Florin tudose orizonturile psihologiei medicale editura Medica Bucureşti 2003
Yüklə 2,87 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Baile WF şi colab. (2000)
- Kim MK şi Awi A (1999)
- (Noone I, Crowe M, Pillay I, OKeeffe ST, 2000).
- Weber M, Werner A, Nehring C, Tentrup FY (1999)
- (Garg A, Buckman R, Kason Y, 1997; Walsh RA, Girgis A, Sanson-Fisher RW, 1998; Vaidya VU şi colab., 1999).
- (Tudose F, Badea M, 2000). Tabelul 16.
- (Tudose F şi Badea M, 1997).
- FORMULAR PENTRU OBSERVAREA ŞI EVALUAREA COMUNICĂRII
- Charaka-Samhita, sec. II Medicamentul - istorie şi contemporaneitate Imagini ale medicamentului
- Complianţă, non-complianţă, acceptanţă Iatrogenii
- (Reynaud P, 1966).
- (Chauchard P, 1966).
- (Bradu lamandescu I şi Necula I, 2002).
- Farmacologia
- Ionescu G (1985)
|
Aspecte ale comunicării cu pacientul 217 Probleme deosebite în ceea ce priveşte relaţia cu adolescentul a medicului se ridică în cazul în care medicul trebuie să îi comunice acestuia un diagnostic grav sau de boală cronică care va necesita tratament toată viaţa (diabet, epilepsie, etc.). Reacţiile adolescentului pot fi deosebit de grave, iar printre acestea se află tentativa de suicid, mult mai frecventă decât la adult. Demitizarea bolii, empatia medicului, susţinerea psihologică clară sunt tot atâtea metode de prevenţie a acestui tip de reacţie. Mai trebuie notat faptul că adolescenţii sunt mult mai predispuşi la dezvoltarea unor reacţii de tip hipocondriac, a tulburărilor de tipul dismorfofobiei şi a nosofobiei. De aceea, se recomandă o atitudine directă şi deschisă din partea medicului, în care să fie evitată orice ambiguitate şi orice posibilitate de a crea fantasme ale bolii adolescentului. 19. CUM SĂ COMUNICI VEŞTILE RELE ÎN MEDICINĂ O problemă majoră în practica fiecărui medic este cea a comunicării unor diagnostice grave de boli cu evoluţie fatală sau cu prognostic rezervat. Comunicarea unor astfel de veşti este probabil cea mai dificilă situaţie interpersonală din activitatea medicului de familie sau a specialistului, indiferent de domeniul în care ar activa. Fără această comunicare a diagnosticului, principiul intervenţiei precoce şi radicale nu este operant, iar amânarea poate avea consecinţe fatale sau deosebit de grave. Exemple semnificative în această direcţie pot fi luate din patologia malignă, din psihiatrie, din cardiologie, din psihiatrie, neurologie sau oricare altă specialitate. Pacientul are dreptul să refuze sau să aleagă tratamentul, dar are de asemenea dreptul să aibă cele mai adecvate şi complexe informaţii despre diagnostic, prognostic, riscurile şi beneficiile terapiei. Desigur, a vorbi sensibil despre toate lucrurile acestea înseamnă un efort şi un consum afectiv care va face ca medicul să aibă inerente dificultăţi. Dintre barierele psihologice cu care medicii se confruntă în comunicarea diagnosticelor, prima este legată de faptul că un diagnostic fatal înseamnă acceptarea unei grave lacune în potenţialul medicinii pe care medicul trebuie să şi-o asume. Viteza mare a progresului medical face ca lentoarea sau lipsa de eficienţă din anumite domenii să pară supradimensionată şi să umbrească mult imaginea profesională a medicului. Remediul pentru această barieră 218 