Farmacologia generală veterinară Definiţia. Ramurile. Relaţiile cu alte ştiinţe. Importanţa farmacologiei Definiţii



Yüklə 0,97 Mb.
səhifə2/13
tarix26.08.2018
ölçüsü0,97 Mb.
#74811
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   13

f) Calea mamară

Se utilizează exclusiv în scopul local pentru tratamentul mamitelor.

Medicamentele se introduc pe canalul papilar şi sinusul mamelonar (iapă, vacă, oaie, capră) putându-se utiliza soluţii, suspensii, ungvente pe bază de chimioterapice şi antibiotice.
g) Calea cutanată

Se poate vorbi despre o absorbţie a medicamentelor de-a lungul canalelor glandelor sebacee şi sudoripare, precum şi de-a lungul foliculilor piloşi.

Pătrunderea medicamentelor este îngreunată de stratul protector de grăsime secretat de glandele sebacee, precum şi de stratul cornificat al epidermei.

Absobţia poate fi mărită prin:


      • masaj;

      • aplicarea de căldură locală;

      • degresarea prealabilă;

      • înglobarea medicamentului în excipienţi diadermici.

Pătrunderea prin piele poate fi grăbită prin adăugarea de dimetilsulfoxid, ce este un adjuvant inofensiv ce NU irită pielea.

Leziunile de continuitate ale pielii şi dermatitele duc, de asemenea, la o absorbţie intensificată. Această situaţie devine periculoasă în unele cazuri de medicamente foarte active (ex: îmbăierile cu substanţe antiparazitare).

Aplicarea medicamentelor la suprafaţa pielii poate să urmărească două scopuri:

1. un tratament local prin pudrări, pulverizări, pensulaţii sau aplicări de ungvente;

2. un tratament reflex al unor organe care se află localizate sub piele când se utilizează fricţiuni, comprese reci şi calde, cataplasme.
h) Calea auriculară (a conductului auditiv)

Tratamentele auriculare urmăresc numai un scop local. Se utilizează medicamente sub formă de soluţii, ungvente şi pulberi, mai ales în cazul otitelor externe şi a râilor auriculare (la câine şi iepure).



2. căile artificiale

Se referă la administrarea medicamentelor prin injecţii.



Avantaje:

  • efectul se instalează rapid;

  • se poate administra o doză precisă pentru că NU se pierde nimic din medicament;

  • doza este mai mică decât cea administrată pe cale internă sau externă.

Dezavantaje:

  • pericolul provocării unor infecţii, hematoame, şocului medicamentos (în cazul administrării prea rapidă sau a unui volum mare de lichid);

  • este necesar un instrumentar adecvat, sterilizat.

Se mai numeşte calea parenterală.

Modalităţi de administrare:

      • subcutanat;

      • intramuscular;

      • intravenos;

      • intraperitoneal, etc.



Difuziunea medicamentelor în organism

În organism, medicamentele se distribuie succesiv în 3 compartimente:



      • sânge;

      • spaţiul interstiţial;

      • spaţiul intracelular.

Ca urmare se pot distinge 2 faze:

      • faza circulaţiei sangvine;

      • faza de difuziune în ţesuturi.

1. faza circulaţiei sangvine

Cel mai important fenomen care are loc în timpul acestei faze este legarea medicamentelor de proteinele serice. Din cele aproximativ 35 proteine, cel puţin 15 dintre ele servesc la transportul medicamentelor. Unele proteine transportă un singur medicament.

Exemple: -transferina transportă Fe;

-transcobalamina transportă vitamina B12;

-transortina transportă substanţele steroide.

Alte proteine sunt vehicule polivalente; ex: albuminele transportă vitamine şi hormoni.



Legăturile dintre medicamente şi proteinele serice pot fi:

  • covalente (cele mai puternice);

  • ionice;

  • Van der Waals (cele mai slabe).

