Evelyn anthony

– Din'păcate, voi fi în continuare ataşat pe lângă generalul Briihl. Vă rog să mă credeţi că miâş dori să rac parte din trupele combatante, dar cineva trebuie să facă şi treaba asta.

– E poate o muncă plictisitoare, dar tot e mai bună decât frontul rusesc.

Louise îşi aprinse o ţigară. Jean de Bernard se ridică şi se apropie'de ea cu ceaşca în mână.

– Vrei sămi mai torni puţină cafea?

Louise se prefăcu că nu observă avertismentul din privirea lui. Era un laş. Era soţul ei, dar acum îl dispreţuia tot atât de mult cum'înainte 'îl iubise. N-are decât sa se târască la picioarele cuceritorilor. Evită privirea lui. Turnă cafeaua, o cafea autentică, nu amestecul mizerabil de ghindă şi cicoare pe care erau nevoiţi săl bea cei care nu colaborau cu nemţii, şi îi dădu ceaşca înapoi.

> 2 ' I A

– Cred cam să mă duc la culcare, spuse ea. În seara astajnă simt obosită.

Intro clipă, maiorul ţâşni în picioare, lovinduşi cu putere călcâiele. Louise ie'şi'din cameră, savurând scurta conversaţie care începuse deja să devină meschină şi anostă. Umilirea unui interlocutor prea insensibil pentru a simţi ceva era o compensaţie prea mică pentru mizeria şi ruş'inea care o chinuiau 'de câte ori u avea în faţa ochilor. Minden nu era o brută şi nu avea nimic din aroganţa naziştilor. Era un bărbat obişnuit care nuţi atrăgea atenţia prin nimic, dar era german, un simbol al nenorocirii Franţei şi al capitularii bărbatului pe care ea îl iubise. Jean acceptase colaborarea şi la fel procedaseră şi sătenii. Tinerele franţuzoaice bateau trotuarele cu soldaţii germani, iar familiile acceptau din partea cuce-.ritorifor'tigări şi hrană. Franţa se plecase la picioa- rele ocupanţilor. Era mai degrabă'un fel de seducere decât un viol. Louise care iubise tot ce era franţuzesc, îmbrăţisase cultura acestei ţări şi, după doi ani după căsătorie, chiar şi religia ei, urmărea îngrozită cum oamenii pe care îi respectase atât de mult se umileau în faţa invadatorilor, în timp ce căminele prietenilor lor erau'pline de ofiţeri germani şi se ţineau lanţ petrecerile în care se zvonea despre tot felul de relaţii amoroase ale unor femei ai căror soţi nu fuseseră'încă repatriati. Primul şoc îl avusese în acea zi de vară a anului 194t), cu patru ani în urmă, când ea şi Jean primiseră la castel vizita cumnatei ei. Regine, pe atunci o fetişcană de numai cincisprezece ani şi văzuse maşina trupelor de cercetare germane parcurgând în viteza aleea de pietriş şi frânâncî zgomotos în faţa intrării. Pe cele doua laturi' ale maşinii se aflau vopsite cruci albe şi negre. De la fereastra de unde priveau acest spectacol au văzut apoi cum din vehicul au coborât trei barbaţi în uniforme cenuşii de campanie. Jean o luase în braţe, iar ea se agăţase'de el cu putere, gata să moară împreună dacă iar ti ceruto.

– O. Dumnezeule, şoptise ea. Ce ne facem?...

– Vom învăţa să trăim cu ei, îi răspunsese Jean. Vom trăi cu ei şi vom supravieţui. Şi astfel ne vom păstra casa.

Ea nu îl crezuse, nu înţelesese ce vroise să spună. Când uşa salonului se deschisese şi primul ofiţer german intrase,'se aşţeptase ca Jean să fa'ca o mişcare prin care să se opună.'În schimb el se desprinsese de ea şi pornise către nemţi cu o mână întinsă.

– Domnilor, li se adresase el, fiţi bine veniţi la St. Blaize.

Erau doi, tineri cu feţe şterse sub bonetele ţuguiate. Ochii Louisei fuseseră nă'pă'diţi de lacrimi. O apucase de mână pe Regine, trecuse cu eâ printre nemţi şi o dusese sus. Ajunsă pe holul de la etaj îl auzise' p'e soţul ei spunând:

– Va trebui să o scuzaţi pe soţia mea. E foarte tulburată. Vă rog să luaţi loc.

Din clipa aceea a început dezintegrarea.

După ieşirea Louisei, Minden sa întins şi sa aşezat din nou pe scaun. Jean şia turnat coniac şi ia oferit sticla, dar maiorul şia scuturat capul:

– Mai am nişte treabă, spuse el. Coniacul mă trage întotdeauna la somn. Îmi pare bine că soţia dumneavoastră sa dus mai devreme la culcare, pentru că aş dori să discutăm ceva între patru ochi. Ştiaţi că azi noapte sa dat o alarmă?

– Nu, răspunse Jean de Bernard. Probabil că aveau o altă destinatie. Aici nu a fost paraşutat nimeni.

Maioruî se întorsese târziu. Spre iritarea Louisei, Jean insistase să îl aştepte cu cina.

– A fost un singur avion, continuă maiorul. Au mai trecut ei pe aici şi înainte. Eu unul cred că a fost un zbor de recunoaştere.' Nu este însă exclus să fi şi paraşutat pe cineva.

– Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.

– Un agent al inamicului. Nu e sigur, dar trebuie să ne luăm toate măsurile de precauţie. Mline drumurile vor fi blocate şi se vor întreprinde acţiuni de căutare. Am vrut să vă atenţionez şi pe dumneavoastră, fără săi produc îngrijorare'doamriei de Bernard.

– Aici nu vor paraşutape nimeni, spuse Jean. De doi ani nu au mai încercat'so facă. Nici un locuitor al acestui sat nu doreşte să mai aibă necazuri.

– Ştim asta, continuă Minden pe un ton serios. În regiunea aceasta nu sa înregistrat nici o încercare de rezistenţă. Iar acum, când mişcare de rezistenţă din Chartres a fost zdrobită...

Minden se opri, regretând că amintise de acest incident.

– Am vrut doar să vă rog să folosiţi influenţa pe care o aveţi faţă de săteni. Dacă cineva a fost totuşi paraşutat, sper că le veţi explica oamenilor cât de nesăbuit ar'fi din partea lor să'-i ofere adăpost respectivului. Cum vă spuneam, eu cred că na fost decât un avion de recunoaştere, care probabil sa rătăcit. Poate că sa prăbuşit undeva pe aproape, dea lungul coastei. Aceasta este varianta oficiala, dar va trebui să fim prudenţi.

– Fiţi liniştit, spuse Jean de Bernard. Ne aflăm în timp de' pace' şi ne înţelegem cât se poate de bine. Ultimul lucru pe care şi'lar dori francezii ar fi să strice relaţiile cu armata germană. Aveţi asigurările mele că mâine voi vorbi personal cu primarul. Dacă aliaţii au fost atât de proşti sa încerce să ne amestece şi pe'noi prin parasutarea' unui agent, sătenii vil vor preda pe acesta imed'iat.

– Vă mulţumesc, spuse maiorul, apoi se ridică în picioare. Voi avea grijă ca toate uşile să fie încuiate. Sper că soţia dumneavoastră nu se va înfricoşa. Sincer vă spun, nu are nici un rost să afle despre discuţia noastră. Mâine va avea loc o acţiune obişnuita de căutare, dar voi face tot cemi va sta în putinţă'ca dumneavoastră să nu fiţi deranjaţi.

– Vă sunt foarte recunoscător, răspunse Jean de Bernard. Loujse nu ar intra în panică, dar tatăl meu sar puteaAsperia. În ultima vreme se pierde atât de repede.

– Îmi pare rău pentru dânsul. Întruna din aceste seri va trebui să urc şi eu la dumnealui şi să stăm un pic de vorbă. Sper că starea sănătăţii sale nu sa înrăutăţit.

– Din punct de vedere fizic, nu. Bătrâneţea e un lucru foarte trist, domnule maior. Pe zi ce trece'se comportă mai degrabă ca un copil.

– Eu vă doresc noapte bună, spuse maiorul. Dacă mâine aflaţi ceva, vă rog să mă anunţaţi şi pe mine.

– Puteţi conta pe mine, răspunse Contele de Bernard. Noapte bună!

Nu părăsi încăperea imediat după Minden. Rămase lângă focul din ce în ce mai slab săşi termine coniacul. Agenţi ai inamicului. Un sfert de'milion de oameni aşteaptă pe celălalt mal al Canalului Mânecii pentru a se avânta asupra coastei franceze. O ploaie de schije şi de bombe vor cădea peste casele francezilor şi vor ucide oameni nevinovaţi. Marile puteri se pregăteau pentru o bătălie pe viaţă şi pe moarte, purtată pe teritoriul lor şi cu oamenii proprii. În primul rând, Jean nu putea săşi imagineze ca nemţii vor fi învinşi. Răzbunarea acestora îndreptată împotriva celor care îi înfrunta ar fi prea îngrozitoare pentru a putea fi contemplată. Graţie eforturilor sale, St. Blaize en Yvelines nu suferise decât două pierderi de vieţi omeneşti de la începutul ocupaţiei, acestea fiind tot rezultatul direct al unor avertismente nocturne ca cel de acum. În legătură cu parasutarea unor agenţi britanici... Nici o viaţă de francez nu va mai fi sacrificată de dragul nemiloşilor strate'gi de la Londra.

Îşi termină coniacul şişi aprinse o ţigară. Ar fi mai bine dacă ar ţine cont de sfatul iui Minderfde a se asigura ca toate uşile şi ferestrele să fie încuiate. După aceea va trebui să vadă'ce face soţia lui. În tinereţea lui, la castel avuseseră cincisprezece servitori. Acum aveau doar doi. pe Marie-Anne şi Jean-Pierre, soţ şi soţie. Aceştia se aflaseră în serviciul familie încă de pe vremea părinţilor lui, ca fată la bucătărie şi ca ajutor de grădinar. Erau oameni la şaizeci de ani, iar Jean-Pierre avea şi un genunchi blocat. La puţină vreme după sosirea lui Xlinden, acesta şia obligat ordonanţa, un renan getbeget cu un ochi atins de albeaţă, să lucreze din când în" când în grădină. Făcea şi asta parte din planul său de a intra pe sub pielea contesei. Jean de Bernard acceptase şi de data aceasta, asa cum acceptase tot cei oferise 'maiorul: ţigările, ceîe câteva cupoane de benzină, mult mai valoroase decât bancnotele, coniacul şi ţigările de foi, ochiadele stângace pe care i le arunca Louisei... Şi astfel St. Blaize a reuşit sa supravieţuiască, tatăl lui a rămas în continuare în camera lui de la etaj. Întro senilitate blândă, fiul şi fiica lui au putut să se joace mai departe pe gazonul verde şi să se alerge printre arbuştii din parc, aşa cum făcuse şi el în copilărie. Satul şi locuitorii săi sâu bucurat în continuare de pace. Lipsurile nu vor dura la infinit, cum nu va dura nici ocupaţia. Franţa va supravieţui naziştilor. Atunci când ocupaţia nu vaînai fi decât un capitol al cărţilor de istorie, castelul va rămâne intact, în ciuda urmelor atâtor asedii de pe zidurile sale exterioare. El nu făcea decât ceea ce trebuia să facă. Asta îl costase mândria proprie, respectul de sine şi dragostea soţiei sale. Fumă ţigara până la filtru şi se gâncli la Louise. Aveau temperamente total diferite. Ea era iute din fire, impulsivă, cu o mândrie pe care Jean o recunoştea a fi pur americană. Compromisurile o dezgustau. Spre deosebire de multe din reprezentantele secului ei, Louise nu minţea niciodată şi nu se înjosea prin fapte meschine. Era o femeie îndrăzneaţă şi cu mult caracter, curajoasă şi loială celor pe care îi iube'a. La puţină vreme după ce se cunoscuseră la New York, el o tachinase spunândui că dacă ar fi trăit acum o sută de ani nu şio putea închipui decât luptând cu indienii din Vestul'Sălbatic. Deşi nu fusese decât o glumă, Jean fusese nevoit să recunoască faptul că descrierea lui fusese cât se poate de potrivită. Louise era întradevăr un copil al Noii Lumi, iar el un produs al celei vechi. Acum ea îl dispre- ţuia şil ura pentru o laşitate pe care nu io înţelegea. Ar fi aşteptat ca el să se lupte; ar fi aşteptat ca sătenii din St. Blaize să se repeadă la nemţi cu furci şi coase, aşa cum făcuse mulţimea întrun' film despre Revoluţie, întrun film făcut la Hollywood. După opt ani în care trăise în mijlocul lor, Louise nu reuşea sai înţeleagă pe săteni mai mult decât pe el. Aruncă ţigara, puse un grătar în faţa focului care mai ardea mocnit şi. Înainte" de a stinge lumina, trase zăvoarele de la ferestre. Trecu destulă vreme până reuşi să încuie ferestrele de la parter, uşile din spate şi poarta de la intrare cu imensele ei balamale de fier. Verifică, de asemenea, dacă şi uşiţa de la pivniţă era încuiată. Îşi făcuse deja un obicei âin asta. Apoi începu să urce' scara abruptă de piatră care ducea în turnul construit de un strămoş din secolul al XVI-lea ca pe o fortificaţie a clădirii şi ca'unic mijloc de a ajunge la etajele superioare. Un alt conte de Bernard din secolul al XlX-lea construise ulterior o scară în spatele clădirii, pentru uzul personalului de la castel, dar treptele din piatră masiva, tocite la mijloc de trecerea atâtor sute de ani, nu au fost înlocuite. La etajul întâi, Louise de Bernard dormea în ceea ce fusese iniţial domnitorul lor conjugal. La capătul scării, Jean se'opri. În primele câteva luni gând Louise se încuia pe dinăuntru, îşi găsise o amantă. Înfuriat şi rănit, Jean apelase la soţia unui vecin, care îi fusese hărăzită în copilărie, dar totul se rezumase ulterior doar la o idilă de scurtă durată, spre dezamăgirea ambelor părţi. El o dorise pe Louise; cea care o înlocuise sa dovedit a fi doar o umbră palidă a acesteia şi în scurt timp a renunţat la ea.

De atunci a început să accepte situaţia şi nu a încercat să forţeze împăcarea decât întro iarnă 'când se îmbătase singur în bibliotecă. Dorinţa şi singurătatea îl mânaseră să urce această scară şi să bată la uşa ei. Ea îl respinsese cu furie şi dispreţ. De 'atunci nu mai încercase.

Acum Louise nu mai folosea cheia. Totul se sfârşise între ei pentru totdeauna. Jean veni la uşa ei şi bătu. '

* * *

În Londra camuflată împotriva atacurilor aeriene germane, doi bărbaţi şedeau în salonul pentru servirea cafelei al Clubului Garrick, fumând ţigări de foi şi bând coniac. Pentru unul din ei, mediul acesta era familiar. Clubul era patronat de Teatru şi de lege şi devenise faimos pentru colecţia sa unică de momente'şi portrete teatrale, pentru mâncarea şi serviciile sale impecabile şi pentru calitatea membrilor'săi. Colonelul englez intrase în armată cu mulţi ani în urmă, după ce" practicase avocatura. Acum spera ca generalul american să fie impresionat de grandoarea şi originalitatea salonului în care se servea cafeaua şi de atmosfera de rafinament calm care nu fusese alterată nici măcar de război.

La mesele laterale se mai aflau vreo zece persoane, numai bărbaţi. Regulamentul ce interzicea prezenţa femeilor, cu excepţia zilelor de marţi când acestea erau acceptate'doar cu statutul de invitate, nu suferise nici o schimbare, ca şi tradiţia conform căreia lunga masă centrală din sufragerie era rezervată în exclusivitate bărbaţilor. Mâncaseră atât cât le permisese raţionalizarea alimentelor şi serviseră un vin excelent, c'are îi plăcuse foarte mult'colonelului, dar pe care generalul american părea că nici nul băgase în seamă. Colonelul Fairbairn îşi întrebă invitatul pentru a treia oară dacă îi place coniacul, iar generalul îi răspunse că da. Acesta din urmă nu se străduia cu nimic să ascundă preocuparea sa faţă de ceva mult mai important pentru el decât coniacul şi "decât povestea portretelor din secolul al XVIII-lea pe care englezul io prezentase atât de amănunţit.

Generalul Frank Heidsecker era un bărbat corpolent, predispus la obezitate, în ciuda gimnasticii pe care o practica cu rigurozitate şi a unui regim alimentar strict. Avea un chip rotund şi bl'ând, iar părul îi era atât de scurt tuns încât părea aproape chel deasupra ochilor de un albastru deschis. Era american doar de trei generaţii. Strămoşii săi veniseră cu un vapor de emigranţi^pentru a munci în minele din Pennsylvania. Bunicii lui'vorbiseră toată viaţa lor limba germană. Familia mamei sale se trăgea din Diisseldorf, iar el însuşi se căsătorise cu o tânără pe nume Susan Schwartz. Ca fel de a fi şi atitudine, Heidsecker era personificarea comandantului american uman şi nepretenţios de tipul lui Dwight Eisen- hower. Ura pompa militară, ignora, de câte ori avea ocazia, protocolul şi dovedea o grijă pătimaşă faţă de oamenii pe care îi avea în subordine.

Era fericit alături de soţia sa cu care avea trei băieţi şi o fată care era încă elevă de liceu în St. Paul şi credea cu pasiunea simplistă a unui creştin timpuriu în dreptatea cauzei tării sale şi în caracterul sfânt al modului său de viaţă. Era diametral opus de colonelul englez. Colonelul era'înalt şi slab. Genunchii săi stăteau gata să străpungă pantalonii călcaţi cu grijă, iar degetele mâinilor sale lungi şi cu încheieturi osoase se jucau tot timpul cu nasturii sau cu catarama centurii sale Sam Browne. Avea un chip sfrijit şi acoperit de pistrui. Părul îi era roşiatic şi rar, iar ochii miopi ii erau acoperiţi de nişte ochelari cu'rame de baga pe care şii smulgea din când în când şii învârtea în aer ori de câte ori dorea să sublinieze ceva. 'Şi acum, când se aplecase spre general, procedase la fel.

– Nu trebuie să vă mai gândiţi la asta, spuse el. O dată ce au plecat, nu se mai poate face nimic.

– Cu tipul ăsta lucrurile stau altfel, îi explică Heidsecker. Ştiti care au fost motivele pentru care sa oferit voluntar. Era cât peaci să nul accept.

– Cu tot respectul, domnule, continuă colonelul, nemţii au făcut din el cel mai bun candidat. În misiunea aceasta nu ne permitem să dăm greş. De reuşita ei depind prea multe lucruri.

– Totul depinde de această misiune, îl corectă posomorât americanul. Dacă băiatul nostru nu reuşeşte să pătrundă acolo...

– Atunci vom trimite pe unul din oamenii noştri, spuse Fairbairn. Am să vă găsesc o mulţime de candidaţi.

– Nu vă e teamă să vă trimiteţi oamenii acolo? îl întrebă Heidsecker.

– Nu, răspunse cu cumpătare Fairbairn. Eu unul nu mă gândesc la eiAca la nişte oameni. Pe mine mă interesează misiunea. Ii evaluez importanţa, apoi şansele de reuşită. Eu numipermit să mă implic. O astfel de treabă ar fi imposibilă. Uândiţivă numai ce sar întâmpla dacă aş da de o femeie frumoasă... râse el, dezgustânaul total pe general. De fapt. după părerea mea tipul acesta este cel "mai dur pe care lam întâlnit vreodata. Ar trebui să ciocnim un pahar pentru reuşita lui, adăugă el ridicând paharul, iar generalul îl imita fără tragere de inimă. La ora asta ar trebui să fie foarte aproapele locul misiunii, poate că a şi ajuns. Cunosc acea zonă a Fraţei, e foarte pitorească.'

– Mă îndoiesc că va avea timp să o aprecieze ca atare, remarcă Heidsecker.

Ironia nemiloasă a colonelului îl irita, amintindui şi de diferenţa dintre gradele lor militare. Urmă un scurt moment de tăcere, în care Fairbairn acceptă mustrarea. Heidsecker trase cu putere din ţigară, iar colonelul făcu pace cu el, întinzândui un chibrit aprins.

– Există aţâţi blestemaţi de „dacă" în legătură cu această misiune,'reluă brusc'generalul. Pentru'un obiectiv atât de vital ca acesta, întregul plan mi se pare a fi o curată nebunie. Să presupunem numai ca doamna contesă de Bernard şia schimbat atitudinea. Noi nu ne bazăm decât pe vorbele unui preot de ţară.

– Ca prezbiterian, spuse colonelul, nu mă încred prea mult în preoţii romanocatolici şi nui consider pe aceştia surse credibile, dar acest preot nea făcut întradevăr multe servicii utile. Sunt convins că doamna respectivă nu sa răzgândit între timp şi nu a trecut de partea nemţilor. Ifva ajuta pe omul nostru. Ţigara asta nu e prea buna. Daţimi voie sa vă aduc alta...

– Nu,' mulţumesc, spuse Heidsecker. Ştiţi ce mia răspuns când i-'am urat succes şi să se întoa'rcâ teafăr şi nevătămat? M-a privit drept în ochi şi mia spus: „Numi pasă câtuşi de puţin dacă mă mai întorc. Pentru mine nu mai contează decât să reuşesc să ajung acolo şi sămi îndeplinesc misiunea". Şi vorbea foarte'serios. El nu se mai aşteaptă să revină de acolo.

– Dumnezeule! exclamă Fairbairn vrând să pară îndurerat. Sper că nu e vorba de un eroism disimulat. Ar fi foarte periculos. Mie nu mi sa părut genul ăsta de om.

– Nici nu este. Dar dacă ati fi mânat de aceeaşi motivaţie, var mai păsa dacă vă întoarceţi de acolo sau nu?

– Nu, răspunse colonelul. Nu cred. Dar mie greu sămi imaginez asa ceva. Eu nu sunt un om de acţiune.

Replica generalului îl amuţi pe Fairbairn.

– Iar eu nu sunt un comandant cu sânge rece, spuse acesta calm. Mie îmi pasă cât se poate de mult de ceea ce se întâmplă oamenilor mei. Trebuie să recunosc că tipul ăsta e genul de învins sută la sută. Dar nu e numai problema lui. Misiunea implică o responsabilitate mult mai mare. Ce se va întâmpla cu francezii?

– Cu francezii!? sună ca un scheunat glasul lui Fairbairn. Ce e cu ei?

– Dacă misiunea va reuşi, ce dracu credeţi că vor face nemţii civililor? Sau la asta încă nu vaţi gândit?

– Nu mam gândit, recunoscu Fairbairn, iar acum, că aţi pomenit de aşa ceva, domnule, naş putea spune că mă îngrijorează. Vor urma obişnuitele represalii.

– Nu şi de data asta, continuă generalul. Nu şi în cazul în care omul nostru pătrunde până acolo şîşi îndeplineşte misiunea. Dumnezeu stie ce le vor face civililor. Vă spun eu, domnule colonel Fairbairn, ne vom asuma o răspundere uriaşă pentru urmările acestei acţiuni.

– Domnule, reluă Fairbairn pe un ton pe care şil dorise răbdător, dintro clipă în alta starea vremii'se poate modifica şi flotilele noastre pregătite pentru invazie vor putea declanşa ofensiva. Vieţile a sute de mii de aliaţi şi americani depind de omul pe'care lam trimis astăzi şi de felul în care îşi va îndeplini misiunea primită. Indiferent de ce se va întâmpla cu civilii francezi, indiferent de preţul pe care ei sau alţii vor trebui săl plătească, invazia'depinde de el!

– Femei şi copii, spuse generalul. Ii vom avea pe constiintă.

5 5

– Nu, îl întrerupse colonelul, nui vom avea. Dacă eşuăm, am putea pierde războiul. Nu trebuie să ne mai gândim decât la succesul acestei misiuni, domnule general. Urmările ei nu ne privesc.

Fairbairn ridică un deget«spre ospătarul clubului şi comandă pentru general "un scotch dublu şi apă. Cu gheaţă. După aceea nu mai reluară în discuţie acest subiect.

– Ce doreşti? îl întrebă Louise de Bernard, care tocmai îşi peria părul.

CâncI uşa se deschisese, se întorsese şif văzuse pe soţul ei. El nu intra niciodată în camera ei, cu excepţia unor situaţii deosebite. Ultima oară o făcuse pentru 'că tatăl lui se simţise foarte rău întro noapte.