Fileshare ro Fiica regentului (vers. 0)

— Dubois, Dubois! niciodată n-o voi ucide pe fiica mea pentru a-mi salva viaţa! şi asta va însemna s-o ucid, făcând să cadă capul cavalerului. Astfel că, nici închisoare, nici carceră, să cruţăm până şi umbra torturii faţă de cel asupra cărui nu putem să facem justiţie deplină, să iertăm, să iertăm în întregime, nici semidreptate, nici semijustiţie.

— Ah! da, să iertăm, să iertăm! iată lansat marele cuvânt! Dar n-aţi obosit, monseniore, de a cânta mereu acelaşi cuvânt pe toate tonurile?

— Ei! bineînţeles! de astă dată tonul mi se pare că variază cel puţin: a putea să-l pedepseşti pe acest om care este mai iubit ca îndrăgostit decât sunt eu ca tată; şi mi-o ia pe ultima şi singura mea fiică; dar, împotriva voinţei mele, mă opresc, nu voi merge mai departe: Chanlay va fi eliberat din închisoare.

— Chanlay va fi eliberat din închisoare, da, monseniore; Doamne! cine se opune la asta? Numai atât, să fie mai târziu… peste câteva zile. Ce rău îi provocăm, vă întreb? Ce naiba! nu va muri pentru o săptămână petrecută la Bastilia; vă va fi redat ginerele dumneavoastră, fiţi liniştit. Dar lăsaţi lucrurile aşa şi străduiţi-vă încât lumea să nu-şi bată joc prea mult de bietul nostru guvernământ. Gândiţi-vă aşadar că în acest moment se instruieşte acolo afacerea celorlalţi şi se instruieşte cu asprime, încă. Ei bine! dar aceşti alţii au de asemenea metrese, soţii, mame… Vă ocupaţi oare de ele câtuşi de puţin? Ah! bine, da! nu sunteţi atât de nebun. Dar gândiţi-vă deci la ridicol dacă lucrul acesta ar ajunge să fie cunoscut: că fiica dumneavoastră îl iubea pe acela care trebuia să vă înjunghie. Bastarzii vor râde o lună întreagă. Asta ar însemna s-o reînvii pe doamna Maintenon, care-i pe ducă, şi s-o faci să trăiască un an în plus. Ce naiba! aveţi răbdare; lăsaţi-l pe cavaler să mănânce puii şi să bea vinul domnului de Launay. Bineînţeles! Richelieu stă bine la Bastilia. Ei bine! iată încă unul care este iubit de una dintre fiicele dumneavoastră, ceea ce nu v-a împiedicat să-l îmbastiliaţi cu mânie, în ceea ce-l priveşte. Pentru ce? pentru că a fost rivalul dumneavoastră pe lângă doamna de Parabère, pe lângă doamna de Sabran şi pe lângă altele, poate.

— Dar, în sfârşit, spuse regentul întrerupându-l pe Dubois, o dată ce va fi cât se poate de bine întemniţat la Bastilia, ce vei face cu el?

— Păi! din moment ce nu va face acest mic noviciat decât pentru a ajunge să fie mai demn de a deveni ginerele nostru! Apropo. În mod serios, monseniore, oare Alteţa Voastră se gândeşte să-i procure o asemenea bucurie?

— Ei! Doamne! crezi că în clipa asta mă gândesc la aşa ceva, Dubois? N-aş dori s-o fac pe sărmana mea Hélène nefericită, asta-i tot; şi, totuşi, cred că dându-i-l drept soţ ar însemna să ne derogăm, cu toate că aceşti Chanlay sunt de familie bună.

— Îi cunoaşteţi aşadar, monseniore? Chiar aşa! nu ne-ar mai lipsi decât asta.

— Am auzit pronunţându-se numele lor de multă vreme, dar nu pot să-mi amintesc în ce ocazie. În aşteptare vom vedea şi, mi se pare că ai spus bine, raţionamentul tău m-a convins; nu vreau ca acest om să treacă drept un laş. Dar aminteşte-ţi de asemenea că nu vreau cu atât mai mult ca el să fie maltratat.