Fiecare medicament are o constantă „K” de legare de proteinele serice în funcţie de concentraţia sa în sânge.

Atâta timp cât medicamentul este legat de proteinele serice, el NU poate acţiona, ci acţionează numai după desprinderea de proteine.



NU întreaga cantitate de medicament care ajunge la nivel sangvin este legată de proteinele plasmatice, ci numai o parte din această cantitate. Astfel, se distinge o fracţiune liberă de medicament şi o fracţiune legată, dar care eliberează, în mod treptat, medicamentul în stare liberă.

Determinarea nivelului sangvin al unui medicament se referă numai la fracţiunea liberă. Natura nespecifică a legăturii explică fenomenul de competiţie ce există între medicamente. Astfel, un medicament „A” poate îndepărta un medicament „B” de pe receptorul proteic, crescând nivelul sangvin al acestuia din urmă (B). Problema are şi un aspect negativ; ex: salicilaţii, sulfamidele şi derivaţii pirazolonului îndepărtează de pe receptorul proteic anticoagulantele şi antidiabeticele crescând nivelul sangvin al acestora şi determinând hemoragii grave, respectiv, hipoglicemie.

Legarea medicamentelor de proteinele plasmatice pot avea uneori drept urmare formarea unor complexe alergogene; ex: penicilina, unele sulfamide, digitalicele.

În unele boli de nutriţie însoţite de hipoproteinemie, scade capacitatea de legare şi ca urmare unele medicamente care în doze normale sunt puţin inofensive, pot deveni toxice; ex: cardiotonicele la om.

Capacitatea de legare a proteinelor serice este limitată. Dacă ajung în sânge cantităţi prea mari de medicament care depăşesc capacitatea de legare, fracţiunea liberă poate deveni toxică.

În timpul fazei de circulaţie sangvină, concentraţiile cele mai mari de medicament se înregistrează în organele bine vascularizate (suprarenalele, rinichi, cord, ficat, pulmon, SNC), iar concentraţiile cele mai mici se obţin la nivelul pielii, ţesutului adipos şi al extremităţilor membrelor.



Concentraţia sangvină a unui medicament are o importanţă deosebită atât pentru efectele terapeutice, cât şi în ceea ce priveşte reacţiile adverse sau efectele toxice.

Ea depinde de următorii factori:



      • doza;

      • calea de administrare;

      • forma farmaceutică;

      • capacitatea de filtrare a rinichiului.

Exemple: -în cazul unui medicament ce se administrează pe cale intravenoasă, imediat după administrare se înregistrează un nivel sangvin maxim care ulterior scade treptat;

-în cazul unui medicament prevăzut iniţial cu o fază de absorbţie, respetiv, cele ce se administrează per os, per rectum, intramuscular, subcutanat, intraperitoneal, concentraţia sangvină creşte până la o concentraţie maximă ce marchează un echilibru între absorbţie şi eliminare. Apoi, deşi absobţia mai continuă, eliminarea devine preponderentă, iar concentraţia sangvină scade.

Determinarea concentraţiei sangvine a unui medicament este necesară atât pentru stabilirea dozelor, cât şi a intervenţiei de administrare.

În practică se pot distinge:



  • o concentraţie sangvină terapeutică;

  • o concentraţie sangvină toxică;

  • o concentraţie sangvină letală.

Exemplu: aspirina la om: -concentraţia terapeutică = 2 – 10 mg%;

-concentraţia toxică = 10 – 30 mg%;

-concentraţia letală = 50 mg%.

Concentraţia sangvină a unui medicament se defineşte cu ajutorul sufixului „emie”; ex: sulfamidemie, penicilinemie, etc.

Concentraţia bacteriostatică minimă a sulfamidelor este de 5 mg, iar a penicilinei de 0.03 – 0.06 UI/ml.

Nivelul sangvin şi ritmicitatea administrărilor în cazul administrării per os şi per rectum face ca dozele astfel calculate să atingă nivelul optim sangvin după circa 2 administrări.


