Franz Kafka

15 septembrie*. Poţi acuma, în măsura în care mai există o asemenea posibilitate, să o iei din nou de la început. Nu pierde această şansă. Dacă vrei să sapi adânc în tine, n-ai să poţi să eviţi toată mizeria care are să iasă la iveală. Dar nu te mai şi bălăci în ea. Dacă plaga asta din plămâni este doar un simbol, aşa cum tot susţii, un simbol al plăgii a cărei inflamaţie este F., şi a cărei adâncime îi e justificarea, dacă aşa stau lucrurile, atunci şi sfaturile medicului (lumină, aer, soare, linişte) sunt tot simboluri. Ia în stăpânire simbolul acesta.

O, ceas minunat, concepţie măiastră, grădină sălbatică. Dai colţul ieşind din casă, şi pe aleea grădinii îţi iese întru întâmpinare, în fugă, zeiţa fericirii.

Piaţa satului, pustie în puterea nopţii. Înţelepciunea copiilor, animalele care au luat-o în stăpânire. Femeile.

— Vacile păşind cu aerul cel mai firesc prin piaţă. Canapeaua mea întinsă aici peste întreaga câmpie.

Pentru mine a fost totdeauna de neînţeles cum, aproape oricine e în stare să scrie şi poate – chiar în plină nefericire – să-şi obiectiveze această suferinţă; de pildă, eu, pradă nefericirii, poate cu capul încă zvâcnindu-mi de suferinţă, mă pot aşeza la masă să-i comunic cuiva printr-o scrisoare: sunt nefericit. Da, pot merge chiar şi mai departe, şi cu tot felul de floricele, cum mă ajută

* între această însemnare şi cea anterioară s-a produs constatarea tuberculozei, desfacerea logodnei cu Felice şi mutarea scriitorului la ţară, la sora sa Ottla.

Talentul ăsta al meu.

— Şi care mie mi se pare că n-au nimic de a face cu nefericirea – să fac variaţii, simple, în contrapunct sau cu o întreagă orchestraţie, pe tema asta a mea. Şi nici nu e minciună, şi nici 'nu-mi alină suferinţa, e doar o miloasă prisosinţă a puterilor într-o clipă în care suferinţa m-a răscolit până în străfundurile fiinţei şi mi-a sleit cu totul puterile. Dar atunci, ce fel de prisos mai e şi acesta?

21 septembrie. F., a fost aici, a făcut un drum de treizeci de ore ca să mă vadă; ar fi trebuit s-o împiedic. Aşa cum văd eu lucrurile, ea suferă dincolo de limita nefericirii, şi, în esenţă, vina e a mea. Eu însumi nu mai ştiu cum să mă adun, pe cât sunt de insensibil pe atât sunt de neajutorat; mă gândesc că, în parte, mi se tulbură liniştea şi obişnuinţele, şi, ca singură concesie, consimt să joc un rol. În detalii mărunte, ea nu are dreptate, nu are dreptate când îşi apără ceea ce s-ar părea că sunt, sau chiar şi sunt, drepturile ei; global însă, ea_ este o nevinovată condamnată la cele mai grele chinuri; ^ eu am săvârşit crima pentru care este ea torturată, şi pe lângă asta, tot eu mai mânuiesc şi instrumentele de tortură. Cu plecarea ei (trăsura în oare sunt ea şi Ottla, înconjoară lacul, eu tai drumul direct şi îi mai ies încă o dată înainte) şi cu o durere de cap (ultima rămăşiţă a comediantului din mine) mi se termină ziua.

22 septembrie. Nimic.

25 septembrie. În drum spre pădure. Ai distrus totul, fără ca, la drept vorbind, să fi ajuns să stăpâneşti ceva cu adevărat vreodată. Cum ai să mai refaci ceva? Ce puteri îi mai rămân acum duhului acesta rătăcitor pentru această, cea mai grea dintre sarcini?

Satisfacţii vremelnice mai pot încă să mai culeg din scrieri ca Medicul de ţară, cu condiţia să-mi mai reuşească încă ceva de genul acesta (foarte improbabil). Fericire însă, numai în cazul că pot înălţa lumea mea spre ceea ce este pur, adevărat, de neschimbat.

Bicele cu care ne şfichiuim unii pe alţii au dat nenumăraţi muguri în cinci ani de zile.

Dintr-o scrisoare către F., poate ultima (1 octombrie). Dacă mă examinez In ce priveşte ţelul meu cel mai de pe urmă, reiese că la drept vorbind nu mă străduiesc să ajung un om bun şi să mă înfăţişez fără teamă în faţa unei judecăţi supreme, ci, cu totul dimpotrivă, mă străduiesc să cunosc lumea întreagă a oamenilor şi animalelor, să le recunosc preferinţele, dorinţele, idealurile morale fundamentale, să le reduc pe toate la formule cât mai simple, ca să mă pot dezvolta cât mai curând în sensul pe care mi-l indică ele, ca să ajung să le plac tuturora, şi chiar (aici e hiba) să fiu atât de plăcut tuturora încât – şi aş fi atunci singurul păcătos care nu ar sfârşi ars pe rug – să pot să-mi înfăptuiesc, în faţa tuturor şi făţiş, toate josniciile care se ascund în mine. Pe scurt, mie nu-mi pasă decât de judecata omenească, şi pe aceasta eu vreau s-o înţeleg, şi pe deasupra, fără să recurg la vreo înşelăciune.

8 octombrie. Între timp, scrisoarea de la F., care mi se plânge de tot felul de lucruri. G. B. mă ameninţă de asemenea cu o scrisoare. Mă simt deprimat la culme (courfoature). Hrănitul caprelor, câmpul bortelit de şoareci, scosul cartofilor din pământ („Cum ne mai bate vântul în dos"), culesul măceşilor, ţăranul F., (şapte fete, una din ele scundă, cu ochi galeşi, cu un iepuraş alb pe umăr), în cameră un tablou, „Împăratul Franz Josif în cripta capucinilor"; ţăranul K., (voinic, povestind, fără grabă istoria fermei sale, însă prietenos şi cumsecade). Impresia generală pe care ţi-o lasă ţăranii: nobili care au evadat în agricultură, unde s-au aranjat atât de înţelept şi umil încât s-au acomodat cu totul şi sunt apăraţi de orice griji şi nesiguranţă până la moartea lor fericită. Cu adevărat, ei stăpânesc pământul.

Ştrengarii care seara urmăresc pe câmpuri şi pe coline turmele de vite risipindu-se în goană, şi care se tot învârtesc în jurul taurului cu picioarele împiedicate şi care refuză să-i urmeze.

Copperjield de Dickens (Fochistul, pură imitaţie a lui Dickens, romanul proiectat încă şi mai mult). Povestea cufărului, băiatul care-i încântă şi-i fascinează pe toţi, muncile grele, iubite de la conac, casele murdare şi aşa mai departe; mai presus de toate, însă, metoda. Intenţia mea a fost, cum văd acum, să scriu un roman dickensian, însă îmbogăţit de luminile mai intense pe mai care le-aş fi luat din timpul respectiv, şi de cele meu înăbuşite pe care le-aş fi luat din mine însumi. Marea bogăţie, exuberanţa viguroasă a lui Dickens, însă apoi pasaje de penibilă lipsă de vigoare, în care, obosit, nu face altceva decât să vânture, unele peste altele, efecte gata obţinute. Impresia barbară pe care o lasă acest întreg lipsit de sens, o barbarie pe care.

— Fireşte mulţumită lipsei mele de vigoare şi instruit prin condiţia mea de epigon – am evitat-o. Există o oarecare cruzime în spatele acestui manierism al revărsărilor sentimentale. Reţeaua de caracteristici grosolane aplicate în chip artificial oricărui personaj şi fără de care Dickens n-ar fi în stare să-şi ducă mai departe povestea nici măcar o clipă. (Wal'ser * îi seamănă în felul confuz în care foloseşte metaforele abstracte).

15 octombrie. Seara pe şoseaua către Oberklee; am plecat de acasă pentru că în bucătărie şedeau administratorul şi doi soldaţi unguri.

Priveliştea de la fereastra Ottlei în amurg; dincolo, o casă, şi în spatele ei începe câmpul deschis.

