Florica ştefănescu

Componenta economică a dezvoltării durabile

Cele două secole de industrializare ce au urmat revoluţiei industriale au determinat acumularea unor efecte negative, devenite astăzi, în mare măsură, de necontrolat şi chiar de neimaginat.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, marele istoric şi economist român A.D.Xenopol afirma: “Atunci când cerul albastru al României va fi mânjit de fumul cel negru al fabricelor noastre, atunci când în locul buciumului păstoresc ce încântă munţii noştri vor răsuna în ei vuietele infernale ale ciocanelor şi maşinilor, atunci când oraşele noastre vor fi prefăcute în întinse tabere de lucrători, atunci şi numai atunci … vom putea fi siguri de existenţa noastră şi privi cu încredere la lungul viitor”(Florica Ştefănescu, op.cit, p.242). E limpede că Xenopol, şi nu doar el, vedea atunci doar virtuţile, nu şi neajunsurile industrializării. Şi cum ar fi putut fi altfel când România se afla în etapa industriei născânde, dar dorite, având în vedere nivelul de dezvoltare a ţărilor industrializate.

Era perioada în care se considera că toate ţările trebuie să urmeze drumul parcurs de economiile dezvoltate, să parcurgă anumite stadii ale creşterii economice. Abia la mijlocul anilor ‘70 ai secolului trecut a început să se discute despre “alternative de dezvoltare” care vizau un nou echilibru între latura tehnico-economică şi cea umană a valorilor.

În 1972 s-a publicat un raport către „Clubul de la Roma“ intitulat „Limitele creşterii“. În raport s-au facut posibile scenarii viitoare de dezvoltare pe baza simulărilor cu ajutorul computerului. Un rezultat important al raportului a fost prognoza, că omenirea e pe cale să folosească toate materiile prime, chiar şi cele fosile precum petrolul, ca urmare a creşterii populaţiei şi a economiei, fapt prin care omenirea ar fi fost ameninţată.

Interesul public pe care l-a trezit raportul „Limitele creşterii“, a fost puternic întărit în 1973 de criza petrolului: reducerea producţiei de petrol de3 către statele OPEC cu doar 5% a determinat o creştere a preţului petrolului cu 300% în 15 luni! Această scumpire puternică a petrolului a condus la o criză economică mondială serioasă. Faptul că extragerea cu 5 % mai puţin petrol a putut avea asemenea urmări dramatice, le-a indus tuturor senzaţia de dependenţă a întregii economii de petrol. Astfel, s-a pus intrebarea, ce urmări trebuie va avea, pentru generaţiile următoare, reducerea continuă a rezervelor de petrol. Atunci se prognoza că rezervele de petrol se vor epuiza până aproximativ în 2030, dacă se lua în considerare creşterea economică globală medie a ultimilor 15 ani.

Începând cu anii `60 mişcările sociale critice în privinţa sistemului au devenit tot mai populare în statele industriale din vest, ele constituindu-se în ceea ce se va numi “Mişcarea anilor `68”. Nu în ultimul rând, sub impresia crizei petrolului precum şi a prognozelor “Clubului de la Roma” în privinţa “Limitelor creşterii”, mişcarea anilor ‘68 a pus sub semnul întrebării sistemul economic capitalist şi ideologia lui de creştere, pentru că se vedea în asta cauza principală care periclita însăşi baza existenţială a omenirii. Ca urmare, această mişcare a anilor `68, critica vis-à-vis de capitalism, a fost cea care a dat impulsurile decisive, care (1) au condus la promovarea noţiunii de sustenabilitate in ştiinţă, dar mai ales care (2) au fost responsabile de impunerea practică a ideii de dezvoltare durabilă atât în politică cât şi în economie. Pentru impunerea practică a ideii unei dezvoltări durabile în faţa rezistenţei puternice a unor interese sociale au fost responsabile în primul rând asociaţii şi organizaţii sociale, precum şi apariţia unui nou partid, care, toate, au avut rădăcinile în mişcarea anilor ’68.