— În acest caz, stă bine cu domnul de Launay; dar nu cunoaşteţi Bastilia, monseniore. Dacă aţi fi încercat măcar o dată, nu v-ar mai plăcea o casă la ţară. Sub fostul rege era o închisoare; oh! Doamne! da, sunt de acord; dar sub regimul prea îngăduitor al lui Philippe d'Orléans, a devenit o casă de distracţie. De altfel, acolo se află, în acest moment, cea mai bună companie. În fiecare zi sunt festinuri, bal, concert vocal. Se bea acolo vin de Champagne în sănătatea domnului duce de Maine şi a regelui Spaniei. Dumneavoastră plătiţi. Astfel că se doreşte acolo cu glas tare moartea dumneavoastră şi stingerea rasei dumneavoastră. Bineînţeles, domnul de Chanlay se va afla acolo într-o lume cunoscută şi în largul său ca peştele în apă. Ah! plângeţi-l, monseniore, pentru că este foarte de plâns, sărmanul tânăr!

— Da, asta e, spuse ducele, încântat de a găsi un termen de mijloc; şi apoi vom vedea mai târziu, după revelaţiile din Bretagne.

Dubois izbucni în râs.

— Revelaţiile din Bretagne! Ah! Desigur! Monseniore, spuse dânsul, aş fi curios să ştiu ce vă vor spune nou aceste revelaţii, ceva care să nu fie aflat din chiar gura cavalerului. Nu ştiţi încă destul, monseniore? La dracu! Dacă aş fi fost eu, aş fi aflat mai multe.

— Numai că nu eşti tu, abate.

— Vai! din nenorocire nu, monseniore; pentru că, dacă aş fi ducele d'Orléans regentul, m-aş fi făcut de-acum cardinal… Dar să nu vorbim de asta; lucrurile se vor aranja cu timpul, nădăjduiesc. De altfel, cred că am găsit un mijloc de a dezlega afacerea care vă nelinişteşte.

— N-am încredere în mijloacele tale, abate, te avertizez.

— Aşteptaţi puţin, monseniore. Dumneavoastră nu ţineţi la cavaler decât pentru că fiica dumneavoastră ţine la dânsul.

— Şi apoi?

— Ei bine! dar în cazul când cavalerul o va răsplăti cu ingratitudine pe credincioasa lui iubită, ai? tânăra persoană este mândră, ea va renunţa singură la bretonul ei; ar fi bine jucat astfel, mi se pare.

— Cavalerul să înceteze a o iubi pe Hélène, pe ea?… un înger?… imposibil!

— Sunt foarte mulţi îngeri care-au trecut prin asta, monseniore. După aceea, Bastilia face şi desface atâtea lucruri; şi eşti corupt acolo atât de repede, mai ales în societatea pe care-o va găsi.

— Ei bine! vom vedea; dar nici un demers fără consimţământul meu.

— Nu vă temeţi de nimic, monseniore; numai să meargă mica mea politică pe drumul ei; şi vă promit că voi lăsa să înmugurească toată mica dumneavoastră familie.

— Caraghios plin de răutate! spuse regentul râzând, tu îl vei face pe Satan să devină ridicol, pe onoarea mea.

— Haida de! iată în sfârşit că-mi daţi dreptate. Vreţi să profitaţi de împrejurare, monseniore, pentru a examina piesele care mi s-au trimis de la Nantes? Aceasta va consolida buna dumneavoastră dispoziţie.

— Da, dar între timp cheam-o la mine pe doamna Desroches.

— Ah! e-adevărat.

Dubois sună şi transmise ordinul regentului.

Zece minute mai târziu, doamna Desroches intră umilă şi temătoare; dar în loc de furtuna pe care-o aştepta, ea primi o sută de ludovici şi un surâs.

— Nu mai înţeleg nimic, spuse dânsa; hotărât lucru, se pare că tânăra persoană nu era fiica lui.

ÎN BRETAGNE.

Cititorii noştri trebuie să ne îngăduie acum să aruncăm o privire înapoi, deoarece am lăsat în Bretagne, pentru a ne ocupa de eroii principali ai povestirii noastre, nişte personaje care merită un oarecare interes. De altfel, dacă ele nu se recomandă ca luând parte foarte activ la romanul pe care-l scriem, istoria se află aici pentru a-i evoca prin vocea ei inflexibilă; este necesar deci ca, pentru moment, să suportăm exigenţele istoriei.

Bretania luase, de la cea dintâi conspiraţie, o parte activă la mişcarea inspirată de către bastarzii legitimaţi. Această provincie, care dăduse garanţii de fidelitate principiilor monarhiei, împingea în momentul de faţă această fidelitate nu numai până la exagerare, dar chiar până la demenţă, pentru că prefera sângele adulterin al regelui său intereselor regatului; şi pentru că împingea dragostea ei până la crimă, nefiindu-i teamă să apeleze la ajutorul şi la pretenţiile acelora pe care-i privea ca pe prinţii săi, nişte duşmani împotriva cărora Ludovic al XIV-lea, vreme de şaizeci de ani, iar Franţa, vreme de două secole, purtaseră un război de exterminare.

Într-o seară, ne-o amintim, am văzut apărând numele principale personificând această revoltă; regentul o caracterizase foarte spiritual spunând că el avea în mână capul şi coada; dar se înşela, nu avea în mână în realitate decât capul şi corpul. Capul fiind consiliul legitimaţilor, regele Spaniei şi imbecilul său agent, prinţul Cellamare; corpul fiind oamenii, bravi şi spirituali, care populau atunci Bastilia. Dar ceea ce nu avea încă în mână era coada care se agita în aspra ţară a Bretaniei, atunci, ca şi astăzi, atât de puţin obişnuită cu aventurile de la Curte, atunci, ca şi astăzi, atât de greu de stăpânit: coada, înarmată cu săgeţi ca şi aceea a scorpionului şi care era singura de temut.

Şefii bretoni îl puneau atunci din nou în frunte pe cavalerul de Rohan, deoarece oricărei consipraţii trebuie să-i dai numele unui şef. Alături de prinţ, om vanitos şi mediocru, ba chiar înaintea prinţului, erau doi, oameni mai puternici decât el, unul ca execuţie, celălalt ca gândire. Aceşti doi oameni erau Latréaumont, simplu gentilom din Normandia, iar celălalt Affinius Vanden-Enden, filosof olandez. Latréaumont voia bani, astfel că el nu era decât braţul; Affinius dorea o republică, astfel că el era sufletul. În plus, această republică el o dorea cuprinsă în regatul lui Ludovic al XIV-lea, pentru a-i provoca o mai mare neplăcere marelui rege care îi ura pe republicani, chiar şi la trei sute de leghe; care îl persecutase şi îl făcuse să piară pe marele întreţinut al Olandei, Jean de Witt, mai crud în aceasta decât stathouderul, guvernatorul prinţ d'Orange, care, declarându-se duşmanul întreţinutului, răzbuna injuriile personale, în timp ce Ludovic al XIV-lea nu avusese parte decât de prietenie şi devotament din partea acestui mare om. Dar Affinius dorea o republică în Normandia, îl numise protector al acesteia pe cavalerul de Rohan; conjuraţii bretoni voiau să răzbune provincia lor de cine ştie ce injurie suferită sub regenţă şi o decretau mai întâi republică, trebuind să aleagă un protector, chiar dacă era spaniol. Cu toate acestea, domnul du Maine a avut multă şansă. Iată ce se petrecuse în Bretagne.

La primele deschideri ale spaniolilor, bretonii ciuliră urechile. Ei n-aveau câtuşi de puţin motive pentru a fi nemulţumiţi mai mult decât celelalte provincii, dar în acest răstimp bretonii nu erau încă raliaţi pe deplin la naţionalitatea franceză. Era pentru dânşii un bun motiv de război; nu vedeau alt scop. Richelieu îi subjugase în mod sever; ei nu mai simţeau mâna lui aspră şi gândeau să se emancipeze sub Dubois. Începură să prindă ură faţă de administratorii pe care li-i trimise regentul: o revoluţie a început întotdeauna prin rebeliune.

Montesquiou era însărcinat să ţină în frâu statele; era o însărcinare de vicerege. Se aşteptau plângerile popoarelor şi li se luau banii. Statele se plânseră mult, dar nu dădură bani, deoarece, spuneau ele, guvernatorul de provincie nu le plăcea. Această raţiune i se păru de rău augur lui Montesquiou, om al vechiului regim, obişnuit cu procedurile lui Ludovic al XIV-lea.

— Nu puteţi să prezentaţi aceste plângeri Majestăţii Sale, spuse dânsul, fără a vă situa pe o poziţie de rebeliune. Mai întâi plătiţi, vă veţi plânge după aceea; regele va asculta doleanţele voastre, dar lui nu-i plac antipatiile împotriva unui om onorat prin alegerea sa.

Fapt este că domnul de Montaran, de care Bretania credea că are dreptul să se plângă, n-avea nici o vină reală, decât pe aceea de a fi în acea epocă intendentul provinciei. Oricare altul i-ar fi displăcut ca şi el. Montesquiou nu acceptă aşadar condiţiile şi persistă ca şi el în perceperea darului gratuit. Statele persistară în refuzul lor.

— Domnule mareşal, replică un deputat al statelor, uitaţi fără îndoială că limbajul dumneavoastră poate să convină unui general care tratează cu o ţară cucerită, dar nu va putea fi acceptat de nişte oameni liberi şi învestiţi cu privilegii. Noi nu suntem nici inamici, nici soldaţi: noi suntem cetăţeni şi stăpâni la noi acasă. În compensaţie pentru un serviciu pe care îl cerem regelui, care este de a ne scăpa de domnul de Montaran, a cărui persoană nu este iubită de poporul acestei ţări, vom acorda cu plăcere impozitul care ni se cere: însă dacă noi vom constata cum Curtea vrea să pună grosul contribuţiei de partea exigenţelor sale, ne vom păstra banii noştri şi îl vom suporta atât cât vom putea pe trezorierul care ne displace.

Domnul de Montesquiou făcu mutra lui dispreţuitoare, întoarse spatele deputaţilor, care făcură la fel faţă de dânsul; şi fiecare se retrase în demnitatea sa.

Doar mareşalul încercă să aibă răbdare: credea că are înclinări către diplomaţie; nădăjduia că unele reuniuni particulare vor pune din nou în ordine ceea ce sentimentul de spirit de corp încurcase atât de neinspirat. Dar nobilimea bretonă este mândră. Umilită de a fi fost tratată astfel de către mareşal, ea rămase în apele ei şi nu mai apăru la recepţiile acestui senior, care rămase singur, foarte descumpănit, trecând de la dispreţ la mânie, iar de la mânie la hotărâri necugetate. Aici îl aşteptau spaniolii.

Montesquiou, corespondând cu autorităţile de la Nantes, de la Quimper, de la Vannes, de la Rennes, scrise că vedea bine că avea de-a face cu nişte îndărătnici şi cu nişte rebeli, dar că va avea ultimul cuvânt; şi că cele douăsprezece mii de oameni din corpul său de armată îi vor învăţa pe bretoni adevărata nobleţe şi veritabila măreţie de suflet.

Statele se reuniră; de la nobilime până la popor nu este decât un pas în această provincie; scânteia aprinse pulberea, cetăţenii se asociară. I se anunţă limpede domnului de Montesquiou că, dacă el avea douăsprezece mii de oameni, Bretania cuprindea o sută de mii care-i vor învăţa pe soldaţii lui cu pietre de caldarâm, cu furci, chiar şi cu muschete, să se amestece în ceea ce-i privea, dar nu în altfel de lucruri.

Mareşalul se asigură că existau într-adevăr o sută de mii de asociaţi în provincie; şi că fiecare îşi avea piatra lui sau arma lui. El reflectă, iar lucrurile rămaseră aici, din fericire pentru guvernământul regenţei. Atunci nobilimea, văzându-se respectată, se îmblânzi şi formulă foarte convenabil plângerea sa. Dar, pe de altă parte, Dubois şi consiliul de regenţă nu voiră să se dezică; tratară această plângere drept manifest ostil şi se slujiră de el pentru a instrumenta. După generalitate, vine şi amănuntul. Montaran, Montesquiou, Pontcalec, Talhouet au fost campionii care se bătură în mod real între dânşii. Pontcalec, om de inimă şi de execuţie, se unise cu nemulţumiţii din provincie, iar din aceste elemente încă informe se născuse germenul luptei pe care am cercetat-o.

Nu se mai putea da înapoi; ciocnirea era iminentă, însă Curtea nu bănuia decât revolta pentru impozit, ea nu vedea nimic din afacerea cu Spania. Bretonii, care subminau subteran regenţa, strigau sus şi tare: Pentru impozit! pentru Montaran! ca să nu se audă zgomotul sapei lor şi al comploturilor lor antipatriotice. Dar evenimentele se întoarseră împotriva lor; regentul, care poate să treacă drept unul dintre cei mai abili politicieni ai secolului său, ghici cursa fără a o fi zărit. El bănui că în spatele acestei fantome, sub acest văl local, se ascundea altceva; şi pentru a putea să vadă mai bine acest altceva, el lăsă să cadă sau mai curând ridică vălul. El îl retrase pe Montaran al său şi dădu câştig de cauză provinciei. De îndată conspiratorii fură demascaţi: toată lumea era satisfăcută, numai ei rămaseră la vedere şi angajaţi; ceilalţi coborâră pavilionul şi cerură îndurare.

Atunci Pontcalec şi prietenii săi înjghebară planul pe care-l cunoaştem; ei se folosiră de mijloace violente pentru a-şi atinge scopul către care nu mai putea să tindă fără a fi descoperiţi. Revolta nu mai avea motive, dar mai avea încă vestigii fumegânde. Nu s-ar fi putut ca, în această cenuşă caldă încă, să se afle scânteia care să reaprindă incendiul?

Spania veghea. Alberoni, învins de Dubois în faimoasa afacere a lui Cellamare, îşi aştepta revanşa; şi tot sângele Spaniei, toate comorile pregătite pentru a favoriza complotul din Paris, nu ezită să le trimită în Bretagne, numai să fie folosite în mod util. Numai că era târziu. El nu crezu acest lucru, iar agenţii lui îl înşelară. Pontcalec îşi închipui că era cu putinţă să reînceapă războiul; dar atunci când Franţa se afla în război cu Spania. El îşi închipuia că a-l ucide pe regent era un lucru posibil; dar el însuşi, iar nu Chanlay, trebuia să îndeplinească ceea ce nimeni nu l-ar fi sfătuit pe cel mai crud duşman al Franţei în această epocă.

El scontă pe sosirea unui vas spaniol încărcat cu arme şi cu bani; vasul nu sosi. Aştepta veşti de la Chanlay; cel care scrise era La Jonquière; şi care La Jonquière!… Într-o seară, Pontcalec şi prietenii săi erau întruniţi într-o cămăruţă din Nantes, aproape de vechiul castel. Atitudinea lor era tristă, nehotărâtă! Du Couëdic anunţă că tocmai primise un bilet prin care i se cerea să fugă.

— Am să vă arăt unul asemănător, spuse Montlouis; mi-a fost strecurat sub pahar, la masă, iar soţia mea, care nu se aştepta la nimic, era foarte înspăimântată.

— Eu, spuse Talhouet, aştept şi nu mă tem de nimic. Provincia şi-a reluat calmul, veştile din Paris sunt bune. În fiecare zi regentul dă drumul de la Bastilia câtorva deţinuţi din afacerea cu Spania.

— Iar eu, domnilor, spuse Pontcalec, trebuie să vă aduc la cunoştinţă, deoarece vorbiţi despre asta, o înştiinţare ciudată pe care am primit-o astăzi. Arătaţi-mi biletul dumneavoastră, du Couëdic; biletul dumneavoastră, Montlouis. Poate că este acelaşi scris, poate că ni se întinde o cursă?

— Nu cred nimic, pentru că dacă cineva doreşte să fim departe, este pentru a scăpa de o primejdie oarecare; dar, nu avem a ne teme pentru reputaţia noastră; aceasta nu este în joc. Afacerile din Bretania s-au isprăvit pentru toată lumea; fratele dumneavoastră, Talhouet, şi vărul dumneavoastră au fugit în Spania; Solduc, Rohan, Cerantec, Sambilly, consilier în parlament, au dispărut; totuşi a fost găsită naturală teama lor; e o simplă cauză de nemulţumire aceea care îi alungă. Mărturisesc faptul că, dacă biletul s-ar repeta, voi pleca.

— N-avem pentru ce să ne temem, prietene, spuse Pontcalec de asemenea; trebuie s-o spunem, niciodată afacerile noastre n-au fost mai prospere. Iată: Curtea nu mai bănuieşte nimic, în caz contrar, am fi de-acum neliniştiţi. La Jonquière a scris ieri; el ne anunţă că Chanlay va pleca spre la Muette, unde regentul trăieşte ca un simplu particular, fără gărzi, fără neîncredere.

— Cu toate acestea sunteţi neliniştit, replică du Couëdic.

— Mărturisesc asta, dar nu pentru motivul de care vă temeţi.

— Ce este?

— Pentru dumneavoastră?

— Pentru mine însumi; şi iată, n-aş putea să vorbesc în altă companie mai bună şi unor prieteni mai devotaţi şi care să mă cunoască mai mult: dacă aş fi vreodată neliniştit, dacă m-aş afla în alternativa de a rămâne sau de a fugi pentru a scăpa de o primejdie… ei bine! aş rămâne; ştiţi pentru ce?

— Nu, vorbiţi.

— Mi-e teamă.

— Dumneavoastră, Pontcalec! dumneavoastră teamă! Ce vor să spună aceste două cuvinte, unul alături de celălalt?

— Dumnezeule, da, prieteni; oceanul este salvarea noastră, nu există niciunul dintre noi care să nu-şi găsească salvarea pe una dintre aceste mii de ambarcaţiuni care se încrucişează pe Loire, de la Paimboeuf până la Saint Nazaire; dar ceea ce pentru voi este salvare, pentru mine este moarte sigură.

— Nu vă-nţeleg, spuse Talhouet.

— Mă-nspăimântaţi, spuse Montlouis.

— Ascultaţi deci, prieteni, spuse Pontcalec.

Şi el începu, în mijlocul celei mai reculese atenţii, povestirea următoare; deoarece se ştia că, pentru a-i fi teamă lui Pontcalec, trebuia ca lucrul acesta să merite osteneala.

VRĂJITOAREA DIN SAVENAY.

Aveam zece ani şi trăiam la Pontcalec în mijlocul pădurilor, când într-o zi în care ne hotărâsem, unchiul meu Crysogon, tatăl meu şi cu mine, să mergem pentru a pune o capcană pentru iepuri într-un loc retras, aflat la cinci sau şase leghe depărtare, găsirăm o femeie stând pe o rădăcină şi care citea. Atât de puţini dintre ţăranii noştri ştiu să citească, încât această împrejurare ne surprinse foarte mult. Ne oprirăm prin urmare dinaintea ei. O văd încă şi acum, ca şi când ar fi fost ieri, cu toate că sunt aproape douăzeci de ani de atunci. Purta îmbrăcămintea neagră a bretonelor noastre, cu boneta albă şi stătea aşezată pe un mănunchi mare de grozame în floare pe care tocmai le culesese.

De partea noastră, stăteam acolo astfel: tatăl meu se afla pe un frumos cal murg întunecat cu coama aurită, unchiul meu pe un cal sur, tânăr, vioi şi focos, iar eu pe unul din acei mici ponei albi care alătură la arcurile de oţel ale genunchilor blândeţea mielului alb ca şi ei.

Femeia ridică ochii din cartea ei şi ne remarcă grupaţi dinaintea ei şi privind-o cu curiozitate.

Văzându-mă sigur în scări, în preajma tatălui meu care părea mândru de mine, această femeie se ridică dintr-o dată şi apropriindu-se de mine:

— Ce păcat! spuse dânsa.

— Ce-nseamnă vorba asta? întrebă tatăl meu.

— Înseamnă că nu-mi place acest căluţ alb, răspunse femeia cu grozame.

— Şi pentru ce asta, maică?

— Pentru că-i va purta nenorocire copilului dumneavoastră, sire de Pontcalec.

Suntem superstiţioşi, noi, ăştia, bretonii, o ştiţi. În asemenea măsură, încât tatăl meu, care totuşi, dumneavoastră o ştiţi, de asemenea, Montlouis, era un om ferm şi luminat, se opri, cu toate insistenţele unchiului Crysogon, care îl îndemna să se aştearnă din nou la drum; şi, tremurând la gândul că ar putea să mi se-ntâmple vreo nenorocire, adăugă:

— Totuşi calul acesta e blând, bună femeie, iar Clement îl conduce foarte bine pentru vârsta lui. Eu însumi am încălecat adeseori pe acest bun şi mic animal pentru a mă plimba prin parc, iar comportamentul său a fost acelaşi întotdeauna.

— Eu nu înţeleg nimic din toate astea, marchize de Guer, răspunse buna femeie; numai că bunul şi micul cal alb îi va dăuna lui lui Clement al dumneavoastră: v-o spun eu.

— Şi cum puteţi să ştiţi asta?

— O văd, răspunse bătrâna cu un accent ciudat.

— Dar când asta? întrebă tata.

— Chiar astăzi.

Tatăl meu păli, mie însumi mi s-a făcut frică. Dar unchiul Crysogon, care făcuse toate războaiele cu Olanda şi care se călise luptându-se împotriva hughenoţilor, izbucni în râs:

— Cu siguranţă se-nţelege bine cu iepurii din Savenay. Ce spui de asta, Clement, nu vrei cumva să te întorci acasă şi să te lipseşti de vânătoare?

— Unchiule, răspunsei, mi-ar plăcea mai mult să-mi continui drumul cu dumneavoastră.

— Dar iată că eşti foarte palid şi foarte ciudat. Ţi-e teamă, cumva?

— Nu mi-e teamă, răspunsei.

Minţeam, deoarece simţeam în sinea mea un oarecare freamăt care semăna foarte mult cu sentimentul pe care încercam să-l ascund.

Tata mi-a mărturisit după aceea că, fără acele cuvinte ale fratelui său care i-au provocat o falsă ruşine şi fără cuvintele mele care îi gâdilară amorul propriu, sau m-ar fi trimis pe jos acasă, sau mi-ar fi dat calul unuia dintre oameni. Dar ce rău exemplu pentru un copil de vârsta mea; şi mai cu seamă ce subiect de zeflemele pentru vicontele, unchiul meu!

Am rămas aşadar pe poneiul alb: peste două ceasuri eram în locul retras şi vânătoarea începu.

Tot timpul cât a durat vânătoarea, plăcerea ne-a făcut să uităm prezicerea: dar vânătoarea o dată terminată, când ne reîntâlnirăm, tata, unchiul şi cu mine:

— Ei bine, Clement, îmi spuse unchiul, iată că eşti încă pe poneiul tău! Drace! eşti un băiat îndrăzneţ.

Începui să râd şi tata de asemenea. În acest moment străbăteam o stepă la fel de plată şi la fel de uniformă ca şi pătratul acestei camere. Nici un obstacol de trecut, nici un obiect în stare să sperie caii. În aceeaşi clipă, totuşi, poneiul meu făcu o săritură înainte care mă cutremură; după aceea cabră cu violenţă şi mă trimise la patru paşi rostogolindu-mă pe nisip. Unchiul se puse pe râs; cât despre tata, deveni la fel de palid ca moartea; în ceea ce mă priveşte, nu mă clinteam. Tata sări jos de pe calul său şi mă ridică: aveam piciorul rupt.

A vorbi despre durerea tatălui meu şi strigătele oamenilor noştri, acest lucru ar mai fi fost cu putinţă: dar cât despre posomorâta disperare a unchiului, era inexprimabilă: îngenuncheat lângă mine, dezbrăcându-mă cu o mână tremurătoare, acoperindu-mă cu mângâieri şi cu lacrimi, el nu spunea nici un cuvânt care să nu fie o rugăciune fierbinte; şi în decursul întregului traseu tata a fost obligat să-l consoleze şi să-l sărute; dar la toate aceste mângâieri şi la toate aceste consolări el nu răspundea nimic.