K. Şi nevastă-sa pe ogorul lor, pe panta chiar din faţa ferestrei 'mele.

21 octombrie. Zi frumoasă, însorită, caldă, fără vânt.

Cei mai mulţi câini latră fără nici un rost, chiar şi când trece cineva departe, alţii însă, poate nu cei mai buni câini de pază, dar, oricum, creaturi raţionale, se apropie liniştiţi de străini, îi adulmecă, şi latră doar dacă le miroase ceva suspect.

6 noiembrie. Pur şi simplu neputinţă.

* Kafka a fost un mare admirator al scriitorului elveţian Robert Walser (1878-1956).

10 noiembrie. Lucrul cel mai important l-am însemnat aici până acum: apele mele curg despărţite în două braţe. Munca de acum încolo aşteptâmdu-mă e imensă.

Vis despre bătălia de la Tagliamento: Un şes, râul nu se vede de fapt; mulţi privitori, îmbulzindu-se, gata după caz să fugă într-o parte sau într-alta. În faţa noastră, un podiş, ale cărui margini, când golaşe, când acoperite de ierburi înalte, se văd limpede. Sus pe podiş şi dincolo de el luptă trupele austriece. Stai încordat, aşteptând să vezi cum are să se decidă lupta? Între timp remarci, cum s-ar zice ca să-ţi mai ridici moralul, nişte tufişuri răzleţe pe panta întunecată, din spatele cărora trag cu puşca vreo doi italieni. Însă nu asta e important, chiar dacă, oricum, şi noi am fugit câţiva paşi mai încolo. Pe urmă, iarăşi platoul: austrieci alergând pe culmile golaşe, oprindu-se brusc, ascunşi în ierburi, luând-o iarăşi la goană. S-ar părea că stăm prost, chiar pare de neînţeles cum ar fi putut să ne meargă bine vreodată, cum de s-ar putea, când nu eşti decât om, să-i învingi pe alţii hotărâţi cu toată puterea voinţei lor să se apere. Mare deznădejde, în curând vom fi siliţi s-o rupem cu toţii la fugă în debandadă. Şi atunci apare un. Maior prusac, care de altfel a urmărit toată vremea lupta împreună cu noi, dar care, acum când păşeşte calm în spaţiul acesta deschis, deodată pustiu, constituie o apariţie neaşteptată, îşi bagă în gură câte două degete de la fiecare mână şi şuieră cum ai fluiera un câine, dar cu multă afecţiune. E un semnal pentru detaşamentul său, care a aşteptat pe undeva pe aproape şi care acum înaintează în marş. E garda prusacă – oameni tineri, calmi, nu mulţi, poate numai o companie, toţi par să fie ofiţeri, cel puţin au săbii lungi, uniforme întunecate. Aşa cum mărşăluiesc acum pe lângă noi, cu paşi mici, încet, în ordine, din când în când privindu-ne, e un marş al morţii luat ca ceva de la sine înţeles, în acelaşi timp emoţionant, înălţător şi promiţător de victorii. Mă trezesc cu un sentiment de uşurare la intervenţia lor.

27 iunie. Un nou jurnal, la drept vorbind numai pentru • că am citit din cel vechi. Unele motive şi intenţii acum, la ora douăsprezece fără un sfert, nu mai pot' fi bine elucidate.

30 iunie. Am fost prin parcul Rieger. M-am plimbat în sus şi în jos pe lângă boschetele de iasomie cu J. * Fals şi sincer, minţind când suspinam, sincer în simţământul că sunt aproape de ea, în încrederea, în senzaţia că sunt în siguranţă. Neliniştea inimii.

6 iulie. Mereu aceleaşi gânduri, dorinţe, spaime. Totuşi, mai liniştit decât altădată, ca şi cum ceva important ar merge de la sine înainte, şi simt vibraţia îndepărtată a acestei înaintări. Prea mult spus.

5 decembrie. Iarăşi m-am târât zvârcolindu-mă prin crăpătura aceasta groaznică, strâmtă, prin care, de fapt, nu se poate răzbi decât în vis. Treaz, oricât te-ai strădui n-ai reuşi, fireşte, niciodată.

