Franz Kafka

Bunicul, care-i râde nepoţelului, cu gura fără dinţi.

E, nu se poate nega, o anume fericire să poţi să scrii liniştit: „E inimaginabil, înspăimântător să te sufoci'_'; Sigur, inimaginabil, aşa că nici de data asta nu mai scrii nimic.

16 ianuarie. Săptămâna trecută am trăit ceva foarte aproape de o prăbuşire totală, atât de aproape de aşa ceva ca noaptea -aceea de acum doi ani, altceva să-i semene n-am mai cunoscut. Totul părea să fi ajuns la capăt, şi nici astăzi nu mi se pare deloc să fie altfel. Lucrul acesta poate să fie înţeles în două feluri, şi chiar şi aşa trebuie înţeles probabil.

În primul rând, prăbuşire, neputinţa de a mai dormi,. Neputinţa de a sta treaz, neputinţa' de a mai îndura viaţa, mai bine zis, cursul vieţii. Ceasurile nu mai merg la fel, cel (lăuntric grăbeşte, în chip drăcesc, demonic, în orice caz neomenesc, cel din afară şchioapătă -mai departe, în ritmul lui obişnuit. Şi ce se mai poate întâmpla, decât că cele două lumi atât de diferite să se scindeze, şi chiar s-au şi scindat şi se aruncă una asupra alteia ciocnindu-se sălbatic. Ritmul acesta dereglat al trăirii lăuntrice poate avea diferite cauze; cea mai vizibilă e introspecţia care nu-mi mai lasă nici un gând să se liniştească, îmi împinge toate gândurile, toate ideile tot mai înainte, pentru ca până la urmă ea însăşi să ajungă un gând, o idee, pe care o altă introspecţie, nouă, s-o alunge iarăşi mai departe.

În al doilea rând: goana asta aruncă în afară şi duce cu sine totul, îndepărtându-l de sfera 'omenescului. Singurătatea care aproape întru totul mi-a fost Impusă de când mă ştiu, deşi în parte a fost de mine însumi căutată – dar ce era căutarea asta decât tot o constrângere?

— E acum cu totul neechivocă, şi se apropie de ultima limită. Şi unde mă-mpinge? Poate – şi asta pare cel mai convingător răspuns – să mă ducă spre nebunie, şi atunci, mai departe nu se mai poate spune nimic; goana asta trece prin mine şi mă sfâşie. Sau încă aş mai putea – dar aş mai putea încă?

— Să mă controlez, cât de cât, să mă las doar purtat înainte de goana' asta sălbatică. Atunci, unde ajung? „Goana" e doar o imagine, aş putea să-i spun şi „asaltul către cele mai de pe urmă limite pământeşti", şi încă un asalt pornit de jos, dinspre restul oamenilor, şi pot încă, pentru că tot nu e vorba decât de o imagine, să-i pun, în loc altă imagine, asaltul de sus, îndreptat tot împotriva mea.

18 ianuarie. [.] Gândeşte-te o clipă: Socoteşte-te mulţumit, învaţă (învaţă, tu omul de patruzeci de ani) să te odihneşti acum, în clipa asta (totuşi, odinioară puteai să te odihneşti astfel). Da, în clipa asta, în clipa asta groaznică. Nici nu e groaznică, dar spaima de viitor o face să pară astfel. Şi privirile pe care le-arunci îndărăt, sigur, •. Şi ele. Ce-ai făcut cu răul ce ţi-a fost dăruit odată cu sexul tău? A fost un eşec, are să se spună pe urmă, şi asta are să fie totul. Însă, uşor ar fi putut fi o reuşită. Sigur, o nimica toată, ceva nici măcar identificabil a hotărât totul. Şi ce ţi se pare de mirare aici? Tot aşa a fost şi cu cele mai mari bătălii din istoria omenirii. Lucrurile mărunte hotărăsc până la urmă în ce priveşte lucrurile mărunte.

M. are dreptate: spaima asta e nefericirea, asta însă nu înseamnă că fericirea ar fi curajul; ci tocmai lipsa fricii, nu curajul care poate vrea mai mult decât te ţin puterile (în clasă cu mine erau poate numai doi evrei care aveau curaj, şi amândoi s-au împuşcat încă din gimnaziu, sau foarte curând după); aşadar, nu curajul, ci lipsa de teamă, odihnitoarea, cea cu priviri limpezi, cea care pe toate le îndură. Nu te mai constrânge la nimic, dar nu fi nefericit pentru că nu te mai constrângi, sau pentru că – dacă ar trebui s-o faci – trebuie să te constrângi şi la asta. Şi dacă nu te mai constrângi tu la nimic, nici nu mai tot alerga după prilejuri de a fi constrâns. Bineînţeles, lucrurile nu isânt niciodată chiar atât de simple, sau mai bine zis sunt atât de simple; de exemplu, sexul mă apasă, mă chinuie zi şi noapte, ca să-l mulţumesc, ar trebui să-mi înfrâng teama, şi ruşinea, şi chiar şi tristeţea; pe de altă parte, e sigur) că aş profita de îndată, fără teamă, tristeţe sau ruşine de orice prilej grabnic şi la-ndemână care mi s-ar oferi fără efort din partea mea'; şi atunci, după cele de mai sus, rămâne totuşi lege că teama, şi tot ceea ce mai urmează, nu trebuiesc învinse (dar nici nu trebuie să ne jucăm cu gândul la asemenea victorii), ci doar că prilejul trebuie folosit (dar nici să nu mă plâng când un asemenea prilej nu se iveşte). E adevărat că mai e aici ceva ia mijloc între „fapt" şi „prilej", şi anume atragerea spre tine, ispitirea „prilejului", o practică pe care, nu numai aici, ci din nefericire pretutindeni am folosit-o. În ce priveşte „legea" n-aş avea nimic de spus împotrivă, cu toate că această^ „ispitire" a prilejului, mai ales atunci când se încearcă şi se înfăptuieşte cu mijloace improprii, seamănă foarte mult cu „jocul cu gândul de-a învinge ceva", şi nu mai rămâne nici urmă din acea lipsă de teamă „cu privirile limpezi". Chiar, în ciuda faptului că astfel se satisface „litera legii" e aici ceva respingător şi care trebuie negreşit evitat. Şi, bineînţeles, îţi trebuie o anumită constrângere ca să eviţi aşa ceva, şi iată că nu mai ajung în nici un fel la capăt.

19 ianuarie. Ce valoare mai au azi concluziile de ieri? Înseamnă acelaşi lucru ca şi ieri – sunt adevărate, numai că sângele se scurge, se infiltrează printre lespezile cele mari ale legii.

Fericirea nesfârşită, calmă, adâncă, mântuitoare, când te aşezi alături de leagănul copilului tău, în faţa mamei. Intră aici şi ceva din acest simţământ: lucrurile nu mai depind acum de tine, afară doar de cazul că vrei tu asta. Şi, dimpotrivă, simţământul celui care nu are copii: întotdeauna lucrurile depind de tine, fie că vrei, fie că mi vrei, fiecare clipă până la sfârşit, fiecare din clipele astea care-ţi sfâşie nervii, totdeauna totul depinde de tine, şi fără nici un rezultat. Sisif era holtei.

Nimic nu e rău: dacă ai trecut pragul, totul e bun. O altă lume, şi nu mai trebuie să mai spui nimic.

M. are dreptate în ce mă priveşte: „Totul e minunat, numai că nu pentru mine, şi asta pe bună dreptate". Pe bună dreptate, spun eu, ' şi-i demonstrez.

Că mai am încredere cel puţin în asta. Sau poate că nu mai am nici în asta? Pentru că nu mă gândesc, de fapt, la „dreptate", viaţa, în puterea ei de convingere covârşitoare, nu mai are loc în ea pentru dreptate şi nedreptate. Aşa că nici tu, în cel mai deznădăjduit ceas al morţii, n-ai să mai poţi să te gândeşti la dreptate şi nedreptate, tot astfel n-o faci nici în viaţa asta bântuită de deznădejde. Ajunge doar că săgeţile intră exact în rănile pe care tot ele le-au deschis.

Pe de altă parte în mine nu e nici urmă de dorinţa de a condamna în general propria mea generaţie.

21 ianuarie. Încă nu e prea multă linişte. Dintr-o dată, la teatru, când mă regăsesc în faţa temniţei lui Florestan, se cască abisul. Totul, cântăreţii, muzica, publicul, vecinii din staluri, toate îmi sunt mai departe decât abisul.

Nimănui nu i-a fost atât de grea misiunea, după câte ştiu eu. S-ar putea spune: nici nu e vorba de vreo misiune, nici măcar de vreuna cu neputinţă de realizat, nici măcar nu e vorba de neputinţa însăşi, nu e vorba de nimic, nici măcar de copilul în speranţele unei femei sterile. E însă aerul pe care-l respir eu atâta timp cât mai sunt în stare să-mi trag respiraţia.

Am adormit după miezul nopţii, m-am trezit pe la ceasul cinci, o realizare neobişnuită, o fericire nemaiîntâlnită; în afară de asta, mai eram încă somnoros. Fericirea asta a fost însă o nefericire pentru mine însumi până la urmă, căci atunci când a venit şi gândul cu nimic de înlăturat —• atâta fericire nu meriţi – toate zeităţile răzbunării s-au năpustit asupra mea, le-am văzut căpetenia, plină de mânie, desfăcându-şi degetele ca nişte gheare, ameninţându-mă, pocnind din nişte cimbale înspăimântătoare. Excitaţia asta în care mi-am petrecut cele două ceasuri până s-a făcut ora şapte nu numai că mi-a distrus tot ce câştigasem în somn, ci m-a lăsat, pe tot restul zilei, pradă tremurăturilor şi angoasei.

Fără strămoşi, fără căsnicie, fără urmaşi, cu o sălbatică dorinţă de strămoşi, de căsnicie, de urmaşi. Cu toţii îmi întind mâna – străbunii, căsătoria, urmaşii; însă eu sunt prea departe.

Pentru orice există un înlocuitor, artificial, jalnic, şi pentru strămoşi, căsnicie şi urmaşi, li creezi tu însuţi în chinuirile astea, şi dacă nu cumva ai pierit tu însuţi în aceste chinuri, până la urmă lipsa de speranţă a unor asemenea false leacuri tot are să te omoare.

23 ianuarie. Şi iarăşi a venit neliniştea. De unde? Din anumite gânduri care se uită repede, ' dar care lasă după ele neliniştea asta de neuitat. Mai mult decât despre gândurile astea, aş putea vorbi despre locurile unde şi-au făcut ele apariţia; unul de pildă pe drumeagul ce trece prin faţa sinagogii Alt-Neu. Şi iarăşi neliniştea stârnită de starea asta de mulţumire care, din când în când, timidă şi destul de depărtată încă, încearcă să se apropie. Nelinişte şi din cauză că hotărârea luată în timpul, nopţii rămâne doar o simplă hotărâre. Nelinişte şi din cauză că viaţa mea a fost până acum doar un mers pe loc, o evoluţie cel mult în sensul în care poate evolua un dinte cariat pe dinăuntru şi care se macină încet. În. Ce mă priveşte, n-am fost niciodată în stare să dau dovadă de fermitate în acţiunile mele în viaţă. Ca şi cum. Mi s-ar fi dat şi mie, ca oricăruia, centrul cercului, ca şi cum eu, ca şi oricare altul, ar fi trebuit să trasez raza şi apoi să închei cercul perfect. Şi, în schimb, n-am, făcut altceva decât să încep raza, însă mereu a trebuit s-o întrerup îndată ce începusem. (Exemple: pianul, vioara, limbile, germanistica, antisionismul, sionismul, ebraica, grădinăritul, tâmplăria, literatura, încercările de căsătorie, locuinţa proprie). Centrul acestui cerc imaginar e ţepos de tot de crâmpeiele acestea de raze începute, nu mai e loc pentru nici o altă încercare, şi că nu mai. E nici un loc asta înseamnă bătrâneţe, epuizare nervoasă, şi nici o posibilitate de altă încercare – asta înseamnă sfârşitul. Dacă vreodată am dus raza aceasta cu un fragment cât de mic mai departe, ca de pildă în studiul dreptului sau în logodnă, totul chiar şi în fragmentul acesta a fost mai degrabă în rău decât î» bine.

Şovăiala înaintea naşterii. Dacă există într-adevăr metempsihoză, atunci n-am ajuns până la treapta cea mai de jos. Viaţa mea este ezitarea dinaintea naşterii.

Evoluţia a fost simplă. Când mai eram încă mulţumit, voiam să fiu nemulţumit, şi mă împingeam, cu toate mijloacele pe care mi le oferea vremea şi condiţia mea înspre nemulţumire; acum aş vrea mult să mă pot întoarce. Aşadar, ama fost întotdeauna nemulţumit, chiar şi în nemulţumirea mea. Ciudat cum din comedia asta se poate, cu oarecare sistemă, ajunge la realitate. Declinul meu spiritual a început cu un joc pueril, în orice caz conştient^pueril. Mi-am lăsat, de pildă, muşchii feţei să se crispeze la modul cel mai artificial, mă plimbam pe Graben cu braţele încrucişate la ceafă. Un joc respingător de copilăresc, care a avut succes însă. (La fel a fost şi cu evoluţia mea în ce priveşte scrisul, numai că evoluţia asta s-a oprit mai târziu din nefericire). Dacă-ţi este cu putinţă să atragi asupra ta în acest fel puterea nefericirii, atunci îţi este cu putinţă să-ţi impui orice. Nu pot, oricât ar părea să infirme asta evoluţia mea de până acum, şi oricât, mai ales, e de contrar esenţei fiinţei mele, să gândesc astfel, nu pot în nici un caz să recunosc faptul că începuturile nefericirii mele ar fi avut vreo necesitate lăuntrică – s-ar fi putut să fi avut vreo necesitate, însă nu lăuntrică; au venit în zbor asupra mea, ca muştele, şi ar fi putut fi gonite la fel de uşor ca nişte muşte.

Nefericirea mea ar fi fost şi pe ţărmul celălalt la fel de mare, probabil şi mai mare (datorită slăbiciunii mele), experienţa asta am şi făcut-o, de altfel pârghia mai tremură încă din vremea când am opintit-o eu ultima dată; însă de ce-mi sporesc nefericirea de a fi pe ţărmul acesta cu nostalgia după ţărmul celălalt?

Trist, şi pe bună dreptate. Şi tocmai din cauza asta. Mereu în primejdie. Nici o ieşire. Ce uşor a fost prima dată, ce greu e de data asta. Ce neajutorat mă priveşte tiranul. „într-acolo mă-mpingi?" în ciuda acestora toate însă, tot nu e liniştea; speranţele de dimineaţa, sunt moarte şi îngropate după amiaza. Cu neputinţă să mai simţi, să mai ai simţăminte de iubire faţă de o viaţă ca asta: e sigur că n-au existat până acuma oameni în stare de aşa ceva. Când alţii ajung la asemenea limite ultime – şi chiar să te apropii de ele e groaznic —- se abat din drum; eu nu pot s-o fac. Mi se pare chiar că nici n-am răzbit până aici, că de mic copil am fost târât spre asemenea limite şi înlănţuit apoi acolo; numai conştiinţa nefericirii mi s-a conturat treptat, nefericirea însăşi a existat dintotdeauna, nu trebuia decât o privire pătrunzătoare, nu o privire profetică, să o vadă limpede. Să spun că tu m-ai părăsit ar fi foarte nedrept, însă că am fost părăsit, şi umeori groaznic părăsit, este adevărat vărat.

Chiar şi dacă e vorba de o „hotărâre" luată de mine, am dreptul să fiu peste măsură de deznădăjduit de situaţia în care mă aflu.

27 ianuarie. Spindlermuhle. E absolut necesar să ajung să nu mai depind de astfel de ghinioane amestecate cu stângăciile mele proprii – cum au fost cazurile cu sania, cufărul stricat, masa care nu se ţinea pe picioare, lumina proastă, neputinţa de a găsi liniştea după amiază la hotel şi aşa mai departe. La asta nu se ajunge pur şi simplu numai dând atenţie unor asemenea lucruri, pentru că indiferenţa faţă de ele e imposibilă; lucrul devine posibil numai dacă-ţi concentrezi forţe noi. Aici într-adevăr te pot aştepta nişte surprize; asta trebuie s-o recunoască până şi cel mai deznădăjduit; experienţa arată că din nimic poate să survină ceva, că din cocina de porci dărăpănată pot să se strecoare afară vizitiul şi caii lui.

Cum mi se risipeau puterile în timpul drumului pe care l-am făcut cu sania. Nu poţi să-ţi aranjezi viaţa ca un gimnast care poate ajunge să stea înmâini.

Ciudata, tainica, poate primejdioasa, mântuitoarea alinare a scrisului; sari deodată afară din şirul asasinilor; poţi să observi faptele. Observând faptele —astfel îţi construieşti o formă superioară de observaţie, o formă mai înaltă, nu una mai pătrunzătoare, căci cu eât e-ste mai înaltă, JJfflffliMMiE^M^mwatM^riaiitf iw-'-at, ^a^n-'t t cu cSt e mai de neatins pentru cei din şirul de aici, cu atât mai puţin depinde de orice altceva, cu atât e mai supusă legilor propriei mişcări, cu atât mai imprevizibilă, mai aducătoare de bucurie, urcând tot mai sus, spre înalturi.

29 ianuarie. Crize pe când înaintam prin zăpadă seara. Mereu confuzia asta a închipuirilor, cam în felul acesta: Situaţia mea în lume ar fi groaznică, aici -singur la Spindlermuhle, şi pe lângă asta şi pe un drum părăsit, unde mereu îmi alunecă paşii prin întuneric, în zăpadă. In plus, un drum absurd, fără nici un ţel pământean (spre pod? De' ce într-acolo? De altfel nici n-am ajuns măcar acolo), şi în afară de asta, eu însumi părăsit aici (pe medic nu-l pot socoti ca un ajutor omenesc, personal; nu l-am meritat; n-am cu el decât stricte relaţii financiare), incapabil să leg cunoştinţă cu cineva, incapabil să suport relaţiile cu cineva, în fond plin de o uimire nesfârşită când sunt pus în mijlocul unui grup mai vesel (aici, în hotel, fireşte, nu e prea multă veselie; nu vreau să merg atât de departe încât să spun că eu aş fi cauza acestei stări de fapt, ceva în genul „omului cu umbra prea mare", însă umbra mea este într-adevăr, în lumea aceasta, disproporţionat de mare; şi cu uimire crescândă constat capacitatea de rezistenţă a unor oameni care „în ciuda a toate" vor totuşi să trăiască chiar şi în umbra aceasta, de-a dreptul în ea; însă aici mai intervine şi altceva, despre asta mai sunt multe de spus), sau mai ales când sunt pus în faţa părinţilor cu copiii lor; de altfel, nu sunt astfel părăsit numai aici, ci chiar şi la Praga, „acasă" la mine, şi, mai mult decât atât, părăsit nu de oameni – asta nici n-ar fi cel mai rău lucru, căci aş putea să alerg după ei cât mai. Sunt încă în viaţă – ci părăsit de mine însumi în relaţiile cu oamenii, de puterile mele în relaţiile cu oamenii; îmi plac cei care iubesc, însă eu nu pot iubi, sunt acum prea departe, sunt exclus, şi eu însumi – pentru că şi eu sunt om şi pentru că rădăcinile mele îşi doresc hrana – am acolo „jos" (sau sus) apărătorii mei, nişte comedianţi jalnici, fără talent, care mie mi-ar ajunge (sigur, nu-mi ajung deloc şi tocmai din cauza asta mă simt atât de părăsit), pentru că hrana mea principală vine din alte rădăcini şi din alte văzduhuri, şi chiar şi rădăcinile astea sunt jalnice, însă tocmai prin asta sunt mai vitale. Şi astfel ajung iarăşi la confuzia din gândurile mele. Numai atât —- adică aşa cum mi se părea că stăteau lucrurile pe când înaintam pe drumul înzăpezit – tot ar fi groaznic, ar însemna că sunt pierdut, şi asta ar fi nu o ameninţare, ci o execuţie acum tradusă în faptă. Însă eu sunt altundeva; numai că forţa de atracţie a lumii oamenilor este monstruoasă, întro singură clipă poate să le facă uitate pe toate. Dar şi forţa de atracţie a propriei mele lumi e mare; cei care mă iubesc, mă iubesc pentru că sunt „părăsit" (prin aceasta neînţelegându-se ceva de genul acestui vacuum al lui Weiss) şi pentru că ei simt (că libertatea de mişcare, aici lipsindu-mi cu totul, o am pe alt plan în momentele mele fericite.

Dacă, de exemplu, M. ar sosi aici acum, pe neaşteptate, ar fi groaznic. E adevărat, văzută din afară, situaţia mea ar apărea deodată luminoasă – comparativ. Aş ajunge şi eu să fiu acceptat ca om printre oameni, mi s-ar vorbi şi mie altfel decât prin cuvinte strict formale, politicoase, m-aş aşeza şi eu la masă în compania actorilor (bineînţeles aş sta mai puţin drept decât acum, când stau singur, şi chiar şi acum stau cocoşat), aş fi, din punct de vedere exterior, social, aproape deopotrivă cu dr. H., însă aş fi împins într-o lume în care eu nu pot să trăiesc. Rămâne numai de răspuns la întrebarea de ce la Marienbad am fost fericit paisprezece zile şi de ce, prin urmare.

— Sigur numai după ce aş trece cu atâta suferinţă graniţele astea —» aş mai putea fi fericit şi aici, împreună cu M. însă probabil cu mult mai greu decât la Marienbad; ideile mele sunt acum mai rigide, experienţa mea e mai bogată. Ceea ce înainte era o linie despărţitoare, e acum un zid, sau un munte, sau mai bine zis un mormânt.

30 ianuarie. Aşteptând pneumonia. Teamă, nu atât de oboseală, cât de mama, şi pentru mama, de tata, de director, şi aşa mai departe – de toţi. Aici ajuns, pare să fie limpede că cele două lumi există şi că eu în faţa bolii sunt la fel de neştiutor, de desprins, şi de temător ca în faţa unui chelner. De altminteri, distincţia asta mi se pare prea precisă, şi în precizia ei primejdioasă, tristă, prea tiranică. Sunt, adică, azvârlit în cealaltă lume? Îndrăznesc să spun asta?

1 februarie. Nimic, obosit doar. Fericirea căruţaşului pentru care fiecare din seri e cum a fost seara asta pentru mine, numai că mult mai frumoasă. De pildă, seara, lungit pe cuptor. Omul e seara mai pur decât dimineaţa, momentul dinainte de a cădea în somn, obosit, e cu adevărat timpul 'purităţii, al eliberării de fantome, când toate sunt izgonite, şi nu se mai întorc decât odată cu apropierea nopţii; dimineaţa s-au strâns cu toate iarăşi, chiar dacă nu le recunoşti încă, însă pentru oamenii sănătoşi încep să se risipească, se destramă în fiecare zi.

Văzut din punctul de vedere al primitivului, adevărul real, incontestabil, netulburat de nimic din afară (martiriul, sacrificiul de dragul unei fiinţe omeneşti) este numai suferinţa trupească. Ciudat că zeul suferinţei nu a fost zeul principal al religiilor dintâi (poate de abia al celor mai târzii). Fiecare bolnav cu zeul său familiar, bolnavul de plămâni cu zeul sufocării. Cum i-ai mai putea suporta apropierea, dacă nu te-ai fi împărtăşit din el încă dinaintea acestei uniuni înfricoşate?

Fericirea de a fi laolaltă cu oamenii.

'5 februarie. Insomnie aproape totală; torturat de vise, ca şi cum ar fi scrijelite în mine, pe o materie care opune rezistenţă.

E o slăbiciune, o anume carenţă, asta e limpede, dar e greu de descris; un amestec de timiditate, reţinere, vorbărie şi indolenţă; prin asta vreau să descriu ceva precis, un grup de defecte care într-o anumită privinţă reprezintă o singură slăbiciune exact caracterizată (şi care nu se confundă cu marile vicii, ca minciuna, vanitatea, şi aşa mai departe). Slăbiciunea asta mă opreşte în acelaşi timp şi de a ajunge la nebunie, şi de a progresa de aici încolo. Tocmai pentru că mă opreşte din drumul spre nebunie şi o cultiv; de teamă că am să înnebunesc îmi sacrific orice progres de aici încolo; şi e sigur că am să pierd afacerea asta, căci pe planul aceslta nu încap tocmeli. Şi dacă nu s-ar mai adăuga aici şi somnolenţa, cu acţiunea ei peste zi şi noapte, care spulberă orice obstacol d'in cale şi lasă drumul larg deschis. Însă atunci nu mai e decât nebunia, aşteptând să mă ia în primire, căci progresele reale nu le faci decât atunci când vrei, or, eu n-am vrut.

4 februarie. În frigul acesta teribil faţa mea s-a schimbat, feţele celorlalţi de neînţeles.

Ce spune M., fără să poată înţelege pe de-a întregul înţelesul acestor spuse (există şi un orgoliu trist, îndreptăţit), despre fericirea de a sta de vorbă în neştire cu oamenii. Cum poate vorbăria asta să-i bucure pe alţii mai mult decât pe mine! Prea târziu probabil, şi cu ocol straniu, întoarcerea spre oameni.

5 februarie. Să fug de ei. Un anume salt abil. Acasă, la lumina lămpii, camera atât de calmă. E o imprudenţă să vorbesc despre asta. Ar fi ca şi cum i-ai striga din pădurea unde pândesc, ca şi cum ai aprinde lampa ca să-i ajuţi să-ţi citească urmele.

10 februarie. Insomnie; nici cea mai mică legătură cu oamenii, decât legăturile create de ei, şi care pentru moment mă conving, ca de altfel tot ceea ce fac ei.

Nou atac de la G. Este mai limpede decât oricând că eu, atacat din dreapta şi din stânga de duşmani care mă copleşesc, nu mă pot abate din drum nici la dreapta, nici la stânga; pot merge doar înainte; ca un animal înfometat – şi drumul duce spre hrana care aşteaptă să fie devorată, spre aerul respirabil, spre viaţa liberă, fie chiar dincolo de viaţă. Tu îţi conduci poporul, tu, putere mare, înaltă, dar şi pe cei căzuţi pradă deznădejdii, prin trecătorile acestea îngropate în zăpadă şi pe care nimeni altcineva nu le găseşte uşor aici, în munţi. Cine-ţi dă ţie puterea asta? Cel care-ţi dăruie limpezime privirii.

Comandantul şedea la fereastra colibei dărăpănate _ şi privea cu ochii larg deschişi, fără să clipească, şirurile de soldaţi care-i mărşăluiau prin faţă, afară, în zăpadă, în lumina tulbure a lunii. Când şi când i se părea că vede câte un soldat ieşind din rânduri, oprindu-se în faţa ferestrei, apăsându-şi faţa de geam, aruncându-i o privire scurta şi plecând apoi mai departe. Deşi întotdeauna soldatul era altul, mereu părea a fi acelaşi, o faţă osoasă, cu obrajii plini, ochi rotunzi, piele palidă, aspră, şi mereu, plecând mai departe, îşi potrivea în acelaşi fel curelele raniţei, îşi îndrepta umerii şi-şi zvâcnea picioarele să reintre în pasul de marş al gloatei care mărşăluia într-o aceeaşi masă informă. Comandantul nu voia să mai tolereze jocul acesta, îl pândi pe soldatul următor, smuci violent fereastra din faţa lui şi-l apucă pe om de piept, „înăuntru cu tine", spuse, şi-l făcu să urce pe fereastră. Când îl vârî în cameră îl împinse într-un colţ, se postă în faţa lui şi-l întrebă: „Cine eşti tu?" – „Nimeni", spuse cu teamă soldatul. „Asta era de aşteptat", spuse comandantul. „De ce te zgâiai înăuntru? «- „Ca să vad dacă mai eşti aici." 12 februarie. Făptura cu faţa întoarsă de la mine, pe care am întâlnit-'o mereu, nu era cea care spunea: „Eu nu te iubesc", ci cea care spunea: „Tu nu poţi să mă iubeşti oricât ai vrea, tu iubeşti cu toată nefericirea iubirea pentru mine, iubirea pentru mine nu te iubeşte pe tine". În consecinţă e neadevăraft să spun că am cunoscut cuvântul „Te iubesc", am cunoscut doar tăcerea aşteptării care ar fi trebuit să fie întreruptă de cuvintele mele „Te iubesc"; numai asta am cunoscut, altceva nimic.