Florica ştefănescu
Indicele dezvoltării umane pentru România, în perioada 1994-1998
Yüklə 414,2 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Componenta de mediu (ecologică) a dezvoltării durabile
- 2.Natura si biodiversitate
- 3. Mediul si sanatatea
- 4. Managementul resurselor naturale si al deseurilor
- Componenta tehnologică a dezvoltării durabile
- Eco-eficienţa proceselor tehnologice.
- Dezvoltare tehnologică
Indicele dezvoltării umane pentru România, în perioada 1994-1998
Sursa: Romanian Academy, National Human Development Report- România 1998, pg. 8, Raportul Naţional al Dezvoltării Umane-România 1999, pg.49 Dezvoltarea durabilă necesită o modificare fundamentală a modului de viaţă. Printr-o rupere totală de trecut se cere o reorientare majoră a comportării şi mentalităţii publice şi private. Provocarea constă în relaţionarea creşterii economice cu problemele sociale şi reducerea sărăciei.
Problemele ecologice, tot mai grave pe măsură ce societatea, şi mai ales economia, se dezvoltă au reprezentat principalul mobil al preocupărilor şi, de ce nu, chiar al teoriilor privind sustenabilitatea creşterii economice. Astfel, în raport cu perioada preindustrială, concentraţia de CO2 din atmosferă de pildă, s-a dublat, ajungând astăzi la 380 ppm (pãrţi pe milion) putând atinge 500 ppm în 2050, temperatura Terrei a crescut in secolul trecut cu 0,6°C ca urmare a activitatilor umane ce produc emisii de bioxid de carbon (gaze cu efect de sera, in general), iar în conditiile in care in acest secol vor continua actualele tendinte de dezvoltare economica si urbana pe baza arderii combustibililor fosili si a despaduririlor in vederea extinderii infrastructurilor economice si a spatiului de locuire, se estimeaza ca temperatura terestra va creste cu cel putin 1,5°C, ceea ce va determina cresterea nivelului apelor marilor si oceanelor de la cativa centimetri pana la aproape un metru Neanticipată în 1957, când se puneau bazele Comunităţii Economice Europene, prin Tratatul de la Roma, “politica mediului s-a mişcat de la linişte la stridenţă în numai 30 de ani” (H. & W. Wallace, op. cit., p.302). Astfel că în anii ‘70-’80 ai secolului trecut, guvernele “verzi” impuneau “leneşilor” standarde de mediu care le depăşeau pe cele existente la nivel naţional. Au fost obţinute o serie de realizări în plan legislativ în acest domeniu ca urmare a compromisurilor dintre statele membre, conştiente deopotrivă de necesitatea protecţiei mediului, dar şi de eforturile necesare în acest scop. Stridenţa acestor politici s-a diminuat în anii ’90 ca urmare a impactului unificării Germaniei, “fief al verzilor”, a creşterii şomajului, a constrângerilor economice impuse de restricţiile de mediu în condiţiile amplificării concurenţei globale, lăsându-se un spaţiu mai larg de acţiune iniţiativei naţionale. Totuşi, problematica protecţiei mediului şi implicit a dezvoltării durabile continuă să preocupe organismele europene sub mai multe aspecte: “rolul instrumentelor tradiţionale de tip comandă şi control, rolul administraţiilor publice în raport cu grupurile ecologiste, obligativitatea politicilor de mediu, stimularea – inclusiv fiscală – a firmelor pentru reducerea voluntară a activităţilor poluante (“eco-taxele”), rolul Agenţiei Europene a Mediului, înăsprirea sancţiunilor, a penalităţilor” (Ibidem, p.303) sistemul de management si audit al mediului (EMAS), ecoprofitul, ecoeficienta, ecoetichetarea, precum si standardele ISO 14000, etc. La nivelul Uniunii Europene relatia dintre economie si mediu si politica de mediu unitara, integrata în contextul celorlalte politici comunitare au fost abordate în cadrul mai multor reuniuni şi au făcut obiectul mai multor documente europene:
1.Schimbari climatice, având ca obiectiv principal reducerea efectului de sera astfel incat sa nu se ajunga la modificari ireversibile ale climei, ştiut fiind faptul că asistam deja la o crestere a intensitatii si a frecventei manifestarilor meteorologice cu caracter extrem, la o eroziune puternica in zonele de coasta si la inundarea acestora. Pentru a preîntâmpina intensificarea acestor fenomene sau apariţia altora Uniunea Europeana a adoptat o serie de reglementari interne, precum: - Directiva privind prevenirea si controlul integrat al poluarii care orienteaza spre alegerea celei mai bune tehnologii posibile in diversele activitati industriale, de transport si din sectorul energetic - Directiva privind schema de negociere a emisiilor cu efect de sera prin care se stabilesc principii comerciale de transfer a obligatiei de reducere a emisiilor de la o tara la alta - Decizia privind monitorizarea la nivel comunitar a emisiilor gazelor ce produc efect de sera Efectele aplicării acestor reglementări încep să se simtă în sensul că s-a reusit stabilizarea emisiilor in anul 2000 la nivelul anului 1990 si s-a inregistrat, in primii ani ai acestui secol, o tendinta de scadere cu putin peste 2%., ceea ce concordă cu obiectivul stabilit prin Tratatul de la Kyoto (1997) de reducere a emisiilor gazelor cu efect de sera cu 8% pana in intervalul 2008-2012 comparativ cu nivelul de referinta din anul 1990
- Conventia de la Berna privind conservarea florei si faunei salbatice si a habitatelor naturale - Conventia de la Bonn privind conservarea speciilor de pasari migratoare. De asemenea, sunt monitorizate ecosistemele forestiere in scopul conservarii padurilor şi s-a convenit asupra coordonarii actiunilor la nivel european in caz de dezastre naturale sau accidente tehnologice. 3. Mediul si sanatatea, al cărei obiectiv este acela de a asigura o calitate superioară a mediului care să nu afecteze sănătatea populaţiei. Principalele măsuri luate în acest sens sunt: - reglementarea transportului produselor chimice - clasificarea, ambalarea si etichetarea substantelor periculoase - limitare sau interzicere a folosirii anumitor substante periculoase cu efect cancerigen. - reglementarea folosirii organismelor modificate genetic si a ingredientelor alimentare (asa-numitele E-uri) - masuri de reducere a concentratiei de dioxid de sulf sau benzen pe fondul cresterii aproape exponentiale a traficului rutier, a transporturilor in general - reducerea emisiilor si a consumului de combustibil, precum si promovarea vehiculelor nepoluante (norme Euro pentru motoarele cu combustie interna) - construirea de retele de alimentare cu apa si de canalizare in mediul rural, precum şi standarde de calitate a apei, de la apa potabila si pana la apele uzate - măsuri de protectie a solului impotriva poluarii si a eroziunii 4. Managementul resurselor naturale si al deseurilor, care are ca obiective majore cresterea eficientei utilizarii resurselor neregenerabile si reducerea deseurilor. Pentru atingerea acestor obiective sunt utilizate parghii financiare precum: impozitarea folosirii resurselor, introducerea unor taxe de mediu pentru activitatile poluante, reducerea si eliminarea subventiilor pentru tehnologiile mari consumatoare de resurse. Totodată, au fost implementate strategii de gestionare a resurselor naturale şi deşeurilor, care vizează:
