th. Zawad- Cit> P- 59~Ts ' M- Grant' °P- cit- P- 108—109 ; E. Cizek, Tihe ?' m°Ştenirea ncroniană. p. 34—35; şi Emil Condurachi, ° Plauzio Aeliano e ii tramferimento dei 100 000 Transdanu* ■ *etta Mesi î Eih^ 9 1959 4905 zio Aeliano e ii tramferimento dei 100 00 ■ *etta Mesia, în Epigraphica^ 19. 1959. p. 49—05. in ceea ce priveşte interpretarea acestei inscripţii şi în legără cu Aolianus în general, vezi în primul rînd cercetările lui y. M. Pippidi, op. cit. p. 1.37—170 (capitolul al treilea care se re- la Aelianus şi la frontiera Dunării de Jos în primul secol al noastre). Vezi. de asemenea. W. Schur. op. cit., p. 87—91 ; Pârvan, Getica. Bucureşti. 192G. p. 103—105 ; 733 ; J. Halkin, Plautius Aelianus, legat de Mesie sous Neron, în Anti- Classique, 3. 1934, p. 121—161 : A. Stein, Die Legaten von 1Q9 ST'' BudaPGst. 1941. p, o'n" ' -V" Garzetti- h'imper sief ' p- 84~8r' «i Ł5 TrciinP' i Tih " 316 Secvenţă romană
Nero a încercat să modeleze o nouă mentalitate bazată pe valori originale, valori a căror rezultantă se constituia într-un sistem socio-cultural amoral. E vorba* aşa cum am văzut, de o adevărată reformă axiologică. în ciuda cîtorva succese de circumstanţă, Nero nu-şi va atinge scopurile. Abia spre sfîrşitul secolului, vom asista la instaurarea unei noi mentalităţi, care însă nu se va opune total vechiului sistem de valori. Această nouă mentalitate va gravita în jurul cîtorva concepte esenţiale : dignitas — demnitatea —, persona — rolul bine împlinit —, libertas — o anumită libertate — şi disciplina — disciplină. Toate cestea există doar în stare latentă în perioada de care ne °cupăm, şi anume în cercul lui Thrasea, al lui Seneca şi chiar al lui Musonius. Şi totuşi, în timpul domniei lui to, înfruntarea dintre vechi şi nou este manifestă : domeniile religiei şi culturii sînt, în această privinţă, tărî-muri privilegiate. şi reugia ă Suetoniu' Nero dispreţuia orice fel de religie, era un religionum... contemptor (Ner., 56). Afir-pare, desigur, exagerată. Este adevărat că împăra- 318 Secvenţă romană tul nu ora un spirit religios, iar amoralismul său, manifestat prin acel cult pentru agon şi luxus, nu putea fi decît incompatibil cu sentimente religioase sincere şi durabile. Acest fapt nu 1-a împiedicat totuşi să ducă o politică religioasă. Nero a încurajat, în scopuri exclusiv politice, cultul imperial. în provincii, şi mai cu seamă în Orient, se celebra cultul anumitor împăraţi defuncţi şi al cezarului în viaţă. Numele lui August, de exemplu, fiul „divinului Iulius" — Câesar —-, fusese asociat cu cel al Romei, zeificate, la rîndul ei. Paralel cu acest cult oficial, orchestrat de preşedintele consiliului provincial, mare preot al cultului imperial, oamenii de condiţie socială mijlocie îl venerau pe împărat şi pe predecesorii acestuia prin intermediul celor ,,şase bărbaţi ai lui August", aşa-numiţii seuiri augustales. In vremea succesorilor lui August, cultul imperial, nuanţat uneori de influenţe orientale, se va perpetua. Şi totuşi, la Roma, împăraţii nu erau consideraţi zei adevăraţi, cel puţin atîta timp cît se aflau în viaţă. înainte chiar de triumful creştinismului, măreţia lor era de plan ,,secund'' — maiestas secunda : căci ea provenea din măreţia primară a divinităţilor autentice, pe care împăratul nu făcea decît să le reprezinte. în timpul domniei lui Nero, cultul împăratului devine un instrument al puterii absolute. Se afirmă astfel caracterul providenţial al misiunii imperiale. însuşi glasul împăratului-citared este ridicat la rang divin, iar venerarea monarhilor defuncţi constituie, de asemenea, un instrument de întărire a autorităţii principelui. In acelaşi context, formulele rituale transpun pe plan religios prio-rităţile ideologice ale regimului neronian. Nenumărate inscripţii, pe lingă faptul că depun mărturie de existenţa unor preoţi „specializaţi" în cultul imperial, îi atribuie lui Nero prerogativele mai multor zeităţi : Apollo, Hercule, Marte, Iupiter sau Mithra. în Orient, sînt veneraţi totodată şi alţi membri ai familiei imperiale : Agrippina, Octavia, Poppeea şi Claudia, fiica lui Nero. Pînă şi la Pompei s-au descoperit dovezi în sensul existenţei unui cult al lui Nero. La curte, domneşte apollinismul. Dar nu este vorba de un Apollo de tip augusteic, zeu echilibrat şi sobru, ci de un Phoebus iraţional şi pătimaş, divinitate a entuziasmului sacru, a extravaganţei şi a exuberanţei, cu alte cuvinte, a agdn-ului neronian : un Apollo înrudit cu Bacchus, care
Religie, cultură şi stiluri JM# devine zeul tutelar al lui Nero. Bacanalele Messalinei, care se desfăşurau în secret, la curte şi în mediile aristocratice, aclimatizaseră încă înainte de Nero spiritul bacchic în anturajul cezarului1. De fapt, Nero se dovedea a fi indiferent mai ales faţă de religia romană tradiţională. în schimb, era foarte superstiţios, îi consulta frecvent pe astrologi şi făcea mare caz de prezicerile acestora (SUET., Ner., 34, 4 ; 40, 2 ; 56). Nu dădea înapoi nici în faţa practicilor magice, foarte la modă pe vremea aceea (PLIN., Nat. Hist., 30, 14—17 ; SUET., Ner., 34, 8). Interesul pentru magie i-a sporit mai ales după vizita lui Tiridate, care adusese cu el magi. Magii romani, împuterniciţi cu sacrificiile lugubre în onoarea lui Ariman, stăpînitorul tenebrelor, erau departe de a fi mithraici autentici. Ei celebrau cu precădere un cult „apotropaic" menit să atragă şi să domolească puterile Răului. Spre sfîrşitul vieţii, Nero va abandona, de altfel, magia. împăratul, mare pontif, proteja totodată cultul Cybelei, Marea Mamă asiatică, şi al lui Attis. Cybele avea, într-adevăr, mulţi adepţi printre orientalii aflaţi la Roma şi la Ostia. în prima parte a domniei, Nero a fost şi un fidel al „zeiţei siriene" Atargatis — Dea Syria (SUET., Ner., 56). Adepţii lui Atargatis vor profita de această patimă a împăratului pentru a înălţa pe Ianiculum un sanctuar în cinstea zeiţei lor. Dacă, în cele din urmă, Nero va părăsi cultul sirian, o va face deoarece aderase la epicureism. Itinerariul pe care va merge spre acesta este opus celui parcurs de Lucilius, prietenul lui Seneca. Fără să ajungă vreodată un autentic filosof, Nero va evolua de la stoicism, doctrina maestrului Seneca şi a prietenilor săi din tinereţe — ^enecio, Otho şi Lucan —, către un epicureism destul de puţin ortodox, de altfel : concepţia austeră pe care Epicur 0 avea despre plăcere nu corespundea în nici un fel hedonismului neronian. Un lucru însă îl atrăgea pe împărat ăţre această filosofie : faptul că lupta deschisă pe care epicureicii o iniţiaseră împotriva vechilor culte religioase esnea instaurarea regimului teocratic pe care îl dorea ■ ero. Aşa se explică simpatia pe care împăratul o va ma-•sta, la începutul deceniului al şaptelea, faţă de epicu-Piso şi Petroniu. Interesul lui Nero. pentru ştiinţă ^cunoaştere, în general, a jucat,1 probabil, un anumit in aderarea la epicureism.
Implicarea lui Piso şi a lui Petroniu în conspiraţia din 65 îl va face pe Nero să se îndepărteze şi de epicu-reism. în schimb, împăratul a început să adore o statuetă, care reprezenta o fată : este vorba de un talisman, una dintre acele amulete, pe care le menţionează textele egiptene din epocă, amulete socotite a fi leac împotriva morţii 2. E foarte posibil ca această statuetă să fie simbolul vreunei Venere semitice. în orice caz, întrezărim aici o legătură evidentă cu, practicile magice, cu simbolismul oriental şi cu mithraismul, pentru* care Nero manifesta interes. în peninsula italică, cultul lui Mithra nu fusese încă asimilat cu cel al Soarelui sau al lui Apollo. Tiridate este cel care i 1-a relevat lui Nero. Conform relatărilor lui Pliniu cel Bătrîn, Tiridate „adusese cu el magi şi-1 iniţiase pe Nero în praznicele magice" (Nat. Hist., 30, 6, 1). Franz Cumont a demonstrat că Arsacidul i-a dezvăluit într-adevăr lui Nero liturghia secretă a misterelor lui Mithra, în cadrul cărora banchetele sacre constituiau un element fundamental. Convertirea lui Nero la mithraism pune într-o lumină cu totul specifică scena încoronării Arsacidului : Tiridate se aruncă la picioarele lui Nero, declarîndu-i că îl adoră ca pe Mithra — hos kai ton Mi-thran. El adaugă apoi : „Tu eşti destinul meu şi ursita mea" (DIO, 63, 5, 2). Acest episod trebuie pus în legătură cu tradiţia sacră a mithraismului şi cu legenda zeului luminii. Un basorelief mithraic îl reprezintă, într-adevăr, pe soare adorîndu-1 pe Mithra, căruia îi devine un aliat credincios. Cuvîntiil „ursită" pronunţat de Tiridate echivalează, de altfel, aproximativ, cu vocabula iraniană hvareno — „lumină cerească", „aureolă divină" —, care slujea la desemnarea suyeranului legitim. Conform legendei, Mithra coboară pe pămînt şi instituie aici dreptatea şi abundenţa vîrstei de aur. Vîrstă a cărei reîntoarcere era de multă vreme vestită de propaganda ne-roniană3. Convertirea lui Nero la mithraism constituia, de fapt. şi un act politic : împăratul încerca să se identifice în felul acesta cu Apollo, Soarele-Rege. Dacă alţii nu p*"ea percepeau legătura dintre Mithra şi soarele-ApoUo, Nero, în schimb, o realiza perfeet. Mithraismul nu era un zoroastrism ortodox. Este adevărat că părţii tindeau către un anumit sincretism ) gios, dar mithraismul era mai puţin răspîndit în Pai'ţ13 Religie, cultură şi stiluri 321
decît în restul Orientului. El se dezvoltase pe ţărmurile Mării Negre şi amalgama credinţele iraniene cu o teologie de origine semitică. împăratul 1-a adoptat cu scopul de a-1 transforma într-un eficient instrument de propaganda. Mithraismul urma să propovăduiască imaginea lui Nero suveran absolut şi reprezentant al Soarelui pe pămînt, căruia supuşii trebuiau să i se închine orbeşte, aşa cum credincioşii şi iniţiaţii lui Mithra erau oricînd gata să se sacrifice pentru zeul şi fraţii lor de credinţă. Şi cu toate acestea, mithraismul nu s-a bucurat de un succes durabil la curtea imperială. Odată ajuns în Grecia, împăratul nu s-a mai interesat de această religie a luminii, a cărei morală austeră — ce reclama adepţilor ei înalte virtuţi — şi al cărei simbolism complex coexistau aner voie cu valorile propovăduite de principe. Pe de altă parte, Nero era dezamăgit deoarece nu obţinuse puterile oculte şi magice, pe care sperase să le dobîndească cu ajutorul practicilor mithraice. Nimic, nu atestă de altfel că împăratul ar fi devenit un bigot al liturghiei mithraice. întocmai ca cea de-a doua lui soţie, a manifestat întotdeauna un anume interes pentru .cultele orientale 4, fără a deveni totuşi un adept ortodox al lor. RELIGIILE ORIENTALE LA ROMA în multitudinea religiilor orientale ale epocii, mithraismul era una dintre cele mai recente şi mai puţin răs-pîndite. El s-a infiltrat la curte prin intermediul unor aerţi orientali, dar şi-a făcut intrarea oficială — după cum am văzut — numai o dată cu vizita lui Tiridate. Stoicii, preocupaţi să descifreze, în reprezentările mitice sau rituale, sensul propriilor dogme, se arătau interesaţi ■ această religie. Dar romanii cultivaţi de atunci aveau rea puţină consideraţie pentru magi şi acest lucru va dauna propagării cultelor iraniene. Seneca însuşi a avut atitudine destul de ambiguă faţă de mithraism, deşi condamna din răsputeri practicile magilor şi orice mani-«stare publică de cult oriental (De benef., 7, 7, 3 şi agmentul 123 al ediţiei HAASE). în fapt, cei care vor afa mai târziu mithraismul vor fi soldaţii şi ne- anienii de rînd aveau să rămînă totuşi credincioşi 322 Secvenţă romană riturilor tradiţionale, superstiţiilor banale, divinităţilor minore, domestice, penaţilor, larilor, lui Hercule sau Sil-vanus. In plus, obiceiurile şi interesele politice contribuiau la perpetuarea cultelor oficiale ale statului — ca cel al triadei capitoline —, deşi nimeni nu mai credea în ele. în provinciile occidentale, persistau încă practicile religioase tradiţionale : în Europa, vechile culte celtice, druidismul, cultul zeiţei Epona; în Africa, credinţele punico-libice. înaintarea religiilor *orientale părea însă a fi inevitabilă. Ele au dobîndit la Roma un nou avînt şi nimic nu le mai putea stăvili răspîndirea. Religii ale mîntu-irii prin excelenţă, ele răspundeau spaimelor pe care lumea de dincolo le stîrnea în imaginaţii, dar şi neliniştii provocate de mutaţiile rapide ale unei societăţi aflate în criză sporită prin decăderea modului de viaţă şi a mentalităţilor specifice aşa-numitei cîuitas. Riturile spectaculoase ale acestor religii şi exotismul lor impresionau şi seduceau. Astrologia ,şi miracolele au proliferat pretutindeni : taumaturgul Apollonios din Tyana, stabilit un timp chiar la Roma, a ajuns repede o celebritate. In fond, curiozitatea capricioasă a lui Nero faţă de culte şi superstiţii ilustrează pe deplin starea de spirit a multor romani. Se propagă astfel cultul unui Dionysos orientalizat, asimilat cu Sabazios şi Osiris, cultul Cybelei şi al paredru-lui ei Attis, cel al lui Men, divinitate lunară, dar şi cultul Baalilor sirieni, deseori asimilaţi cu Iupiter. Romanii au încercat să-şi însuşească aceste divinităţi orientale, romanizîndu-le. Este vorba de un fenomen cunoscut sub denumirea de interpretatio romana ; fenomen din care şi-au tras seva tot felul de sincretisme 5. Dintre aceste religii orientale, isianismul tinde să ocupe locul de frunte. Surghiunit de August şi Tiberiu, cultul lui Isis şi Serapis se va implanta la Roma începînd cu domnia lui Gaius-Caligula, care îl va proteja, în ciuda faptului că sanctuarele isiace vor rămîne situate în afara incintei sacre a capitalei. Fervoarea credincioşilor, „ele" rul", cu craniul ras şi înveşmîntat în in alb, rugăciunii6 zilnice, riturile morţii şi ale învierii, aspiraţia spre puri* tate şi credinţă vor atrage numeroşi adepţi, de condiţie modestă în cele mai multe cazuri, avizi de patos, de emoţii, de suferinţă, de bucurie şi durere. Isiacii
Religie, cultură şi stiluri Yüklə 4,77 Mb. Dostları ilə paylaş:
|