Mişcarea anilor 68 a fost de fapt o mişcare critică la adresa sistemului, la adresa capitalismului. Aceasta s-a putut observa şi în anii ‘70 şi ‘80 în legătură cu tema sustenabilităţii. Aceasta e de remarcat cu precădere în opera care a influenţat puternic dezbaterea timpurie despre sustenabilitate: Studiul “Clubului de la Roma” cu titlul “Limitele creşterii”. Problema centrală a acestui studiu a constituit-o creşterea (sub forma creşterii populaţiei şi a economiei), pentru că se presupunea că această creştere trebuie să conducă la un consum al resurselor tot mai mare. Însă câtă vreme societatea se bazează pe un sistem economic capitalist, va exista creştere economică (şi prin aceasta şi consum crescând de resurse!), atâta vreme cât creşterea economică reprezintă o condiţie fundamentală pentru funcţionarea sistemului capitalist. Prin aceasta însă sistemul economic capitalist riscă să-şi provoace propriul colaps, câtă vreme consumul tot mai mare de resurse limitate poate distruge propria lui bază existenţială.

Studiul “Limitele creşterii” a urmat acelaşi scenariu ca la Karl Marx: pe baza logicii lui interne de sistem, capitalismul îşi provoacă propriul sistem. Dar de data aceasta fără un sfârşit fericit sub forma unei societăţi comuniste, pentru că acest capitalism ar distruge baza existenţială pentru generaţiile viitoare prin distrugerea resurselor. Scenariul “Clubului de la Roma” a ajuns la concluzia, că acest capitalism, cu propriul lui sfârşit, nu ar conduce la urmatoarea etapă de dezvoltare a societăţii, ci la colapsul acesteia, şi poate chiar la sfârşitul civilizaţiei ca atare!

Programul economic liberal al Germaniei de Vest s-a găsit într-o situaţie deosebită: în competiţia cu sistemul capitalist şi cu lumea statelor comuniste, regulamentul şi-a văzut periclitat dreptul la legitimitate, care era reprezentat de ideologie (sub forma liberalismului politic şi economic) şi de sistemul economic superior (sub forma economiei de piaţă). Ceea ce a frapat a fost faptul ca acest drept la legitimitate nu a fost pus sub semnul intrebarii doar din afara ci tot mai mult dinauntru, din propria societate.

Comportamentul unei mari părţi a industriei i-a determinat pe multi critici ai capitalismului să se comporte ca atare, pentru că economia s-a opus mult timp temei protecţiei mediului şi sustenabilităţii, câtă vreme exista teama ca vor apărea dezavantaje competiţionale faţă de concurenţa internaţională ca urmare a măsurilor politice legate de mediu. Aceasta a fost, mult timp, ideea vehiculată între lobby-iştii economiei de piaţă: “protecţia mediului este distrugătoare de locuri de muncă”.

Schimbarea ideologică a început la sfârşitul anilor ‘80, când economiştii liberali şi-au asumat ultimul cuvânt în problema „dezvoltării durabile“: vis-à-vis de criticii capitalismului, ei susţineau faptul că sistemele economice socialiste păreau să folosească o mai mare cantitate de resurse naturale în ciuda performanţei economice scăzute. Vis-à-vis de reprezentanţii industriei, ei susţineau faptul că o politică sustenabilă consecventă poate distruge cu adevărat locuri de muncă – dar pe de altă parte există şansa, ca printr-o politică sustenabilă cuprinzatoare să apară locuri de muncă, mai degrabă decât să fie distruse.

Aceasta argumentare se bazează pe nişte idei, care pot fi rezumate după cum urmează:

- cu cât mai mică este oferta materiilor prime reduse, cu atât mai mare e preţul lor; şi

• 
  în măsura în care materiile prime se scumpesc creşte cererea de know-how şi de tehnologii, care permit folosirea eficientă a materiei prime tot mai reduse;
  
• 
  o folosire eficientă înseamnă, printre altele, obţinerea şi preţuirea mai eficientă a materiilor prime, precum şi folosirea lor eficientă în producţie, şi nu în ultimul rând, capacitatea de a fi reciclate eficient (aşa numitele circuite de materie)
  
• 
  însă în măsura în care materiile prime se scumpesc, creşte şi cererea de know-how si de tehnologii, care permit o substituţie eficientă şi efectivă a materiilor prime tot mai reduse; exemple ar fi printre altele: substituţia resurselor energtice fosile (petrol, gaze naturale, cărbuni) prin resurse energetice regenerative (energie solară, energie eoliană, hidroenergie etc.), substituţia obţinerii tradiţionale a gazelor naturale prin producerea de biogaz
  

Cu alte cuvinte: cu cât sunt materiile prime mai reduse, cu atât mai mare e provocarea în economia liberală conform economiştilor liberali, care duce la apariţia de noi pieţe pentru produse şi servicii sustenabile.

