Fileshare ro Fiica regentului (vers. 0)

D'Argenson o luase înainte şi îl aştepta de-acum pe deţinutul său în camera torturilor.

Gaston văzu o cameră joasă, a cărei piatră era descoperită şi pe ale cărei lespezi se prelingea umezeala; pe ziduri erau spânzurate lanţuri, inele, funii şi alte instrumente de forme bizare, nişte focare se aflau în fund, nişte cruci ale Sfântului Andrei garniseau colţurile.

— Vedeţi asta, spuse d'Argenson arătând cavalerului două inele fixate în dale, la şase picioare unul de altul şi despărţite printr-o bancă de lemn de trei picioare înălţime; aceste inele sunt cele în care se prind picioarele şi capul pacientului; după aceea i se pune această capră sub şale în aşa fel încât pântecele lui să fie cu două picioare ma i sus decât gura; apoi este îndopat cu nişte căni cu apă care conţin două pinte17 fiecare; numărul fixat la opt pentru chestiunea ordinară şi la zece pentru chestiunea extraordinară. Când pacientul refuză a înghiţi, i se strânge nasul, în aşa fel încât nu mai poate respira; atunci el deschide gura şi înghite. Această chestiune, continuă d'Argenson cu aerul cuiva care ştie să poarte o conversaţie, ce se poate observa în fiecare amănunt al povestirii sale, această chestiune este foarte dezagreabilă, dar cu toate acestea n-aş vrea să spun că i-aş prefera-o pe aceea a colţurilor. Se moare din amândouă, dar colţurile îl deteriorează şi îl deformează mult pe pacient; e-adevărat că apa distruge sănătatea pentru viitor, când eşti absolvit, dar este un lucru destul de rar, având în vedere că vorbeşti întotdeauna la chestiunea ordinară, dacă eşti vinovat; şi aproape întotdeauna la chestiunea extraordiară, chiar şi atunci când eşti nu eşti.

Gaston, palid şi neclintit, privea şi asculta.

— Preferaţi colţurile, cavalere? spuse d'Argenson, Hei! colţurile; arătaţi colţurile domnului.

Şi un călău aduse cinci sau şase colţuri încă pătate de sânge şi turtite la extremităţile superioare din cauza numeroaselor lovituri cu ciocanul de lemn cu două capete pe care le suportaseră de-acum.

— Vedeţi, continuă d'Argenson, iată modul în care se operează această tortură: se strâng genunchii şi gleznele pacientului intre două plăci de lemn de stejar; şi acest lucru, cât mai tare cu putinţă; apoi unul dintre oamenii pe care-i vedeţi acolo plasează un colţ, acesta, iată, între genunchi şi îl forţează să intre; apoi după acela, un altul, mai gros. Există opt pentru chestiunea ordinară, iar apoi două mai groase pentru chestiunea extraordinară. Şi spunând aceasta, el împinse cu piciorul două colţuri enorme. Aceste colţuri, cavalere, vă previn, sfărâmă oasele ca pe nişte sticlă şi zdrobeşte carnea cu o durere insuportabilă.

— Destul! domnule, destul! spuse Gaston, cel puţin dacă nu aveţi intenţia de a îndoi supliciul prin descrierea supliciului însuşi. Dar dacă numai din amabilitate şi pentru a mă călăuzi în alergarea mea îmi daţi aceste explicaţii, deoarece presupun că vă pricepeţi mai bine decât mine, alegeţi-o, vă rog, pe aceea dintre cele două torturi care poate să mă facă a muri mai repede, iar eu vă voi fi foarte recunoscător.

D'Argenson aruncă asupra cavalerului o privire în care nu putu să ascundă acel soi de admiraţie pe care i-o pricinuia puterea de voinţă a tânărului.

— Haide, îi spuse dânsul, vorbiţi, ce dracu! şi veţi fi chit în privinţa chestiunii.

— Nu voi spune nimic domnule, deoarece n-am nimic de spus.

— Nu faceţi pe spartanul, credeţi-mă; se strigă mult, dar între strigăte se vorbeşte întotdeauna puţin în timpul torturii.