8 decembrie. Luni, zi de sărbătoare, în parc, la restaurant, la Galerie. Suferinţă şi bucurie, vinovăţie şi inocenţă, ca două mâini indisolubil prinse una ' într-alta; ca să le desparţi ar trebui să tai în carne vie, să sfărâmi oasele, să faci să ţâşnească sângele.

9 decembrie. Mult Eleseus. • Dar ori încotro m-aş întoarce se năpusteşte asupra mea valul cel negru.

11 decembrie. Joi. Frig. Cu J., în parcul Rieger, tăcuţi. Pe Graben scena seducţiei. Toate, prea dificile. Nu sunt destul de pregătit. În înţelesul sufletesc al cuvântului, e exact ca acum douăzeci şi şase de ani când profesorul Beck, fireşte fără să-şi dea seama ce glumă profetică făcea, a spus despre mine: „Mai lăsaţi-l un timp în clasa

* iu. Wohryzek, cea de-a doua logodnică a lui Kafka.

Relaţia n-a durat decât o jumătate de an. * Personaj din romanul Markens Grode de Knut Hamsun a cincea; e prea slab, o asemenea suprasolicitare se răzbună mai târziu." Şi, de fapt, aşa am crescut, ca un altoi prea tare forţat şi apoi uitat; e un fel de delicateţe artificială în mişcările cu care mă trag îndărăt când simt un curent de aer; dacă vreţi, e chiar ceva emoţionant în asemenea gesturi, asta e tot. Ca şi cu Eleseus şi călătoriile de afaceri primăvara prin alte oraşe. Pentru asta însă el nu trebuie deloc subestimat; Eleseus ar fi putut chiar deveni eroul cărţii; şl în tinereţea lui Hamsun probabil că aşa s-ar fi şi întâmplat.

6 ianuarie. Tot ce face i se pare acum extraordinar de nou. Dacă n-ar fi atât de proaspete şi de vii lucrurile astea, în sine.

— Şi ştie asita – ar fi, inevitabili, asemenea unor făpturi ieşite din bătrânele mlaştini ale iadului, însă prospeţimea asta îl înşeală, îl face să uite sau să ia lucrurile uşor; sau, chiar dacă vede cât de falsă e prospeţimea asta, să vadă totuşi fără să sufere. Şi astăzi e, nu-i aşa, ziua în care progresul de până acum se pregăteşte să progreseze şi mai departe.

9 ianuarie. Superstiţie şi principiu şi ceea ce face posibilă viaţa:

Prin paradisul viciului se dobândeşte iadul virtuţii. Atât de uşor? Atât de impur totul? Atât de necrezut de simplu? Superstiţia e simplă.

I s-a tăiat un segment din partea din spate a ţestei. Soarele, şi odată cu el, lumea întreagă poate să vină să arunce acolo înăuntru câte o privire. Asta îl face nervos, îl sustrage de la treaba lui, chiar îl şi irită faptul că tocmai el este exclus de la un asemenea spectacol. Nu înseamnă că presimţirea unei asemenea eliberări definitive s-ar fi dovedit mincinoasă dacă a doua zi temniţa rămâne pentru tine aceeaşi, neschimbată, sau chiar şi mai aspră încă, sau chiar ţi se spune răspicat că această întemniţare nu va lua sfârşit niciodată, ba chiar devine tot mai apăsătoare. Toate astea pot fi, mai degrabă, preliminarii necesare ale definitivei puneri în libertate.

15 octombrie. I-am dat, acum vreo două săptămâni, toate carnetele jurnalului lui M. * Ceva mai liber acum? Nu. Mai sunt eu, la drept vorbind, în stare să ţin vreun jurnal? În orice caz are să fie altfel, sau mai bine zis are să se ascundă ceva aici, adică nici n-ar mai fi un jurnal; despre Hardt, de pildă, care m-a preocupat destul de mult, numai cu mare osteneală aş fi în stare să scriu ceva. Ca şi cum aş fi scris de mult ce-ar fi fost de scris, sau – ceea ce-i acelaşi lucru – ca şi când n-aş mai fi viu. Despre M., aş putea scrie probabil, însă mi la libera mea alegere, şi s-ar întoarce, într-o prea mare măsură, împotriva mea însumi; nu mai e nici o nevoie să mă străduiesc să fiu atât de minuţios de lucid faţă _ de asemenea lucruri cum făceam mai' demult; în privinţa asta, nu mai uit aşa de uşor ca înainte, sunt acum eu însumi o memorie care a căpătat viaţa, şi de aici şi insomniile.

16 octombrie. Duminică. Suferinţa că trebuie mereu să începi, că ţi-ai pierdut iluziile, că ceva anume ar fi mai mult decât un început, sau măcar un început, nebunia celorlalţi care habar n-au de asta, şi care, de exemplu, joacă fotbal numai ca „să mai împingă lucrurile înainte", nebunia ta proprie, îngropată în tine însuţi ca într-un coşciug, nebunia celorlalţi care cred că ce văd ei e un coşciug adevărat, deci un coşciug care poate fi transportat, deschis, sfărâmat, schimbat pe altceva.

* Este vorba de Milena Jesenskâ.

Printre multe femei tinere, sus, în parc. Nici o invidie. Am destulă imaginaţie să le împărtăşesc fericirea, destulă judecată ca să ştiu că eu însumi sunt prea slab pentru o asemenea fericire, destulă nebunie în mine ca să cred că aş putea să-mi înţeleg până la capăt propria mea situaţie'ca şi situaţia lor. Nu destulă nebunie; e o fisură aici, şuieră vântul prin ea şi-i denaturează sonoritatea desăvârşită.

Oricât de mizer mi-ar fi fondul real, şi chiar dacă —• împrejurările rămânând aceleaşi" – aş fi cea mai mizeră creatură de pe lumea asta, trebuie totuşi să fac tot ce pot face mai bun cu el, cu fondul acesta, chiar în înţelesul pe care-l atribui eu cuvântului reuşită; îşi ar fi un sofism găunos să spun că n-aş putea realiza cu un astfel de fond sufletesc decât un singur lucru.

— Şi prin însuşi faptul acesta, ar fi cel mai bun lucru cu. Putinţă în'ce mă priveşte – şi anume să dispar.

17 octombrie. S-ar putea să existe un plan anume în faptul că n-am învăţat niciodată nimic util şi că —- una se leagă de cealaltă – mi-am permis să mă distrug singur din punct de vedere fizic. N-am vrut să mă las atras, ispitit de plăcerile pe care viaţa le poate oferi unui bărbat sănătos şi folositor. Ca şi cum boala şi deznădejdea n-ar putea ispiti pe cineva în egală măsură.

Mi-aş putea completa gânduJ acesta în diferite feluri, şi l-aş putea duce până la capăt în avantajul meu, însă nu îndrăznesc, şi nu cred – cel puţin nu astăzi şi tot aşa nici în cea'mai mare parte a timpului – în vreo rezolvare favorabilă pentru mine.

Nu invidiez niciuna din perechile soţ şi soţie luate în parte. Decât că le invidiez pe toate, şi chiar dacă invidiez o singură pereche, atunci la drept vorbind am resentimente fată de întreaga fericire conjugală în nesfârşita ei varietate'; în fericirea trăită într-o singură căsătorie probabil că mi-aş găsi prilej de a deznădăjdui chiar şi în cele mai favorabile împrejurări.

Nu cred că există oameni a căror situaţie lăuntrică să semene cu a mea; la drept vorbind, pot să-mi imaginez asemenea oameni, însă, că şi lor le zboară fără încetare în jurul capului corbul acela tainic, aşa cum îmi zboară şi mie, asta chiar nu pot să mi-o închipui.

Uimitor cum m-am distrus pe mine însumi, sistematic, ani de zile la rând; ca o spărtură lărgindu-se încet, într-un dig, lucrare după un plan bine calculat. Spiritul care a realizat aşa ceva trebuie să-şi sărbătorească triumful; de ce nu sunt lăsat şi eu să particip? Poate că n-a ajuns încă la capăt în planurile lui şi din cauza asta n-are răgaz să se gândească la nimic altceva.

10 octombrie. Copilărie veşnică. Iarăşi chemarea vieţii. Poţi foarte bine să-ţi închipui că o splendoare vie, • ca asta, stă locului şi ne aşteaptă pe fiecare din noi în toată strălucirea ei, doar că ascunsă vederii, undeva, în adâncuri, invizibilă, foarte departe. Stă acolo, deloc ostilă, nici refuzându-se privirilor, nici surdă. Dacă o chemi • cu formula potrivită, cu numele care i se cuvine, vine. Asta e esenţa magiei, care nu creează, ci conjură.

19 octombrie. Esenţa drumului prin pustiu. Un om care străbate drumul acesta, ca un îndrumător al lumii sale, cu un rest (mai mult decât atât e de neconceput) de luciditate faţă de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Toată viaţa a jinduit la Ţara Canaanului, e de necrezut că e sortit să vadă Ţara promisă abia în pragull morţii. Viziunea aceasta din urmă nu poate avea alt înţeles decât să arate că viaţa omenească e doar o clipă nedesăvârşită, neîmplinită, pentru că o viaţă ca asta ar putea dura la nesfârşit şi totuşi s-ar vădi a nu fi altceva decât o unică clipă. Nu pentru că i-ar fi fost viaţa prea scurtă n-a ajuns Moise în Canaan, ci pentru că viaţa lui a fost o viaţă omenească. Sfârşitul acesta al celor cinci Cărţi ale lui Moise seamănă cu scena de încheiere din Education sentimentale.

Cel care, viu fiind, n-o scoate la capăt cu viaţa trebuie să-şi folosească o mână ca să ţină cât de cât la distanţă deznădejdea icare-l cuprinde când se gândeşte la propria lui soartă, şi asta cu prea puţin succes; cu cealaltă mână însă, poate să-şi însemneze undeva ce vede el printre ruine, pentru că vede mult mai mult şi mai altfel decât ceilalţi; în fond el e un mort în viaţă şi tot el e singurul supravieţutor real. Asta presupunând că nu-i trebuie amândouă mâinile, sau şi mai multe mâini decât are, ca să luiptte împotriva deznădejdii.

Părinţii jucau cărţi, eu şedeam singur, alături ca un străin; tata spunea că ar trebui să joc şi eu sau cel puţin să stau să chibiţez; am bâiguit o scuză oarecare. Ce înseamnă refuzurile astea, de atâtea ori repetate, încă din copilărie? Aş fi putut şi eu – dacă aş fi acceptat astfel de invitaţii – să intru într-o viaţă socială, într-un anume sens în viaţa din afară; îndatoririlor pretinse de participarea mea le-naş fi făcut faţă, dacă nu bine, în orice caz acceptabil, nici măcar nu m-aş fi plictisit probabil prea mult să joc şi eu o partidă de cărţi; şi totuşi am refuzat. Deci, judecând după toate acestea, nu am dreptate când mă plâng că nu m-a prins niciodată şi pe mine curentul vieţii, că n-am reuşit să fug niciodată din Praga, că n-am fost niciodată constrâns să învăţ vreun sport sau vreo meserie, şi aşa mai departe. Aş fi refuzat totdeauna probabil asemenea oferte, tot aşa cum refuz invitaţiile să joc cărţi cu ei. N-am vrut să las să ajungă la mine' decât absurdul, studiul dreptului, biroul, mai târziu, nişte ocupaţii şi preocupări laterale, absurde, cum ar fi grădinăria, tâmplăria şi aşa mai departe; şi astfel de preocupări sunt de înţeles şi trebuie privite ca şi felul de a se purta al unuia care-l goneşte de la uşa sa pe cerşetorul nevoiaş, şi pe urmă se joacă singur de-a binefăcătorul, trecându-şi pomenile din mâna dreaptă în cea stângă.

Am refuzat însă, întotdeauna, probabil din slăbiciunea întregii mele fiinţe şi mai ales din slăbiciunea voinţei, şi de abia foarte târziu am ajuns să înţeleg şi eu mobilurile. Înainte, vedeam în refuzul acesta în primul rând un semn bun (sedus de speranţele în genere prea mari. pe care mi le pusesem în mine însumi), astăzi n-au mai rămas decât rămăşiţe din interpretările astea binevoitoare.

29 octombrie. Câteva seri mai târziu, am luat şi eu parte într-adevăr la o partidă de cărţi, în sensul că am notat punctele pentru mama. Nu s-a ajuns însă. la nici un fel de apropiere, şi chiar dacă a fost acolo o urmă de aşa ceva, a rămas înăbuşită sub oboseală, plictiseală, regret după timpul pierdut. Aşa a fost totdeauna. Ţinutul acesta de frontieră dintre singurătate şi comuniune, eu nu l-am străbătut decât extrem de rar, şi chiar am întârziat acolo mai des decât în singurătate. Ce ţară frumoasă şi vie în comparaţie cu insula lui Robinson.

Sentimentul totalei neajutorări.

Ce te leagă mai strâns de -trupurile acestea concrete, solide, sporovăitoare, care mai şi clipesc din ochi, mai strâns decât de orice alt obiect, de pildă, de tocul pe care-l ţii acum în mână? Poate faptul că eşti şi tu de acelaşi soi cu ele. Dar tu nu eşti de aceeaşi specie, şi tocmai din cauza asta ai pus întrebarea de acum.

Delimitarea asta strictă a trupurilor omeneşti e jalnică. Jalnică este şi izolarea asta prin contururi atât de ferme a trupurilor omeneşti. Uimitor, de neînţeles faptul că nu m-aim prăbuşit încă cu totul, că mai există încă această cârmă tăcută. Şi asta duce în mod necesar la absurditatea de aici: „Eu, lăsat de propriile mele puteri, de mult aş fi fost pierdut." Lăsat pe propriile mele puteri.

2 noiembrie. [.] O după-amiază de duminică, nesfârşită, posomorâtă, înghiţind în ea ani întregi, o după-amiază alcătuită din ani de zile, întregi. Rânid pe rând pradă deznădejdii pe străduţe pustii, sau întins liniştit pe canapea. Uneori urmărind uimit norii decoloraţi, fără nici un sens, alunecând aproape fără întrerupere deasupra. „Ţie îţi este hărăzită o magnifică zi de luni!" – „Frumos spus, însă duminica aceasta nu se sfârşeşte niciodată." 1 decembrie. M. a plecat acum, după ce mi-a făcut patru vizite; de fapt, pleacă mâine. Patru zile mai liniştite împlântate în mijlocul altora, chinuite. Lungă e calea de aici, de la faptul că nu sunt trist de plecarea ei, nu la drept vorbind trist, şi până la faptul că din cauza plecării ei sunt nesfârşit de ^ŞhMr~i! Fe^^râŞi teţea nu e lucrul cel mai rău. 1 t. '.'. _mmlm_, _j 2 decembrie. Scriu scrisori în camera părinţilor. De neconceput ce înfăţişări capătă prăbuşirea asta a mea. Acuma, în urmă, ' gândul că de mic copil am fost învins de tata şi că din ambiţie n-am putut părăsi câmpul de luptă toţi anii aceştia, 'deşi sunt mereu înfrânt. Mereu M., sau nu M., ci un principiu, o lumină în întuneric.

6 decembrie. Dintr-o scrisoare: „Mă mai încălzesc şi eu aici în iarna asta tristă". Metaforele se numără printre multele lucruri care mă fac să deznădăjduiesc când mă apuc de scris. Lipsa de independenţă a scrisului, dependenţa faţă de slujnica venind să aprindă focul, de pisica' aşezată să se încălzească la sobă, chiar faţă de sărmanul' bătrân care stă şi el să se încălzească. Toate astea sunt activităţi independente, care se desfăşoară după legile lor proprii; numai scrisul este neajutorat, nu trăieşte în sine, e glumă şi e deznădejde.

Doi copii, singuri în casă, au intrat într-un cufăr mare, capacul a căzut peste ei, ei n-au mai apucat să-l deschidă,. Şi s-au sufocat.

20 decembrie. Am suferit mult în gândurile astea ale mele.

M-am trezit, speriat, dintr-un somn adânc. În mijlocul camerei, la măsuţă, în lumina lumânării, şedea un străin. Era în penumbră, lat în spate şi greoi, paltonul descheiat îl făcea să pară şi mai masiv.

De reflectat mai îndeaproape:

Raabe pe patul morţii, pe când soţia îl mângâia pe frunte: „Ce frumos!"