Asistăm în prezent la o reconsiderare a problematicii creşterii şi dezvoltării economice, la formularea unor soluţii pentru depăşirea inconvenientelor identificate, precum şi la propunerea unor modele optime de creştere şi dezvoltare economică.

În privinţa modului de abordare a acestei problematici, ceea ce se schimbă este, în primul rând, logica economică, cea clasică fiind considerată depăşită. Ea viza obţinerea unor produse finale, numeroase şi de calitate, cu ajutorul resurselor disponibile, situaţie în care, doar o parte din particulele active se regăseau în produsele finite, o bună parte dintre ele fiind eliminate în mediul înconjurător: în aer, apă, sol, sub formă de reziduuri, de deşeuri care îmbolnăvesc mediul şi omul, ca element al mediului.

Noua logică ţinteşte utilizarea integrală a particulelor active, lucru posibil prin intermediul reciclării deşeurilor, după modelul din natură. (Ioniţă Olteanu, 1981, p.176).

Ea este dublată de o nouă logică a raportului dintre producţie şi consum. Dacă în contextul teoriei clasice, după producerea unor bunuri şi servicii erau căutaţi consumatorii acestora, marketing-ul clasic constând în cele mai bune tehnici de vânzare a produselor, logica modernă schimbă sensul relaţiei: consumatorii, nevoile acestora determină nivelul şi structura producţiei, marketing-ul modern urmărind identificarea nevoilor consumatorilor şi adaptarea producţiei în funcţie de acestea.

Această nouă atitudine stă la baza “societăţii de consum”, a “consumatorismului” care, după unii autori (D. Gabor, V. Colombo, Să ieşim din epoca risipei, Ed. Politică, Bucureşti, 1982), perverteşte sistemul nevoilor umane, creează false trebuinţe, inventează şi stimulează noi dorinţe, ceea ce duce la risipă şi inversează raportul producţie-consum, în sensul că nu se mai produce pentru a acoperi nevoile de consum, ci se consumă pentru a crea noi motive pentru a se produce (Galbraith), omul fiind un pion manipulat prin reclame şi modă de către producător.

În privinţa soluţiilor preconizate, gama acestora este foarte variată, de la soluţia “creşterii zero” până la cea a dezvoltării durabile (sustenabile).

Pe bună dreptate unii specialişti consideră că poate cel mai mare neajuns al acestor soluţii privind creşterea şi dezvoltarea economică l-a reprezentat tendinţa de izolare, de autonomizare a domeniului economic şi, în special, ruptura sa cu domeniul politic, argumentată prin aceea că, în timp ce “politicul centralizează, economicul descentralizează”, că “economia nu se face cu sentimente, iar cunoaşterea economică nu este de natură emoţională, că discursul economic trebuie să dobândească obiectivitate prin emanciparea de ideologie, de politică. (Maria Mureşan, 2003, p. 313)

Or, este evident că factorii creşterii şi dezvoltării economice sunt deopotrivă de natură economică (resurse, productivitatea muncii, mărimea pieţei interne, cererea şi oferta agregată, volumul şi structura comerţului exterior, etc.), tehnică (mărimea calitatea şi structura aparatului de producţie), demografică ( numărul populaţiei: la nivel naţional dar şi global, densitatea populaţiei în diferite zone ale lumii, rata de creştere a populaţiei, supraaglomerările urbane, depopularea zonelor rurale, etc.; structura populaţiei: accesul la educaţie, nivelul şi calşitatea educaţiei, pregătirea şi calificarea forţei de muncă, confortul, gradul de civilizaţie, etc.; sănătatea populaţiei: natalitatea, mortalitatea, bolile, starea de igienă, etc.), politică, juridică, socială, culturală, etică, de mediu.

Prin urmare, în locul termenului de dezvoltare economică a fost preferat, în ultimele decenii mai ales, cel de dezvoltare economico-socială care presupune că îmbinarea cantitativă a variabilelor endogene este tot mai mult corelată cu schimbări calitative (instituţionale şi structurale) şi cu urmărirea consecinţelor creşterii economice asupra calităţii vieţii oamenilor, fără a fi neglijate nici problemele mediului înconjurător, altfel spus, să se realizeze dezideratul “umanizării creşterii” (Toader Ionescu, 2002, p.449)

Astăzi, se consideră că impasul în care se află ţările industrializate s-ar datora unei “economii supraindustriale la scară globală” ce caracterizează ceea ce Herman Kahn numea “marea tranziţie”, adică trecerea de la stadiul preindustrial la cel postindustrial din perioada 1800-2200 (Ioniţă Olteanu, op, cit., p.23)

În secolul XX, industriei i se alătură şi alte ramuri economice poluante: agricultura şi transporturile. Dezvoltarea spectaculoasă a agriculturii în secolul XX se poate compara doar cu perioada imediat următoare descoperirii Americii (sec. XV). Atunci însă ea s-a datorat aclimatizării unor noi soiuri de plante şi specii de animale, în timp ce în secolul XX s-a datorat industriei, cu precădere constructoare de maşini şi chimice. În secolele XV – XVI explozia de produse agroalimentare a reuşit să stopeze foametea ce bântuia Europa, în secolul XX a determinat suprasaturarea unor pieţe, care coexistă însă cu zone ale foametei pe glob.

Tehnicile moderne folosite astăzi în agricultură, precum şi “medicamentele” şi stimulenţii destinaţi îmbunătăţirii producţiei vegetale şi animale (îngrăşăminte chimice, hormoni de creştere, insecticide, fungicide, modificări genetice, etc.) au însă efecte nefaste asupra medului, fiind tot mai mult contestate de către consumatori şi ecologişti din mai multe motive: pământul arabil îşi schimbă compoziţia, resturile vegetale nu se mai descompun, apele conţin tot mai multe substanţe nocive, conţinutul de humus din sol se epuizează ca urmare a folosirii sale intensive pentru producţia de cereale, dar nu şi pentru păşunat, fixarea azotului în sol prin acţiunea bacteriilor încetează în prezenţa azotului anorganic, etc

Progresul considerabil al economiei agrare, determinat de creşterea productivităţii muncii în agricultură, se dovedeşte astăzi, în bună măsură, contraproductiv datorită costurilor economice, sociale şi de mediu pe care le generează. Importante efecte secundare ale agriculturii industrializate constă şi în “periclitarea ţărănimii tradiţionale, pericolul dispariţiei satului arhaic şi distrugerea progresivă a mediului” (Werner Rosener, 2003, p.7).

Putem afirma că noua tehnologie agricolă este un succes economic, apropiind agricultura de industrie sub aspectul dezvoltării intensive, a randamentului, a performanţelor, a eficienţei economice, etc., dar, în acelaşi timp, este şi un eşec ecologic şi în parte chiar social.

Din a doua jumătate a secolului XX mai ales, economişti, oameni politici şi oameni de cultură au făcut tot mai mult distincţie între creştere şi dezvoltare economică, punând accentul pe aceasta din urmă, fără însă a le opune. Dezvoltarea economică presupune creşterea, evidenţiată îndeosebi cu ajutorul unor indicatori cantitativi şi în primul rând PIB sau PIB/locuitor, dar nu se reduce la aceasta. Şi nici nu s-ar putea altfel, câtă vreme PIB-ul este expresia funcţionării pieţei, iar aceasta „apreciază numai eficienţa – ea nu are organe pentru a auzi, a simţi sau a mirosi nici justeţea nici viabilitatea”(Herman Daly, 1992, p.242). Dezvoltarea economică vizeză şi cuantifică şi efectele creşterii în plan social şi în planul calităţii vieţii. Pentru că nu creşterea în sine este importantă cât mai ales utilizarea ei în interesul indivizilor, comunităţilor, societăţii în ansamblul ei. Admitem deci că dezvoltarea reprezintă „ansamblul schimbărilor economice, ştiinţifice, tehnice, sociale, instituţionale de care se leagă creşterea nivelului şi a calităţii vieţii” (Ion I. Ionescu, 2005, în P. Iluţ, L.Nistor, T. Rotariu, p.73).

Dar chiar dacă în ultimii 100 de ani economia mondială a crescut de 20 de ori, îndeosebi pe seama producţiei industriale care a crescut de 50 de ori, iar populaţia lumii s-a triplat, aceste fenomene au fost însoţite de o serie de efecte indezirabile, dintre care, poate cel mai important îl reprezintă deteriorarea mediului natural, în bună măsură de necompensat.

Astfel că pasul următor în reconsiderarea aprecierii rezultatelor economice a fost făcut spre sfârşitul secolului XX, când în această ecuaţie a fost inclusă şi componenta ecologică şi morală, prin elaborarea conceptului de dezvoltare durabilă, concept utilizat pentru prima oară în 1987 de premierul de atunci al Norvegiei, Gro Harlem Brundtland. Un concept pe cât de mult dezbătut, pe atât de dificil de implementat. Pentru că el nu mai poate fi raportat la economia unei ţări, nici măcar la a unei regiuni, el fiind aplicabil la economia mondială, atât de eterogenă, nu doar sub aspectul nivelului de dezvoltare economică, ci şi sub aspectul comportamentului economic, al legislaţiei care reglementează funcţionarea economiei, al mentalităţilor populaţiei din diferite zone ale globului, al culturii economice. Aşa încât, unii specialişti văd în el mai degrabă un deziderat decât o posibilitate efectivă : „conceptul este utopic, dar merită să luptăm pentru el” (Alexander King, Bertrand Schneider, 1993, p.37-38).

Pe de altă parte, se consideră că dezvoltarea este strâns legată de organizări istorice preexistente, de valori, tradiţii, instituţii. De altfel, continuând metafora „valurilor” lui Alwin Toffler, mutaţiile necesare în lumea contemporană, cuprinse în sintagma celui de-al ”patrulea val”, vizează noi şi variate aspecte ale vieţii economico-sociale: mutaţii la nivelul conştiinţei, limitele pozitivismului, noi surse de autoritate şi putere, respiritualizarea societăţii, declinul materialismului, generalizarea democratizării economice şi politice, mişcările transnaţionale (Herman B.Maynard Jr., Susan E.Mehrtens, 1997, p.35-42).

3. 
   Componenta socială a dezvoltării durabile Dezvoltare durabilă şi calitatea vieţii
   

Conceptul de calitate a vieţii a fost lansat în anii ’60 de către societatea nord americană, societate care va constata că orice creştere economică trebuie să fie în primul rând un mijloc în crearea condiţiilor de trai mai bune, pentru satisfacerea optimă a nevoilor unei anumite societăţi. Se urmărea aşadar, o definire a obiectivelor naţionale şi de măsurare a gradului de realizare a acestora prin intermediul indicatorilor sociali.

O definiţie mai vastă este elaborată de I Mărginean (2004), domeniul calităţii vieţii reprezentând “ansamblul elementelor care se referă la situaţia fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate etc., în care trăiesc oamenii, conţinutul şi natura activităţilor pe care le desfăşoară, caracteristicile relaţiilor şi proceselor sociale la care participă, bunurile şi serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, modul şi stilul de viaţă, evaluarea împrejurărilor şi rezultatelor activităţilor care corespund aşteptărilor populaţiei, precum şi stările subiective de satisfacţie/insatisfacţie, fericire, frustrare”.( p.134)

Chiar mai mult, I.Mărginean vede în calitatea vieţii „un fapt social total”, care are menirea de a include în sfera sa întrega societate, cu toate aspectele legate de modul de funcţionare a instituţiilor, a proceselor şi comportamentelor umane, care leagă într-o perspectivă globală viaţa individuală şi colectivă, datele ei obiective şi subiective.

Interesul pentru calitatea vieţii se dezvoltă rapid în anii ’60 în ţările dezvoltate. Acest fapt are la bază două argumente: pe de o parte „conştientizarea efectelor devastatoare ale creşterii economice asupra mediului”, iar pe de altă parte „estimarea că prosperitatea economică nu asigură automat, prin ea însăşi, şi prosperitate umană” (C. Zamfir / L.Vlăsceanu, 1993, p.79). Ideea potrivit căreia creşterea bunăstării colective este apanajul creşterii economice va fi supusă la multiple critici. În acest context, tematica calităţii vieţii va îndeplini funcţia unui „corector al creşterii economice”.Chiar mai mult, considerând calitatea vieţii un concept evaluativ, observăm că procesul de creştere economică nu este suficient pentru a-l descrie. Nivelul bunăstării implică dincolo de factori de natură economică şi o serie de indicatori sociali. Creşterea veniturilor nu reprezintă un scop în sine, ci instrumentul prin care se poate realiza înălţarea spiritului uman.

Calitatea vieţii este una din dimensiunile dezvoltării durabile, dar şi unul din scopurile acesteia. Înţeleasă ca acel tip de dezvoltare care asigură satisfacerea amplă, dar şi echitabilă a nevoilor umane, protejând, în acelaşi timp, mediul şi asigurând şi o dezvoltare socio-culturală, dezvoltarea durabilă creează premise pentru o calitate superioară a vieţii. Spun aceasta pentru că astăzi calitatea vieţii trebuie abordată în toată complexitatea ei şi nu redusă la confortul şi satisfacţia determinate de dezvoltarea economică şi tehnologică. În lipsa unui mediu curat, sănătos, frumos, în lipsa unor relaţii interumane armonioase, a unei diversităţi culturale, a unei educaţii corespunzătoare, calitatea vieţii ar fi vitregită de unele din cele mai importante componente ale ei. Desigur, acest fapt impune reconsiderarea indicatorilor calităţii vieţii prin realizarea unui echilibru între indicatorii economici, cei sociali şi indicatorii de mediu, precum şi între indicatorii obiectivi şi cei subiectivi de măsurare şi apreciere a calităţii vieţii.

Modul în care poate fi măsurat nivelul calităţii vieţii derivă din raporturile între anumite dimensiuni ale existenţei umane. În această privinţă părerile specialiştilor diferă foarte mult. Modelul Bortwick-Duffy (1992) operează cu 4 dimensiuni esenţiale ale calităţii vieţii: mediul rezidenţial, relaţiile interpersonale, influenţa comunităţii şi stabilitatea vieţii. Acest model abordează calitatea vieţii dintr-un unghi îngust ce pune accentul pe aspectul social al vieţii şi pe relaţiile interumane ca factor de îmbunătăţire a acesteia.

Conform modelului propus de un grup de cercetători de la Universitatea din Oklahoma calitatea vieţii poate fi măsurată luând în considerare o serie de dimensiuni ale vieţii între care: familia şi prietenii, serviciul, vecinii, comunitatea, sănătatea şi educaţia şi domeniul spiritual. Modul în care sunt percepute aceste dimensiuni ale vieţii este puternic marcat de 3 aspecte şi anume: de caracteristicile demografice, de condiţiile socio-economice şi de specificul cultural.

Pornind de la lucrări precum “Social Indicators”(ed.R Bauer-1966) sau “Indicatori şi surse de variaţie a calităţii vieţii” (C.Zamfir –1986), I. Mărginean va defini un spaţiu de atribute ale calităţii vieţii concretizat în 21 de dimensiuni particulare şi una generală, care vizează satisfacţia. Totodată, folosind criteriul relevanţei va identifica un set minimal de indicatori pentru fiecare dimensiune, conturând astfel un model de circa 100 de indicatori: persoana (starea de sănătate, siguranţa, temerile), populaţia (statistica vitală), mediul natural (factori poluanţi, zone afectate, standarde de atins), aşezările umane, locuinţa, mediul social (încrederea între oameni, patologia socială), familia, ocuparea, munca, resursele macroeconomice ale nivelului de trai (valoare PIB/locuitor, fondul de consum al populaţiei), veniturile (surse, nivel, structură), consumul, serviciile, gospodăria, învăţământul (acces, calitate), asistenţa sanitară, cultura, asigurările şi asistenţa socială, timp liber, mediul politic, ordinea publică, satisfacţia generală cu viaţa şi pe componente specifice. Sintetizând, sunt distinse patru niveluri ale indicatorilor: economic, social, de calitate a vieţii şi de politici publice. Indicatorii economici vizează condiţiile bunăstării sociale, cei sociali privesc condiţiile obiective ale bunăstării sociale şi consecinţele lor. Indicatorii calităţii vieţii redau reacţiile subiective ale oamenilor la procesele şi fenomenele sociale, evaluări şi atitudini, iar indicatorii politicilor publice măsoară efectele unor acţiuni practice.

Deseori se face confuzie între nivelul de trai şi calitatea vieţii; două concepte care se diferenţiază în ceea ce priveşte sfera de cuprindere. Pentru a nu se confunda este necesară o încercare de delimitare a lor. “Prin nivel de trai înţelegem gradul de satisfacere a necesităţilor de viaţă ale populaţiei unei ţări, ale unui grup social sau ale unei persoane, expresie a volumului de bunuri şi servicii de care dispune populaţia pe baza veniturilor obţinute. Putem spune că nivelul de trai reprezintã ansamblul condiţiilor materiale, culturale şi sociale pe care societatea le pune la dispoziţia întregii colectivităţi”. .(I.Mărginean, 2002, p.48)

Dacă nivelul de trai este limitat la nivelul dezvoltării economice a unei tări şi la poziţia individului faţă de sursele de venit, conceptul de calitate a vieţii este conturat prin investigarea unei sfere mult mai largi, din cadrul căreia menţionăm: calitatea mediului înconjurător, starea demografică, calitatea condiţiilor de muncă, sănătate, educaţie, cultură, condiţii de locuit şi condiţii ale mediului socio-politic. Aşadar, baza asigurării unui nivel de trai este reprezentată de nivelul dezvoltării economice, precum şi de repartizarea Produsului Intern Brut în cadrul societăţii. În acest context se observă că nivelul de trai material şi cultural, devine o componentă organică a calităţii vieţii.

Există însă şi alte forme de capital, care – aşa cum arată Bourdieu (1986) – pot fi oricând valorificate şi convertite în capital economic (material sau financiar). Este vorba despre capitalul uman şi capitalul social.

Capitalul uman constă în acele abilităţi ale indivizilor, care aparţin acestora şi se menţin neschimbate în orice mediu social şi care pot fi schimbate pe piaţa muncii contra unor resurse economice de orice tip. El presupune pe de o parte capitalul educaţional (nivelul de instrucţie şi toate deprinderile practice dobândite de individ prin şcolarizare sau în practica de zi cu zi) şi capitalul biologic (starea de sănătate).

Capitalul social constă în totalitatea abilităţilor individului de a lucra şi a se integra în grupuri sociale, având astfel acces la resursele controlate de alţi indivizi din grup sau de întregul grup ca atare. El înseamnă încredere şi participare în şi la reţele sociale. El nu reprezintă o caracteristică intrinsecă individului, ci reflectă poziţia pe care acesta o deţine într-un mediu social specific, fiind o proprietate a reţelelor şi relaţiilor sociale.

Un aspect important al calităţii vieţii îl reprezintă problemele legate de sărăcie, aceasta fiind cel mai frecvent legată de inegalitate. Inegalitatea economică are mai multe aspecte: diferenţa dintre veniturile lunare, deosebiri în modul de trai şi în raport cu durata de viaţă, inegalităţi care converg către atingerea unei poziţii sociale dezavantajoase. Repartizarea puterii (economice) în termeni comerciali este elocventã: SUA, cu 5% din populaţia lumii, deţin un sfert din producţie şi 46% din capitalizarea mondialã; cinci la sutã din locuitorii planetei (din care jumãtate americani) acumuleazã cvasitotalitatea bogãţiei bursiere a Terrei. Chiar şi în privinţa altor indicatori, discrepanţele sunt evidente: între 1820 şi 1998 PIB/loc. s-a multiplicat cu 30 pentru Japonia, cu aproape 15 în Europa de Vest şi între 3 şi 9 ori în restul lumii (3,3 pentru Africa); venitul a 1% cei mai bogaţi este egal cu venitul a 57% din sãracii planetei..

Evidenţierea nivelului calităţii vieţii se realizează cu ajutorul unor indicatori complecşi, dintre care cel mai cunoscut şi mai des utilizat este Indicele Dezvoltării Umane (IDU).

IDU reuneşte informaţiile a trei indicatori:

• 
  speranţa de viaţă la naştere;
  
• 
  nivelul de şcolarizare;
  
• 
  nivelul venitului naţional/ locuitor
  

şi permite urmărirea evoluţiilor conjugate ale celor trei indicatori, sintetizând în final rezultatele lor.

IDU este un indicator de analiză internaţională, cu profunde implicaţii în caracterizarea nivelului de dezvoltare al unei ţări,generând o ierarhizare a ţărilor în funcţie de dezvoltarea umană. Dintre cei trei indicatori, ultimul este cel mai controversat şi dificil de apreciat şi aceasta pentru că, în timp ce Banca Mondială insistă asupra indicatorului de venit naţional/locuitor, pornind de la aprecierea că bunăstarea nu rezultă decât din venituri, PNUD calculeză PNB/locuitor, considerând că nu venitul reprezintă scopul, el fiind doar unul dintre mijloacele de asigurare a bunăstării, şi a dezvoltării, nu nivelul venitului, ci modul în care acesta, sub forma veniturilor populaţiei este utilizat pentru dezvoltare constituie esenţa orientării.