— Încercaţi, spuse Gaston.

Aerul ferm şi hotărât al cavalerului, cu toată lupta firească, luptă pe care o recunoşteai după paloarea lui şi după un uşor tremur nervos care-l frământa, îi dădu lui d'Argenson măsura curajului prizonierului său. El era obişnuit cu felul acesta de lucruri, o aruncătură de ochi arareori îl înşela: el văzu că nu va scoate nimic de la Gaston, dar cu toate acestea încă mai insistă:

— Hai, domnule, îi spuse dânsul, încă mai este timp, nu ne forţaţi să întreprindem nimic asupra persoanei dumneavoastră.

— Domnule, spuse Gaston, vă jur înaintea lui Dumnezeu care mă aude că, dacă mă puneţi la chestiune, în loc de a vorbi îmi voi ţine răsuflarea şi mă voi înăbuşi eu însumi dacă acest lucru este posibil; judecaţi aşadar dacă voi ceda la ameninţări, hotărât cum sunt de a nu ceda la durere.

D'Argenson făcu un semn către schingiuitori, care se apropiară de Gaston; însă în loc de a-l doborî, apropierea acestor oameni păru să-i dubleze forţele; cu un surâs calm el îi ajută să-i scoată haina şi îşi desprinse manşetele.

— Vasăzică va fi cu apă? spuse călăul.

— Cu apă mai întâi, răspunse d'Argenson.

— Se trecură funiile prin inele, se apropiară caprele, se umplură vasele: Gaston nici nu se clinti măcar.

D'Argenson reflecta. După zece minute de reflecţie care trebuiră să-i pară un secol tânărului:

— Lăsaţi-l pe domnul să plece, spuse d'Argenson cu un bombănit de ciudă; şi conduceţi-l înapoi la Bastilia.

CE VIAŢĂ SE DUCEA ATUNCI LA BASTILIA AŞTEPTÂND MOARTEA.

Gaston era gata să-i mulţumească magistratului de poliţie, dar se reţinu. Mulţumindu-i, s-ar fi părut că-i este teamă. Îşi reluă deci haina şi pălăria, îşi prinse manşetele la loc şi intră la Bastilia pe acelaşi drum.

— N-au vrut să aibă un proces verbal de tortură împotriva unui tânăr gentilom, spuse Gaston în sinea lui, se vor mulţumi să mă judece şi să mă condamne la moarte.

Dar cel puţin ameninţarea cu chestiunea avusese un avantaj: ideea morţii îi părea acum simplă şi blândă cavalerului, debarasat de supliciile preliminare, cărora domnul magistrat de poliţie îşi luase osteneala de a le face în faţa lui o descriere atât de exactă. Mai mult decât atât, reîntors în camera lui, el regăsi cu bucurie tot ceea ce îi părea oribil cu un ceas mai înainte, încăperea era veselă, vederea delicioasă; cele mai triste sentinţe scrise pe ziduri erau nişte madrigale, comparate cu ameninţările reale pe care le ofereau pereţii camerei de chestiune; şi nu mai existau nici măcar temnicerii care îi părură lui Gaston nişte gentilomi cu o mină convenabilă în comparaţie cu călăii. Trecuse de-abia un ceas de când se odihnea în contemplarea acestor obiecte, pe care comparaţia le făcea să pară vesele, când maiorul de administraţie al Bastiliei veni să-l caute urmat de un paznic cu cheile.

— Înţeleg, spuse Gaston, invitaţia guvernatorului este fără îndoială un cuvânt de ordine care se dă în asemenea cazuri pentru a-l face pe deţinut să uite angoasa supliciului. Voi traversa cine ştie ce cameră subterană, voi cădea în trapă şi voi muri; facă-se voia Domnului!

Atunci Gaston se ridică cu un pas hotărât, salută cu un surâs trist camera pe care o părăsea, urmat de maior şi, ajuns la cele din urmă grilaje, se miră că nu este încă precipitat în gol. De mai mult de zece ori el pronunţase în decursul acestui traseu numele Hélènei, pentru a muri cu el pe buze; dar nici un accident nu urmase acestei poetice şi misterioase invocaţii, iar deţinutul, după ce trecuse liniştit peste pont-levis, intră în curtea guvernământului, după aceea chiar în corpul de locuinţe al guvernatorului. Domnul de Launay veni în întimpinarea lui.

— Îmi daţi cuvântul dumneavoastră de onoare, cavalere, îi spuse el lui Gaston, că nu vă veţi gândi câtuşi de puţin să fugiţi de aici tot timpul cât veţi fi acasă la mine?… Bineînţeles, adăugă el surâzând, o dată ce veţi fi condus din nou în camera dumneavoastră, acest angajament nu mai există şi îmi revine mie atunci sarcina de a-mi lua toate prevederile pentru a-mi asigura continuarea companiei dumneavoastră.

— Vă dau cuvântul meu, domnule, spuse Gaston, dar în măsura în care mi-o cereţi.

— E bine, intraţi, domnule, sunteţi aşteptat.

Şi guvernatorul îl conduse pe Gaston într-un salon foarte bine mobilat, cu toate că după moda lui Ludovic al XIV-lea, care începea de-acum să se-nvechească; Gaston fu cât se poate de uluit văzând societatea numeroasă şi parfumată care se afla acolo.

— Domnul cavaler Gaston de Chanlay, pe care am onoarea să vi-l prezint, domnilor, spuse guvernatorul.

După aceea, spunând numele, la rândul lor, al fiecăreia dintre persoanele care se aflau acolo:

— Domnul duce de Richelieu.

— Domnul conte de Laval.

— Domnul cavaler Dumesnil.

— Domnul de Malezieux.

— Ah! spuse Gaston, salutând şi surâzând, toată conspiraţia lui Cellamare.

— Mai puţin domnul şi doamna du Maine şi prinţul de Cellamare, spuse abatele Brigaud, salutând la rândul său.

— Ah! domnule, spuse Gaston pe un ton de reproş, îl uitaţi pe bravul cavaler d'Harmental şi pe savanta domnişoară de Launay.

— D'Harmental e reţinut la pat de rana lui, spuse Brigaud.

— Cât despre domnişoara de Launay, spuse cavalerul Dumesnil, roşind de plăcere când o văzu intrând pe metresa lui, iat-o, domnule; ne face onoarea să ia cina cu noi.

— Binevoiţi să mă prezentaţi, domnule, spuse Gaston; între deţinuţi nu sunt necesare prea multe convenienţe. Contez aşadar pe solicitudinea dumneavoastră.

Şi cavalerul Dumesnil, luându-l pe Gaston de mână, îl prezentă domnişoarei de Launay. Cu toate acestea, oricât de multă stăpânire ar fi avut Gaston asupra lui însuşi, nu putu să împiedice fizionomia lui mobilă de a exprima o oarecare uluire.

— Ah! cavalere, spuse guvernatorul, v-am înţeles; aţi crezut, ca şi trei sferturi dintre parizieni, că eu îmi devorez prizonierii, nu-i aşa?

— Nu, domnule, răspunse Gaston surâzând, dar am crezut o clipă, mărturisesc, faptul că onoarea aceasta pe care o voi avea de a cina cu dumneavoastră era hotărâtă pentru o altă zi.

— Cum asta?

— Este oare obiceiul dumneavoastră, pentru a deschide apetitul prizonierilor dumneavoastră, domnule, replică Gaston, de a-i pune să facă înaintea mesei plimbarea pe care eu am…

— Ah! e-adevărat, domnule! exclamă domnişoara de Launay, nu eraţi dumneavoastră adineauri cel care era condus la tortură?

— Eu însumi, domnişoară, răspunse Gaston; şi credeţi-mă că n-ar fi lipsit nimic mai puţin decât o piedică atât de mare pentru a mă ţine departe de o atât de graţioasă companie.

— Ah! cavalere, spuse guvernatorul, pentru acest soi de lucruri nu trebuie să fiţi supărat pe mine: ele nu sunt sub jurisdicţia mea. Slavă Domnului! eu sunt un militar şi nu un judecător. Să nu confundăm armele cu toga, aşa cum spune Cicero; sarcina mea în ceea ce mă priveşte este de a vă păzi, de a vă împiedica să fugiţi; şi de a vă face sejurul la Bastilia cât mai agreabil cu putinţă, pentru a vă întrema din nou şi pentru ca să vă întoarceţi aici din nou să-mi alungaţi plictiseala cu societatea dumneavoastră. Treaba domnului dArgenson este de a vă pune la tortură, de a pune să fiţi decapitaţi, de a pune să fiţi spânzuraţi, de a pune să fiţi traşi pe roată, de a pune să fiţi sfârtecaţi dacă se poate; să rămânem fiecare la specialitatea noastră. Domnişoară de Launay, iată că ni se anunţă că suntem serviţi, spuse guvernatorul, văzând că se deschide uşa cu două canaturi. Vreţi să-mi daţi braţul? Iertare, cavalere Dumesnil, mă priviţi ca pe un tiran, sunt sigur de asta, dar sunt stăpânul casei, deci mă folosesc de privilegiile mele. La masă, domnilor, la masă!

— Oh! ce lucru oribil este închisoarea! spuse ridicându-şi cu delicateţe manşetele ducele de Richelieu, plasat între domnişoara de Launay şi contele de Laval: sclavie, fiare, zăvoare, lanţuri grele!

— Să vă ofer din ciorba asta de raci? spuse guvernatorul.

— Da, domnule, bucuros, spuse ducele; bucătarul dumneavoastră o face de minune, iar eu sunt într-adevăr supărat că al meu n-a conspirat împreună cu mine. Ar fi profitat de şederea lui la Bastilia pentru a lua lecţii de la al dumneavoastră.

— Domnule conte de Laval, continuă guvernatorul, aveţi nişte vin de Champagne lângă dumneavoastră; n-o uitaţi pe vecina dumneavoastră, vă rog.

Laval îşi turnă cu un aer sumbru un pahar de vin de Champagne şi îl înghiţi până la ultima picătură.

— Îl aduc direct din d'Aï, spuse guvernatorul.

— Îmi veţi da adresa furnizorului dumneavoastră, nu-i aşa domnule de Launay? spuse Richelieu; pentru că, dacă regentul nu va pune să-mi taie cele patru capete ale mele, nu mai vreau să beau decât din acesta… Ce vreţi, am intrat în cârdăşie în timpul celor trei sejururi pe care le-am făcut la dumneavoastră, iar eu sunt un animal pradă obişnuinţelor.

— Într-adevăr, spuse guvernatorul, luaţi un exemplu de la ducele de Richelieu, domnule; iată unul dintre cei care mi-au rămas fideli, astfel încât el are aici camera lui care nu este dată nimănui în absenţa sa, decât numai dacă se iveşte vreo încurcătură.

— Tiranul ăsta de regent ar putea foarte bine să ne forţeze pe fiecare să ne-o păstrăm pe a noastră, spuse Brigaud.

— Domnule abate, tăiaţi vă rog aceşti pui de potârniche, spuse guvernatorul; am remarcat întotdeauna că oamenii bisericii excelează în acest gen de exerciţii.

— Îmi faceţi onoare, domnule, spuse Brigaud, aşezând înaintea lui platoul de argint pe care se aflau zburătoarele indicate, pe care începu să le dezarticuleze imediat cu o dexteritate care dovedea că domnul de Launay era un bun observator.

— Domnule guvernator, spuse contele de Laval cu o voce sălbatică domnului de Launay, aţi putea să-mi spuneţi dacă din ordinul dumneavoastră au venit să mă trezească la ora două noaptea şi să-mi explicaţi ce va să zică persecuţia asta?

— Nu e vina mea, domnule conte, ci a acestor domni şi a acestor doamne care nu vor în ruptul capului să stea liniştiţi, cu toate înştiinţările pe care le dau în fiecare zi.

— Noi! strigară toţi convivii.

— Dar, fără îndoială, dumneavoastră! reluă guvernatorul; dumneavoastră comiteţi în camerele dumneavoastră o mie de infracţiuni la regulamente. Mi se aduc în fiecare moment rapoarte de comunicări de corespondenţe, de bilete.

