Fratia inelului

V O conspiraţie demascată
Acum am face bine să ajungem şi noi acasă, spuse Merry. Înţeleg că e ceva necurat la mijloc; dar să avem răbdare până ne vedem la adăpost.

O luară pe drumul spre Ponton, care era drept şi bine întreţinut, mărginit de pietre mari spoite în alb. După aproximativ o sută de paşi ajunseră la râu, în dreptul unui ponton lat de lemn. Un pod plutitor încăpător era legat de el. Bolarzii albi de lângă mal luceau în lumina aruncată de cele două felinare cocoţate pe doi stâlpi înalţi. În urmă, negurile de pe câmpuri se ridicaseră până peste gardurile vii; dar în faţă apa era întunecoasă şi doar printre trestiile de la mal se desluşeau nişte cute şerpuitoare, ca un fel de abur. Ceva mai departe, ceaţa părea mai rară.

Merry îşi duse poneiul pe o pasarelă până pe pod, iar ceilalţi îl urmară. Apoi, cu ajutorul unei prăjini lungi, începu să împingă podul. Viniac curgea domol şi lat înaintea lor. Malul de peste râu era abrupt, dar o potecă ce începea de la celălalt ponton urca în serpentine până sus. Pontonul era luminat de felinare. Dincolo de mal se desluşea Dealul Iedului; şi în el, printre valurile răzleţe de ceaţă, luceau multe ferestre rotunde, galbene si roşii. Erau ferestrele de la Conacul Coniac, străvechiul cămin al neamului Brandybuck.

De mult de tot, Gorhendad Oldbuck , capul familiei Oldbuck, una dintre cele mai vechi din Smârcuri sau chiar din Comitat, tre­cuse râul, întâiul hotar răsăritean al ţării. El a construit (şi a săpat) Conacul Coniac, i-a schimbat numele în Brandybuck şi s-a stabilit în acel loc pentru a deveni stăpânul a ceea ce, de fapt, forma o mică ţară independentă. Familia lui s-a tot mărit şi a continuat să se mărească şi după ce lui i s-au sfârşit zilele, până când Conacul Coniac a ajuns să ocupe întreaga colină, având trei uşi principale, multe uşi laterale şi aproape o sută de ferestre. După care, familia Brandybuck şi numeroşii ei servitori au început să sfredelească, şi mai târziu să construiască peste tot în jur. Aşa a apărut Ţara Iedului, o fâşie dens populată între râu şi Pădurea Bătrână, un soi de colonie ţinând de Comitat. Satul principal se numea Cotuascuns, îngrămădit pe malurile şi pantele din spatele colinei Conacul Coniac.

Populaţia din Smârcuri era prietenoasă cu locuitorii Ţării Iedului, iar autoritatea Stăpânului de la Conac (cum era numit capul familiei Brandybuck) era şi acum recunoscută de fermierii care locuiau între Stogu şi Stufărişu. Dar majoritatea locuitorilor din bătrânul Comitat îi considerau pe cei din Ţara Iedului ca fiind deosebiţi de ei, adică pe jumătate străini. Deşi, în realitate, nu se deosebeau chiar atât de mult de ceilalţi hobbiţi din cele Patru Meleaguri. Decât într-o singură privinţă: le plăceau bărcile, şi unii dintre ei ştiau să înoate.

La început, ţara lor nu fusese prin nimic apărată în est; mai târziu, însă, au înălţat un gard: Fânul cel Înalt l-au numit. A fost plantat în urmă cu multe generaţii, iar acum se îndesise şi crescuse înalt, căci era tuns cu regularitate. Se întindea fără întrerupere de la Podul Coniaied, într-o buclă mare ce pornea de la râu, până la Fânar (loc unde râul Salcia ieşea din Pădure şi se vărsa în Viniac); măsura mai bine de douăzeci de mile de la un capăt la altul. Dar, de bună seamă, gardul acesta nu izbutea să-i ocrotească cine ştie ce. Pădurea înainta până aproape de el în multe locuri. Locuitorii Ţării Iedului îşi încuiau uşile după lăsarea întunericului, ceea ce nu se obişnuia în Comitat.

Podul plutitor alunecă încet pe suprafaţa apei. Ţărmul Ţării Iedului se zărea tot mai aproape. Sam era singurul din grup care nu traversase niciodată râul până atunci. Un sentiment ciudat îl cuprinsese, în vreme ce râul leneş se scurgea clipocind pe lângă ei: viaţa lui de până acum rămăsese în urmă, în neguri, iar în faţă îl aştepta aventura necunoscută. Se scărpină în creştet şi preţ de o clipă îl fulgeră dorinţa ca domnul Frodo să fi putut să-şi ducă pe mai departe traiul liniştit în Fundătura.

Cei patru hobbiţi coborâră pe mal. Până să lege Merry podul de bolard, Pippin şi pornise cu poneiul de dârlog să urce poteca la deal, când Sam (care se uitase în urmă ca pentru a-şi lua rămas-bun de la Comitat) murmură în şoaptă răguşită:

- Ia uitaţi-vă-ndărăt, domnu' Frodo. Vedeţi ceva?

Pe pontonul îndepărtat, sub felinarele la fel de îndepărtate, desluşeau cu greu o siluetă: arăta ca o boccea neagră abandonată. Dar, chiar în vreme ce se uitau, forma păru a se mişca şi a se clătina dintr-o parte în alta, de-ai fi zis că cerceta terenul. După care se lăsă în patru labe, sau se târî înapoi în bezna de dincolo de felinare.

- Ceruri din Comitat, ce poate fi asta? întrebă Merry.

- Ceva ce vine pe urmele noastre, răspunse Frodo. Lasă însă întrebările acum. Să plecăm de îndată.

Porniră în grabă în sus pe potecă, până pe buza malului, iar când se uitară îndărăt încă o dată, malul îndepărtat era cufundat în ceţuri, încât nimic nu se mai zarea.

- Slavă Cerului că nu ţineţi bărci pe malul apusean! exclamă Frodo. Caii pot să treacă râul?

- Pot să meargă douăzeci de mile spre miazănoapte, până la Podul Viniac - sau pot înota, spuse Merry. Deşi încă n-am auzit de vreun cal care să fi trecut înot râul Viniac. Dar ce-au a face caii în toată povestea asta?

- Am să-ţi spun mai târziu. Să ajungem în casă şi vorbim acolo.

- Bine. Tu şi Pippin cunoaşteţi drumul; aşa că o iau înainte şi-i spun lui Bolger Grăsunu' că veniţi. O să pregătim cina şi toate cele.

- Am mâncat de cină mai devreme, cu fermierul Maggot, zise Frodo, dar loc e pentru încă una.

- O veţi căpăta. Dă-mi să duc eu coşul ăla, mai zise Merry şi dispăru în întuneric.

Între Viniac şi noua casă a lui Frodo din Scobitura Râului era o bucată bună de mers. Trecură de Dealul Iedului şi de Conacul Coniac, aflate în stânga, şi, înainte să ajungă în Cotuascuns, intrară pe drumul principal al Ţării Iedului, care, de la Pod, o lua spre sud. Cam la o jumătate de milă în direcţie opusă, spre nord, ajunseră la un drum secundar ce pornea din dreapta. Îl urmară pe acesta vreo două mile, urcând şi coborând o dată cu el înspre inte­riorul ţării.

În cele din urmă se opriră în dreptul unei porţi înguste tăiate într-un gard viu gros. În întuneric nu se vedea nimic din casă: se găsea departe de drum, în mijlocul unei pajişti circulare întinse, înconjurată de un brâu de copaci pitici în interiorul spaţiului împrejmuit de gardul viu. Frodo o alesese deoarece se afla într-un colţ izolat al regiunii, fără alte gospodării în preajmă. Puteai să intri şi să ieşi fără să te vadă careva. Familia Brandybuck o con­struise de mult, drept casă de oaspeţi sau pentru membrii familiei care doreau să scape o vreme de existenţa aglomerată de la Conacul Coniac. O casă ţărănească, de modă veche, foarte asemănătoare cu o vizuină de hobbit: lungă şi joasă, fără etaj; acoperiş de iarbă, ferestre rotunde şi o uşă mare şi rotundă.

Luând-o pe cărarea de iarbă ce pornea de la poartă, nu zăriră nici o lumină; ferestrele întunecate erau oblonite. Frodo ciocăni şi uşa fu deschisă de Bolger Grăsunu'. Dinăuntru se revărsă o lumină prietenoasă. Intrară iute şi închiseră uşa, izolând lumina şi pe ei înşişi de lumea de afară. Se pomeniră într-un hol larg, cu uşi de ambele părţi; în faţă, un coridor străbătea casa prin mijlocul ei.

Frodo privi în jur. Arăta ca acasă la el. Multe dintre obiectele lui preferate - sau ale lui Bilbo (în spaţiul acesta nou îi aduceau dureros aminte de el) - erau aranjate aproape tot aşa cum se găsiseră la Fundătura. Un loc plăcut, confortabil, primitor; Frodo se surprinse dorind să fi venit cu adevărat aici pentru a duce o viaţă retrasă şi liniştită. I se părea nedrept că le dăduse atâta bătaie de cap prietenilor săi; şi încă o dată se întreba cum avea să le împărtăşească vestea că trebuia să-i părăsească atât de curând, ime­diat chiar, pe cât posibil. Cum-necum, dar trebuia s-o facă în seara asta, înainte să se culce cu toţii.