Chiar dacă, pe fondul cresterii consumului, se va mentine tendinta actuala de crestere a cantitatii de deseuri produse in statele Uniunii Europene, estimandu-se o crestere de circa 45 la suta pentru perioada 2000-2020, se apreciaza, în schimb ca procentul de deseu din produsul initial se va reduce la doar 20 la suta. Principalul instrument financiar de implementare a politicilor de mediu il reprezinta programul LIFE, cu componentele Life-Natura, care are ca obiective majore conservarea habitatelor si a speciilor pe cale de disparitie, Life-Mediu, care vizeaza promovarea unor noi metode si tehnici precum reducerea impactului activitatilor economice asupra mediului si Life-Terte state, care sustine dezvoltarea capacitatilor institutionale pentru aplicarea unor politici de protectie a mediului in tari de la Marea Mediterana si Marea Baltica, altele decat tarile Europei de est aflate in proces de aderare la UE. Finalităţile urmărite prin acest ansamblu de măsuri se concretizează în reducerea ponderii Produsului Intern Brut negru şi creşterea ponderii PIB-ului verde, cel care internalizeaza si efortul economic al protectiei mediului. Problema poluării mediului nu este una naţională sau regională, ci o problemă globală, fapt ce a determinat Adunarea Generală a ONU să-şi însuşească în 1998 conceptul de dezvoltare durabilă ca fiind adecvat strategiilor acestei organizaţii. Totodată, au luat fiinţă Asociaţia de Afaceri pentru Dezvoltare Durabilă, Forumul Industrial pentru Mediu şi Dezvoltare, Organizaţia Internaţională pentr Standardizare care elaborează şi Sistemele de Management de Mediu. Este necesar însă ca cercetarea în domeniul mediului să fie una interdisciplinară, înţelegând prin aceasta “o cooperare organică între membrii unei echipe ale căror talente de cercetător şi capacităţi de deschidere către alte discipline fac să eşueze sectarismul ştiinţific” (Interdisciplinaritatea… 1986, p. 482). Este necesară ieşirea cercetătorului din “turnul de fildeş”, din laborator, cooperarea lui cu oamenii simpli, cu cei afectaţi de problema cercetată pentru găsirea celor mai eficiente soluţii de rezolvare. În caz contrar, “prea dezvoltată şi prea îngust specializată, metodologia analitică a ştiinţei şi tehnicii moderne nu poate permite, în multe cazuri, surprinderea ansambului problemelor puse de mediu “ ( Ibidem, p. 512) Concluzia este că trebuie să învăţăm să supravieţuim, iar pentru a supravieţui “trebuie să închidem cercul. Trebuie să învăţăm cum să restituim naturii bogăţia împrumutată de la ea” (Barry Commoner, op. cit., p.295) Trebuie să abordăm viaţa economică din perspectivă holistică, deci ca un subsistem care trebuie să se armonizeze cu celelalte subsisteme ale realităţii şi îndeosebi cu cel socio-cultural şi cu cel natural. Trebuie reconsiderat modul de producţie prin prisma raţionalităţii utilizării resurselor materiale, financiare şi umane şi prin dezvoltarea producţiilor, industriilor şi tehnologiilor curate, de pildă, aşa cum opina N. Georgescu Roegen, o schimbare radicală a modului tehnic de producţie printr-o reconversie energetică – similară celor produse prin descoperirea focului, respectiv a energiei produse prin arderea combustibililor fosili – constând în reorientarea către energia solară (N.Georgescu Roegen, op. cit., p.31); trebuie reconsiderat şi modul de consum în sensul evitării risipei, a inutilului, artificialului, a falselor nevoi, precum şi a “foamei noastre nesăţioase după lucruri giganteşti”(Ibidem, p.31); trebuie reconsiderat omul în calitatea sa de fiinţă socio-culturală, în calitate de scop şi nu de mijloc; trebuie reconsiderat conceptul de calitate a vieţii şi a înţelege prin el nu doar zestrea materială, ci şi cea socială şi culturală; trebuie implementat un management de mediu care să urmărească: “reducerea