Orizonturile psihologiei medicale este aşteptarea sinceră, dar nu dusă dincolo de limita iraţionalului, de apariţie a unui progres în domeniu. De altfel, mai mult ca niciodată, istoria ultimelor cinci decenii a consemnat rezultate spectaculoase în multe dintre bolile considerate ca lipsite de orice speranţă. înainte de a comunica un diagnostic presupus nefast, orice medic trebuie să-şi revizuiască propriile cunoştinţe despre respectivul domeniu precum şi felul în care el a procedat în cazuri similare. în comunicarea sa cu pacientul, o altă dificultate este ridicată de traducerea limbajului profesional într-o explicaţie pe înţelesul pacientului si la limita suportabilităţii acestuia. Nu o dată, o serie de specialişti transmit un dublu mesaj, unul adresat pacientului criptat şi ambiguu, altul adresat medicului de familie şi altor specialişti clar şi tranşant, transferându-le sarcina de a comunica veştile rele. Unii se ascund în spatele unei mai vechi credinţe că pacienţii, ştiind că suferă de o boală fatală, vor considera că sunt o povară pentru mai multe persoane şi îşi vor pierde speranţa de a fi vindecaţi. Se crede că ei vor considera că boala va provoca schimbări extraordinare asupra calităţii vieţii lor, iar viaţa va fi irosită în zadar, deoarece „nu mai au pentru ce să trăiască", în ultimii 30 de ani au existat remarcabile schimbări ale acestor concepţii. Este cunoscut acum că pentru enorma majoritate a oamenilor cea mai acută dorinţă este de a cunoaşte diagnosticul şi de a avea câteva cunoştinţe care să le dea speranţă şi încredere în ei.
O practică depăşită, în primul rând pentru că lezează dreptul la confidenţialitate al pacientului este aceea a informării mai întâi a membrilor familiei despre diagnosticul grav şi a transferării deciziei acestora, care-i comunicau sau nu pacientului. Un studiu recent făcut de Kim MK şi Awi A (1999) asupra unui lot de pacienţi cu cancer laringian sau cerebral a arătat că 81% nu doresc să fie nimeni în afară de medic atunci când se comunică diagnosticul grav. Numai 65% din pacienţi au discutat cu alţii despre boala lor. Ei preferă ca diagnosticul să le fie comunicat simplu şi direct, iar medicii cei mai buni au fost consideraţi cei cinstiţi, atenţi faţă de ei sau plini de compasiune. Este interesant de subliniat faptul că trei sferturi din subiecţi nu doresc să fie atinşi sau îmbrăţişaţi atunci când li se dau veşti rele. Chiar şi persoanele în vârstă doresc să afle direct de la medic atunci când este vorba de un diagnos- Aspecte ale comunicării cu pacientul 219
tic grav cum ar fi cel de cancer, iar acest lucru să fie spus cu claritate (Noone I, Crowe M, Pillay I, O'Keeffe ST, 2000). Unii pacienţi doresc ca la comunicarea unor veşti rele să participe soţul sau alt membru al familie, iar această dorinţă trebuie întotdeauna respectată deoarece ea uşurează enorm sarcina medicului. Există şi cazuri în care incapacitatea pacientului de a lua decizii sau imposibilitatea lui de a înţelege despre ce este vorba ne poate conduce la o discuţie cu familia sau alte persoane apropiate, aşa cum se întâmplă de exemplu în psihiatrie. Nimic nu este mai grav decât lipsa empatiei şi a căldurii omeneşti, a capacităţii de rezonanţă a medicului în faţa suferinţei. 
Figura 2. Paradoxal, unii medici consideră drept neprofesională emoţia şi tensiunea pe care comunicarea unei veşti rele le-o provoacă. Weber M, Werner A, Nehring C, Tentrup FY (1999) consideră că pentru comunicarea veştilor rele trebuie respectate unele condiţii cum ar fi: > Pregătirea cu grijă a contextului fizic în care se va desfăşura întâlnirea sau consultaţia - primul pas în efectuarea comunicării veştilor rele este pregătirea medicului pentru întâlnire şi alegerea aceasta înseamnă ale- 220 Orizonturile psihologiei medicale gerea unui moment mai liniştit, pentru aceasta. Dacă bolnavul se află fn spital, aşezaţi-vă pe patul pacientului, dar nu vă grăbiţi să vă ridicaţi imediat ce aţi terminat de vorbit sau de răspuns la întrebări
■ clinicianul trebuie să aibă cunoştinţe despre dificultatea situa ţiei şi să ajusteze forma prezentării bolii şi a problemelor care decurg din aceasta, în funcţie de sprijinul emoţional de care pacientul are nevoie. > Să răspunzi sentimentelor pacienţilor ■ este potrivită exprimarea părerii de rău pentru durerea pacien tului. Medicul îşi poate arăta implicarea nu numai prin expresii verbale, dar şi printr-o atitudine non verbală de solidaritate, cum ar fi un bun contact vizual menţinut permanent, atingerea mâinii pacientului. > Să stabileşti un contact pentru viitor ■ să comunici veşti rele nu este un eveniment punctual care se desfăşoară câteva zeci de minute, după care poţi abandona pa cientul. Comunicarea evenimentelor negative este un proces care se întinde de-a lungul mai multor vizite şi presupune cel puţin câteva întrevederi. In multe cazuri, veştile rele se dau în perioada terapiei intensive, în timpul curei sau a remisiei lente. Uneori eşti obligat să comunici că terapia nu influenţează cursul bolii, fiind un tratament ineficient care va face să reapară simpto- me grave. Răspunsul emoţional al pacienţilor este foarte intens, dar şi foarte diferit. Unii sunt foarte calmi, chiar reci, interesându-se în totalitate de detalii tehnice. Această reacţie (sau lipsa reacţiei) este o adevărată supapă care permite eliberarea de anxietate a medicului, cu ajutorul căreia el ajunge la concluzia că pacientul se comportă excepţional de bine. Oricum, un calm extrem sugerează că persoana încă nu a înţeles vestea sau nu se poate „conecta" emoţional la ceea ce a auzit. Alţi pacienţi arată ostilitate şi supărare. Pacienţii pot face comentarii supărătoare pretinzând că medicul le-a schimbat diagnosticul sau conside- 220 Orizonturile psihologiei medicale gerea unui moment mai liniştit, pentru aceasta. Dacă bolnavul se află în spital, aşezaţi-vă pe patul pacientului, dar nu vă grăbiţi să vă ridicaţi imediat ce aţi terminat de vorbit sau de răspuns la întrebări
■ clinicianul trebuie să aibă cunoştinţe despre dificultatea situa ţiei şi să ajusteze forma prezentării bolii şi a problemelor care decurg din aceasta, în funcţie de sprijinul emoţional de care pacientul are nevoie. > Să răspunzi sentimentelor pacienţilor ■ este potrivită exprimarea părerii de rău pentru durerea pacien tului. Medicul îşi poate arăta implicarea nu numai prin expresii verbale, dar şi printr-o atitudine non verbală de solidaritate, cum ar fi un bun contact vizual menţinut permanent, atingerea mâinii pacientului. > Să stabileşti un contact pentru viitor ■ să comunici veşti rele nu este un eveniment punctual care se desfăşoară câteva zeci de minute, după care poţi abandona pa cientul. Comunicarea evenimentelor negative este un proces care se întinde de-a lungul mai multor vizite şi presupune cel puţin câteva întrevederi. în multe cazuri, veştile rele se dau în perioada terapiei intensive, în timpul curei sau a remisiei lente. Uneori eşti obligat să comunici că terapia nu influenţează cursul bolii, fiind un tratament ineficient care va face să reapară simpto- me grave. Răspunsul emoţional al pacienţilor este foarte intens, dar şi foarte diferit. Unii sunt foarte calmi, chiar reci, interesându-se în totalitate de detalii tehnice. Această reacţie (sau lipsa reacţiei) este o adevărată supapă care permite eliberarea de anxietate a medicului, cu ajutorul căreia el ajunge la concluzia că pacientul se comportă excepţional de bine. Oricum, un calm extrem sugerează că persoana încă nu a înţeles vestea sau nu se poate „conecta" emoţional la ceea ce a auzit. Alţi pacienţi arată ostilitate şi supărare. Pacienţii pot face comentarii supărătoare pretinzând că medicul le-a schimbat diagnosticul sau conside- Aspecte ale comunicării cu pacientul 221 rând că acesta i-a minţit. Ei pot întreba „de ce spitalul nu este mai eficient?" sau „de ce nu li s-a spus mai devreme că suferă de o boală atât de gravă". De asemenea, ei pot exagera mult importanţa celor câteva zile care au fost necesare pentru precizarea diagnosticului sau pentru organizarea planului terapeutic, susţinând că aceasta le-a adus un prejudiciu major. în acest caz, este bine să cunoaştem că pacientul are o fire cu potenţial ostil şi să încercăm să minimalizăm şi să explicăm încă o dată cum se face diagnosticul şi cum se stabileşte terapia. Puteţi spune „Ştiu că aceasta este o veste supărătoare. Vă înţeleg sentimentele şi vreau să vă ajut". Unii pacienţi vor combina furia cu negarea, luptând împotriva diagnosticului şi cerând o a doua opinie. Medicul va trebui să ajute pacientul să obţină şi o altă părere - „Cred că este o idee bună, vă gândiţi la cineva?" îngrijirea pacienţilor bolnavi de cancer continuă să rămână un domeniu foarte dificil în activitatea medicilor. Cel mai indicat mod de depăşire a barierelor în comunicare este evitarea aşa numitelor adevăruri parţiale, adică transmiterea unor mesaje incomplete şi reducerea distanţei emoţionale. în discuţiile cu aceşti pacienţi este important să comunicăm întotdeauna planul tratamentului de urmat, chiar dacă remisia sau vindecarea este imposibilă. Acest plan trebuie să fie specific nevoilor pacienţilor şi trebuie avută în vedere în permanenţă menţinerea contactului vizual. Trebuie să asigurăm întotdeauna pacientul, spunându-i de exemplu: „Nu contează ce se întâmplă, fac tot posibilul să fie bine... Nu vă voi abandona". „Vreau să ştiţi că voi fi în continuare disponibil. Mă puteţi suna oricând dacă aveţi probleme sau întrebări. Voi reveni la dumneavoastră ori de câte ori va fi nevoie". „Voi face tot posibilul în cazul dumneavoastră pentru a vă simţi cât mai confortabil posibil. Avem medicamente bune pentru a vă ajuta dacă vreţi, dar trebuie să cooperăm întotdeauna". Comunicarea de veşti rele este o situaţie medicală, dar şi terapeutică, în care medicul se află de multe ori şi, fără o pregătire de specialitate, va fi supusă unor erori sistematice care vor scădea mult din calitatea actului medical. Nimic nu distruge mai mult imaginea medicului în raport cu pacientul său decât disperarea şi anxietatea acestuia din urmă. Toate aceste considerente au condus o serie de instituţii medicale să introducă în curriculum-ul celor care se pregătesc pentru specialităţi medicale, cursuri şi seminarii pentru
Orizonturile psihologiei medicale transmiterea veştilor rele (Garg A, Buckman R, Kason Y, 1997; Walsh RA, Girgis A, Sanson-Fisher RW, 1998; Vaidya VU şi colab., 1999). Utilitatea lor a fost de necontestat atât pentru medici cât şi pentru pacienţi şi, de aceea, considerăm că orice program privind comunicarea cu pacientul trebuie să abordeze şi acest dificil capitol (Tudose F, Badea M, 2000). Tabelul 16.
20. PROBLEME DE COMUNICARE LA BOLNAVII CU TULBURĂRI COGNITIVE Medicul, psihologul şi personalul medical se află în situaţie de mare dificultate atunci când este nevoit să comunice cu pacienţii cu tulburări cognitive grave, cum ar fi bolnavii de boală Alzheimer sau alte tipuri de demenţă. Credem că o serie de sfaturi generale pot ajuta specialiştii în acest demers:
Aspecte ale comunicării cu pacientul 223
 • Mai întâi încercaţi să stabiliţi contactul vizual. Pronunţând numele persoanei sau atingerea braţului vă poate fi de ajutor.
Tabelul 17.
Când pacientul vă înţelege cu mare greutate, modificarea modului dvs. de a vorbi pot fi de ajutor. întotdeauna faceţi mesajul mai clar.
O serie de afirmaţii pe care familia sau aparţinătorii le fac despre pacient trebuie să atragă întotdeauna medicului sau psihologului atenţia către existenţa acestor tulburări cognitive. Nerecunoaşterea locurilor obişnuite, afirmarea unor întâlniri cu persoane de mult dispărute sau având altă vârstă decât cea reală (de ex., pacientul afirmă că este în casa altcuiva, că a venit străbunica şi 1-a vizitat, că a trebuit să se ducă ieri la serviciu, deşi e la pensie de cinci ani). De asemenea, repetarea frecventă a aceloraşi lucruri sau acuze într-un interval scurt de timp sau tendinţa irezistibilă a pacientului de renunţa să vorbească despre situaţia actuală şi a vorbi despre trecut este un semn că atenţia şi memoria de scurtă durată nu funcţionează corespunzător. 224 Orizonturile psihologiei medicale Folosirea multor cuvinte într-un sens necorespunzător sau amestecarea lor bizară trebuie de asemenea să orienteze medicul spre diagnosticul de tulburare cognitivă. Chiar dacă ceea ce spune pare un nonsens, este important, ca oricând e posibil, să-1 ascultaţi şi să-i arătaţi că sunteţi interesat. în acest timp fiţi atent la ce gândeşte urmărind elemente non-verbale - tonul vocii, limbajul trupului, expresiile faciale. Uneori chiar dificultatea în iniţierea şi menţinerea conversaţiei este suficientă pentru orientarea diagnosticului. Se recomandă prudenţă şi tact din partea medicului aflat în contact cu un astfel de bolnav pentru că sublinierea deficitului cognitiv sau comunicarea directă a diagnosticului de demenţă poate declanşa o reacţie catastrofică. Comunicarea cu astfel de pacienţi, dar atenţie, şi cu majoritatea pacienţilor vârstnici, este un adevărat exerciţiu de virtuozitate profesională. 21. O ÎNCERCARE DE EVALUARE A CAPACITĂŢII DE COMUNICARE Prezentăm un formular care poate fi folosit în evaluarea sau autoevaluarea comunicării interpersonale medic-pacient (Tudose F şi Badea M, 1997). Evident că fiecare medic trebuie să dorească obţinerea unui scor cât mai ridicat, autoreferirea fiind singurul criteriu de luat în discuţie. Este sigur că sporirea capacităţii de comunicare profesională şi a calităţii acesteia este o resursă inepuizabilă a autoperfecţionării.
225
 FORMULAR PENTRU OBSERVAREA ŞI EVALUAREA
COMUNICĂRII 
226 Orizonturile psihologiei medicale 
Capitolul 6 PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE „Medicina este de două feluri - una care promovează puterea si vitalitatea celui sănătos, alta care tratează bolile. " Charaka-Samhita, sec. II
1. MEDICAMENTUL - ISTORIE ŞI CONTEMPORANEITATE Funcţia medicului de a îngriji, de a ameliora suferinţele bolnavului şi uneori de a le vindeca chiar este una din cele mai vechi în istoria umanităţii. Antropologul englez Frazer GJ a putut demonstra că anumite practici referitoare la starea de sănătate s-au perpetuat în colectivităţi din generaţie în generaţie şi pot fi regăsite în mod universal la toate populaţiile umane. Colectivitatea, având anumite reglementări ale vieţii sociale, desemna din sânul ei, pe cel ce era posesorul formulelor curative şi furnizorul de produse naturale sau poţiuni considerate ca având valoare terapeutică. Această funcţie avea adeseori un caracter sacru, iar cei chemaţi s-o îndeplinească aparţineau uneori aceloraşi familii, aşa cum se întâmpla în Epidaur. Prescrierea unui remediu avea drept consecinţă o schimbare. Medicina hipocratică, egipteană, chineză remarcaseră efectele benefice, uneori speci- 228 Orizonturile psihologiei medicale fice ale plantelor asupra unor anumite simptome sau tulburări de comportament. încă din antichitate, medicii indieni cunoşteau virtuţile frunzelor de rawolfia ca hypotensive şi ca sedative, iar opiumul şi derivaţii săi au o lungă istorie terapeutică. Medicamentul concretiza schimbarea în bine şi constituia garanţia continuităţii actului terapeutic început în momentul consultaţiei. In mod clasic, bolnavul îşi încredinţa suferinţele medicului în cadrul unei convorbiri apropiate, intime, iar medicul era privit ca vraci şi ca mag în acelaşi timp, deoarece ştia tot ce se petrece în adâncul fiinţei lui, nu doar ascultându-1 ci şi palpându-1, ciocănindu-1, ascultându-i inima şi pieptul (Păunescu-Podeanu A). Putem spune fără teama de a exagera în acest sens, că remediul propus avea o funcţie psihoterapeutică (fenomen pe care astăzi îl numim efectul placebo). Toate aceste lucruri subliniază că încă de la începutul medicinei au existat medicamente active şi placebo şi că prescrierea medicamentului a ocupat dintotdeauna un loc fundamental în relaţia medic-bolnav. Farmacopeea modernă datează de la mijlocul secolului XIX, iar industria farmaceutică este produsul secolului XX. Dezvoltarea acesteia este uriaşă, iar conotaţiile economico-sociale ale medicamentului în lumea contemporană, în special în cea occidentală sunt enorme. Dincolo de funcţia sa terapeutică, medicamentul a devenit un obiect social şi economic considerabil de care trebuie să ţinem cont în mare măsură, în mod egal pe plan psihologic şi psihopatologic. Adesea, medicamentul a devenit simbolul nivelului de viaţă dintr-o ţară. Cu acest titlu, el poate fi considerat, pe drept cuvânt, drept un factor de progres. Cu toate acestea, trebuie reţinut că populaţia unei ţări mari consumatoare de medicamente nu este şi populaţia cea mai bine îngrijită (Reynaud P, 1966). între mit şi realitate, medicamentul în general şi în special acela de sinteză, a schimbat faţa lumii (Percek A, 1985). 2. IMAGINI ALE MEDICAMENTULUI După definiţia dicţionarului Larousse, medicamentul este „o substanţă administrată ca remediu, destinată combaterii unei tulburări sau leziuni şi, în final, să conducă la obţinerea vindecării". Definiţiei materialiste a medicamentului la care am făcut referinţă anterior trebuie să i se adauge şi imaginea medicamentului, o schemă imaginară dobândită cu trimitere la un anumit Psihologia intervenţiei terapeutice 229 număr de parametrii psihologici, psihodinamici, sociologici şi nemaiavând multe în comun cu dimensiunea fizico-chimică. La om, medicamentul are o acţiune binară, medicamentoasă şi psihologică, eficacitatea sau ineficacitatea substanţei chimice fiind clar legată şi de ideea că această eficacitate există. Orice medicament este în acelaşi timp de două ori activ, asupra creierului prin acţiunea sa chimică, asupra celulelor nervoase şi prin imaginea psihologică care îi corespunde (Chauchard P, 1966). în opinia lui Besancon G (1999) trebuie evocate: imaginile externe ale medicamentului, imaginile interne ale medicamentului, imaginea medicamentului în relaţia terapeutică şi bineînţeles în problema efectului placebo. 3. IMAGINEA EXTERNĂ ŞI RECLAMA MEDICAMENTULUI Imaginile externe ale medicamentului sunt legate în societatea contemporană de necesitatea industriei farmaceutice de a recurge la mijloace publicitare pentru promovarea şi difuzarea produselor sale tot mai sofisticate. Ţintele acestei publicităţi sunt pe de o parte potenţialii consumatori, iar pe de altă parte medicii şi este evident că se vor folosi canale diferite prin care să ajungă la destinatar. De regulă, există reglementări stricte în domeniu, care limitează adresabilitatea către consumator doar la aşa-numitele medicamente de confort, care nu necesită reţetă medicală. Totuşi, producătorii sunt obligaţi să precizeze că în cazul unor incertitudini sau al apariţiei unor efecte adverse, va trebui consultat neapărat medicul. Mai trebuie menţionat efortul uriaş al companiilor producătoare de a inventa noi şi noi remedii de acest tip precum şi aşa-numitele mijloace de prevenire şi substanţe care asigură o superigienă prin care apariţia bolii ar fi de la sine prevenită. Pentru publicitatea în domeniul medicamentului se folosesc toate mijloacele media de la ziare şi reviste, la televiziune şi Internet. Tipul de publicitate este în general simplu: cel mai adesea se prezintă un simptom sau un sindrom şi remediul său - medicamentul cu exagerarea expresiei sindromului, precum şi a efectelor medicamentului. Schema de prezentare este liniară, cauzalitatea fiind elementară. Consumatorului îi este propusă o imagine destinată a-I face să stabilească o echivalenţă automată între simptom şi tratamentul său. Folosirea acestor procedee publicitare foarte simple, folosite în promovarea oricărui alt produs de consum (detergenţi, alimente, combustibil 230 Orizonturile psihologiei medicale etc.) încurajează ideea că medicamentul este un produs ca oricare altul, favorizând tendinţa răspândită în prezent la automedicaţie. In ceea ce priveşte medicul, el este informat şi solicitat de mediul publicitar specializat prin reclame direct adresate sau lăsate de agenţii medicali după prezentarea produselor farmaceutice. Cu toate că ar putea exista ideea că imaginile medicamentului oferite medicilor ar încerca să furnizeze o informaţie ştiinţifică a produsului prezentat, clasa medicamentului, modul său de acţiune, indicaţiile şi contraindicaţiile, în realitate, lucrurile sunt diferite. Anunţul publicitar este asemănător cu cel adresat tuturor consumatorilor potenţiali şi vehiculează un mesaj simplu, destinat să fie uşor de memorat şi evocat automat atunci când medicul se va afla într-o situaţie superpozabilă. Medicul trebuie să ştie că există un mod simplu şi imediat de a înlătura un simptom supărător şi că poate găsi cu uşurinţă, la un preţ rezonabil, o modalitate de vindecare. Imaginile publicitare din domeniul medicamentului sunt uneori în mod clar contestabile pentru că ele antrenează o adevărată dezinformare. De exemplu, un antidepresiv este prezentat într-un decor marin de vis şi anunţat drept garant al unei stări afective perfect echilibrate, fără ca în nici un moment să se amintească de posibilele efecte secundare care pot să însoţească medicamentul. Este clar faptul că, între imaginea externă a medicamentului, aşa cum este ea difuzată în media, aşa cum este ea receptată de către utilizator şi proprietăţile sale farmacologice nu există de fapt nici o legătură, avându-se în vedere că se insistă asupra succesului pe care îl va avea medicamentul în funcţie de parametri precum culoarea, prezentarea, modul de utilizare, etc. Publicitatea medicală, ca întreaga publicitate, nu încearcă să se adreseze adulţilor maturi şi responsabili. Ea întreţine un stadiu infantil folosind „o tematică latentă de protecţie şi gratificaţie" (Baudrillard). Imaginea publicitară solicită destinatarul să facă apel la dorinţele şi imaginaţia sa. Mecanismul imaginii publicitare care solicită imaginaţia creează frustrare şi senzaţia, impresia de lipsă a obiectului de care în realitate nu are nevoie. Imaginile publicitare mobilizează un anumit număr de afecte: sentimentul patern, matern, dependenţa infantilă, sentimente legat de natură, erotice etc. Psihologia intervenţiei terapeutice 231 Problema imaginii externe a medicamentului interesează în mică măsură medicul, dar într-o importantă măsura psihologul, mai ales pe cel din domeniu] reclamei şi sociologul. 4. IMAGINILE INTERNE ALE MEDICAMENTULUI Imaginea internă este o reprezentare inconştientă cu puternică încărcătură afectivă care este elaborată pe parcursul dezvoltării individului prin mecanisme de introiecţie şi rejecţie. Imaginea medicamentului este strâns legată de imaginea medicului, de locul pe care îl are acesta în ierarhia reprezentărilor pacientului. Balint M şi Israel ne-au arătat că medicul este un personaj important pentru un copil care îl vede într-un univers real şi fantasmatic, care va contribui în mare măsură la viziunea ulterioară asupra bolii şi sănătăţii. Investirea ulterioară a medicamentului de către subiect va fi şi în funcţie de locul pe care îl plasează la bun început. Astfel, anumite hipocondrii pot fi generate de o excesivă grijă maternă în timpul primilor ani de viaţă, iar o boală severă în copilărie şi resentimentele tardive pe care le creează au o importanţă decisivă în dezvoltare. Pacientul va construi imaginea internă a medicamentului în funcţie de experienţele iniţiale pe care le va avea. Medicamentul va fi considerat un obiect bun sau rău, distructiv sau aducător de vindecare. Această imagine va fi modulată de structura personalităţii pacientului. Recurgerea la medicina naturistă de exemplu poate deriva, de asemenea, din aceste experienţe iniţiale. în psihiatrie sunt cunoscute reacţiile paradoxale ale istericului la medicamente, investirea obsesivă a unei terapii (medicament) considerată bună, respingerea oricăror alte forme, chiar dacă ele sunt similare farmacologic. Psihoticii integrează în delirurile lor administrarea de neuroleptice pe care, în funcţie de mecanismele de apărare, le consideră otrăvuri sau responsabile de simptomatologie. O parte din aceste consideraţii intervin şi în ceea ce numim efectul placebo. 5. EFECTUL PLACEBO Cuvântul „placebo" reprezintă forma -- la viitor - a verbului latin placeo/plăcere şi poate fi tradus stricto sensu prin: „voi plăcea" sau, mai liber, „voi fi plăcut" (agreabil). Cuvântul Placebo are sensul de agreabil, plăcut- în sens de promisiune- şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav - 232 Orizonturile psihologiei medicale căruia i se dă un medicament - la acţiunea utilă, plăcută a acesteia (Bradu lamandescu I şi Necula I, 2002). Termenul de Placebo este menţionat abia în secolul XVIII în sensul actual (Kroneberg - 1986). „Efectul placebo" se referă la „modificările obiective sau subiective ale stării unui subiect căruia i se administrează un placebo" fn.n. substanţă -martor folosită în Farmacologia clinică) - Delay J şi Pichot P (1962). Prin extensie, atunci când se administrează un medicament activ, termenul semnalează diferenţa dintre modificările constatate şi cele imputabile acţiunii farmacodinamice a produsului. Martini (1932) fundamentează noţiunea de „efect placebo", dând curs unor producători de medicamente care doreau o evaluare corectă a acţiunii farmacodinamice a noilor preparate medicamentoase - verum şi delimitarea de influenţele sugestiei studiate cu preparate inactive, denumite placebos. încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care însoţesc actul terapeutic, Ionescu G (1985) propune următoarea definiţie operaţională: „ Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice care apar Iα un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-a administrat, în scop terapeutic sau experimental, o substanţă neutră din punct de vedere farmacodinamic". Autorul face distincţie între fenomenul placebo şi efectul placebo, arătând că primul se referă la ansamblul modificărilor psihologice şi psiho-liziologice pe care bolnavul le prezintă în legătură cu utilizarea unei substanţe placebo. Yüklə 2,87 Mb. Dostları ilə paylaş:
| |||||||||||||||||||||||||