- E minunat, făcu el efortul să spună. Mai c-aş zice că nici nu m-am mutat.

Drumeţii îşi atârnară pelerinele în cuier şi-şi puseră raniţele grămadă pe podea. Merry o luă pe coridor înainte şi-i duse până în capătul celălalt al casei, unde deschise o uşă. Lumina unui foc şi un fuior de abur năvăliră în coridor.

- O baie! strigă Pippin. Ah, fii binecuvântat, Meriadoc!

- În ce ordine intrăm? întrebă Frodo. Cei mai în vârstă întâi, sau cei mai iuţi? Tu oricum vei fi ultimul, Meştere Peregrin.

- Fiţi încredinţaţi că am aranjat treburile mai bine decât credeţi, îi potoli Merry. Nu putem începe viaţa la Scobitura Râului certându-ne din pricina băii. În încăperea asta sunt trei căzi şi un cazan plin cu apă clocotita. Mai sunt şi prosoape, rogojini şi săpun. Intraţi şi isprăviţi iute!

Merry şi Grăsunu' se duseră în bucătărie, care se afla de partea cealaltă a coridorului, şi se apucară de ultimele pregătiri pentru o cină târzie. Frânturi de cântece, care mai de care mai sonore, răsunau din baie, amestecate cu plescăituri şi chiuituri. Deodată, vocea lui Pippin le acoperi pe celelalte, intonând unul dintre cântecele de baie mult îndrăgite de Bilbo.
Un cântec pentru baia de la sfârşitul zilei

Ce spală tot noroiul din trupul obosit.

Acela doar nu cântă ce-n case mai umile-i

Ooo! Apa cea Fierbinte, ce dar nepreţuit!

Şi ploaia în cădere, ooo! Cât de dulce sună, şi,

de pe deal, izvorul rostogolit la şes;

decât izvorul, însă, şi ploaia, mult mai bună e

Apa cea Fierbinte, cu aburul ei des.

Ooo! Apa rece poate oricine bea, fireşte,

să-l stâmpere de sete sorbitul răcoros;

dar berea e mai bună când altceva lipseşte,

şi Apa cea Fierbinte, s-o torni pe spate-n jos.

Ooo! Limpede e Apa ţâşnind învolburată dintr-o fântână albă,

în jocul ei ceresc, dar n-a foşnit fântâna mai dulce,

niciodată ca Apa cea Fierbinte, când singur mă stropesc!,
Se auzi o plescăitura puternică şi un strigăt de valeu! din partea lui Frodo. Din câte se părea, cea mai mare parte a apei din cada lui Pippin imitase o fântâna arteziană, sărind mult în afară.

Merry se apropie de uşă.

- Ce-aţi zice de-o cină şi de nişte bere care să curgă pe gâtlej la vale? strigă el.

Frodo ieşi, uscându-şi părul.

- E atât de multă apă în aer, încât mai bine vin în bucătărie ca să isprăvesc baia, se plânse el.

- Sfinţi din Ceruri! se cruci Merry, uitându-se în baie. Peregrin, va trebui să ştergi totul cu o cârpă înainte să capeţi ceva de mâncare. Grăbeşte-te, că nu te aşteptăm.

Cinară în bucătărie, pe o masă lângă foc.

- Presupun că voi trei nu poftiţi din nou ciuperci? îi întrebă Fredegar fără prea mari speranţe.

- Ba da, ba da! ţipă Pippin.

- Alea-s ale mele! strigă Frodo. Mi-au fost date mie de doamna Maggot, o regină între nevestele de fermieri. Luaţi-vă mâinile nesătule de pe ele, ciupercile-s numai pentru mine.

Hobbiţii au pentru ciuperci o pasiune ce depăşeşte până şi cele mai aprige patimi ale Seminţiei Mari. Un fapt care explică în parte expediţiile îndelungi ale tânărului Frodo spre vestitele câmpuri din Smârcuri, cât şi furia lui Maggot cel păgubit. De data asta se găseau din belşug pentru toţi, şi după ce isprăviră, până şi Bolger Grasunu' scoase un suspin de satisfacţie. Împinseră masa la locul ei şi aşezară scăunele în jurul focului.

- Strângem mai târziu, zise Merry. Şi-acum să v-aud. Îmi vine să cred că aţi avut aventuri, ceea ce nu mi se pare prea cinstit fără mine. Vreau să-mi povestiţi totul, dar mai ales vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu bătrânul Maggot şi de ce mi-a vorbit astfel. Mi s-a părut speriat de-a dreptul, dacă vă puteţi închipui aşa ceva.

- Toţi am fost speriaţi, spuse Pippin după un moment de tăcere, timp în care Frodo s-a uitat ţintă la foc, fără să vorbească. Şi tu ai fi fost dacă te-ar fi urmărit timp de două zile Călăreţii Negri.

- Şi ce-s ăştia?

- Nişte arătări negre, care călăresc pe cai negri, răspunse Pippin. Dacă Frodo nu vrea să vorbească, o să-ţi spun eu povestea de la început.

Şi relată întreaga lor călătorie din clipa în care plecaseră din Hobbiton. Sam întărea cele spuse cu nenumărate clătinări din cap şi cu exclamaţii. Frodo rămase tăcut.

- Aş fi zis că aţi inventat totul, spuse Merry, dacă n-aş fi văzut cu ochii mei arătarea aia neagră de pe ponton - şi dacă n-aş fi auzit nota aceea stranie din vocea lui Maggot. Tu ce-nţelegi din toate astea, Frodo?

- Vărul Frodo a fost foarte închis în sine, zise Pippin. Dar a venit timpul să se deschidă. Până acum n-am mers mai departe de bănuiala fermierului Maggot, anume că e ceva legat de comoara bătrânului Bilbo.

- A fost doar o bănuială, se grăbi Frodo să observe. Maggot nu ştie nimic.

- Bătrânul Maggot e un tip viclean, zise Merry. Multe se petrec în spatele feţei ăleia rotunde a lui, ce nu ies la iveală în cuvinte. Am auzit că a fost o vreme în care obişnuia să se ducă în Pădurea Bătrână, şi i-a mers vestea că ştie o mulţime de lucruri ciudate. Dar, Frodo, spune-mi măcar dacă bănuiala lui e bună sau rea, ce crezi?

- Eu cred, răspunse Frodo încet, că a fost o bănuiala bună, cel puţin până acum. Este legat de aventurile de demult ale lui Bilbo, iar Călăreţii ori pe mine mă caută, ori pe el - sau poate că mai corect ar fi să spun, fac cercetări. Şi mă tem, dacă chiar vreţi să ştiţi, că nu-i o glumă şi că eu nu sunt în siguranţă nici aici şi nici în altă parte.

Se uită în jur, la pereţi şi la ferestre, parcă temător că se vor deschide toate deodată. Ceilalţi îl scrutară în tăcere şi schimbară între ei priviri cu subînţeles.

- Acuşi o să spună tot, îi şopti Pippin lui Merry, iar acesta dădu din cap.

- Asta-i, oftă Frodo într-un târziu, aşezându-se mai bine în scaun şi îndreptându-şi spatele, ca şi cum ar fi luat o hotărâre. Nu mai pot ţine ascuns. Am ceva să vă spun la toţi. Dar nu prea ştiu cum să încep.

- Cred că pot să te ajut, se oferi Merry cu o voce calmă, spunând eu o parte.

- Cum adică? făcu Frodo, privindu-l neliniştit.

- Adică, dragul şi bătrânul meu Frodo, eşti disperat pentru că nu ştii cum să-ţi iei rămas-bun. Aveai de gând să pleci din Comi­tat, asta e limpede. Însă primejdia te-a încolţit mai curând decât te-ai aşteptat, şi acum plănuieşti s-o iei din loc imediat. Şi nu vrei. Ne pare tare rău pentru tine.

Frodo deschise gura şi o închise la loc. Expresia de sur­prindere de pe faţa lui era atât de caraghioasă, încât ceilalţi izbucniră în râs.

- Dragul şi bătrânul nostru Frodo, se înduioşă Pippin. Chiar credeai că ne-ai aruncat cu praf în ochi? N-ai fost îndestul de atent sau de isteţ pentru asta. Din aprilie îţi tot faci planuri vădite de plecare şi ţi-ai luat rămas-bun de la toate locurile pe unde ai hoinărit. Te-am tot auzit murmurând: „Oare am să mai văd vreodată valea asta?" şi altele de acest soi, şi prefăcându-te că ai ajuns la fundul sacului cu bani şi că de-asta ţi-ai vândut iubita Fundătură afurisiţilor ălora de Sackville-Baggins! Şi toate discuţiile între patru ochi cu Gandalf.

- Ceruri! exclamă Frodo. Şi eu care credeam că am fost şi atent, şi isteţ. Nu ştiu ce-ar spune Gandalf de-ar şti. Înseamnă că tot ţinutul ştie de plecarea mea?

