Geografia Continentelor America

Lacurile glaciare s-au format în chiuvetele sculptate de gheţarii cuaternari (depresiunile lacustre fiind de fapt nu doar de eroziune glaciară ci şi în depozitele morenaice).

Complexul Marilor Lacuri este cel mai întins complex lacustru cu apă dulce de pe glob, înglobează cel mai mare volum lacustru de apă dulce şi este cel mai mare sistem de navigaţie continentală de pe glob. Celor 5 lacuri mari (Superior, Huron, Michigan, Erie şi Ontario), care au o suprafaţă cumulată de peste 245.000 km, li se adaugă un mare număr de lacuri mai mici. Două treimi din acest complex lacustru aparţine S.U.A. şi restul Canadei. Singurul lac ce se află exclusiv pe teritoriul S.U.A. este Michigan.

Lacul	Superior	Huron	Michigan	Erie	Ontario
Suprafaţa (kmp)	81.151	59.569	57.756	25.666	19.010
Adâncime max. (m)	405	228	281	64	243

Evoluţia suprafeţei lacustre este interesantă. În timpul glaciaţiei cuaternare, pe un fond tectonic favorabil, sunt sculptate chiuvetele viitoarelor acumulări. Acestea erau iniţial acoperite cu gheaţă, mai puţin extremitatea sudică a bazinelor lacurilor Michigan şi Erie. După retragerea gheţii au rezultat două lacuri mari: Algonkian (l.Superior şi l.Michigan), drenat spre est şi Irokez (l.Erie şi Ontario), drenat spre r.Hudson. Ulterior s-a definitivat aspectul actual cu formarea râului Niagara, ca element de descărcare.

Cele 5 lacuri comunică între ele formând un singur sistem de drenaj care, prin intermediul fluviului Sf.Larenţiu, comunică cu Oceanul Atlantic. Lacurile sunt dispuse în trepte, diferenţele de nivel fiind în general mici,exceptând treapta dintre Erie şi Ontario, care este de 99m. Râul Niagara, ce face legătura între aceste două lacuri, are albia în trepte, între care cea mai înaltă formează cascada Niagara. De fapt sunt două căderi de apă : una americană (cu o lăţime de 323m şi o înălţime de 51m) şi una canadiană (cu o lăţime de 917m şi o înălţime de 48m)

Marile lacuri canadiene (Winnipeg, Urşilor, Sclavilor, Athabaska) s-au format tot prin acţiunea gheţarilor cuaternari care au supradaâncit nişte văi ce au existat înainte de glaciaţie.

Lacurilele	Winnipeg	Athabaska	Sclavilor	Urşilor
Suprafaţa	24.530 kmp	8.080 kmp	28.438 kmp	31.792 kmp
Adâncimea	28 m	60 m	614 m	445 m

Acestor patru lacuri mari li se adaugă altele de dimensiuni mai mici: Garry, Dubawnt, Indian, Renilor, Manitoba.

Există şi lacuri glaciare montane, de circ (l.Iceberg, l.Hidden. l.Avalanche, l.Ellen Wilson , din Parcul Naţional Glacier din Cordilierii nord americani) sau de vale glaciară (Finger Lakes, în statul New York).

Lacuri vulcanice

• 
  Crater Lake – lac vulcanic renumit în Munţii Cascadelor din Statul Oregon, cu o chiuvetă formată prin prăbuşirea în partea centrală a vulcanului Mazama . Lacul are o suprafaţă de 55 kmp şi o adâncime de 608m.
  
• 
  Lacuri de baraj vulcanic se întâlnesc în Parcurile Naţionale Lassen (l.Snag, l.Butte), Yellowstone şi în Podişul Mexican.
  

Lacuri tectonice

În Peninsula Florida se întâlnesc o puzderie de lacuri tectonice rezultate ca urmare a mişcărilor de ridicare epirogenetică ce au afectat această regiune : l.Okeechobee (cu o suprafaţă de 1840kmp şi o adîncime de doar 4m).

În statele Tennessee, Missouri, Arkansas, în urma unui cutremur din 1811 s-au format o serie de lacuri tectonice : l.Reelfoot.

În zona Marelui Bazin (între Sierra Nevada în vest şi Stâncoşi în est se întâlnesc o serie de lacuri de graben : Marele lac Sărat (reprezintă restul dintr-un lac Bonneville ce avea în pleistocen o suprafaţă de 51.300kmp şi o adâncime de 320m, iar acum are 2890 kmp şi o adâncime de 10m) ; o serie de lacuri mai mici ce acoperă cele mai adânci depresiuni : l.Pyramid, l.Walker, l.Honey, l.Carson.

Lagune şi limane

Unul dintre cele mai lungi şi impunătoare ţărmuri cu lagune de pe glob este în Golful Mexic, pe o lungime de cca.1500km, între Pen.Yucatan şi Peninsula Florida.

Lacuri de crater meteoritic

Cel mai tipic şi cel mai bine studiat este lacul Ungava (Canada). Aproximativ 140.000 lacuri meteoritice de dimensiuni mici se găsesc pe coasta atlantică a S.U.A. (din statul New Jersey până în Florida), cu un maxim de dezvoltare în Carolina şi Georgia.

Lacuri carstice

Lacuri de doline se întâlnesc în statul Kentucky (Sinkhole Plain), în Florida (l.Alachua, de 50km², provenit din blocarea cu trunchiuri de copaci a unei doline apropiate ; multe lacuri în depresiuni carstice : Deep Lake).

Hidrografia Americii de Sud

Evoluţia paleogeografiă a Americii de Sud, clima, relieful său actual, au favorizat dezvoltarea unei reţele hidrografice dense cu artere puternice, O bună parte din continent era exondat încă din mezozoic, astfel că unele râuri sunt foarte vechi. Totodată, regiunile cele mai timpuriu exondate au o fragmentare slabă de câmpie şi podişuri, ceea ce a permis dezvoltarea unor reţele de râuri lungi, cu numeroşi afluenţi.

Cordiliera andină, pe culmile căreia trece principala cumpănă de ape din America de Sud, ocupă o poziţie marginală, fiind situată pe ţărmul Oceanului Pacific, departe deci de ţărmul Atlantic, ceea ce face ca reţeaua hidrografică exoreică să fie orientată spre Oceanul Atlantic în proporţie de 84.3% şi spre Oceanul Pacific doar în proporţie de 7.7% (aici râurile sunt scurte, cu pante foarte mari în profil longitudinal, dar nu atât de bogate în ape).

Teritoriile fără scurgere spre ocean sau lipsite complet de scurgere ocupă suprafeţe mici în America de Sud (Podişurile înalte ale Anzilor Centrali, o parte din Grand Chaco, Deşertul Atacama etc).

Râurile tributare Oceanului Atlantic (fie în Marea Caraibilor, fie direct în ocean) includ arterele situate în zona ecuatorială şi în apropiere, cu ape bogate: Magdalena, Orinoco, Essequibo, Amazon, Sao Francisco, Prana (La Plata), precum şi râurile de la sud de estuarul La Plata (ce străbat Podişul Patagoniei, suportând condiţii climatice aride, cu pierderi mari prin evaporaţie): Colorado, Rio Negro, Chubut, Deseado, Chico.

Cumpăna de ape dintre cele două bazine principale urmăreşte, în Anzii de Nord, creasta Cordilierei Occidentale, în apropierea litoralului Pacific, în Anzii Centrali linia trece în lungul Cordilierei Orientale, iar în Anzii Patagoniei cumpăna de ape este împinsă către est, datorită eroziunii regresive a apelor determinată de precipitaţiile bogate ce cad pe versanţii vestici.

Amazonul este cel mai mare fluviu al Americii de Sud, având cel mai mare bazin hidrografic din lume (7.180.000km²), ocupat în principal de o câmpie joasă. Este situat în proporţie de peste 80% la sud de ecuator. Lungimea sa este de 5501 km pe Maranon, 6840km pe Ucayali, iar dacă este inclus şi Apurimacul, din Anzii Peruvieni, Amazonul devine cel mai lung fluviu al Terrei, cu 7025km.

Izvoarele principale ale Amazonului din Anzii Peruvieni sunt situate la 4300m altitudine. Denumirea de Amazon este primită după confluenţa Ucayali – Maranon.

Amazonul are 15.000 de afluenţi şi subafluenţi, cei mai numeroşi venind din sud. 17 afluenţi au peste 1000km lungime (Madeira şi Purus depăşind chiar 3000km). Cca. 200 afluenţi sunt navigabili.

Afluenţii de pe dreapta: Madeira (3220km), Purus (3100km), Xingu (2000km), Ucayali (1950km), Tapajos (1780km), Jurua (1500km) îşi adună în mare parte apele din Podişil Braziliei, în condiţiile unui climat tropical, cu ploi de vară.

Afluenţii de pe stânga: Riop Negro cu Rio Branco (2150km), Japura, Trombetas, Jari, au creşteri însemnate ale debitului în timpul verii din emisfera nordică (aprilie – octombrie), compensând aportul scăzut al afluenţilor din sud.

Aşadar, sistemul hidrografic al Amazonului are un regim hidrologic complex, rezultat din combinarea efectelor celor două climate.

Alimetarea Amazonului se face predominant din ploi (doar izvoarele şi unii afluenţi ce coboară din crestele înalte andine aduc puţină apă provenită din topirea zăpezilor şi gheţarilor.

Regimul anual este relativ uniform, afluenţii săi având totuşi debite maxime în sezonul de vară-toamnă al emisferei respective (cei mai importanţi, însăşi Amazonul, fiind situaţi în emisfera sudică, generează cele mai mari debite vara-toamna emisferei sudice). În mai-iunie se înregistrează cele mai mari ape ale Amazonului. Faţă de un debit mediu de 120.000m³/s, în mai-iunie acesta urcă la 200.000 m³/s, iar în august-septembrie coboară la 60.000 m³/s.

Albia Amazonului are o lăţime de 700m la confluenţa lui Maranon cu Ucayali, crescând însă repede spre aval: 5 km la Manaus, 20 km la intrarea în deltă. În mare parte albia este slab conturată, pe distanţe enorme fluviul curge la nivelul albiilor.

Deşi debitul mediu al Amazonului este mare, delta sa rămâne modestă în comparaţie cu lungimea fluviului. Delta începe de la aproximativ 350km de ocean şi este alcătuită în principal din câteva insule mari, înconjurate de braţele fluviului (Insula Marajo, cea mai mare insulă înconjurată de ape dulci de pe Glob, are o suprafaţă de 42.000km², este o insulă granitică, parţial acoperită de aluviuni, cu altitudini reduse, inundată mai ales în sectorul estic în timpul ploilor). Relativ slaba dezvoltare a deltei se explică prin activitatea mareelor şi a curenţilor litorali.

Valul mareic pătrunde în Amazon pînă la peste 900km în amonte de ţărm, având o înălţime de 1,5-5m (pororoca) (un adevărat zid de apă care înaintează cu până la 20km/h). Gurile fluviului, mult lărgite, formează astfel adevărate “estuare” (“estuarul” principal având o lungime de peste 3500km şi o lăţime de 200km).

Pororoca, alături de inundaţii, reprezintă două fenomene ce schimbă continuu configuraţia malurilor şi ale tuturor gurilor de vărsare ale afluenţilor până la Manaus.

Al doilea sistem hidrografic al Americii de Sud ca mărime este La Plata, principalele artere ale acestui sistem fiind Parana – Paraguay şi Uruguay; numele este dat de estuarul vast La Plata în care debuşează arterele menţionate. Estuarul are o lungime de 320km şi o lăţime (la contactul cu oceanul) de 220km. Acest complex hidrografic are o suprafaţă a bazinului de peste 4 mil.km². O parte mare din bazin corespunde Podişului Braziliei (în limitele căruia văile au profil longitudinal accidentat de numeroase repezişuri şi cascade. Cele mai importnate sunt: cascada Sete Quedas (pe Parana, 114 m înălţime), cascada Iguacu (de pe afluentul cu acelaşi nume al Paranei, 80 m înălţime).

Parana are o lungime de peste 3000km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 3.350.000km², fiind principalul fluviu din America de Sud cu orientare longitudinală. Cel mai mare afluent al său este Paraguay, cu o lungime de aproximativ 2500km. Uruguay are o lungime de 2200km, cursul său fiind apreciat ca o vale foarte veche, adâncită în formaţiunile precambriene ale Podişului Braziliei . Îşi ia toate apele din partea sudică a Podişului Braziliei, având astfel debitul maxim toamna. Înainte de vărsare în estuarul La Plata, Parana şi Uruguay formează o deltă comună.

Orinoco este al treilea fluviu din America de Sud, cu o lungime de 2500km, drenând o suprafaţă de peste 1 mil km². Izvorăşte din Podişul Guyanelor, primind afluenţi bogaţi din Anzi. Este situat în zona subecuatorială a emisferei nordice, alimentându-se în principal din ploi care generează debitele maxime vara şi toamna, cu creşterea nivelului până la 15m în lunile septembrie-octombrie.

În cursul superior al lui Orinoco există unul dintre cele mai interesante cazuri de difluenţă de pe Glob: în aval de localitatea Esmeralda, din albia lui Orinoco se desprinde un braţ, Casiquiare, care se îndreaptă spre Rio Negro din bazinul Amazonului).

Orinoco se varsă în Oceanul Atlantic printr-o deltă de 41.000km², străbătută de 35 braţe. Pe unul din afluenţii săi (Caroni) se află cascada Angel (976m).

Magdalena (cel mai mare râu al Columbiei) are o lungime de 1550km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 240.000km². Izvorăşte din apropierea ecuatorului, din Cordiliera Centrală a Anzilor Columbieni (din apropierea vârfului Purace) şi debuşează în Marea Caraibilor printr-o deltă. Afluentul său principal este Cauca. Regimul de scurgere este determinat de climatul subtropical, cu ploi bogate care provoacă ape mari în aprilie-mai, septembrie-noiembrie, apele mici înregistrându-se în iulie-august, decembrie-martie.

Dintre râurile din Podişul Braziliei care se varsă în Oceanul Atlantic, cel mai important este Sao Francisco (cu o lungime de 3200km şi un bazin hidrografic de 600.000km²). Străbate partea estică a podişului Braziliei, curgând de la sud la nord (este singurul curs de apă important sud american cu această orientare). Cursul său prezintă numeroase praguri şi cascade (pe cursul superior – cascada Pirapora, pe cursul inferior, pe cca. 320km, se găsesc spectaculoasele cataracte, între care cele 3 cascade Paulo Alfonso ce însumează o cădere de 91m).

Afluenţii cei mai importanţi: Velhas (1135km) care aduce ape bogate; ceilalţi afluenţi ai săi suportă influenţa condiţiilor climatice semiaride şi nu contribuie la mărirea debitului fluvial.

Regimul de scurgere diferă mult în cele două sezoane: ape mari în ianuarie-martie; ape mici în iunie-septembrie. Fluviul este amenajat hidroenergetic, iar navigaţia se practică fragmentat datorită cascadelor.

Râurile din Patagonia: Colorado, Rio Negro, Chubut, Deseado, Chico, izvorăsc din regiunea muntoasă, au un regim foarte inconstant, au un debit maxim de primăvară cauzat de topirea zăpezilor din Anzi şi un al doilea maxim vara (cauzat de topirea gheţarilor).

Rio Colorado are o lungime de 1200km, un bazin hidrografice de 350.000km². Izvorăşte din Anzii Chilieni, prin Rio Grande şi Barrancas; după unirea celor doi afluenţi, valea se adânceşte mult în piemontul preandin, parcurge apoi câteva trepte ale Podişului Patagoniei până intră în câmpia litorală. Râul nu mai primeşte nici un afluent datorită condiţiilor climatice semiaride. Se varsă în Oceanul Atlantic printr-o mică deltă, la cca.100km sud de oraşul port Bahia Blanca.

Valea sa este mult supradimensionată, chiar la ieşirea din munţi, în comparaţie cu cantitatea de apă pe care o transportă. Se apreciază că aceste dimensiuni au fost realizate în post-glaciar când, prin topirea gheţarilor şi zăpezilor, valea a constituit o cale de evacuare a volumului mare de apă. Se consideră că Rio Colorado a drenat în perioade mai umede şi pe Rio Salado, care azi se pierde în sărătura de tip şot: La Asturiana.

Lacurile Americii de Sud sunt numeroase, cu geneză diferită, fiind mai frecvente în regiunile temperate şi reci (ca şi în America de Nord).

Dintre lacurile tectonice, Titicaca este cel mai important, cu o suprafaţă de 8285km², o adâncime maximă de 272m, o lungime de peste 200km şi lăţime maximă de 97km.

Este cel mai mare lac de altitudine (format în pliocenul superior printr-o prăbuşire tectonică) şi de asemenea este lacul navigabil aflat la cea mai mare altitudine (peste 3700m). Situat în Podişul Altiplano, lacul este înconjurat şi dominat de lanţuri muntoase (de peste 6000m în est). În lac se află 36 insule, mai importantă fiind Isla de Sol şi Isla de la Luna (celebră pentru vestigiile arheologice descoperite aici). Peninsula Copacabana desparte lacul în două părţi separate prin strâmtoarea Tiquina. Temperatura apei la suprafaţă se menţine între 11-13º; această temperatură constantă are rolul de a tempera efectele climei locale aride.

La Tiahuanaco (70km sud-est) se află ruinele construcţiilor antice şi templelor strălucitelor civilizaţii amerindiene antice cu acelaşi nume; acesta se pare că ar fi fost construit pe ţărm; terasele pliocene existente dovedesc existenţa unui lac anterior mult mai mare.

Lacul Titicaca este drenat spre un alt lac tectonic mai mic: Poopo, prin râul Desaguadero, cu o lungime de 320km. Lacul are o suprafaţă de 2500km² şi este situat la aproximativ 300km sud-est.

În America de Sud există numeroase lacuri fără scurgere (“Salinas”) sau zone mlăştinoase ( “salares”) care au apele sărate mai ales pe platourile înalte ale Anzilor şi în zona preandină răsăriteană: Salar de Uiuni, Salari de Coipasa, Salar de Atacama, Salar de Arizaro, Salar de Antofala, Salinas Grandes.

În Anzi există numeroase lacuri glaciare. Câteva mii se află în Anzii de Sud şi Patagonia, au dimensiuni mici, puţine depăşesc 300-500km², majoritatea sunt situate la graniţa Chile/Argentina: Nahuel Huapi (535 km², 300m adâncime maximă), Buenos Aires (2240 km²), Argentino (1300 km², 300m adâncime maximă), Viedma (1100 km²), San Martin.

Lagunele sunt numeroase mai ales în zona litoralului nordic: Maracaibo, cea mai mare de pe Glob (20.000 km²), are o adâncime maximă de 250m şi este de fapt o lagună închisă, legată de Golful Venezuelei printr-o portiţă.

În şesurile marilor râuri se întâlnesc numeroase lacuri de albie majoră.
Vegetaţia Americii
Din punct de vedere floristic, America aparţine la trei regiuni: holarctică, neotropicală şi antarctică.

I. Învelişul actual vegetal şi de soluri din America de Nord este rezultatul unei evoluţii îndelungate. Modificările cele mai recente (în special în jumătatea nordică a continentului) au avut loc după retragerea gheţarilor cuaternari (în epocile anterioare pleistocenului, vegetaţia era mult mai variată, predominante fiind genurile tropicale, care au migrat treptat către sud).

Repartiţia zonelor de vegetaţie şi de soluri din America de Nord este condiţionată de climă şi relief. În nord zonalitatea latitudinală se exprimă pe toată suprafaţa continentului (de la Pacific la Atlantic); aceasta interesează zonele de tundră, silvotundră, pădure de conifere. Mai spre sud, zonalitatea latitudinală este modificată esenţial de particularităţile reliefale ale Americii de Nord.

În regiunea de la est de Cordiliera nord-americană zonalitatea este mai bine exprimată, dar într-o formă originală, oarecum asemănătoare cu situaţia de pe faţada pacifică a Asiei.

În partea vestică, montană, a Americii de Nord, diversele formaţiuni vegetale sunt repartizate teritorial sub dubla influenţă a Oceanului Pacific şi reliefului.

Dat fiind faptul că partea sudică a Americii de Nord şi America Centrală nu se caracterizează prin spaţii continentale largi, deşi se găsesc în zonele tropicală şi subtropicală, deşerturile vaste de tipul Saharei sau a celor asiatice lipsesc.

Fără vegetaţie sunt zonele acoperite cu gheţari continentali: cea mai mare parte a Groenlandei, partea centrală a Insulei Ellesmere, unele sectoare din Insula Baffin.

Tundra acoperă regiunile libere de gheaţă din Groenlanda şi Arhipelagurile Nordice precum şi bordura nordică a masei continentale. În peninsula Labrador şi Insula Terra Nova, tundra avansează mult spre sud, ceea ce se explică prin influenţa curentului rece al Labradorului (în Insula Terra Nova ajunge până la 47º N, latitudinea Iaşului).

Componenţa floristică specifică diferă foarte puţin de tundra euro-asiatică:

• 
  sectoarelor celor mai nordice le sunt caracteristice tundra cu muşchi (Polytrichum dicranum) şi licheni (Cladonia rangiferina, Cl.nivalis), mari suprafeţe fiind acoperite cu mlaştini, lacuri sau soluri poligonale.
  
• 
  Mai spre sud, larg răspândite sunt plantele cu flori şi tufe de arbori pitici ca: mesteceni pitici (Betula glandulosa), arini pitici, sălcii pitice.
  

Silvotundra (de la litoralul estic al Labradorului până în regiunea fluviului Mackenzie) (mai extinsă la vest de Golful Hudson) este de fapt o tundră mai bogată în vegetaţie ierboasă, ca şi în Eurasia, dar presărată cu arbori, din ce în ce mai deşi spre sud, până se trece la pădurea propriu-zisă. Arborii din silvotundră sunt reprezentaţi prin specii care apar la limita nordică a pădurii de conifere (Picea mariana, Picea glauca, Larix laricina – zada canadiană). Ca şi în Peninsula Scandinavică, tundra americană avansează spre sud dincolo de limita ei zonală, pe înălţimile Cordilierilor.

Pădurea de conifere (taigaua nord-americană) este cea mai vastă zonă vegetală din America de Nord, întinzându-se de la Oceanul Pacific la Oceanul Atlantic (la sudul silvotundrei, pe aproximativ 5000km, pe direcţia E-V, între Terra Nova şi Alaska).

Taigaua nord americana de la est de Stancosi se caracterizeaza prin mare uniformitate de specii. Aici, alaturi de speciile endemice, cresc multe specii care se intalnesc in padurea de conifere europeana. Dintre elementele componente amintim: molidul de Canada (Picea Canadensis), pinul de Banks (Pinus banksiana) – cunoscut si sub numele de pinul Marrayana, bradul de balsam (Abies balsamea) – din care se extrage balsamul de Canada, etc. Alaturi de conifere se intalnesc foioase ca: mesteacanul papirifer (Betula papirifera) – cu o scoarta neteda pe care indienii o foloseau pentru constructia barcilor, plopul balsamifer (Populus balsamifera), plopul tremurator (Populus tremuloides). In etajul inferior al taigalei canadiene cresc tufe de coacaz (rosu si negru) , zmeur, afin, iar solul este acoperit in buna parte cu muschi si licheni.

In estul continentului padurile de conifere trec spre sud in paduri mixte (padurea laurentiana), raspandite in zona Marilor Lacuri si bazinul fluviului Sf.Laurentiu, extinzandu-se si de-a lungul Appalachilor. Acestea cuprind predominant conifere in partea cu clima rece si cu vanturi dese dinspre Atlantic, Gf.Fundy, estuarul Sf.Laurentiu, foioasele apar mai ales la limita sudica a acestei zone.

Dintre elementele componente: pinul alb (Pinus strobus), pinul rosu (Pinus resinosa), tsuga canadensis, mesteacanul galben (Betula lutea), artarul de zahar (Acer saccharum), frasinul american (Fraxinus nigra), teiul american (Tilia americana) etc.

In zona pacifica atat aspectul cat si componenta specifica se modifica. Domina speciile endemice, la care se adauga cele comune padurii de conifere asiatice. Clima umeda (si cu iarna blanda) din zona pacifica este favorabila dezvoltarii padurilor, care sunt mult mai bogate in specii de arbori, arbusti, ierburi. Arborii sunt vigurosi, atingand inaltimi de 80-100m (sau chiar mai mult). Cele mai caracteristice specii de arbori sunt : molidul de Sitka (Picea sitchensis), bradul Douglas (Pseudotsuga mucronata), tsuga ( Tsuga heterophylla), tuia gigantica (Thuja plicata) – ultimele doua fiind endemisme.

Pe versantii vailor si pe platourile Cordilierilor din limitele padurilor de conifere, domina speciile de arbori mezofili, ca bradul Douglas, pinul galben (Pinus ponderosa),.

Pe tarmul pacific padurea de conifere a zonei temperate se prelungeste spre sud, pana la latitudinea de 35N cu o padure de conifere subtropicala, alcatuita din arbori adaptati la o clima mai uscata ca: bradul alb (Abies concolor), pinul de zahar (Pinus lambertiana), cedrul californian (Libocedrus decurrens), bradul Douglas (Pseudotsuga mucronata), la care se adauga arbori giganti:

• 
  Sequoia sempervirens (red wood), cu o inaltime de pana la 110m, prezent mai ales in Muntii Coastelor
  
• 
  Sequoiadendron giganteum, mai ales pe coastele vestice ale Sierrei Nevada, cu inaltimi de 76-91m, cu circumferinta trunchiului de pana la 11m.
  

In estul continentului padurea mixta trece mai departe spre sud intr-o padure de foioase originală, cunoscută sub denumirea de pădurea appalachiană, deoarece este răspandită pe versanţii Muntilor Appallachi şi în vecinatatea lor. Se extinde in principal pe directia nord-sud (la est de fluviul Mississippi, dar şi la vest). Spre nord limita acestei păduri depaşeşte paralelele lacurilor Erie si Ontario, ajungând la vest până în prerie. Pădurea aceasta este foarte bogată in specii, unele endemice, altele comune cu cele din Europa de vest sau Asia de Est, Numeroase sunt speciile de stejari americani (Quercus alba, Q.Macrocarpa), alături de care cresc fagul (Fagus grandifolia), castanul (Castanea dentata), platanul (Platanus occidentalis), frasinul, teiul.

In sudul pădurii de foioase appalachiene apar arbori termofili ca: magnolia (Magnolia ocuminata), tulipierul (sau arborele de lalea) (Liriodendron tulipifera), caria (Carya alba).

Prin aceasta se face trecerea la pădurea de foioase subtropicală, veşnic verde, diferenţiată ca structură şi aspect in funcţie de factorii edafici. Această pădure se desfăşoară intre statele Virginia (est) şi Texas (in vest).

Pe solurile zvântate cresc păduri de palmier pitic american (Sabal), pe solurile cu drenaj mediu cresc păduri de pini subtropicali si păduri de foioase cu stejari si magnolii, în care abundă lianele si epifitele, iar pe solurile supraumezite din peninsula Florida si câmpia litorală a Golfului Mexic se dezvoltă păduri de chiparos de baltă (Taxodium districhum)(endemic).

Între arealul ocupat cu diferite tipuri de păduri din estul atlantic si până la poalele Stâncoşilor (vest) se găseste domeniul stepelor (preria americană).

În nord, preria intră în contact cu pădurea de conifere, printr-o fâsie îngusta de silvostepă. Aceasta ocupă regiuni ale podişurilor interioare, de la râurile Sakatchewan, Athabaska, până la partea de nord a Câmpiei Mexicane şi aliniamentul râului Arkansas. Covorul ierbos este dominat de graminee, iar covorul arborescent are specii de stejar, artar, frasin. Flora preriilor nord-americane este mai bogata ca cea a stepelor euroasiatice. Preria se diferentiaza spatial in functie de conditiile climatice (in special precipitatii).

In nord-est, preria este bogata in masa vegetala, cuprinzand ierburi inalte, care ajung pana la 1.5m inaltime, ca: Stipa spartea (specie de colilie), Agropiron tenerum, Andropogon furcatus etc.

Spre vest si sud-vest, preria este alcatuita din ierburi mai scunde, care de obicei nu depasesc 50cm. Cele mai raspandite sunt gramineele, intre care: iarba bizonilor (Bulbis dactyloides). Inspre limita de sud-vest a preriei apar desisuri de arbusti xerofitici si opuntii care anunta trecerea spre vegetatia xerofitica subtropicala si deserturile americane.

In functie de gradul de ariditate, in aceasta parte a continentului se intalnesc:

• 
  paduri de pin si ienupar (ienuparuk de Utah, cu inaltimi de 10-15m)
  
• 
  formatiuni de tufisuri xerofitice, alcatuite din stejari vesnic verzi, ericacee, pelin, la care se adauga foarte numerosi cactiusi si opuntii, reprezentati prin sute de specii.
  
• 
  Pentru regiunile aride sunt de asemenea caracteristice iuca (yucca) si agavele (endemice).
  

Vegetatia de semideserturi si deserturi tropicale si subtropicale se intalneste in regiunea Podisului Marelui Bazin (cu iernni reci), Podisul Colorado, Mojave, Gila, Podisul Mexic (Sonora). Death Valley (cel mai cald deşert american, cu temp. medii ale lunii iulie de 39C si precipitatii de sub 50mm pe an), zona de la vest de Marele Lac Sarat.

In America Centrala Istmica (inclusiv sudul Floridei, cea mai mare parte a peninsulei Californiei) se dezvolta o vegetatie de paduri tropicale (vesnic verzi) in partea estica, mai umeda, in timp ce vestul, mai uscat, are o vegetatie de paduri cu frunze cazatoare. Insular, in interiorul istmului, pe podisurile inalte, apar asociatii de savana.

Padurile umede sunt alcatuite din ferigi arborescente, palmieri, bananieri, campec, lemnul de lamai, gutaperca, arborele de balsam, batatul, arborele de sago.

Pe ambele fatade ale istmului se dezvolta mangrovele cu flora caracteristica.

In America Central Insulara principalele asociatii vegetale sunt cele ale padurilor tropicale umede (in zona litorala) si savanele (in interior). Reprezentativa este flora Cubei ce insumeaza peste 6300 specii cormofite, din care peste 50% sunt endemice. Pe terenurile mai aride si calcaroase se dezvolta tufisuri dese si spinoase cu frunze cazatoare numite „manigua”. In Muntii Sierra Maestra vegetatia este polietajata. Etajul inferior, denumit „yaxalles” are ca simbol arborele yaya (Oxandra lanciolata). Urmeaza etajul palmierului manaca, etajul „frangales”, cel mai umed, cu numerosi palmieri si orhidee si etajul montan superior cu tufisuri scunde si rare.

II. Vegetatia Americii de Sud se remarca printr-o mare bogatie de specii (ceea ce se explica prin pozitia geografica dar si prin evolutia paleogeografica). Continentul se intinde din zona ecuatoriala a emisferei nordice in zona temperata a emisferei sudice. Pozitia sa pe Glob nu s-a schimbat in limite largi, si astfel diferitele tipuri zonale de vegetatie au evoluat nestingherite aproximativ in aceleasi locuri.

Partea nordica a Americii de Sud (pana la cca. 40S) formeaza regiunea floristica neotropicala, iar partea sudica a continentului intra in limitele regiunii floristice antarctice.

Flora Anzilor difera in mare masura de flora estului extraandin. Ea s-a format mult mai tarziu, pe masura ce Cordiliera andina s-a ridicat.

Flora Americii de Sud este foarte bogata in endemisme (chiar si in regiunea antarctica, care e mai saraca in specii, dar numarul endemismelor e mare).

Ca si in America de Nord, in America de Sud Cordiliera Anzilor impune o distribuire spatiala a diverselor tipuri de vegetatie (fata de estul extraandin). In vestul andin se impune zonalitatea verticala, iar in est cea latitudinala.

Mari suprafete in America de Sud sunt acoperite cu paduri tropicale umede (padurea ecuatoriala), numite de Humboldt „hilea” iar de braziliei „selvas”. Ele ocupa cea mai mare parte a bazinului amazonian si o parte a bazinului Orinoco.

Padurea ecuatoriala sudamericana se caracterizeaza prin mare bogatie de specii, endemism pronuntat, aspect heterogen (cu genuri si specii amestecate), cu stratificare complicata (care poate sa ajunga la 12 etaje). Arborii din etajul superior pot atinge 80-100m inaltime, cuprinzand numerosi palmieri ca: Ceiba pentandra, Raphia vinifera, cocotieri (peste 30 specii). In hilea sudamericana cresc si unele specii intrate in cultura: Theobroma cacao (arborele de cacao), Hevea brasiliensis (arborele de cauciuc). Numeroase sunt lianele si epifitele. Nu lipsesc nici esentele cu lemn pretios (palisandru, abanos).

Pe flancul estic al Anzilor hilea urca pana la 1000-1500m. La periferia sa sudica, in Podisul Braziliei, exista o banda ingusta de paduri alcatuite aproape complet din palmieri.

Spre sud si spre nord, in limitele climatului subecuatorial (cu sezon secetos), padurea tropicala umeda cedeaza locul savanelor si padurilor uscate.

Savanele ocupa spatiile cele mai largi la sud de padurea ecuatoriala, unde sut si foarte diversificate: