Evelyn anthony

– Ce sa-ntamplat? repetă ea.

Jean intră şi închise uşa. Nu făcu nici un pas către ea.

– Doresc sâţi vorbesc.

– Bine, spuse ea, punând peria jos şi ridicânduse de la masa de toaletă. Intră.

În ultimii patru ani părul lui devenise cenuşiu. Louise îşi amintea cât de des şi de nggru fusese odata. Bărbatul ei părea obosit şi nefericit. Îşi înăbuşi impulsul de a fi drăguţă cu el, 'de al invita să ia 'loc. Căile lor se despăfţiseră şi nu mai exista nici un drum de întoarcere.

– Minden mia spus ceva în seara asta, spuse el. S-a dat o alarmă; un singur avion. Nu e exclus să ti paraşutat agenţi aici.

Uouise îl privi cu amărăciune.

– În cazul ăsta, Dumnezeu săi ajute, spuse ea. Mai ales după cele câte sau întâmplat ultimului agent paraşutat. Şi de ce ai venit sămi spui şi mie?

– Pentru că te cunosc, spuse el în'cet. Ştiu ce ai simţit data trecută. Vroiam să fiu sigur că nu' vei face vreo prostie.

– Adică săi ajut? Cum aş putea so fac cu tine în casă? /\r însemna să mă condamn singură la moarte!

– Învinuirile astea nu duc la nimic bun, o întrerupse soţul ei. Ştiu că nai să mă ierţi niciodată, dar acum nu mâi contează. Singurul lucru important este să evităm o nouă tragedie. Nu^vreau să mai fie împuşcaţi alţi ostatici de dragul unui plan nechibzuit al britanicilor de ai sabota sau de ai ucide pe germanii de aici. Nu mai vreau să asist neputincios la aşa ceva. Promitemi. te rog, că nai să te amesteci în nirrift de genul ăsta. Şi eu încerc să te protejez.

– Nu am nevoie de protecţia ta, îl repezi Louise, ridicânduse în picioare. Ce spui tu sa întâmplat acum doi ani. când diavolul acela mic a'venit aici şi a fost adăpostit de familia Pallier. Nu tu iai trădat, Jean? De multe ori miam pus această întrebare şi nu am putut să te cred!

– Ştii bine că nu eu iam trădat. N-ai decât să nu mă crezi/

– În seara în care cei doi Pallier au fost executaţi tu îl invijaseşi pe comandantul german la masă la noi, spuse ea. În noaptea aceea a luat sfârşit şi căsnicia noastră. Doi dintre consătenii tăi au fost târâţi la zid şi împuşcaţi în faţa tuturor. Iar tu nu ai făcut nimic pentru ai salva. Zici că' nu team iertat niciodată, dar, pentru numele lui Dumnezeu, tu te vei putea ierta oare vreodată?

– Ar fi executat mai mulţi oameni, spuse contele. Vorbea de vreo cincizeci de ostatici. Mă judeci, Louise, pentru că team dezamăgit. M-ai alungat din patul tău şi mai ţinut la distanţă timp de doi ani,pentru ca nu mam comportat în conformitate cu aşteptarile tale. Ai fi vrut de la mine fapte de eroism, nui'aşa? Un gest măreţ, săl sfidez pe comandantul german şi cincizeci de morţi în piaţa publică în loc de doi!

– Cum crezi că a murit englezul ăla? îl întrebă ea. Ce crezi că iau făcut? Şi în timpul acela tu mâneai la masă cu nazistul ăla. O, nu, Jean, orice ai spune, nu ai nici o scuză. Iar în ceea ce priveşte sfatul tău de a nu mă amesteca, îţi pierzi vremea degeaba. Ţara mea se află în război cu aceste brute. Iar eu sunt americancă. Tu ai colaborat cu ei. Ai dat satului St. Blaize un exemplu, iar locuitorii lui lau urmat. Şi când mă gândesc că înainte de a veni din America eram atât de sfioasă. Eram atât de mândră de Franţa şi de măreţele ei tradiţii. Dumnezeule, ce proastă am fost! Dacă ai terminat ce aveai de spus. te rog să pleci şi să mă laşi să mă culc.

– Paul şi Sophie. spuse Jean înfuriat. Şi tata. Ai fi fericită săi sacrifici? Ţiar plăcea săţi vezi proprii copii şi socrul târâţi în vreun lagar de concentrare pentru a fi lichidaţi. Asta ai fi vrut să fac? Acesta este oare preţul pe care trebuie săl plătesc pentru a fuiubit de tine?

– Tot timpul ai fost de partea lor, îi spuse ea pe un ton dispreţuitor. Ţiai dat arama pe faţă din prima zi în care au intrat în această casă. Apoi. când bătrânul Pallier şi fiul său au fost măcelăriţi, tu ai stat cu braţele în sân. Chiar, nu team întrebat niciodată până acum; ce ai avut tu de discutat în seara aceea cu neamţul la masă? Trebuie să fi fost o conversaţie deosebit de plăcută!

– Am discutat despre viitorul acestui sat, îi răspunse soţul ei.

Îşi calmase furia, în locul căreia se instalase acum o disperare surdă.

– Am discutat dacă uciderea în masă pe care o propusese era întradevăr necesară pentru ai învăţa pe oameni să colaboreze cu forţa de ocupaţie. Şi lam convins că nu era nevoie de aşa ceva. Am pierdut două vieţi, dar am câştigat mult nun multe. Suntem cu toţii în viaţă şi nevătămaţi, iar casele noastre stau încâ în picioare. Asta contează pentru mine, Louise. De fiecare dată când mă plimb prin St. Blaize şi văd oamenii trăind şi muncind în pace, copiii jucându'-se, totul decurgând normal, îi mulţumesc lui Dumnezeu. Şi colaborez^mai departe cu ei. N-ai decât să mă dispreţuieşti pentru asta.

– Credemă. spuse ea întorcânduse spre Jean, cre- demă că o fac. Din adâncul inimii. Acum că miai transmis mesajulprietenului tău Minden. nu vrei. te rog, să pleci? Vreau sa mă culc.

El nui dădu nici un răspuns. Ieşi şi închise uşa în urma sa.

Louise îşi dezbrăcă halatul, stinse lumina şi trase de o

E

arte perdelele. Afară era o noapte cu lună senină. >eschise fereastra şi aerul rece o făcu să tremure. Dacă cineva a fost întradevăr paraşutat, singura sa şansă era pădurea din Chemire. Dacă sâr aventura să pătrundă în sat pentru a cere ajutor, oamenii îl vor da pe mâna nemţilor. Cineva îl denunţase şi pe englezul necunoscut care' fusese paraşutat întro noapte "asemănătoare în urmă cu doi ani, şi o dată cu acesta muriseră şi cei doi Pallier, tată şi fiu. Să fi fost oare soţul ei Jean? Nu sa aflat niciodată cine fusese informatorul, dar în noaptea aceea comandantul german care ordonase execuţia fusese oaspetele soţului ei. Louise închise fereastra şi trase perdelele.

Ce se întâmplase cu bărbatul cu care se căsătorise? Cum de nuşi dăduse seama niciodată de punctul lui slab? Era o întrebare la care nu găsea răspuns. Nuşi mai amintea decât argumentele cu care mama ei se opusese acestei căsătorii. „El e diferit de tine, e un european. Nu simte şi nici nu gândeşte ca noi". Şi aşa fusese. În momentul marii crize priorităţile lor erau deja despărţite de ani lumină. Când el plecase pe front în 1939, Louise sperase să fie gravidă pentru a purta o bucăţică din el în cazul în care neprevăzutul sar fi produs şi Jean nu sar mai fi întors. Dar nu fusese aşa şii mulţumise lui Dumnezeu pentru asta. Tot ce era 'în firea ei, tradiţiile de mândrie şi independenţă, preocupare tipic americană pentru dreptate şi libertate sau răzvrătit împotriva unui duşman odios şi â unei înfrângeri umilitoare.

Şi totuşi gustase din mâncarea pe care leo aducea Minden, folosise cupoanele lui de benzină pentru a conduce maşina, îl tolerase, deşi cu ostilitate.

Colaborarea era un lucru perfid. Lupta de una singură nu era atât de uşoară cum îşi imaginase. Puţin câte puţin, coruperea 'spiritului eî câstigase teren, învingând hotărârea de neclintit de care cfăduse dovadă la început. Se simţea slabă şi dezgustată de ea însăşi. Invazia aliaţilor se'apropia şi totuşi toţi cei pe care îi cunoştea considerau aceasta acţiune câ pe o pacoste. Dacă'aceştia aveau dreptate când spuneau că armatele lumii libere vor pieri, atunci viitorul nu mai putea aduce decât întuneric şi oprimare şi de vină vor fi cei ca Jean. Pentru o clipă'îl compătimise, văzând pe chipul lui semnele surmenajului şi observândui părul încărunţit prematur. Dar nu lar fi'putut ierta nici în ruptul capului şi nici nu ar fi încercat sai înţeleagă atitudinea. Dacă ar da semne de slăbiciune, ar însemna să devină ea însăşi o trădătoare, să calce în picioare valorile vieţii omeneşti'.

Se gândi la avionul care trecuse pe deasupra satului în noaptea aceea. Motoarele lui avuseseră un huruit atât de diferit de cele ale avioanelor germane. Nu aruncase nici o bombă, apoi zgomotul se pierduse în depărtare. Agenţi ai duşmanuluirUndeva acolo în noaptea senină şi rece, 'un bărbat sau mai mulţi se treziseră brusc pe pământul unei ţări ostile şi nutreau poate speranţa căşi vor găsi un adăpost. Iar ea nu putea săi ajute cu nimic. Se întoarse, luptânduse cu lacrjmile care o năpădiseră. Nu avea nici un rost să plângă. În ciuda trecerii ei la catolicism, nu se mai rugase de ani de zile. Dumnezeu era surd sau murise. Mâine va fi o zi ca toate celelalte. Muncile de rutină, îi va da o mână de ajutor la bucătărie Mariei- Anne, va avea grijă de socrul ei şi de copii. La sfârşitul săptămânii urma să vină şi Regine. Uitase de ea. Sora lui Jean avea nouăsprezece'ani şi studia la Sorbonna. Locuia la o mătuşă din Paris şi dîn când în când mai venea săşi viziteze familia. Louise nu o agrease niciodată, nici măcar în copilărie. Era o fire rece şfsecretoasă, iritată de noua venită, ale cărei încercări de'ai câştiga încrederea eşuaseră. Era brunetă şi slabă ca şi fratele" ei. Chipul ei prea palid era însă atrăgător. Pentru ea, flagelul colaboraţionismului fusese mortal. Era o susţinătoare pasionată,'a germanilor.

Îşi ascundea cu dibăcie dragostea fată de fratele ei. Îşi arăta sentimentele numai Qtunci când se afla în prezenţa copiilor şi a tatălui ei. Îi iubea pe copii, şi din acest motiv Louise încerca să o tolereze şi să evite o confruntare directă cu ea. Devotamentul faţă de tatăl ei era îp contrast total cu indiferenţa faţă de toţi ceilalţi din jur. Îl adora pe bătrânul conte şiş'i petrecea mai tot timpul în camera acestuia. Tatăl 'lui Jean suferea de o senilitate prematură, iar Regine se purta ca un copil de vârsta lui.

Bătrânul locuia întro cameră de la etaj ale cărei ferestre fuseseră mărite pentru ai oferiposibilitatea de a vedea întreaga panoramă a ţinutului. Îşi petrecea toată ziua cu un gramofon şi cu colecţia lui de cărţi. Era un bătrân de treabă, blând şi confuz'. Asculta tot timpul un singur disc, bătând ritmul muzicii, cu capul un pic aplecat întro parte. Soţia lui murise cu puţin înainte de venirea Louisei în St. Blaize şi o dată cu ea pierise şi o scânteie de viaţă fără de care mintea lui îmbătrânise. Dependenţa lui de Jean era ca cea a unui copil, plină de dragoste dar egoistă în sinea ei. Se agăţase ue Louise numai pentru că ea era acolo, dar aceasta nu era adevărata măsură a sentimentelor lui. El nu avea nevoie decât de hrană, de confort şi de siguranţă. Louise îi oferea aceste lucruri, iar bătrânul îi era recunoscător. De câte ori aceasta intra în camera lui, îşi ridica privirea spre ea şii adresa un zâmbet cuceritor, întinzândui mâna. Era îndoielnic că pricepea ce se întâmplă cu el sau dacă aprecia semnificaţia prezenţei lui Heinz Minden, care stătea de multe ori cu el, vorbi'ndui politicos pentru aşi câştiga prietenia celor ai casei. Bătrânul conte era o stafie aflata încă în viaţă. În noaptea în care cei doi Pallier fuseseră executaţi, iar ucigaşul lor tăifăsuise în sufrageria de la parter cu Jean. Louise îşi găsise refugiul În camera bătrânului, ascultând un disc al lui Caruso cântând Pagliacci, pe care bătrânul îl pusese laAnesfârşit în timp ce ea întorsese arcul gramofonului. În noaptea aceea plânsese, dar senilul conte nu observase sau dacă observase nu făcuse nici un comentariu. Ca toţi bătrânii, nu băga în seamă suferinţa altora, de teama şă nuşi tulbure propria linişte. La' biserica din sat sa ţinut o slujbă pentru cei doi Pallier, un gest de curaj din partea preotului, părintele Duval, pe care Louise nul uitase deşi mergea foarte rar la biserică.

' Jean şi sora lui Regine nu participaseră. În strana familiei Bernard nu îngenunchiase decât Louise, care se alăturase celor câtorva săteni cu sufletele sfâşiate şi văduvei care jelea la câţiva paşi de ea. Nu se rostise nici o predică; nici măcar părintele Duval nu îndrăznise să predice împotriva ucigaşului enoriaşilor săi. Slujba însăşi reprezentase un mare'risc, dar influenţa lui Jean şi efectul invitaţiei sale conciliatoare îl îmblânziseră pe comandantul militar şi astfel preotul şi cei câţiva săteni nu suferiseră nici o consecinţa. Ca soţie a unui colaboraţionist de frunte, Louise se aflase în afara oricăror suspiciuni. Fiind femeie nu i se acorda o prea mare importantă întro lume dominată atât de copleşitor de bărbaţi. După execuţie, satul revenise foarte repede la viaţa lui normală. Trupele fuseseră retrase, activităţile de zi c'u zi se reluaseră, copiii se întorseseră la şcoala' lor şi zvonurile se stinseseră.

Dar Louise şi toţi ceilalţi apucaseră să le audă. Se spunea că Pallier bătrânul fusese atât de sălbatic bătut încât devenise de nerecunoscut când îl duseseră la groapă. Soarta agentului britanic putea fi numai ghicită.

Ultima oară fusese văzut întro maşină, flancat de doi agenţi ai Gestapoului, cu mâinile încătuşate la spate şi cu o expresie de disperare pe chip.

Acelaşi lucru sar putea întâmpla din nou. Louise se înveli bine şi încercă sa adoarmă. Se trezi că se roagă să fie numai un avion de recunoaştere şi să nu mai existe o nouă victimă a torturii şi a morţii în St. Blaize en Yvelines.

* * *

În sat nu mai ardea nici o lumină. Ca în orice comunitate sătească, lumea se culca devreme. Numai câteva pisici şi un câine vagabond mai hoinăreau pe străzi. În încăperea întunecată a brutăriei doamnei Pallier, un bărbat mânca la lumina unei lumânări. Perdele erau trase, iar peste fereastră fusese prins în cuie un pled pentru a camufla perfect clădirea. Trupul butucănos al unei femei îmbrăcate în negru era aşezat pe un scaun de lemn din apropierea uşii.

– Nu ai nici un drept să vii aici, şopti ea.

Pe masă, lângă mana dreaptă â bărbatului, se afla un pistol. Străinul o privi.

– Ţiau ucis bărbatul şi băiatul. Ar trebui să mă ajuţi.

– Nu miam dorit nici o clipă să se amestece în treaba aceea, şuieră ea, cu chipul j>alid şi cu ochii ascuţiţi de teamă ş'i furie. Leam spus ca e o nebunie. Leam spus că nenorociţii voştri de britanici nu vor decât să se folosească de eî şi că nimănui no săi pese dacă lor li se va întâmpla ceva! Ei nu mau ascultat, nu, în capul lor era numai politică şi prostii şi uite ce sa întâmplat! Amândoi sunt morţi, iar eu am rămas singură, fără nici un sprijin, trudind toată ziua în brutăria asta ca sămi duc bătrâneţile. Să ieşi imediat de aici! Dute în altă parte!

' -Şi tu sai chemi pe nemţi? spuse bărbatul. Să crezi tu! La' prima mişcare sau gălăgie pe care o faci, te împuşc cu mâna mea,'ai înţeles? Eu nu sunt un gentleman englez, doamnă. Nu voi ezita nici o clipă să te omor.

– Or să te prindă, rânji ea. Şi or să te castreze. Asa iau făcut şi ăluilalt care a venit aici. L-au rupt în bucăţele ca săl facă să vorbească... Nu mie frică de tine şi nam să te ajut!

– Ba ai să mă ajuţi, spuse el, şi ai so faci doar în seara asta. Mâine plec. Te sfătuiesc să 'fii o bătrânică cuminte şi no să păteşti nimic.

– Şi cfupă ce vei fi prins? întrebă ea. N-or să te oblige să le s'pui unde teai ascuns? Cu mine ce se va întâmpla atunci?

– Or să te împuşte, răspunse bărbatul. Dar dacă încerci ceva cât timp mă aflu aici, am so fac înaintea lor. Asa că orice ai face, tot dai de bucluc. Să ştii că faci o pâine bună. Mie foame.

– Îmi mănânci raţia, îl acuză doamna Pallier. Intri aici şimi furi mâncarea, mai spuse ea adresândui un cuvânt obscen.

Bărbatul continuă să mănânce, neluânduşi însă ochii de la ea. Nu era cu mult trecut de treizeci de ani. Era blond, cu trăsături neregulate şi cu ochi albaştri. Avea o valijoară şi o geantă de piele elegantă, pe care se puteau citi iniţialele R.B.S. Purta o bluzâ"franţuzească pe gât şi pantaloni sport. Pantofii săi, un model 'dinainte de război, erau confecţionaţi dintro combinaţie de piele de viţel şi de căprioară. Avea aspectul unui funcţionar prosper care venise săşi petreaca weekendul la ţară.

În clipa aceasta mintea lui era ocupată cu rezolvarea problemei doamnei Pallier. Numele şi adresa ei din St. Blaize fuseseră furnizate şefilor săi de către cei de la Londra. Cum districtul acesta se afla la o depărtare de mai multe mile de zona dezvoltată industrial, aici nu fuseseră semnalate mişcări ale Rezistenţei sau activităţi ale comuniştilor.

Se sconta pe şansa ca văduva unui francez executat prin împuşcare pentru că oferise adăpost unui agent nritanic în urmă cu doi ani săi ofere sprijinul necesar. Avusese de ales între a încerca această şansă şi a se face nevăzut în pădurea Chemire până când nemţii vor renunţa săl mai caute. Optase pentru încrederea în văduva. Sucursala de la Londra a Oficiului American pentru Servicii Strategice îi oferise şi legătura vitală de care avea să depindă ducerea la buh sfârşit a întregului plan.

Din fericire nu era vorba de Madame Pallier.

Îşi mai turnă vin. Trebuia să hotărască ce va face cu femeia. Soluţia era cât se poate de simplă, dar fiind un om rezofiabif, încerca să nu apeleze prea pripit la ea. Nu ar fi vrut so lichideze decât dacă ar fi nevoit so facă. Femeia avea un chip aspru şi plin de viclenie; tot ce făcea, modul în care şedea pe scaun cu mâinile atât de încleştate, sugerau o dorinţa arzătoare de a da buzna în strada şi de a striga după ajutor. La numai o clipă după ce el va pleca dimineaţa, femeia sar repezi la primul telefon şi ar suna la statul major din localitate. Nu se putea încrede în ea, chiar dacă iar face promisiuni. La urma urmei, şi ea îşi risca pielea. Pe soţul şi pe fiul ei îi considera nişte nebuni care şiau bătut joc de vieţile lor, iar amintirea acestora îi provoca numai ură. Cu o astfel de persoană nu puteai să rişti.

Uciderea unei femei cerea o adaptare mintală. Aşa fusese învăţat. Victima trebuia să fie depersonalizata; obiectivul tâu trebuia să rămână doar o formă, un obiect. Lucrul acesta uşura mult sarcina pe care trebuia so îndeplineşti.

– Îmi pare rău pentru raţia de mâncare, spuse el.

Femeia nui răspunse. Ridică din umeri şi continuă să se holbeze la el.

– Nui aşa că în clipa asta ai vrea să mă vezi plecat de aici?

– Da! îi răspunse ea cu duşmănie.

– Dacă plec, de unde ştiu că nu scoli tot satul? Poţi sămi promiti că no să faci'aşa ceva?

Femeia îi răspunse fără ezitare:

– Da, da. Sigur că îţi promit. N-am să spun nimănui. Nu am nevoie de încurcături, astai tot. Pleacă. N-o să scot nici o vorbă.

Nu mai exista nici o şansă să o creadă. El primise o misiune de reuşita căreia'depindeau vieţile unui sfert de milion de oameni. Ce mai conta o bătrână? Se ridică de la masă şi luă pistolul în mână.

– Bine. Aşa să fie, spuse el.

Femeia devenise o umbră întunecată în faţa ochilor lui, iar chipul ei plin de ură o imagine lipsită de contur.

– Deschide uşa şi vezi dacă e cineva pe stradă.

În clipa în care bătrâna se întoarse cu spatele spre el. apăsă pe trăgaci.

;JÎ >ţ;

Heinz Minden nu se culcase încă. Ii plăcea să lucreze până noaptea târziu; nu putea concepe să lase totul vraişte sau pentru a doua zi. Problemele nerezolvate iar fi transformat somnul întrun coşmar. Era metodic din fire şi această trăsătură fusese transformată prin exersare întro adevărată obsesie. De şase luni făcea parte din personalul generalului Bruhl de la Castelul Diane şi, cu siguranţă, era până în prezent perioada care îi dăduse cele mai mari satisfacţii din întreaga sa carieră.

Se lăsă pe spătarul scaunului şjşi întinse oasele. Poziţia încovoiată îi amorţise umerii. Îşi adună hârtiile în ordine, le prinse cu o clamă, apoi le băgă în servieta prevăzută cu încuietoare. Cheia o purta legată la gât, alături de tăbliţa de înmatriculare. Fusese o seară plăcută. Timp de optsprezece luni fusese încartiruit întro zonă suficient de apropiată de Breslau pentru aşi petrece toate sfârşiturile de săptămână acasă. Mutarea în Franţa îl făcuse să sufere; nui plăcea să stea departe de familie. Ura viaţa dezordonată; ca şi comandantul său, generalul Briih'l. nu era un militar de carieră, iar atitudinea sa fată de rigiditatea vieţii militare era tolerantă, dar lipsita de entuziasm. Seara prefera singurătatea sau compania femeilor. Dorul de cei doi copii îl chinuia îngrozitor. Le scria de două ori pe săptămână. Pe noptieră "avea fotografii înrămate deale lor. După calculele sale, în mai puţin de şase luni se va afla din nou alături de ei. 1943 fusese un an rău; îşi amintea de disperarea care pusese stăpânire pe el cand campania din Rusia fusese dezintegrată şi când pe coridoarele celor informaţi începuseră să circule zvonurile despre inevitabila înfrângere. Raţiile de alimente se împuţinaseră, iar raidurile aeriene transformaseră noaptea întrun infern modern. Germanii ca el începuseră să se cutremure. Acum însă îşi recăpătase încrederea. Acum ştia că victoria poporului său era sigură. Cunoştinţele pe care le purta cu sine îl făceau invulnerabil. Pe uscat, pe apă, blocada, invazia. În cele din urmă Germania va stăpâni omenirea. Nu se gândea la această victorie ca la un triumf wagnerian, ca la un rug funerar al raselor supuse de oameniizei ai ReichuluiT

Pentru el era o stare de ordine, o pace şi o integritate care va învălui întreaga Europă şi în 'care virtuţile germane vor fi integral adoptate. Tentru el însemna întoarcerea acasă, reconstruirea oraşelor, o lume în care copiii să crească fără teamă. Şi această vreme va veni. Acum ştia că va veni. Gândul său se opri o clipă la Frederi'ck Bruhl. Acesta era fiul unui măcelar din Hamburg; tatăl lui Minden fusese agent comercial. Aveau multe trăsături în comun. Amândoi aveau în jur de treizeci de ani; Bruh! părea un pic mai în vârstă. Avea, de asemenea, o fire liniştită şi, cu toate că jpra burlac, nu fusese maculat de moda' homosexualităţii. În momentele de relaxare picta şi, după părerea lui Minden, nu era lipsit de talent. Nu'era orgolios şi nu se răstea la cei din jur. Se înconjurase de propiii săi oameni şişi vedea de munca lui. beneficiind de protecţia personală a lui Heinrich Himmler cu care se afla în relaţii de prietenie. Avea o slăbiciune de care ofiţerii proveniţi din clasele superioare ale societăţii îşi băteau joc, clar pe care Minden o considera aip'uzantă şi total inofensiva. Bruhl era un snob romantic. Îl atrăgea' tot ce era grandios şi se înconjura de obiecte aparţinând unei epoci dispărute. Din această cauză îşi instalase cartierul general în Castelul Diane, somptuoasa clădire construită pentru cea mai vestită curtezană a secolului al XVI-lea, Diane de Poitiers, amanta lui Henri II. Din multe puncte de vedere castelul era foarte potrivit cu scopul pentru care fusese ales. Era clădit în stilul unei semifortăreţe, avea o poartă superbă, dominată de statuia în piatră a Dianei, flancată de doi cerbi. Generalul ocupa apartamentele regale. Mânca împreună cu ofiţerii sai în sufrageria de ceremonii în care se aflau o masă lungă de şapte metri, candelabre în stil renascentist şi nişte tapiserii superbe. Insistase să doarmă în patul cu baldachin din acea vreme căruia i se adaptase o nouă saltea. Un imens portret al Dianei de Poitiers aparţinând unui autor contemporan fusese mutat din holul de marmură în camera de zi a