Farmacologia generală veterinară Definiţia. Ramurile. Relaţiile cu alte ştiinţe. Importanţa farmacologiei Definiţii

Medicină veterinară farmacologie veterinară

Farmacologia generală

veterinară
Definiţia. Ramurile. Relaţiile cu alte ştiinţe. Importanţa farmacologiei
Definiţii:

Farmacologia este o ştiinţă medicală derivată din biologie şi care se ocupă cu studiul medicamentelor.

gr. pharmakon = medicament, logos = ştiinţă, cuvânt.

Medicamentul reprezintă o substanţă care se utilizează în scopul ameliorării sau vindecării unei stări morbide sau pentru prevenirea şi chiar diagnosticarea acesteia.

Medicamentele pot deveni otrăvuri dacă se depăşeşte doza sau dacă starea organismului este profund afectată.

Medicamentele pot fi uneori veritabile alimente, vitamine sau săruri minerale.

Exemplul: glucoza poate fi:

• 
  medicament în unele afecţiuni;
  
• 
  aliment excelent;
  
• 
  otravă în urma administrării în cazul diabetului zaharat.
  

Ramurile farmacologiei

Farmacodinamia studiază schimburile survenite în organismul bolnav sau sănătos sub acţiunea medicamentelor.

Farmacocinetica studiază soarta medicamentelor în organism, respectiv, se referă la absorbţie, difuzarea, metabolizarea şi eliminarea lor din organism.

Farmacodinamia este o disciplină experimentală şi se ocupă cu lămurirea proceselor biochimice moleculare şi submoleculare care stau la baza acţiunii medicamentoase. Aceste cercetări se continuă în clinică, această ramură purtând denumirea de farmacologia clinică.

Farmacoterapia se ocupă cu cazurile în care se prescriu medicamentele, sub ce formă, în ce concentraţii, doza şi calea de administrare.

Farmacocnozia se ocupă cu studiul drogurilor.

Prin drog se înţelege materia brută de origine vegetală, animală şi chiar minerală din care provine un medicament; ele conţin principii active, singure sau în asociere, putând fi considerate ulterior medicamente.

Chimia farmaceutică este ştiinţa ce studiază proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor organice şi anorganice întrebuinţate în medicină, modul lor de obţinere şi prelucrare, metodele de control ale calităţii şi condiţiile de conservare optimă.

Receptura (recepta = reţetă) studiază modul de redactare al reţetelor, precum şi prepararea şi conservarea formelor medicamentoase şi a preparatelor galenice.

Farmacotoxicologia se ocupă cu studiul efectelor dăunătoare ale diferitelor substanţe medicamentoase ajunse în organism în doze mult mai mari decât cele terapeutice.

Farmacovigilenţa se ocupă cu studiul efectelor adverse, nefavorabile ale medicamentelor asupra organismului.

Placeboterapia reprezintă o modalitate de cură psihologică (în medicina umană).

Talasofarmacologia (farmacologia marină = biomedicina marină) îşi propune să valorifice teoretic şi practic tot ceea ce poate da oceanul planetar.

Farmacogenetica studiază influenţa medicamentelor asupra eredităţii şi posibilităţile de cercetare a viciilor genetice pe cale medicamentoasă.

Cronofarmacologia studiază metodele de administrare a medicamentelor, ţinându-se cont de bioritmurile existente (sezoniere, bianuale, etc.).

Thanatofarmacologia studiază terapia muribunzilor.

Imunofarmacologia studiază influenţa medicamentelor asupra răspunsului imun.

Ştiinţa farmacologică este o verigă între disciplinele teoretice şi practice.