2. Faza de difuziune în ţesuturi

După absorbţie, medicamentele se distribuie în cele trei compartimente hidrice ale organismului (intravascular, interstiţial, intracelular), compartimente ce sunt separate prin membrane biologice.

Faza de difuziune în ţesuturi cunoaşte mai multe momente:

a. difuziunea prin peretele capilarelor;

b. difuziunea prin barierele organismului;

c. difuziunea prin membrane biologice;

d. distribuţia în ţesuturi şi fixarea pe farmacoreceptorii specifici.
a. Difuziunea prin peretele capilarelor

Medicamentele difuzează în sânge la nivelul capilarelor ce reprezintă un adevărat ultrafiltru.

Pereţii capilarelor sunt formaţi din celule endoteliale, substanţă fundamentală şi sunt situate pe o membrană bazală.

Trecerea medicamentului se realizează prin mecanisme cunoscute, viteza de difuziune fiind în funcţie de:



      • numărul capilarelor;

      • diametru capilarelor;

      • însuşirile fizico-chimice ale medicamentului (ex: iodul difuzează la nivelul capilarelor în circa 2 minute).


b. Difuziunea prin barierele organismului

Barierele organismului sunt reprezentate, în principal, de către:



      • bariera hematoencefalică;

      • bariera placentară.

Bariera hematoencefalică este formată din celulele gliale cu rol în protecţia, susţinerea şi nutriţia neuronilor. Aceste celule gliale permit trecerea medicamentelor liposolubile şi a celor neionizate.

Bariera placentară

Placenta are roluri multiple:

      • asigură schimburile nutritive şi respiratorii între mamă şi făt;

      • protejează fătul de acţiunea factorilor fizici;

      • are rol de glandă endocrină;

      • are rol de depozit pentru vitamine.

Faţă de microorganisme, medicamentele şi substanţele imunizante, placenta este o barieră mult mai puţin severă. Reţine şi NU lasă să treacă în circulaţia fetală, alcaloizii (pilocarpina, morfina, ezerina, etc.).

Sulfamidele circulă bine la nivelul placentei. Streptomicina ajunge în circulaţia fetală în procent de 50% din cea din circulaţia mamei.

Penicilina, cloramfenicolul şi tetraciclinele trec prin placentă în concentraţie terapeutică, în general, mai puţin la bovine şi suine.

Pe măsura avansării gestaţiei, placenta se subţiază, suprafaţa ei se măreşte şi, în acest mod, circulaţia medicamentelor se uşurează spre făt.


c. Difuziunea prin membrane biologice

Majoritatea medicamentelor pot să difuzeze intracelular, dar în cantităţi mici; ex: dacă se notează cu 1 concentraţia în sânge a unui medicament, în spaţiul interstiţial ea NU depăşeşte ¼, iar intracelular NU depăşeşte 1/15.

Difuziunea se face prin mecanisme:


      • specifice;

      • nespecifice.

Mecanisme nespecifice:

        • difuziunea simplă prin cimentul intercelular;

        • picnoza şi fagocitoza;

        • difuziunea simplă a moleculelor liposolubile prin straturile lipidice din membranele biologice;

        • filtrarea osmotică conform gradientului de concentraţie;

        • filtrarea prin pori conform gradientului de concentraţie. Porii membranei au un diametru de 4 Ao şi NU lasă să treacă moleculele medicamentoase cu un lanţ mai mare de 3 atomi de carbon (C). Excepţie, fac membranele glomerulilor şi tubilor renali ce au pori cu diametru de 40 Ao prin care trec moleculele mari, dar NU cele proteice. Datorită acestui fapt, cât timp sunt legate de proteinele plasmatice, medicamentele NU se pot elimina pe cale renală;

        • transportul mediat cu ajutorul unor transportori („cărăuşi”; se mai numesc şi substanţe „carrier” care leagă medicamentele şi posedă o anumită structură chimică) care sunt enzime cu următoarele roluri:

          • formează cu medicamentul un complex;

          • traversează membranele biologice;

          • eliberează medicamentul şi se reîntorc la locul de unde au plecat. Dezavantajul este că sistemul devine repede saturat şi ineficient.