Richelieu izbucni în râs. Domnişoara de Launay şi cavalerul Dumesnil roşiră până în albul ochilor.

— Dar vom vorbi despre toate acestea la desert, continuă guvernatorul. Domnule conte de Laval, vă ofer această specialitate… Dumneavoastră nu beţi, domnule de Chanlay?

— Nu, domnule, ascult.

— Spuneţi că visaţi. Nu poate nimeni să mă înşele astfel pe mine.

— Şi la ce? întrebă Malezieux.

— La ce aţi vrea să viseze un tânăr de douăzeci şi cinci de ani? Se vede bine că vreţi să păreţi bătrân, domnule poet. La iubita lui, bineînţeles!

— Nu-i aşa, domnule de Chanlay continuă Richelieu, că ar fi mai bine să ai capul despărţit de corp, decât trupul despărţit de suflet?

— Ah! bravo! bravo! exclamă Malezieux, frumos, încântător! Domnule duce, aş face din asta un distih pentru doamna du Maine.

Nu vi se pare, Doamnă, că ar fi mai nimerit.

Trupul de cap, decât de suflet, să fie despărţit?

— Ce spuneţi de această cugetare de când a fost transpusă în versuri, domnule duce? spuse Malezieux.

— Că valorează ceva mai puţin decât atunci când era în proză, domnule poet, spuse ducele.

— Apropo, întrerupse Laval, există veşti de la Curte? şi se ştie oare ce face regele?

— Domnilor, domnilor, exclamă guvernatorul, fără politică, vă rog. Să vorbim despre artele frumoase, poezie, literatură, desen, război, sau chiar Bastilia, dacă doriţi; ba încă prefer acest lucru.

— Ah! da, să vorbim de Bastilia, spuse Richelieu. Ce-aţi făcut cu Pompadour, domnule guvernator?

— Domnule duce, am încercat marele regret că m-a silit să-l pun în celulă.

— În celulă? întrebă Gaston. Ce-a făcut oare marchizul?

— L-a bătut pe temnicerul său.

— De când aşadar un gentilom nu poate să-şi bată oamenii? întrebă Richelieu.

— Temnicerii sunt oamenii regelui, domnule duce, răspunse surâzând guvernatorul.

— Spuneţi ai regentului, domnule, răspunse Richelieu.

— Distincţia este subtilă.

— Dar nu este prin aceasta decât mai justă.

— Să vă ofer, oare, din acest chambertin18, domnule de Laval? spuse guvernatorul.

— Da, domnule, dacă doriţi să beţi cu mine în sănătatea regelui…

— Nu cer nimic mai mult, dacă doriţi să-mi daţi dreptate la rândul dumneavoastră, bând în sănătatea regentului.

— Domnule guvernator, spuse Laval, nu-mi mai este sete.

— Cred şi eu, spuse guvernatorul, tocmai aţi băut un pahar plin de chambertin chiar din pivniţa Alteţei Sale.

— Cum! a Alteţei Sale? acest chambertin vine de la regent?

— Mi-a făcut onoarea să mi-l trimită ieri, ştiind că uneori îmi acordaţi plăcerea companiei dumneavoastră.

— În acest caz, strigă Brigaud aruncând conţinutul paharului său pe parchet, otravă este acest chambertin! venenum furens. Daţi-mi din vinul dumneavoastră d'Aï, domnule de Launay.

— Daţi-i această sticlă domnului abate, spuse guvernatorul.

— Oh! oh! spuse Malezieux, abatele îşi aruncă vinul fără să accepte de a-l bea! Abate, nu vă ştiam atât de fanatic pentru cauza dreaptă.

— Vă aprob, abate, spuse Richelieu, dacă vinul este împotriva principiilor dumneavoastră; numai că n-aţi avut dreptate să-l aruncaţi, deoarece eu îl recunosc pentru că am băut din el; vine efectiv din pivniţele regentului, iar dumneavoastră nu veţi găsi unul asemănător în altă parte decât la Palatul Regal. Aveţi mult, domnule guvernator?

— Numai şase sticle.

— Vedeţi, abate, ce sacrilegiu aţi comis. Ce dracu'! trebuia să-l treceţi vecinului dumneavoastră sau să-l puneţi în sticlă… acolo era locul său, iar nu pe parchet: Vinum în amphoram, spunea pedagogul meu.

— Domnul duce, spuse Brigaud, mi-aş îngădui să vă spun un lucru: şi anume că dumneavoastră nu cunoaşteţi la fel de bine latina ca spaniola.

— Nu e rău, abate, spuse Richelieu; dar există încă o limbă pe care o cunosc mai puţin bine decât toate acestea şi pe care aş dori s-o învăţ, franceza.

— Aş! spuse Malazieux, ar dura prea multă vreme şi ar fi foarte plictisitor, domnule duce; şi ar dura mai puţin pentru dumneavoastră, credeţi-mă, dacă aţi încerca să fiţi primit la Academie.

— Şi dumneavoastră, domnule cavaler, îi spuse Richelieu lui Chanlay, vorbiţi de asemenea spaniola?

— Aleargă zvonul că sunt aici, domnule duce, răspunse Gaston, pentru că am făcut abuz de această limbă.,

— Domnule, spuse guvernatorul, vă previn, dacă vom cădea iar în politică, voi fi obligat să părăsesc dejunul, cu toate că nu suntem decât la dulciuri; ar fi supărător, deoarece dumneavoastră sunteţi prea politicos, cred, pentru a rămâne la masă atunci când eu nu voi mai fi.

— Atunci, spuse Richelieu, rugaţi-o pe domnişoara de Launay să ne vorbească despre matematică, asta nu va-nspăimânta pe nimeni.

Domnişoara de Launay tresări asemenea cuiva care este trezit pe neaşteptate; plasată vizavi de cavalerul Dumesnil, ea se lăsase antrenată cu dânsul într-o simplă conversaţie asupra unor aspecte care n-aveau nimic alarmant pentru guvernator, dar care, în schimb, îl făcea foarte nefericit pe locotenentul din Bastilia, Maison-Rouge, care era foarte îndrăgostit de domnişoara de Launay şi făcea tot ceea ce-i stătea în putinţă pentru a fi pe placul prizonierei sale, lucru la care, din nefericire, după cum am văzut, cavalerul Dumesnil ajunsese înaintea lui.

Mulţumită alocuţiunii guvernatorului, restul mesei a fost foarte decent cu privire la Alteţa Sa Regală şi la ministrul său. Prizonierii, pentru care aceste reuniuni, tolerate, de altfel, de către regent, erau o mare distracţie, îşi luară angajamentul de a vorbi despre altceva, iar Gaston a putut să spună că unul dintre dineurile cele mai încântătoare şi cele mai spirituale unde a participat vreodată în viaţa lui a fost această masă la care era invitat la Bastilia.

De altfel, curiozitatea îi era viu stârnită. Se afla aici în faţa unor personaje ale căror nume erau de două ori celebre prin strămoşii lor sau prin talentele lor, celebre prin recenta ilustrare pe care tocmai le-o dăduse conspiraţia lui Cellamare. În rest, lucru rar, toate aceste personaje, bărbaţi la modă, mari seniori, poeţi sau oameni de spirit, îi părură la înălţimea reputaţiei lor.

Când masa luă sfârşit, guvernatorul îi conduse înapoi unul câte unul pe fiecare prizonier, care îi mulţumi pentru curtoazia lui, fără a-şi da seama că în pofida cuvântului dat cele două camere învecinate cu sufrageria erau pline de gărzi, iar în timpul mesei, convivii erau atât de straşnic păziţi, încât le-ar fi fost imposibil să-şi strecoare cel mai mic bilet. Dar Gaston nu văzuse toate acestea şi rămânea foarte mirat. Acest regim al unei închisori despre care nu se vorbea decât cu spaimă, acest contrast între scena care se petrecuse cu două ceasuri mai înainte în sala de tortură, unde îl condusese d'Argenson, şi aceea care tocmai se petrecuse la guvernator, tulbura toate gândurile lui. Când îi veni rândul să se retragă, el îl salută de domnul de Launay şi, reluând conversaţia de unde o lăsase dimineaţa, îl întrebă dacă nu era posibil să obţină nişte ustensile pentru ras, aceste instrumente părându-i-se de o absolută necesitate într-un loc în care întâlneai o atât de bună şi de elegantă companie.

— Domnule cavaler, spuse guvernatorul, sunt-foarte dezamăgit de a vă refuza un lucru a cărui necesitate o înţeleg la fel de bine ca şi dumneavoastră. Dar este împotriva tuturor regulamentelor casei ca vreun prizonier să-şi îngrijească barba dacă nu are permisiunea domnului magistrat de poliţie. Treceţi în cabinetul meu, veţi găsi acolo hârtie, pene şi cerneală. Îi veţi scrie, eu îi voi trimite scrisoarea şi nu mă îndoiesc de faptul că veţi primi în curând răspunsul pe care-l doriţi.

— Dar, întrebă cavalerul, aceşti domni cu care am luat masa, atât de bine îmbrăcaţi şi atât de bine raşi, sunt aşadar privilegiaţi?

— Câtuşi de puţin: a trebuit ca ei să ceară permisiunea, aşa cum o veţi face şi dumneavoastră. Domnul de Richelieu, pe care l-aţi văzut atât de proaspăt tuns şi bărbierit, a stat o lună bărbos ca un patriarh.

— Îmi este greu să împac severitatea aceasta în micile amănunte cu întrunirea plină de libertate pe care am văzut-o chiar acum.

— Domnule, spuse guvernatorul, în ceea ce mă priveşte, am şi eu privilegiile mele, care nu merg până acolo încât să vă dau brice, pene şi cărţi, dar care îmi lasă libertatea de a-i invita la masa mea pe aceia dintre prizonierii mei pe care doresc să-i favorizez; presupunând totuşi, adăugă surâzând domnul de Launay, că invitaţia aceasta este o favoare. Este adevărat că-mi este prescris a da seamă magistratului de poliţie despre cuvintele care ar putea ţinti împotriva guvernământului; dar neîngăduindu-le să discute despre politică, sunt dispensat, după cum vedeţi, de a trăda ospitalitatea mesei mele, dând socoteală despre conversaţia lor.

— Şi nu există teama, domnule, întrebă Gaston, ca intimitatea aceasta între dumneavoastră şi pensionarii dumneavoastră să nu aducă din partea dumneavoastră prea multă indulgenţă, care s-ar putea să nu fie în intenţia guvernământului?

— Îmi cunosc îndatoririle, domnule, spuse guvernatorul; şi mă străduiesc să rămân în cele mai stricte limite ale lor. Aşa cum i-aţi văzut pe convivii mei de astăzi, şi fără ca unul singur să se gândească a se plânge de mine, ei au trecut de-acum din camerele lor în carceră, unde unul dintre ei se mai află încă. Ordinele de la Curte vin unul după altul şi nu se potrivesc unul cu altul. Eu le primesc, le pun în aplicare, iar oaspeţii mei, care ştiu că eu n-am nici o vină în treaba asta şi că, dimpotrivă, le îndulcesc în măsura în care stă puterea mea, nu-mi poartă nici o ranchiună. Sper că veţi face la fel, domnule, dacă, lucru pe care n-am nici un motiv de a-l presupune, de altfel, mi-ar sosi vreun ordin care să nu fie conform cu dorinţele dumneavoastră.

Gaston surâse cu melancolie.

— Prevederea nu este inutilă, domnule, reluă dânsul, deoarece mă-ndoiesc de faptul că voi fi lăsat multă vreme să mă bucur de plăcerea pe care am avut-o astăzi. În orice caz, vă făgăduiesc de a nu vă considera amestecat în niciunul dintre evenimentele triste care ar putea să mă afecteze.

— Aveţi fără îndoială vreun protector la Curte? întrebă guvernatorul.

— Niciunul, răspunse Gaston.

— Vreo putere binefăcătoare care să vegheze asupra dumneavoastră?