Istoricul farmacologiei

• 
  primele încercări de utilizare a unor „leacuri” au fost sub forma „practicilor vrăjitoreşti” din timpuri foarte vechi;
  
• 
  primul document, „Tăbliţa de argilă sumeriană” de la Nippur 2100 î.e.n. este considerat prima farmacopee din lume;
  
• 
  papirusul Georg Moriz ce cuprinde cunoştiinţe despre circa 200 plante medicinale;
  
• 
  Hippocrate susţine că medicamentele sunt doar adjuvanţi ai organismului animal; este părintele alopatiei al cărui principiu de bază este „contraria contrariis curantur” = contrariile se combat prin contrarii (medicina clasică);
  
• 
  Dioscoride este considerat părintele farmacocnoziei prin lucrarea sa „De materia medica”;
  
• 
  Gallenus arată că drogurile mai conţin pe lângă substanţele utile în terapie şi unii factori dăunatori ce trebuie înlăturaţi înainte de utilizare – preparate galenice;
  
• 
  în Evul Mediu s-au înregistrat progrese remarcabile în lumea arabă care elaborează „codexuri de medicamente”; Avicena cu lucrarea „Canonul medicinei”;
  
• 
  în perioada Renaşterii, Paracelsus ajunge la concluzia că numai cantităţi reduse dintr-un drog sunt responsabile de efectul terapeutic („quinta esentia”), anticipând noţiunea de „principiu activ”. Ulterior, chimia şi fizica îşi fac simţită prezenţa în farmacologia modernă;
  
• 
  Sammuel Hahneman pune bazele homeopatiei al cărui principiu este „similia similibus curantur” (asemănătoarele se combat prin asemănătoare); susţine că principiul vindecării bolilor este pe baza administrării unor doze infinitezimale dintr-un medicament care în doze mari la subiecte sănătoase provoacă simptomele bolii respective;
  
• 
  în România, părintele farmacologiei veterinare este Al. Locuşteanu ce a fost urmat de Grigore Slavu, Francisc Popescu, Emilian Licperta; un aport important l-au avut şi: Olimpia Vechiu, Petre Balaci şi Marin Mircea.
  

Nomenclatura medicamentelor

• 
  denumirea internaţională (DCI = denumirea comună internaţională) este recomandată de OMS cu scopul de a internaţionaliza;
  
• 
  denumirea oficinală este aceea din farmacopee (FR X); multe denumiri corespund cu cele internaţionale;
  
• 
  denumirea comercială este dată de firma producătoare;
  
• 
  denumirea chimică se utilizează în practică numai pentru substanţele cu structură simplă;
  
• 
  denumirea generică (aprobată) este denumirea oficială valabilă pentru anumite ţări, pentru medicamentele stabilite de comitete speciale.
  

Circuitul biologic al medicamentelor

Farmacocinetica medicamentelor
Acest fenomen cuprinde două momente:

1. invazia medicamentului – eliberarea medicamentului din forma farmaceutică în care este înglobat, absobţia acestuia la locul aplicării şi difuzarea sa în sânge şi ţesuturi.

2. evazia medicamentului – metabolizarea şi eliminarea medicamentului din organism.

Invazia medicamentelor

În majoritatea cazurilor, medicamentele NU se administrează sub forma lor pură, ci sunt înglobate într-un excipient la care se adaugă diverşi adjuvanţi (emulgatori, antioxidanţi, conservanţi, etc.).

După administrare trebuie să aibă loc dezintegrarea formei farmaceutice şi eliberarea substanţelor active. Cantitatea de substanţă activă din forma farmaceutică poartă denumirea de disponibilitatea farmaceutică, care depinde de mai mulţi factori:

• 
  natura solventului;
  
• 
  gradul de dizolvare al substanţei active;
  
• 
  temperatura, pH-ul şi vâscozitatea mediului, la locul de dizolvare şi absorbţie;
  
• 
  mişcarea particulelor din mediu;
  
• 
  solvatarea medicamentului, funcţie de cantitatea de apă din compoziţia chimică a mediului; ex: forma anhidră a ampicilinei are la nivelul tubului digestiv o solubilitate mai mare decât forma hidratată.
  

Eliberarea medicamentului din forma farmaceutică este urmată de o absorbţie la nivelul sângelui, proces care poate fi mai rapid sau mai lent în funcţie de diverşi factori.

Cantitatea de medicament care se absoarbe în circulaţia sangvină poartă denumirea de biodisponibilitate farmaceutică ce se stabileşte prin experimente clinice, administrându-se iniţial un preparat farmaceutic de referinţă cu o biodisponibilitate foarte mare. Apoi se administrează forma farmaceutică de cercetat şi de fiecare dată se cercetează nivelul sangvin.

B% = unde, CT = cantitatea absorbită din preparatul de cercetat şi

CR = cantitatea absorbită din preparatul de referinţă.

Factorii care influenţează biodisponibilitatea:

• 
  disponibilitatea farmaceutică;
  
• 
  viteza şi gradul de absorbţie a substanţei active.
  

În cazul administrării medicamentelor pe cale orală, biodisponibilitatea descreşte astfel: soluţii  emulsii  suspensii  pulberi  capsule  comprimate (drajeuri).

Biodisponibilitatea în timp NU este relevantă sub aspectul eficacităţii medicamentelor. Un medicament poate avea o biodisponibilitate mare, în timp, dar nivelurile sale sangvine NU sunt eficace. Un medicament poate realiza rapid niveluri sangvine foarte mari, chiar toxice, dar care scad rapid. Situaţia optimă este atunci când nivelul sangvin este optim, iar biodisponibilitatea este cât mai mare.

Dacă nivelul sangvin este prea ridicat, absobţia poate fi întârziată prin adăugarea unui excipient uleios şi a unor adjuvanţi lipofili; ex: o suspensie uleioasă de procain-penicilină G (nivel sangvin eficace în 24 ore) va realiza nivelul eficace timp de o săptămână dacă i se adaugă stearat de Al.
Absobţia medicamentelor

Căile de administrare ale medicamentelor se clasifică astfel:

1. Căi naturale (indirecte – cu absorbţie indirectă):

• 
  calea enterală (internă): administrarea medicamentelor pe cale:
  
  • 
    orală (per os);
    
  • 
    rectală (per rectum);
    
• 
  calea externă: administrarea medicamentelor:
  

• 
  la nivelul mucoaselor: respiratorie, conjunctivală, genito-urinare, mamară, mucoasei conductului auditiv;
  
• 
  la nivelul pielii.
  

2. Căi artificiale (directe – cu absorbţie directă):

• 
  calea parenterală: administrarea prin injecţii sau la nivelul leziunilor de continuitate (plăgi traumatice şi/sau operatorii).
  

Viteza cu care se absoarbe un medicament de la locul de aplicare depinde de:

• 
  vascularizaţia ţesutului;
  
• 
  concentraţia medicamentului la locul de aplicare;
  
• 
  proprietăţile fizico-chimice ale medicamentului;
  
• 
  forma farmaceutică.
  

Calea de administrare determină NU numai viteza de absorbţie, dar şi natura efectului.

Exemple: -sulfatul de Mg (sarea amară) administrat per os are efect purgativ, iar injectabil are efect narcotic sau hipnotic;

-eterul etilic administrat prin inhalaţii are efect narcotic, administrat s.c. are acţiune analeptică (restaurarea marilor funcţii), iar administrat per os are efect analgezic digestiv.
1. căile naturale

a) Calea orală este una dintre cela mai uzuale căi de administrare. Este folosită la bovine, ovine, purcei, carnivore, păsări. La cal şi porcul adult, această cale se pretează mai puţin. La cal se pot administra medicamente cu sonda nazoesofagiană sau sub formă de electuarii, iar la porc, sub formă de electuarii sau instilaţii nazale.

Există modalităţi:

• 
  colective;
  
• 
  individuale, de administrare a medicamentelor per os.
  
  • 
    modalităţi colective:
    
    • 
      prin intermediul furajelor sau a apei medicamentate.
      