Transportul cu ajutorul acestor substanţe are două variante:

1. transport activ, cu consum de energie metabolică şi împotriva gradientului de concentraţie;

2. transportul facilitat, fără consum de energie şi NU împotriva gradientului de concentraţie.

Moleculele hidrofobe difuzează simplu prin membranele lipidice, iar cele hidrofile prin canalele formate de moleculele proteice.


d. Distribuirea în ţesuturi şi fixarea pe farmacoreceptorii specifici

Gradul sau volumul aparent de distribuire a unui medicament în organism este o constantă care se poate calcula matematic după formula:


Vo = doza administrată (mg/kg) x 100, unde Vo – volumul aparent

concentraţia plasmatică (mg/ml)

Cu cât concentraţia plasmatică este mai mică cu atât valoarea lui Vo este mai mare şi medicamentul se distribuie mai mult în organism.

Există substanţe care se distribuie uniform în toate ţesuturile; ex: alcoolul are Vo = 60 – 70%.

Substanţele care rămân în sânge au volum de distribuţie mic; ex: dextranii.

Volumul de distribuţie se răsfrânge şi asupra vitezei de eliminare. Astfel medicamentele care se distribuie mai mult, se elimină mai lent.

Din punct de vedere al difuziunii medicamentelor există 2 clasificări:

I. După compartimentul hidric în care se distribuie:



      • substanţe care NU părăsesc patul vascular;

      • substanţe care difuzează în spaţiul interstiţial, dar NU ajung intracelular.

II. După uniformitatea cu care se distribuie:

      • medicamente ce se distribuie uniform în toate ţesuturile;

      • medicamente ce se distribuie selectiv în anumite ţesuturi.

Ca şi în sânge, în ţesuturi medicamentele se fixează reversibil de structuri proteice sau lipoproteice. Aceasta se explică astăzi prin teoria modernă a farmacoreceptorilor. Aceştia sunt compuşi chimici situaţi pe suprafaţa sau în interiorul celulelor care au rolul de a fixa medicamentul şi de a elabora răspunsul. Din această interacţiune rezultă un complex substanţă – receptor, care în majoritatea cazurilor răspunde de efectul farmacodinamic al medicamentului. Legăturile dintre substanţă şi receptor sunt aceleaşi ca şi în faza de circulaţie sangvină, dar se întâlnesc cu o frecvenţă mult mai mare legăturile Van der Waals.

Intensitatea efectului este în funcţie de numărul receptorilor ocupaţi sau de viteza cu care se formează complexul substanţă – receptor.


Clasificarea farmacoreceptorilor

Există receptori:



      • de membrană:

        • receptori simpli;

        • canale ionice;

        • receptori cuplaţi cu proteina G;

      • receptori intracelulari.

Receptorii simpli de membrană se caracterizează prin aceea că secvenţa lor extracelulară este hidrofobă, iar secvenţa intracelulară este capabilă de reacţii de fosforilare.

Canalele ionice se compun din subunităţi notate cu literele alfabetului grecesc. Au o parte citosolică, mai îngustă decât partea extracelulară.

Exemple: -receptorul pentru nicotină;

-receptorii γ pentru acidul γ-aminobutiric;

-receptorii pentru glicină.



Receptorii cuplaţi cu proteina G se compun din 3 domenii extracelulare, 7 domenii transmembranare şi 3 domenii intracelulare.

Receptorii intracelulari sunt mai greu de studiat deşi structura lor genetică este mai bine definită decât cea a receptorilor de membrană. Până în prezent se cunosc lucruri sigure despre receptorii pentru hormonii tiroidieni şi receptori pentru hormonii cu structură steroidică.