cantităţii de deşeuri şi diminuarea epuizării resurselor, reducerea sau eliminarea poluanţilor din mediu, proiectarea produselor în aşa fel încât să se reducă impactul lor asupra mediului …promovarea conştiinţei de mediu prntre angajaţi şi membrii comunităţii” (M.Manoliu, C. Ionescu, 1998, p.90). O încercare în acest sens realizează Victor Platon, prin includerea în valoarea economică totală a resurselor ecologice (VET) a următoarelor componente: contribuţia factorilor de mediu la procesele de producţie şi consum, valoarea srviciilor indirecte ale factorilor de mediu (filtrarea naturală a apei, împăduririle, fixarea azotului în sol, a carbonului în aer, etc.), premiul acordat de unii consumatori pentru nefolosirea unor bunuri ecologice (de exemplu, protejarea biodiversităţii), precum şi valoarea, în expresie monetară, a satisfacţiei de a şti că anumite resurse ecologice nu sunt şi nu vor fi folosite (Victor Platon, 1997, p.14-16). În acest mod s-ar îmbunătăţi raportul beneficii/costuri şi s-ar realiza o apropiere între producător şi consumator. Există şi păreri optimiste conform cărora “trecutul ne demonstrează că oamenii nu vor rămâne fără soluţii la problemele ecologice şi ale mediului înconjurător … dacă vor continua să se multiplice câteva din condiţiile care au condus la marele progres ştiinţific şi tehnologic din ultimele secole, atunci nu avem nici un motiv să fim pesimişti în ceea ce priveşte viitorul” (Daniel Chirot, 1996, pp.194-195). La nivel european politicile de mediu se ghidează după două principii de bază:
– principiul precauţiei presupune luarea unor măsuri de prevenire a poluării mediului inclusiv prin stoparea unor acţiuni in cazul in care nu dispunem anticipat de o evaluare a riscului. Aceste doua principii specifice politicilor de mediu sunt potenţate de principiul subsidiarităţii care constă in descentralizarea decizională, astfel incat decizia să fie luată la un nivel optim la ierarhiei decizionale, acolo unde există maximum de competenţă, implicare şi feed-back..
Tehnologia are două laturi în ceea ce priveşte sustenabilitatea. Pe de-o parte ea constituie cauza multor probleme ale mediului cu care ne confruntăm astăzi. Pe de altă parte tehnologia, prin intermediul unor principii inovative, ne înlesneşte rezolvarea unor probleme ăi evitarea altora. În acelaşi timp tehnologiile inovative oferă în primul rând şansa ca creşterea economică să se desprindă de împovararea mediului şi de întrebuinţarea resurselor naturale. Acest lucru trebuie să reuşească în condiţiile creşterii previzibile a populaţiei pe glob, pentru ca tuturor oamenilor să li se poată asigura un standard de viaţă acceptabil. Cu tehnologiile aplicate în vederea creării standardului de viaţă atins în ţările industriale, desprinderea nu este posibilă. Acest lucru scoate în evidenţă aşa numita “urmă ecologică”. Prin aceasta se înţelege suprafaţa de pământ folosibil precum şi suprafaţa de apă necesare pentru asigurarea resurselor de care are nevoie o anumita populaţie (de pilda dintr-un oraş, dintr-o ţară, a lumii) cu un anumit standard de viaţă, şi pentru absorbirea deşeurilor produse. Nu este important unde se află suprafeţele necesare. Sustenabilitatea poate fi atinsă doar în cazul în care suprafaţa respectivei urme ecologice a populaţiei unei ţări (a unui oraş, a lumii) nu este mai mare decât partea folosibilă a suprafeţei de pământ pusă la dispoziţia acestei populaţii. Urma ecologică a Germaniei este de 5,3 hectare/locuitor la o populaţie totală de peste 82 de milioane de oameni. Prin aceasta, “urma” noastra are aproximativ 4,346 milioane km2. Măsurat la suprafaţa reală a Germaniei de 0,357 milioane km2 plus o parte corespunzatoare din mările Terrei, luând populaţia Germaniei raportată la populaţia Terrei, de 1,2 milioane km2, capacitatea reală pusă la dispoziţia Germaniei este de doar 1,9 hectare/locuitor sau 1,558 milioane km2. Cu alte cuvinte noi folosim cu 3,4 hectare/locuitor (2,788 milioane km2), mai mult decât ni se cuvine. Or această suprafaţă le lipseşte altora! Dacă în ziua de azi am dori să oferim tuturor celor 6 miliarde de oameni standardul nostru de viaţă cu tehnologia folosită de noi, am avea nevoie aproape de două Terra. Pentru cele 9 până la 12 miliarde de oameni estimate pentru anul 2050, am avea nevoie de 2,5 până la 3,5 Terra. Este deci evident că dezvoltarea de noi tehnologii, care să folosească resursele disponibile mai efectiv şi mai eficient, e importantă pentru supravieţuirea noastră Eco-eficienţa proceselor tehnologice. Pentru satisfacerea nevoilor noastre e necesar un număr mare de tehnologii. În economia noastră bazată pe diviziunea muncii aceste tehnologii şi cei implicati sunt relationaţi în lanţuri procesuale sau valorice complexe între ei. Acest fapt este pus in evidenţă în cazul „petrolului“. Se obţine prima dată petrol natural, apoi e transportat la rafinărie unde se prelucrează şi se transformă în benzina, motorină sau petrol pentru încălzire etc. Aceste produse sunt transportate mai departe pentru supraprelucrare sau folosinţă. De exemplu benzina şi motorina ajung la benzinării unde sunt vândute. În automobile combustibilul se transformă în energie de mişcare, caldură şi gaze. Pe fiecare treaptă a lanţului valoric există un număr mare de procese tehnologice: tehnologii pentru găsirea zăcămintelor, tehnologii de săpare, de transport, de încărcare pe vapoare, conducte, tehnologii pentru rafinării, tehnologii pentru motoare etc. Într-o formulare generală, un proces tehnologic cuprinde obţinerea unui produs sau a unui serviciu prin întrebuinţarea de materii prime şi energie cu ajutorul know-how-ului tehnologic. În cazul fiecărui proces apar pe lângă produsul dorit şi “produse” nedorite, precum deşeuri, gaze, apă reziduală sau zgomot. Acestea nu numai că nu au nici o rezolvare, ci cauzează şi costuri pentru înlăturarea lor şi dăunează mediului. Initiatorul unui process are deci interesul să obţină cât mai puţine “produse” nedorite (externalităţi negative, F.Ş.). Conceptul de „ecoeficienţă“ transformă intenţia de a integra eficienţa economică şi ecologică a folosirii resurselor într-o formă aplicabilă practic. În acest caz ecoeficienţa este definită ca raportul dintre valoarea (sau folosirea) unui produs (sau a unui serviciu) şi costurile materiale şi energetice necesare pentru producerea, folosirea şi înlăturarea lui. Scopul este să se atingă o mare valoare şi folosinţă, cu cât mai puţine costuri. Preşedintele consiliului fabricii de bere Coors, Colorado, una dintre cele mai mari fabrici de bere din SUA, a explicat acest lucru: “Performanţa de mediu cu adevărat excepţională este o cale sigură către profitabilitate. Produci poluare sau deşeuri şi ai produs ceva pentru care ai plătit dar nu mai poţi vinde.” Cu alte cuvinte: deşeurile sunt bani risipiţi! La 15 ani de la apariţia Raportului Brundtlandt „Viitorul nostru comun“ (Our Common Future) (1987) al Comisiei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare se pune problema asigurării cu produse a generaţiilor comtemporane şi viitoare. Raportul susţine fără îndoială că, pornind de la distrugerea masivă la nivel mondial a mediului, de la preconizata creştere a populaţiei Terrei şi de la dorita creştere a bunăstării în statele industriale şi dezvoltate, se poate atinge o dezvoltare sustenabilă doar dacă in următoarele două până la trei generaţii se reuşeşte o îmbunătăţire a ecoeficienţei de la cinci până la cincizeci de ori. Această provocare poate fi atinsă doar prin inovaţii tehnologice fundamentale şi printr-o adaptare corespunzătoare a stilurilor noastre de viaţă. Dezvoltare tehnologică Tehnologia nu este un fenomen izolat. Este influenţată de cultura, organizarea şi structura unei societăţi, elemente pe care le solicită în satisfacerea nevoilor ei sociale. Înfăţişarea tehnologiilor oglindeşte deci sistemul de valori şi de ţeluri ale unei societăţi. Asa cum am ilustrat mai sus cu ajutorul conceptului de “urmă ecologică”, in tehnologia aplicată azi în vederea unei dezvoltări sustenabile se constată deficite substanţiale. Pentru ca potenţialul oferit nouă de către tehnologie în cazul unei dezvoltari sustenabile să poată fi valorificat, trebuie să se ţină seama serios de aspecte ale sustenabilităţii în cazul dezvoltării de noi tehnologii (în cazul de faţă tehnologii eco-eficiente). Pe lângă reducerea cantităţii de materie şi energie, tehnologiile trebuie să evite, respectiv să reducă riscuri specific tehnologice pentru om şi mediu, să reducă poluarea mediului de-a lungul lanţurilor valorice şi peste întregul ciclu de viaţă al produselor şi, prin aceasta, să maximalizeze eco-eficienţa, să se orienteze în primul rând asupra folosului. O asemenea focalizare poate conduce la complet alte soluţii tehnice. Un exemplu este vânzarea folosului precum lumina, căldura sau puterea în locul vânzării produsului lor, şi anume curent, gaz sau petrol. Să învăţăm de la natură şi să transferăm soluţiile ei în probleme tehnice. Exemple sunt efectul de lotus, polimeri pe baza de lemn sau calcule asemănătoare evoluţiei naturale (aşa numiţii algoritmi genetici) pentru investigarea soluţiilor optime pentru sarcini complexe. O dezvoltare durabilă a tehnologiei se orientează în principal către trei ţeluri: 1. Protejarea resurselor materiale şi energetice: aceasta presupune tehnologii inovative pentru imbunătăţirea eco-eficienţei şi, totodată, a productivităţii în cazul protejării simultane a resurselor naturale. Pe lângă aşa numitele tehnici adiţionale (de pildă instalaţii de filtrare, instalaţii de purificare, schimbător de căldură), care se leagă în principiu de procesele existente (ca atare), sunt de remarcat aici în special tehnici integrate de producţie. Acestea evită de la început apariţia deşeurilor neproductive, prin modificări ale procesului de producţie propriu-zis, respectiv printr-o reglementare precisă şi o coordonare mai bună cu etapele procesuale de început şi de sfârşit. 2. Producţie în circuite, închiderea circuitelor: această idee urmăreşte scopul de a conduce materiale de producţie şi ajutătoare în circuite şi de a folosi resturile de producţie. Pe lângă închiderea circuitelor de materie se urmareşte refolosirea produselor uzate. Prin aceasta este vizată nu doar reciclarea clasică, ci şi o prelucrare şi refolosire a componentelor. 3. Politica şi folosirea integrală a produselor: punctul de plecare în acest caz este recunoaşterea faptului că, nu doar procesele, ci şi produsele sunt cele care au un rol important într-o mare parte din folosirea resurselor în timpul sau după folosirea acestora şi, totodată, conduc la o cantitate considerabilă de deşeuri. Un design ecologic poate astfel să renunţe la întrebuinţarea materiei dăunătoare, sau poate fi îmbunătăţită prelungirea duratei de folosire şi de viaţă, refolosirea şi reciclarea produselor şi a componentelor lor.
Yüklə 414,2 Kb. Dostları ilə paylaş:
|