- Aaa, nu, îl linişti Merry. Nu-ţi face griji din pricina asta. Multă vreme n-o să mai rămână un secret, de bună seamă; dar deocamdată este, cred eu, ştiut doar de noi, conspiratorii. La urma urmei, nu trebuie să uiţi că te cunoaştem bine şi suntem adesea alături de tine. De obicei ghicim ce-ţi trece prin cap. Şi pe Bilbo îl cunoşteam. Ca să fiu sincer, te urmăresc atent de când a plecat. Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, ai să porneşti pe urmele lui; şi, drept să-ţi spun, mă aşteptam să pleci mai curând, iar mai târziu am început să fim îngrijoraţi. Ne temeam cumplit că ai putea să ne tragi clapa, să pleci pe neaşteptate, singur-singurel, aşa cum a făcut şi el. Şi încă din primăvară am stat cu ochii pe tine şi ne-am făcut şi noi planurile noastre. N-ai să scapi cu una-cu două.

- Dar trebuie să plec, insistă Frodo. Nu-i nimic de făcut, prieteni dragi. E foarte trist pentru noi toţi, dar n-are rost să încercaţi să mă reţineţi. Dacă tot aţi ghicit atât de multe, vă rog să mă ajutaţi şi să nu mă împiedicaţi.

- Nu înţelegi, zise Pippin. Trebuie să pleci - şi prin urmare şi noi trebuie să plecăm. Merry şi cu mine te însoţim. Sam e un băiat minunat, e în stare să-i sară unui dragon de gât ca să te salveze, asta dacă nu-şi dă cu stângu-n dreptul; dar vei avea nevoie de mai mult de un singur însoţitor în aventura ta periculoasă.

- Dragii şi prea iubiţii mei hobbiţi! exclamă Frodo, profund înduioşat. Dar nu m-aş putea învoi la aşa ceva. Şi eu m-am hotărât de multă vreme. Vorbiţi de pericole, dar nu înţelegeţi. Nu-i vorba de-a găsi o comoară, şi nici de o hălăduială de colo până colo. Eu fug dintr-un pericol de moarte într-alt pericol de moarte.

- Dar bineînţeles că înţelegem, spuse Merry cu fermitate. Ăsta-i motivul pentru care ne-am hotărât să mergem cu tine. Ştim că Inelul nu-i o glumă; dar o să facem tot ce putem împotriva Duşmanului.

- Inelul! strigă Frodo, deşi nu era foarte uimit.

- Da, Inelul, repetă Merry. Dragul şi bătrânul meu hobbit, nu prea ţii seamă de curiozitatea indiscretă a prietenilor tăi. De ani de zile am ştiut de existenţa Inelului - de fapt, înainte de plecarea lui Bilbo; dar cum el în mod vădit îl ţinea ca pe o taină, am păstrat şi eu doar pentru mine ceea ce ştiam, până când am pus la cale con­spiraţia noastră. Desigur, nu-l cunoşteam pe Bilbo la fel de bine pe cât te cunosc pe tine; eram prea tânăr pe vremea aceea; iar el era mult mai atent - dar nu îndeajuns. Dacă vrei să ştii cu adevărat cum am aflat de el prima şi prima dată, am să-ţi spun.

- Spune, zise Frodo pierdut.

- Familia Sackville-Baggins i-a venit de hac, cum uşor poţi presupune. Într-o zi, cu un an înainte de Petrecere, s-a întâmplat că mă plimbam pe drum, când îl văd pe Bilbo în faţa mea. Deodată, în depărtare, apar ăia din familia S.B., veneau spre noi. Bilbo încetineşte şi apoi, una-două, dispare. Am fost atât de surprins, încât abia dacă mi-a trecut prin cap să mă ascund şi eu, într-un fel mai puţin spectaculos; dar m-am strecurat prin gard şi mi-am con­tinuat drumul pe partea cealaltă. După ce-au trecut ăia, m-am tot uitat prin gard, spre drum, şi mă uitam exact la Bilbo când brusc îl văd că reapare. Am apucat să zăresc o lucire de aur atunci când a vârât ceva înapoi în buzunarul pantalonilor.

După povestea asta, am căscat bine ochii. De fapt, mărturisesc că am spionat. Dar trebuie să recunoşti că era ceva menit să tulbu­re, şi, ce să-ţi spun, eram un băietan pe atunci. Cu siguranţă că sunt singurul din Comitat, în afară de tine, Frodo, care a văzut vreodată cartea secretă a bătrânului.

- I-ai citit cartea! strigă Frodo. Sfinţi din Ceruri! Nu-i nimic în siguranţă pe lumea asta?

- Nu în destulă siguranţă, aş zice, observă Merry. Dar n-am făcut decât să-mi arunc ochii pe ea, şi chiar şi asta a fost greu de făcut. Nu-şi lăsa niciodată cartea aiurea. Mă-ntreb ce s-a ales de ea. Mi-ar face plăcere s-o mai răsfoiesc o dată. O ai Frodo?

- Nu. Nu era la Fundătura. Cred că a luat-o cu el.

- Prin urmare, aşa cum îţi spuneam, continuă Merry, am ţinut în mine tot ce ştiam, până astă-primăvară, când treburile au început să devină serioase. Atunci a luat naştere conspiraţia noastră; şi cum şi noi eram serioşi şi aveam intenţii serioase, n-am stat să ne codim prea mult. Nu eşti o fiinţă prea comodă, iar Gandalf este o pacoste şi mai mare. Dar dacă vrei să te prezint iscoadei noastre principale, pot să ţi-o aduc.

- Unde e? întrebă Frodo, uitându-se în jurul său, cu aerul că se aştepta ca o faţă mascată şi înspăimântătoare să apară dintr-un dulap.

- Fă un pas înainte, Sam, îi ceru Merry, şi Sam se ridică, roşu la faţă până-n vârful urechilor. Iată-l pe strângătorul nostru de informaţii! Şi a strâns multe, ascultă-mă pe mine, până a fost prins în cele din urmă. După care, aş zice, mi s-a părut că a considerat că se află sub jurământ şi n-a mai ciripit.

- Sam! strigă Frodo, simţind că uimirea îşi avea şi ea limitele ei şi neştiind ce să facă: să se supere, să pufnească în râs, să răsufle uşurat sau să stea ca un caraghios.

- Da, stăpâne, făcu spăşit Sam. Să-mi fie cu iertare, stăpâne. Dar n-am vrut să vă fac nici un rău, domnu' Frodo, şi nici dom­nului Gandalf. El a simţit ceva, să ştiţi, şi când aţi spus că mer­geţi singur, el a zis Nu! ia pe cineva în care poţi avea încredere.

- Dar se pare că nu pot avea încredere în nimeni, se văită Frodo.

Sam se uita la el nefericit.

- Depinde ce vrei, interveni Merry. Poţi avea încredere în noi că vom sări şi-n foc pentru tine - până la capătul capătului. Şi poţi să ai încredere în noi că vom păstra orice secret de-al tău - mai bine decât o poţi face tu. Dar nu te poţi încrede în noi că te vom lăsa să înfrunţi buclucurile de unul singur şi s-o ştergi fără să spui un cuvânt. Suntem prietenii tăi, Frodo. Oricum: asta e. Ştim aproape tot ce ţi-a spus Gandalf. Ştim destul de multe despre Inel. Suntem îngrozitor de speriaţi - dar venim cu tine; sau te vom urma ca nişte câini.

- Şi, la urma urmei, stăpâne, adăugă Sam, s-ar cuveni să urmaţi sfatul elfilor. Gildor v-a zis că ar trebui să-i luaţi pe aceia care-s dornici să vină, şi nu puteţi spune că n-a fost aşa.

- Nu zic nu, recunoscu Frodo, uitându-se la Sam, care zâmbea cu gura până la urechi. Nu zic nu, dar n-am să te mai cred nici­odată că dormi, chiar dacă sforăi sau nu. Am să te învineţesc cu ghionturi ca să fiu sigur.

Şi, întorcându-se către ceilalţi, le spuse:

- Sunteţi o şleahtă de trădători infami. Dar fiţi binecuvântaţi, mai zise el, izbucnind în râs şi, ridicându-se în picioare, îşi desfăcu larg braţele: Mă predau. Am să urmez sfatul lui Gildor. Dacă primejdia n-ar fi atât de neagră, aş dansa de bucurie. Dar, chiar şi aşa, nu pot să nu mă simt fericit; mai fericit decât am fost de multă vreme încoace. M-am temut de seara asta.

- Bun! Aşa rămâne. De trei ori ura pentru Căpitanul Frodo şi compania sa! strigară ei şi ţopăiră în jurul lui.

Merry şi Pippin începură să cânte un cântec pe care, pare-se, îl pregătiseră anume pentru această ocazie.

Era compus după modelul acelui cântec al gnomilor pe care-l cântase Bilbo când pornise la drum, cu atâţia ani în urmă, iar melo­dia era aceeaşi:

Ne luăm rămas-bun de la hol, de la vatră,

Ploaia poate să cadă, vântul poate să bată,

Când se crapă de ziuă să ne afle departe ,

Peste munte, pădurea din înalt luminată –

'n Vâlceaua Despicată, acolo unde elfii-s în viaţă

În adânci luminişuri, pe sub streşini de ceaţă

Prin pustiu şi prin mlaştini călărim fără-odihnă

Şi-ncotro, mai departe, drumul nu ne învaţă.

