Evanghelia după Matei

Măsura desăvârşirii, a deplinătăţii la care este chemat omul, dar pe care nu o poate ajunge singur, cu puterile sale, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Este motivul pentru care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu şi motivul pentru care rugăciunea este în centrul PM. PM reprezintă sau ilustrează, evident, măsura desăvârşirii.

Măsura pogorământului, a putinţei, care ilustrează măsura la care poate ajunge omul cu puterile lui, în circumstanţele concrete ale vieţii. Măsura putinţei este şi măsura în funcţie de care ne judecă Dumnezeu. Dumnezeu, aşa cum ne arată Ev. Matei însuşi, în cap. 25 nu ne va judeca după măsura desăvârşirii, ci după măsura putinţei: criteriile invocate la judecata din urmă sunt minimaliste: să fi dat hrană, sau apă celor lipsiţi, să fi îmbrăcat… să fi cercetat pe bolnavi, pe cei închişi, să fi primit pe străini… toate lucruri accesibile

Cele două măsuri sunt absolut necesare:

1. 
   Măsura deplinătăţii este aceea care ne ghidează şi în funcţie de care ne şi evaluăm în fiecare clipă pentru a şti, cu adevărat unde ne aflăm. Nu ne putem evalua decât în funcţie de măsura desăvârşirii sau a deplinătăţii.
   
2. 
   Măsura putinţei este de asemenea necesară pentru a nu se descuraja omul, văzând că nu poate să se biruie.
   

Tradiţia ortodoxă a materializat această perspectivă a celor două măsuri prin binecunoscutele principii ale acriviei şi iconomiei.

10. 
    Perspectiva iubirii lui Dumnezeu şi nu a exigenţelor. Dilema cu care se confruntă exegeza privind caracterul prescripţiilor PM, dacă acestea sunt sau nu realizabile, este depăşită dacă se modifică perspectiva din care sunt acestea privite. Considerate din perspectiva presupusei exigenţe maximaliste a lui Dumnezeu la adresa oamenilor, PM pare nu numai utopică, ci chiar şi sadică, dacă nu folosim un cuvânt nepotrivit. Privită, însă, din perspectiva iubirii lui Dumnezeu, măsura desăvârşirii este un dar făcut de Acesta omului – Dumnezeu dă omului şansa de a ajunge la măsura dumnezeirii. Acesta este cu adevărat un dar. Dumnezeu nu-i impune omului o măsură la care acesta privind şi constatând că nu o poate împlini să-şi creeze complexe de tot felul. Dumnezeu îi oferă omului darul de a fi dus la măsura dumnezeirii, nu-i cere acestuia să ajungă singur, ci-i şi oferă ajutorul pentru a ajunge aici.
    
11. 
    Măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii nu poate fi ajunsă decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Cel mai important lucru de subliniat referitor la această problemă este acela că măsura deplinătăţii nu poate fi realizată de om singur, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. De altfel, întreg discursul Sf. Ev. Matei – foarte asemănător din acest punct de vedere cu cel al Sf. Ap. Pavel – este centrat pe venirea Fiului lui Dumnezeu, care va face posibilă desăvârşirea omului. Măsura la care sunt chemaţi oamenii este măsura dumnezeirii: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este.(5,48) Ori această măsură nu poate fi atinsă de om cu puterile sale. Aceasta a fost şi marea amăgire a iudeilor: că pot singuri să se desăvârşească, împlinind Legea. Această perspectivă conduce pe om la o foarte păguboasă autonomie şi suficienţă de sine, potrivnică adevărului fundamental al existenţei sale, conform căruia omul este o fiinţă întru totul dependentă de Dumnezeu. PM îl reaşează pe om în faţa adevărului fundamental privind finalitatea existenţei sale, conform căruia împlinirea omului este dincolo de limitele firii sale, dincolo de sine, în afara sa, în Dumnezeu. Iar depăşirea limitelor nu este posibilă decât prin participare la Dumnezeu. Lucrul acesta este dezvoltat de Sf. Ap. Pavel şi de întreaga teologie biblică şi patristică.
    
12. 
    Disputa privind impracticabilitatea prescripţiilor PM a fost generată de atitudinea omului contemporan care sub presiunea foarte puternică a îndreptăţirii de sine vede orice vine din parte altcuiva ca pe un atentat la autonomia sa, la drepturile sale. Este mentalitatea omului care l-a transformat pe aproapele său în adversar, în concurent, în şef, şi adoptă o atitudine de apărare, de îndreptăţire de sine, de protecţie. Numai plasat într-o astfel de postură, omul poate reproşa lui Dumnezeu că-i solicită lucruri imposibile. Vezi aici şi atitudinea multor contemporani care văd în Biserică o instituţie care îl supune unor exigenţe sporite de viaţă, unor rigori, o instituţie care-i cere nu una care-i oferă ceva, motiv pentru care o şi evită.
    
13. 
    Dumnezeu nu este cineva care cere, ci Cineva care oferă. A se vedea în acest context şi perceperea diferită a poruncilor: nu exigenţe venite din partea unui şef ci medicamente oferite pentru însănătoşire şi împlinire.
    
14. 
    Atitudinea de respingere a poruncilor datorită gradului prea ridicat de dificultate a împlinirii lor este o atitudine ipocrită, prin care omul de fapt îşi justifică distanţarea sa de Dumnezeu.
    

Predica de pe Munte
1. Despre măsura deplinătăţii sau a împlinirii

Predica de pe Munte conţine o sinteză programatică a Evangheliei Mântuitorului pronunţată şi redactată pentru auditoriu iudaic sau iudeo-creşti, prin raportare directă la legea vechitestamentară. Mântuitorul are în vedere câteva aspecte fundamentale pe care le urmăreşte pe parcursul Predicii de pe Munte. Între acestea se află, la loc de frunte, indicarea măsurii desăvârşirii, sau a deplinătăţii, sau a împlinirii existenţiale

Este vital ca omul să-şi cunoască măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii, care se identifică, evident cu:

• 
  capătul drumului,
  
• 
  scopul final al existenţei,
  
• 
  sensul existenţei
  

Importanţa cunoaşterii măsurii depline sau a scopului final este de la sine înţeleasă. Tot parcursul unui drum are sens numai în funcţie de capătul lui, de destinaţie. Altfel drumul nu are sens, decât numai în situaţia în care este drum pentru exerciţii, pentru antrenament, pistă de alergări şi nu drum în adevăratul sens al cuvântului, care pleacă de undeva şi duce undeva.

Tema este dezbătută ca

• 
  replică la viziunea iudeilor asupra legii, a funcţiei acesteia în ceea ce priveşte desăvârşirea.
  
• 
  îndreptare a erminiei greşite a iudeilor privitor la funcţia legii. Pentru iudeu, aşa cum reiese din discursul Mântuitorului şi din multe episoade redate de Sfintele Evanghelii, a împlini legea echivala cu desăvârşirea, cu măsura deplinătăţii, cu ajungerea la capătul drumului.
  

Mântuitorul nu fericeşti pe împlinitorii de lege. Atitudinea critică a Mântuitorului la adresa Legii şi percepţiei legii de către contemporanii Săi este evidentă din debutul Predicii de pe Munte. Adresându-se unui auditoriu format din cetăţenii unui popor pentru care Legea însemna criteriul ultim şi unic al binelui şi al dreptăţii şi împlinirea Legii însemna totul, Mântuitorul nu fericeşti în nici un fel pe împlinitorii de lege, nu-i îndreptăţeşte pe cei care au respectat Legea Domnului, ci pe cei blânzi, pe cei curaţi cu inima, pe cei milostivi etc. ( ase vedea Fericirile, care deschid Predica de pe Munte şi se vor o replică directă la Decalog, esenţa Legii vechi.

Îndreptăţirea prin raportare la lege – am împlinit legea deci sunt bun, desăvârşit, drept – este, aşa cum va arăta Mântuitorul, o amăgire. Şi aceasta pentru că:

• 
  Legea veche nu reprezintă măsura deplinătăţii, ci este o măsură de interval. Legea nu este capătul drumului, ci numai un parcurs al drumului, şi încă nu cel mai important
  
• 
  Legea nu poate fi un scop în sine, prin urmare a împlini legea nu înseamnă a ajunge la măsura deplinătăţii. A se invoca episodul cu tânărul bogat care împlinise poruncile din tinereţile lui şi care pentru a fi desăvârşit Mântuitorul îi cere să se lepede de averea sa şi să-i urmeze Lui, evident cu sensul să fie asemenea Lui
  

(Matei 19:16 Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? 19:17 Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.19:18 El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb;19:19 Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.19:20 Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?19:21 Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.19:22 Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.)

Măsura deplinătăţii este cea a dumnezeirii, cea a asemănării cu Dumnezeu. Omul este chemat să ajungă la măsura dumnezeirii, a existenţei dumnezeieşti, libere de orice necesitate şi iubitoare, a existenţei ca iubire.

Matei 5:48 Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.

5:44 Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,

5:45 Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Scara desăvârşirii sau a creşterii nu este cea care ar ilustra măsura umanului, ci este cea care depăşeşte radical măsura umanului. Această depăşire nu înseamnă numai un pic de creştere în plus, ci înseamnă depăşirea măsurii umane, depăşirea sinelui, depăşirea firii umane create, dacă vreţi.

Este vorba de un adevărat salt existenţial, care îl scoate pe om din măsura umanului şi-l plasează pe orbita dumnezeirii. Diferenţa dintre măsura împlinitorului de lege şi cea a celui care se aseamănă cu Dumnezeu este diferenţa între natura creată şi natura necreată

Saltul este uriaş şi echivalează cu depăşirea firii, cu depăşirea reală a măsurii umanului

• 
  de la a iubi pe cei care te iubesc la a iubi pe vrăşmaşi
  
• 
  de la a primi cu resemnare paguba pe care ţi-a face cineva la a dărui ceva în plus celui care te-a păgubit,
  
• 
  de la a nu ucide, a nu desfrâna la a nu te mânia sau nu pofti în inima ta etc.
  
• 
  de la un mod de existenţă muritoare, trecătoare la un mod de existenţă nemuritoare, veşnică
  

Dacă măsura dumnezeirii este măsura deplinătăţii atunci înseamnă că destinaţia omului, capătul drumului, finalitatea existenţei lui nu poate fi identificată cu existenţa aceasta stricăcioasă, trecătoare şi muritoare, nici nu poate fi localizat în limitele lumii create, ci este existenţa proprie dumnezeirii, adică aceea nestricăcioasă, netrecătoare şi veşnică, care aparţine ordinii necreatului nu lumii create.

Dacă măsura reală a desăvârşirii omului este cea a dumnezeirii, atunci se schimbă multe lucruri în felul în care omul se raportează la Dumnezeu şi mai ales la semenii săi.

• 
  în primul rând se îndepărtează foarte mult dacă nu chiar dispare ispita mândriei, a suficienţei de sine. Cine poate spune: am ajuns, sunt desăvârşit, sunt ca Dumnezeu
  
• 
  în al doilea rând, ispita judecăţii celorlalţi în funcţie de măsura ta proprie se îndepărtează, dacă nu chiar dispare complet. Cine, iarăşi poate spune, având în vedere măsura dumnezeirii - care este măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii, ca şi criteriu - eu sunt mai bun ca celălalt. Scara axiologică în cazul acesta va avea sensibil numai două trepte, treapta măsurii umanului, în care diferenţele prin raportare la măsura dumnezeirii sunt insesizabile şi treapta măsurii dumnezeieşti, la care ajunge cineva, a depăşit definitiv orice ispită a judecăţii celorlalţi în funcţie de sine
  
• 
  numai prin raportarea la măsura dumnezeirii se poate realiza adevărata conştiinţă de sine a omului, care evident îl va plasa pe om într-o reală stare de smerenie, stare care ar trebui să fie proprie staturii sale de făptură creată, prin raportare la măreţia Creatorului
  
• 
  numai prin raportarea la măsura dumnezeirii ca la măsură echivalentă cu măsura desăvârşirii la care este chemat omul, acesta poate să se elibereze din sinucigaşa şi ucigătoarea de semeni judecată prin comparaţie. Judecata reală sau aprecierea, sau evaluarea fiecăruia făcându-se prin raportare la măsura maximă – numai această evaluare poate fi una neamăgitoare şi reală – exclude de la sine evaluarea prin raportarea la măsura semenilor, care este amăgitoare tocmai pentru că nici unul dintre semeni nu poate fi etalon.
  
• 
  raportarea la măsura dumnezeirii îl păstrează pe om în postura firească şi faţă de Dumnezeu, ferindu-l de marea ispită a suficienţei de sine şi a unei existenţe în ansamblul ei autonome, deci sinucigaşe prin refuzul conştient sau inconştient al alimentării din sursa reală a existenţei umane, care este Dumnezeu Însuşi.
  

Dacă măsura dumnezeirii este măsura desăvârşirii omului atunci omul va constata cu uşurinţă că a ajunge la această măsură este cu neputinţă omului şi va conştientiza limitele puterii lui autonome, precum Apostolii:

Matei 19:23 Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor.19:24 Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.19:25 Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască?19:26 Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

În felul acesta, omul se va reaşeza în limitele reale ale existenţei sale şi va evita ispita generalizată a suficienţei de sine, care îl plasează pe om pe o orbită existenţială luciferică.

Numai conştiinţa acestei măsuri a desăvârşirii echivalente cu măsura Dumnezeirii îl va scoate pe om de sub teroarea ispitei generalizate a îndreptăţirii de sine, dacă nu la mod absolut cel puţin prin comparaţie cu unii dintre semeni – este imposibil să nu găsim pe cineva mai neputincios ca noi – şi prin aceasta de sub presiunea permanentă a posturii revendicative faţă de Dumnezeu, care exclude şansa rugăciunii adevărate. Rugăciune nu înseamnă a cere ce ţi se cuvine, lucru la care eşti îndreptăţit, ci a cere ceea ce ai nevoie şi nu-ţi poţi oferi singur şi nu poţi dobândi singur, orice ai face. A cere ce ţi se cuvine se cheamă revendicare şi te plasează într-o relaţie de tensiune dacă nu chiar de conflict cu Dumnezeu: Doamne am făcut, am împlinit, deci dă-mi; n-am făcut tot, dar am făcut oricum mai mult decât alţii, deci mi se cuvine, oricum mai mult decât altora.

Dacă măsura deplinătăţii este cea a umanului, atunci raportarea la Dumnezeu şi rugăciunea nu mai este necesară sau va fi una ipocrită (vezi pe fariseul din parabolă).

Dacă măsura desăvârşirii omului este măsura dumnezeirii atunci morala noastră nu mai poate fi una convenţională, ci va fi morala care decurge din asemănarea cu Dumnezeu. Criteriul ultim al moralei Evangheliei este asemănarea cu Dumnezeu şi nu îndeplinirea unor porunci sau a unor datorii.

În aceste condiţii, împlinirea este apreciată

• 
  nu ca împlinire în sine, înlăuntrul său, ci ca ieşire din sine spre celălalt şi în cele din urmă spre Celălalt, nu prin raportarea la sine, ci prin raportare la celălalt şi, în cele din urmă la Celălalt, şi
  
• 
  în al doilea rând, împlinirea este apreciată sau evaluată prin raportare la persoane şi nu prin raportarea la lucruri.
  
• 
  În felul acesta se evidenţiată caracterul personalist, sau centralitatea persoanei din perspectiva teologică asupra existenţei. În centrul existenţei este persoana, iar împlinirea existenţială a persoanei se realizează într-o relaţie interpersonală.
  

Măsura dumnezeirii mută criteriile din exterior în interior, de la lumea fizică, văzută la lumea sufletească nevăzută. Dumnezeu este Duh. Împlinirea este realizată şi sesizată la nivelul motivaţiei lăuntrice, al atitudinii lăuntrice şi al intenţiei ultime.

Lucrul acesta demonstrează odată în plus înţelepciunea dumnezeiască cu care a fost creat omul şi lumea întreagă, care aşează înăuntrul omului resorturile împlinirii, garantându-i astfel libertatea şi autonomia personală. Dacă împlinirea ar fi dependentă e factori externi omului atunci, pe de o parte acest lucru ar limita evident libertatea omului, iar, pe de altă parte ar oferi acestuia nesfârşite ocazie de a-şi justifica neîmplinirile, invocând factorii externi care nu depind de el.

Creşterea spre măsura deplinătăţii, în situaţia în care acceptăm că aceasta este măsura dumnezeirii, nu este una fizică sau biologică ci este una în spaţiul sufletesc, duhovnicesc, exprimat prin categoriile duhovniceşti, recapitulate sau rezumate de categoria sau realitatea iubirii.

Ori, de aici decurg foarte multe lucruri:

• 
  întâi de toate, în această situaţie, măsura creşterii omului scapă oricărei cuantificări şi prin urmare nu poate fi supusă la modul absolut aprecierii sau evaluării nici unei instituţii formale, exterioare de judecată: tribunal, consistoriu, persoană fizică etc.
  
• 
  de aici decurge caracterul relativ al oricărei instituţii de genul acesta. Judecata ultimă aparţine duhului omului şi Duhului lui Dumnezeu singurele care au acces la cele duhovniceşti la cele lăuntrice:
  

1 Corinteni 2:11 Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu.

1 Corinteni 4:5 De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda.