F. M. Dostoievski crima şi pedeapsă

Malbrough s'en va-t-en guerre, Ne sait quand reviendra...

începu ea să cânte...

— Nu, tot mai bine să cântăm Cinq sous! Haide, Kolea, pune-ţi mai iute minutele în şold, iar tu, Lenia, învîrteşte-te în partea cealaltă. Eu şi Polecika o să cântăm şi o să batem din palme!

Cinq sous, cinq sous,

Pour monter notre menage...

— Khe, khe, khe! (O sufoca tuseă.) îndreăptă-ţi rochiţă, Pole-cika, ţi-au căzut bretelele, observa ea, răsuflînd greu printre accese-le de tuse. Acum trebuie sa fiţi cât mai corecţi şi delicaţi, ca toată lumea să văda că sunteţi copii de căsă bună. Am spus, de pe atunci că corsajul trebuie croit mai lung, din două lungimi. Tu te-ai băgat atunci, cu sfaturile tale, Sonia: „Mai scurt şi mai scurt" şi poftim, am pocit copilul, şi pace... Iar plîngeţi cu toţii? Vai, cât de proşti sunteţi! Hai, Kolea, începe mai iute, mai iute, mai iute... of, ce copil nesuferit!...

Cinq sous, cinq sous...

— Iar vine un soldat! Ei, ce vrei, spune!

Într-adevar, un sergent de strada îşi făcu drum prin mulţime. Dar, în aceeaşi clipa, un domn cu uniformă şi manta, un funcţionar serios de vreo cincizeci de ani, cu o decoraţie la gît (acest lucru îi făcu mai ales mare placere Katerinei Ivanovna şi -l impresiona pe sergent) se apropie şi-i întinse în tăcere o hîrtie verde de trei ruble.

Faţa lui exprima o sinceră compasiune. Katerina Ivanovna primi banii şi se înclină politicos, puţin afectat.

— Vă mulţumesc, stimate domn, începu ea de sus, cauzele care ne-au împins... Ia banii, Polecika! Vezi, mai există pe lume oameni nobili şi mărinimoşi, gata imediat să ajute o sărmană femeie de viţa boiereasca, în nenorocire. Vedeţi, stimate domn, sunt orfani de familie bună, s-ar putea spune cu cele mai aristocratice legaturi... Cât despre generalul acela mizerabil, şedea şi mînca vînat... a bătut din picior fiindcă l-ăm deranjat... „Excelenţa-voastra, i-am spus, apăraţi orfanii, fiindcă, i-am zis, l-aţi cunoscut foarte bine pe Semion Zaharîci şi fiindcă fiica lui chiar în ziua morţii sale a fost calomniată de cel mai măre ticălos dintre ticăloşi..." Iarăşi soldatul ăcela! Apăraţi-mă, strigă eă funcţionarului. Ce se tot băgă peste mine? Am fugit de unul din Meşceanskaia... ei, spune, neghiobule, ce treabă ai cu noi?!

— E interzis pe strada! Vă rog să nu faceţi scandal!

— Tu faci scandal! E ca şi când aş umbla cu flaşneta. Ce te priveşte?

— Pentru flaşnetă trebuie să aveţi autorizaţie, iar dumneavoastră umblaţi aşa şi adunaţi lume. Unde aveţi domiciliul?

— Ce autorizaţie? urla Katerina Ivanovna. L-am înmormîntat azi pe bărbatul meu, ce autorizaţie vrei?!

— Doamnă, doamna, liniştiţi-vă, începu funcţionarul, să mergem, am să vă conduc ăcasă... Aici, în mulţime, nu se cade... sunteţi bol­navă.

— Domnule, draga domnule, nu ştiţi nimic! strigă Katerina Iva­novna, trebuie să mergem pe Nevski. Soniă! Sonia! Unde eşti? Plînge! Dar ce aveţi cu toţii?... Kolea, Lenia, încotro? striga ea deo­dată, speriata. Vai ce copii proşti! Kolea, Lenia, unde fugiţi?!...

Iată ce se întîmplase: Kolea şi Lenia, speriaţi de mulţimea care-i înconjura şi de purtarea neobişnuita a mamei lor, văzînd că vine şi sergentul care voia să-i ia şi să-i ducă nu ştiu unde, fura cuprinşi de o spaimă nebuna, se apucară de mîini, de parca s-ar fi înţeles de mai înainte, şi o luară la goana. Biata Katerina Ivanovna se repezi, ţipînd şi plîngînd, pe urmele lor. Era groaznic şi ţi se rupea inima de mila s-o vezi alergînd, plîngînd, gîfîind. Sonia şi Polecika aler­gară după ea.

— Întoarce-i, întoarce-i, Sonia! Vai, ce copii proşti şi nerecunos­cători!... Polia, prinde-i... Numai pentru voi am...

Se poticni şi căzu din plina fugă.

— S-a lovit! E plină de sînge! O, Doamne! strigă Sonia, aplecându-se deasupra ei.

Toata lumea se apropie, alergînd, toată lumea se înghesui în jurul lor. Raskolnikov şi Lebeziatnikov sosiră printre cei dintîi; funcţionarul se grăbi să-i ajungă şi el, iar în urma lui, bodogănind, sergentul de strada. „Eh!" exclamă şi dadu din mîini, presimţind ca va avea multă băţăie de cap.

— Împrăştiaţi-vă! împrăştiaţi-vă! striga el, căutînd sa îndepăr­teze lumea, care se înghesuia în jurul lui

— Îşi da sufletul! strigă cineva.

— A înnebunit! rosti altul.

— Doamne-ndură-te de noi! zise o femeie, făcându-şi cruce. I-au prins pe fetiţa şi pe băieţel? Ia te uită, îi aduce a măi măricică, i-a prins se vede... Auzi, zăpăciţii de ei!

Dar când lumea se uita mai bine la Katerina Ivanovna, îşi dadu seama că eă nu se lovise de piatră, în cădere, după cum crezuse Sonia, şi că sîngele care scalda caldarîmul năvălise din piept pe gură.

— Cunosc asta, am mai văzut aşa ceva, şopti funcţionarul către Raskolnikov şi Lebeziatnikov, asta-i oftica; atunci când sîngele porneşte astfel înăbuşă bolnavul. Aşa i s-a întîmplat unei rude de ale mele, nu demult, am fost martor, a pierdut un pahar şi jumătate de sînge... aşa, dintr-o data... Dar ce-i de făcut? Moare...

— Duceţi-o la mine, se rugă Sonia, locuiesc aproape! în casa aceea, a doua de aici... Duceţi-o la mine, mai repede, mai repede!... se frămînta ea, alergînd de la unul la altul. Trimiteţi după doctor... O, Doamne!

Prin străduinţele funcţionarului, lucrul se făcu; pînă şi sergentul ajuta la transportarea Katerinei Ivanovna. Fu adusa în odaiţa Soniei, mai mult moarta decât vie, şi culcată pe pat. Hemoptizia nu încetase, dar bolnava începuse să-şi vina în fire. în odaie pătrunseră, în afară de Sonia, Raskolnikov şi Lebeziatnikov, funcţionarul şi sergentul, care împrăştie mai întîi publicul ajuns pînă la uşă. Polecika îi aduse, ţinîndu-i de mînă, pe Kolea şi pe Lenia, care tremurau şi plîngeau. Se adunase aproape întreaga familie a croitorului Kapernaumov: el însuşi, şchiop şi chior, avînd o înfăţişare stranie, cu părul şi favoritele ţepoase; soţia lui, cu aerul ei de om veşnic speriat, şi cîţiva copii cu feţele înlemnite într-o mirare nesfîrşită, cu gurile căscate. în mijlocul acestui public răsări deodată Svidrigăilov. Raskolnikov îl privi, uimit, neînţelegînd de unde apăruse, fiindcă nu-şi amintea să-l fi văzut în mulţimea de pe strada.

Se vorbea despre doctor şi despre preot. Funcţionarul îi şopti lui Raskolnikov ca, pe cât se vede, nu mai este nevoie de doctor, dar dadu dispoziţie sa fie chemat unul. Kapernaumov alergă să-l aducă pe medic.

Între timp, Katerina Ivanovna îşi recăpătă suflarea, hemoptizia se opri deodată. Privirea ei bolnavă, dar atentă şi pătrunzătoare, se opri asupra Soniei, care-i ştergea cu batista broboanele de sudoare de pe frunte; apoi ceru să fie ridicată mai sus. O aşezară pe pat, sprijinind-o de o parte şi de cealaltă.

— Unde sunt copiii? întrebă ea cu glasul slab. Tu i-ai adus, Polia? O, prostuţilor!... De ce-aţi fugit?... Oh!

Sângele îi mînjeă încă buzele crăpate. îşi roti privirea, cercetînd locul unde se afla.

— Vasăzică aşa locuieşti tu, Sonia! N-am fost niciodată la tine... Şi uite că totuşi am ajuns... O privi cu durere. Te-am mîncat de vie, Sonia... Polia, Lenia, Kolea, apropiaţi-vă... Uite-i, Sonia, primeşte-i, îi trec în mîinile tale... mie îmi ajunge! S-a sfîrşit mascarada!... Ha!... Culcaţi-mă, lasăţi-ma măcar să mor liniştită... O culcară din nou pe perna. Cum? Preot?... Nu-i nevoie... Ce, aveţi o rubla de prisos?... Eu nu am nici un păcat... Dumnezeu trebuie să mă ierte şi aşa... Ştie el cât am suferit!... Şi dacă nu mă iartă, atâta paguba!

Delirul şi agitaţia o cuprindeau din nou, din ce în ce mai tare. Uneori, tresărea, îşi rotea privirile prin odaie, îi recunoştea pe toţi pentru o clipa; dar, imediat, mintea i se întuneca, cuprinsă iarăşi de delir. Respira greu, horcăind, ca şi cum ar fi clocotit ceva în gîtlejul ei.

— I-am spus: „Excelenţă!..." strigă ea, trăgînd aerul în piept după fiecare cuvînt. Amalia Ludvigovna asta... vai, Lenia, Kolea! Puneţi minutele în şold, mai repede, mai repede, gJissez-glissez, pas de basque. Bate cu picioruşele... Trebuie să fii un copil graţios.