Cu duşmanul în preajmă şi cu moartea la pândă

Şi culcuşul în ceruri căutat ca-n osândă

Până când or să treacă încercările toate

Şi pe drumuri menirea să ne fie mai blândă -

Iar acum să plecăm! Luminoasele zări

Când se crapă de ziuă să ne afle călări!

- Foarte bine, acceptă Frodo. Dar asta înseamnă că sunt multe de făcut înainte să mergem la culcare - sub un acoperiş, în seara asta în orice caz.

- Ah! Câtă poezie, suspină Pippin. Chiar vrei să pornim înainte de spartul zorilor?

- Nu ştiu, răspunse Frodo. Mă tem de Călăreţii ăia Negri şi sunt sigur că nu e bine să stăm în acelaşi loc prea mult timp, mai ales într-un loc unde se ştie că mă duceam. Gildor chiar m-a aver­tizat să nu aştept. Dar tare mi-aş dori să-l văd pe Gandalf. Am băgat de seamă că până şi Gildor s-a arătat îngrijorat când i-am spus că Gandalf nu s-a mai întors. Totul depinde de două lucruri. Cât de curând pot Călăreţii să ajungă la Cotuascuns? Şi cât de curând putem pleca noi? Pregătirile ne vor lua destul de mult timp.

- Răspunsul la a doua întrebare, zise Merry, este că putem pleca într-un ceas. Ca să zic aşa, am pregătit totul. În grajdul din partea cealaltă a pajiştii sunt şase ponei, proviziile şi echipamentul sunt gata împachetate, au mai rămas doar câteva schimburi de pus şi alimentele care se strică repede.

- Încep să cred că toată conspiraţia asta şi-a împlinit rostul cu folos, mormăi Frodo. Dar ce ne facem cu Călăreţii Negri? Putem să-l mai aşteptăm o zi pe Gandalf fără să păţim ceva?

- Asta depinde de ce anume crezi că ar face Călăreţii dacă te găsesc aici, răspunse Merry. Ar fi putut ajunge de-acum până aici, de bună seamă, dacă n-ar fi fost opriţi la Poarta-de-la-Miazănoapte, unde Gardul merge până jos, pe malul râului, de partea aceasta a Podului. Gărzile Porţii nu i-ar lăsa să treacă în timpul nopţii, deşi ei ar putea forţa intrarea. Chiar şi în timpul zilei gărzile ar încerca să-i reţină, eu aşa cred, măcar până ar trimite vorbă Stăpânului de la Conac - căci nu le-ar plăcea cum arată Călăreţii şi cu siguranţă că le-ar fi teamă de ei. Pe de altă parte, Ţara Iedului nu poate ţine piept prea mult unui atac hotărât. Şi se prea poate ca, mâine dimineaţă, până şi un Călăreţ Negru care s-ar apropia de poartă şi ar spune că vrea să stea de vorbă cu domnul Baggins să fie lăsat să treacă. Cam toată lumea ştie că te întorci să locuieşti la Scobitura Râului.

O vreme Frodo rămase pe gânduri.

- M-am hotărât, zise el într-un târziu. Pornesc mâine de îndată ce se luminează de ziua. Dar nu merg pe drum. Căci aşa mai sigur ar fi să rămânem aici. Dacă ies prin Poarta-de-la-Miazănoapte, se va afla pe dată că am părăsit Ţara Iedului, în loc să rămână o taină cel puţin câteva zile, aşa cum s-ar întâmpla în celălalt caz. Mai mult decât atât: Podul şi Drumul de Miazăzi din apropierea hotaru­lui vor fi negreşit pândite, şi dacă pătrunde vreun Călăreţ în Ţara Iedului, şi dacă nu. Nu ştim câţi sunt; cel puţin doi, de-asta sunt sigur, poate mai mulţi. Singurul lucru ce-mi rămâne de făcut este s-o şterg frumos într-o direcţie neaşteptată.

- Dar asta nu poate să însemne decât să intri în Pădurea Bătrână, se îngrozi Fredegar. Doar nu vrei aşa ceva. E la fel de periculos ca şi Călăreţii Negri.

- Nu chiar, îl contrazise Merry. E o soluţie disperată, dar cred că Frodo are dreptate. E singura cale de a pleca fără a ţi se lua imediat urma. Cu puţin noroc, putem să le-o luăm mult înainte.

- În Pădurea Bătrână n-o să aveţi noroc, nu se lăsă Fredegar convins. Nimeni n-are noroc acolo. O să vă rătăciţi. Nimeni nu intră acolo.

- Ba da, intră, stărui Merry. Cei din familia Brandybuck intră - uneori, când îi apucă. Avem o intrare numai a noastră. Şi Frodo a intrat o dată, de mult de tot. Eu am intrat de mai multe ori; de obi­cei pe lumină, se înţelege, când copacii dorm şi sunt mai liniştiţi.

- Ei, atunci faceţi cum credeţi de cuviinţă, cedă Fredegar. Eu unul mai tare mă tem de Pădurea Bătrână decât de orice altceva ce mi-e cunoscut: poveştile pe care le aud despre ea sunt adevărate coşmaruri; dar votul meu contează prea puţin, căci nu eu merg în călătorie. Totuşi, mă bucur foarte că rămâne cineva în urmă care să-i spună lui Gandalf ce-aţi făcut, atunci când o s-apară, căci sunt sigur că o să apară, şi încă foarte curând.

Oricât ar fi ţinut la Frodo, Bolger Grasunu' n-avea nici o dorinţă să părăsească ţinutul sau să vadă ce se afla dincolo de hotarele lui. Familia lui se trăgea din Meleagul dinspre Soare-Răsare, mai precis din Vadul Mieilor, Plaiurile Podului, dar niciodată nu trecuse de partea cealaltă a Podului Viniac.

După cum plănuiseră conspiratorii de la bun început, sarcina lui era să rămână pe loc, ca s-o scoată la capăt cu aceia care se vor dovedi curioşi, şi să păstreze cât mai mult impresia că domnul Baggins locuia încă la Scobitura Râului. Adusese cu sine chiar şi nişte haine vechi de-ale lui Frodo, ca să-şi poată juca rolul mai bine. Prea puţin se gândiseră la cât de periculos se putea dovedi acest rol.

- Minunat! exclamă Frodo după ce înţelese planul. Altfel n-am fi avut cum să-i lăsăm un mesaj lui Gandalf. De bună seamă, n-am de unde şti dacă aceşti Călăreţi au sau nu habar să citească, dar n-aş fi îndrăznit să risc să-i las un mesaj scris, de teamă să nu intre ei în casă şi, scotocind, să-l găsească. Dar dacă Grasunu' rămâne de bunăvoie aici ca să aibă grijă de tot, astfel că pot să fiu sigur că Gandalf va afla pe ce drum am apucat-o, nu mai am de ce sta pe gânduri. Mâine dimineaţă la prima oră intru în Pădurea Bătrână.

- Care va să zică, aşa rămâne, zise Pippin. Una peste alta, îmi place mai mult ceea ce vom face noi decât ceea ce-i rămâne Grăsunului de făcut - să aştepte aici până vin Călăreţii Negri.

- Aşteptaţi voi până ajungeţi în Pădure, se burzului Fredegar. Pe vremea asta mâine o să doriţi să fiţi aici cu mine.

- N-are rost să ne mai ciorovăim atâta, interveni Merry împăciuitor. Mai avem de strâns în bucătărie şi de controlat încă o dată bagajele înainte să ne culcăm. O să vă trezesc până se ivesc zorii.

Când, în sfârşit, se vârî în pat, Frodo nu reuşi să adoarmă o bucată de vreme. Îl dureau picioarele. Era bucuros că a doua zi avea să călărească. Într-un târziu, se cufundă într-un fel de vis în care se făcea că privea de la o fereastră înaltă, afară, peste o mare întunecată de copaci care se clătinau. Departe jos, la rădăcinile lor, se distingeau zgomote de creaturi care se târau şi adulmecau. Era sigur că, mai devreme sau mai târziu, aveau să-l simtă.

Apoi auzi un sunet în zare. Întâi crezu că era un vânt mare care se abătea asupra frunzişului pădurii. Dar iute înţelese că nu frun­zele foşneau, ci Marea, departe de tot; un sunet pe care nu-l auzise niciodată în stare de trezie, deşi îi tulburase adeseori visurile. Deodată se pomeni că se găsea afară. Iar în jur nu erau copaci. Se găsea pe o câmpie stearpă şi neagră, iar în aer se simţea un miros sărat ciudat. Ridicând privirile, văzu un turn alb şi înalt, stând sin­guratic sus de tot, pe o creastă. Îl cuprinse o dorinţă arzătoare de-a sui în turn pentru a vedea Marea. Începu să urce cu greu povârnişul, spre turn, dar dintr-o dată pe cer apăru o lumină şi răsună bubuitul unui tunet.