  • 
    modalităţi individuale:
    

• 
  cu ajutorul sondelor;
  
• 
  breuvajul (băutura forţată);
  
• 
  bolurile;
  
• 
  pilulele;
  
• 
  comprimatele;
  
• 
  drajeurile;
  
• 
  electuariile.
  

Se preferă modalităţile colective, cu specificarea faptului că amestecul medicamentului cu furajul sau apa de băut trebuie realizat cât mai omogen.

Avantaje ale administrării per os:

• 
  administrarea poate fi făcută şi de către o persoană nespecializată;
  
• 
  nu este nevoie de instrumentar special;
  
• 
  este o cale cu efect general;
  
• 
  se pot trata mai multe animale concomitent;
  
• 
  nu necesită pregătire, fiind o cale comodă şi cu economie de timp.
  

Dezavantaje ale administrării per os:

• 
  dozele trebuie să fie mai mari decât în cazul administrării parenterale;
  
• 
  există pericolul de a înghiţi fals şi de a se produce bronhopneumonie „ab ingestis”;
  
• 
  pierderea unei părţi din doză, mai ales la animalele neliniştite;
  
• 
  imposibilitatea de a administra pe această cale unele medicamente care se descompun: penicilina, adrenalina, insulina, ocitocina, hormonii gonadotropi;
  
• 
  imposibilitatea de a obţine un efect general în cazul unor medicamente care NU se absorb, ele având numai efect local;
  
• 
  imposibilitatea folosirii acestei căi atunci când există tulburări digestive: diaree, constipaţie, meteorism, unele indigestii.
  

Medicamentele se pot absorbi pe tot traseul tubului digestiv, dar în cea mai mare parte la nivelul intestinului subţire, unde mucoasa este specializată în acest sens.

Efectul unui medicament administrat pe cale orală apare în decurs de 20 minute până la 2 ore şi durează un timp foarte variabil de la câteva ore la câteva zile.

Absobţia medicamentelor la nivelul mucoasei bucale

Are loc mai ales la om, în cazul comprimatelor sublinguale (cu nitroglicerină, hormoni estrogeni). În regiunea sublinguală, mucoasa este mai subţire şi permite o absorbţie rapidă încât medicamentele ajung în vena cavă superioară, apoi la nivelul cordului, în mică şi marea circulaţie, ocolind ficatul. În plus, se scapă de acţiunea sucului gastric şi intestinal.

Dezavantajul este că pe această cale se pot administra numai doze mici.

O particularitate o reprezintă substanţele digestive aromatice care trebuie administrate obligatoriu sub formă de soluţii deoarece prin excitarea papilelor gustative declanşează un efect excitomotor digestiv şi o secreţie crescută de suc gastric.

Absobţia medicamentelor la nivelul mucoasei gastrice

Este neînsemnată faţă de cea de la nivel intestinal. Pe la acest nivel se absorb mai bine medicamentele liposolubile (alcoolul cu moleculă întreagă şi cu pH acid).

Majoritatea medicamentelor sunt însă baze slabe care se ionizează sub influenţa sucului gastric absorbindu-se greu la acest nivel.

Alcalinizarea mediului gastric prin administrarea concomitentă de substanţe antiacide, face ca medicamentele bazice să fie mai puţin disociate şi să treacă mai uşor în sânge. În schimb, alcalinizarea mediului gastric în cazul administrării medicamentelor acide duce la ionizarea acestora şi dificultăţi în absorbţie.

Nu pot fi administrate per os substanţe prea iritante, deoarece provoacă spasmul pilorului şi reflex, voma. Ele însă se pot îngloba într-un mucilag sau se administrează pe stomacul plin; ex: iodurile, salicilatul de Na, CaCl₂.

Unele substanţe sunt inactivate de HCl din stomac, ele trebuind să se administreze sub formă de comprimate, capsule sau pilule, acoperite de un înveliş gastrorezistent.

Stomacul are uneori un rol important în eliberarea unor principii medicamentoase din produsele iniţiale; ex: HCl transformă sărurile trivalente de Fe în săruri bivalente, absobţia acestora făcându-se preponderent sub formă bivalentă.

Dacă regimul alimentar este bogat în grăsimi, mucoasa gastrică secretă enterogastran – substanţă ce reduce motilitatea gastrică şi întârzie absobţia.

La rumegătoare, este o situaţie particulară – majoritatea medicamentelor trebuie înglobate în lapte, soluţii dulci sau sărate, sub acţiunea acestora având loc o închidere reflexă a jgheabului esofagian, iar medicamentele trec direct în cheag.

Particularităţi la om:

• 
  timpul mediu de golire a stomacului este de 4 ore;
  
• 
  prezenţa unor lichide grăbeşte evacuarea;
  
• 
  mâncarea consumată rece este evacuată mai rapid;
  
• 
  poziţia culcat pe stânga întârzie evacuarea.
  

Absobţia medicamentelor la nivelul intestinului subţire

Majoritatea medicamentelor se absorb preponderent la nivelul intestinului subţire. Ulterior, trec în vena portă, iar apoi la nivelul ficatului unde se transformă, uneori chiar inactivate sau depozitate. Unele medicamente sunt însă sechestrate la nivelul bilei, o dată cu aceasta vărsându-se în intestin de unde sunt resorbite străbătând un ciclu entero-hepato-enteric (ex: purgativele antrachinonice).

Absobţia ionilor la nivel intestinal este diferită. Astfel, ionii monovalenţi se absorb mai uşor, în timp ce cei bivalenţi se absorb mai greu.

Medicamentele existente sub formă de soluţii, suspensii şi emulsii se absorb mai uşor decât cele existente sub formă de boluri, pilule sau comprimate.

Absobţia medicamentelor poate fi grăbită prin înglobarea lor în soluţii apoase călduţe sau administrate pe stomacul gol.

Absobţia poate fi întârziată în urma administrării pe stomacul plin sau în urma asocierii lor cu lapte, substanţe mucilaginoase, substanţe adsorbante sau uleiuri minerale.

Există şi asocieri nepermise cum sunt:

• 
  tetraciclinele cu lapte, când în prezenţa Ca se formează chelaţi insolubili;
  
• 
  sărurile biliare pot forma cu anumite medicamente produşi insolubili (ex: negamicina şi kanamicina – absobţia este întârziată).
  

Mucina este un polizaharid care acoperă mucoasa gastrică şi intestinală sub forma unui strat subţire care NU influenţează absobţia. În unele cazuri, însă, formează cu medicamentul un compus greu absorbabil (ex: streptomicina).

O alimentaţie bogată în grăsimi măreşte absobţia intestinală a unor medicamente prin stimularea secreţiei biliare (ex: griseofulvina).

Stările inflamatorii de la nivelul mucoasei intestinale influenţează absobţia. Respectiv, în prima fază a acesteia, absobţia poate fi încetinită, iar în cea de-a doua fază, absobţia este mai rapidă şi neselectivă.

Flora intestinală intervine fie în activarea, fie în inactivarea unor medicamente. Exemple de activare: ftalilsulfatiazolul, în prezenţa florei intestinale, eliberează sulfatiazolul ce se absoarbe. Exemple de inactivare: flora intestinală inhibă absobţia vitaminei B₁₂.

Secreţiile intestinului subţire pot avea, de asemenea, un rol activator (ex: trigliceridele din uleiul de ricin se hidrolizează în prezenţa sucului intestinal rezultând acidul ricin-oleic ce are rol purgativ).

Absobţia medicamentului depinde în acelaşi timp şi de mărimea particulelor. Cu cât particulele sunt mai fine cu atât se absorb mai uşor (ex: o suspensie de sulfatiazină cu particule de 1 – 2 µ şi o alta cu particule de 7 µ; în cazul primei suspensii, concentraţia sangvină este cu 40% mai mare decât în cazul celei de-a doua).

Medicamentele care NU s-au absorbit la nivelul intestinului subţire îşi pot contiua absobţia într-o proporţie mai redusă la nivelul colonului şi a rectului.

În cazul administrării orale a medicamentelor trebuie să se ţină seama de ritmul de furajare şi de momentul zilei.

Exemple: -există medicamente care se administrează înaintea tainului de dimineaţă (antihelminticele şi hepatoprotectoarele);

-există medicamente care se administrează înaintea tainurilor în general (substanţele digestive);

-există medicamente care se administrează după tainuri (medicamentele iritante, antiacide, stimulante ale secreţiei tubului digestiv);

-există medicamente care se administrează între tainuri (substanţele antimicrobiene, antitusive, tranchilizante, antialergice).

b) Calea rectală

Avantaje:

• 
  unele medicamente vor produce un efect mai rapid, mai intens şi de durată mai lungă;
  
• 
  în urma absorbţiei la acest nivel medicamentul ajunge în venele hemoroidale inferioare şi de aici în vena cavă inferioară, ocolind ficatul;
  
• 
  dacă însă medicamentele se introduc profund intrarectal, absobţia se poate face şi prin venele hemoroidale superioare care au anastomoze cu sistemul port astfel că 50% ajung în ficat.
  

Dezavantaje:

• 
  medicamentele se absorb numai parţial încât trebuie administrate doze mari (excepţie, la iepure unde absobţia este mai bună şi doza rectală este mai mică decât doza orală);
  
• 
  există medicamente care NU se pot administra pe această cale întrucât mucoasa este sensibilă.
  

Absobţia medicamentelor în urma administrării pe cale rectală se face într-un interval de timp variabil, de la 7 la 40 minute.

Modalităţile de administrare rectală:

• 
  supozitoare;
  
• 
  clisme.
  

c) Calea respiratorie

Medicamentele administrate la nivelul aparatului respirator pot fi absorbite atât prin mucoasa nazală, rinofaringiană, bronhică, dar mai ales prin epiteliul alveolei pulmonare (100 m²).

De la nivelul circulaţiei alveolare, medicamentele absorbite ajung în venele pulmonare, apoi în marea circulaţie, evitându-se bariera hepatică. Efectul lor apare în 20 – 30 secunde, dar, de obicei, este de scurtă durată.

În urma utilizării medicamentelor la nivelul aparatului respirator se urmăreşte uneori un efect local, alteori general.

Exemple: -instilaţiile nazale – efect local;

-anestezia prin intubaţie (narcoza generală) – efect general.

d) Calea conjunctivală

Pe aceasta cale, medicamentele se absorb rapid, dar datorită sensibilităţii mucoasei, calea se preferă pentru tratamenul local.

Se utilizează soluţii, ungvente, pulberi care trebuie să fie sterile, să aibă un pH alcalin şi să fie izotone cu lacrimile. Izotonizarea se poate face cu ajutorul NaCl, acidului boric şi a tetraboratului de Na; ex: vaccinarea antipseudopestoasă la păsări se realizează la acest nivel (ridică pragul imunităţii).
e) Calea genito-urinară

Se utilizează, în special, pentru tratamentul afecţiunilor localizate la nivelul aparatului genital şi urinar. O parte însă din antibioticele administrate intrauterin pot fi absorbite în circulaţia generală.

Modalităţi de administrare:

• 
  la femele se pot face irigaţii vaginale, uterine, aplicări intravaginale, intrauterine sub formă de ungvente, comprimate, bujiuri, irigaţii ale vezicii urinare;
  
• 
  la masculi se pot face irigaţii şi aplicări de ungvente.
  

Spre exemplu, într-o endometrită tratamentul local se asociază cu un tratament general (prin injecţii).