În urma cuplării medicamentului cu farmacoreceptorul său specific se produc modificări metabolice la nivelul membranei celulare şi/sau la nivelul organitelor celulare. Ca urmare, se schimbă permeabilitatea membranei şi chiar compoziţia chimică a celulei. Treptat, aceste modificări celulare sau extracelulare îşi găsesc răspuns clinic prin intensificarea sau inhibarea unei funcţii fiziologice.




Evazia medicamentului

Acest fenomen cuprinde două momente:



      • metabolizarea medicamentului;

      • eliminarea din organism a medicamentului.



Metabolizarea medicamentelor

Încă din momentul absorbţiei lor şi până la eliminarea din organism, medicamentele suferă o serie de transformări structurale cuprinse sub denumirea de metabolizarea sau biotransformarea medicamentelor.

Aceste noţiuni NU sunt sinonime cu descompunerea medicamentelor pentru că un medicament poate fi transformat d.p.d.v. chimic într-un produs mai complicat.

De asemenea, noţiunile NU sunt sinonime cu inactivarea medicamentelor, deoarece un medicament poate suferi în organism, iniţial, o inactivare şi după aceea o activare.


Clasificarea medicamentelor d.p.d.v. al metabolizării lor

În funcţie de activitatea metaboliţilor lor, medicamentele se clasifică în 4 grupe:



I. medicamente ce NU suferă transformări în organism, fiind eliminate ca atare; ex: eterul, stricnina, penicilina.

II. medicamente ce sunt transformate iniţial în metaboliţi activi şi, ulterior, în metaboliţi inactivi; ex: fenacetina se transformă în paracetamol, diazepamul în oxazepam, codeina în morfină, iar uleiul de ricin în acid ricin-oleic.

Cunoscându-se metaboliţii activi ai unor medicamente s-a trecut la prepararea acestora prin sinteză şi la introducerea lor în terapeutică.



III. medicamente ai căror metaboliţi sunt inactivi; ex: barbituricele.

IV. medicamente ai căror metaboliţi au altă acţiune; ex: fenilbutazona este cunoscută pentru efectul său antiinflamator; unul dintre metaboliţii săi se numeşte fenilbutilfenazonă şi are efect uricozuric (eliminarea acidului uric şi a uraţilor – acţiune antigutoasă).

Locul metabolizării

Metabolizarea are loc la niveluri diferite:



      • la locul de administrare: sânge, ţesuturi;

      • în organele de eliminare;

      • se transformă în ficat (majoritatea).

Exemple: -la locul de administrare: uleiul de ricin şi bicarbonat de Na;

-în sânge: procaina şi aspirina;

-în organele de eliminare: în rinichi, urotropina se transformă în urotropină cu efect antiseptic şi diuretic.

Majoritatea biotransformărilor sunt catalizate de către enzimele microsomale (reductaze, esteraze, sintetaze, oxidaze) ce sunt foarte active la nivelul ficatului, rinichiului şi creierului.

Similar se metabolizează şi unele substanţe toxice. Tulburările funcţionale şi lezionale ale organelor de metabolizare pot duce la intoxicăţii medicamentoase; ex: în hepatita şi în ciroza hepatică, capacitatea oxidativă a ficatului este redusă la 40 – 50%.

Grăbirea şi încetinirea metabolizării se poate obţine prin activarea sau inhibarea sistemelor enzimatice care participă la metabolizare.

Grăbirea metabolizării

O serie de medicamente administrate o dată sau de mai multe ori determină o creştere însemnată a enzimelor metabolizante, mai ales la nivelul ficatului. La nivelul ficatului se observă o creştere în volum şi o modificare electronomicroscopică la nivelul reticulului endoplasmatic (RE) al hepatocitelor, fenomenul purtând denumirea de inducţie enzimatică, astfel enzimele provoacă o descompunere mai rapidă a medicamentului care a produs inducţia, dar şi a altor substanţe.

Exemple: -alcoolul etilic determină o metabolizare mai intensă a pentobarbitalului;

-prednisonul grăbeşte metabolizarea fenilbutazonei.

Există foarte multe medicamente ce produc inducţie enzimatică; ex: la şobolan, astfel de medicamente sunt substanţele hipnotice, sedative, narcotice, excitante centrale, tranchilizante, analgezice, antihistaminice, hormonii steroizi.

Încetinirea metabolizării se poate obţine cu ajutorul unor substanţe ce au efect inhibitor; ex: hormonii gestageni diminuă biotransformarea tranchilizantelor fenotiazinice (romtiazin). Astfel se poate obţine o intensificare a efectului substanţei ce poate merge până la apariţia efectelor adverse.
Fazele şi tipurile de transformări suferite de medicamente în organism

Transformările se produc în 2 faze:



I. în prima fază au loc transformări (procese) de oxidare, reducere, hidroliză;

II. a doua fază are 2 etape:

      • în prima etapă acţionează oxidazele, reductazele şi hidrolazele determinând apariţia în compoziţia chimică a medicamentului a unor grupări hidrofile care realizează în cea de-a doua etapă conjugări cu acidul glucuronic, glutamina, glicina, grupul sulfat. Toate acestea duc la formarea de compuşi hidrosolubili, uşor de eliminat.

      • în a doua etapă au loc:

        • glucuronoconjugări, întâlnite la substanţe ca: fenolul, camforul, acidul salicilic;

        • glicocoloconjugări, întâlnite în cazul benzoaţilor;

        • sulfoconjugări, întâlnite în cazul derivaţilor fenolici şi a alcoolilor;

        • acetilări, întâlnite la sulfamide, aminofenazină;

        • metilări, întâlnite la acidul nicotinic, nicotinamidă, adrenalină, noradrenalină, histamină, etc.


Eliminarea medicamentelor din organism

Este ultima etapă din ciclul biologic al medicamentelor. De ea depinde în mare măsură durata efectului respectivului medicament.

Eliminarea unui medicament din organism poate fi caracterizată prin indicele biologic de înjumătăţire sau semiviaţă biologică (T50).

Acest indice exprimă timpul care trece de la administrarea medicamentului până ce s-a eliminat jumătate din doza administrată şi poate avea o durată de la câteva minute la câţiva ani.

Se calculează după formula:

unde, y1 = concentraţia medicamentului în sânge în momentul t1;

y2 = concentraţia medicamentului în momentul t2;

t1 – t2 = intervalul de timp, în minute între cele două recoltări de sânge.

T50 depinde de mai mulţi factori:


      • specia:

        • T50 la om este mai mare decât la animalele de laborator;

        • T50 pentru hexobarbital este la om 360 minute, la câine 259 minute, la şobolan 140 minute, la iepure 61 minute, iar la şoarece, 18 minute.

      • calea de administrare:

  • T50 este mai scurt în cazul administrării i.v. şi mai lung în cazul administrării per os;

  • în cazul suzotilului, T50 în cazul administrării i.v. este de 4 – 6 ore, iar în cazul administrării per os de 16 – 17 ore.

      • vârsta:

  • este în strânsă legătură cu starea de funcţionare a organelor de eliminare.

Un alt aspect legat de eliminarea medicamentelor este posibilitatea de a trata organul de eliminare.

Exemple: -proprietatea unor antibiotice de a se elimina netransformate prin rinichi având importanţă în tratarea infecţiilor urinare (penicilina, tetraciclinele, cloramfenicolul);

-proprietatea uleiurilor eterice şi a unor săruri de a se elimina prin glandele bronşice stimulând secreţia acestora.


Yüklə 0,97 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   13




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin