Geografia Industriei
II.7. Industriile de bază
Yüklə 305,91 Kb.
|
| II.7. Industriile de bază
II.7.1. Metalurgia Prelucrarea metalelor este considerată ramura de bază a economiei industriale a unei ţări, dat fiind rolul său de catalizator al altor activităţi industriale şi servicii (echipament, industrii de bunuri de larg consum). Din punctul de vedere al repartiţiei spaţiale se pot distinge trei forme de localizare: - industriile siderurgice fixate în mare parte de prezenţa reducătorului (cocsul) şi a energiei necesare manipulării unor cantităţi imense de materii prime sau pentru încălzirea imenselor instalaţii; - metalurgia neferoasă tradiţională, localizată tot mai mult în zonele de extracţie; - industria aluminiului legată de piaţa de consum dar mai ales de prezenţa energiei electrice ieftine, obţinută de obicei în hidrocentrale.
Caracteristicile generale ale siderurgiei sunt: - această activitate este un complex de procese industriale integrate, cu impact deosebit din punctul de vedere al creării de locuri de muncă dar şi al poluării mediului. Instalaţiile industriale sunt greoaie, costisitoare, necesitând cheltuieli mari de întreţinere (furnale, cocserii, cuptoare, instalaţii de laminare etc.); - amortizarea investiţiilor este foarte lentă, chiar dacă beneficiile acestei ramuri industriale sunt imense. Este motivul pentru care capitalul bancar este mai rar atras în acest domeniu, statul implicându-se direct de cele mai multe ori în crearea, extinderea sau ajustarea bazei siderurgice; - suprafeţele necesare infrastructurii industriale (instalaţii, depozite, triaje etc.) sunt foarte mari, impunerea în peisaj fiind foarte marcantă; - produsele livrate sunt diversificate: fonta de turnătorie, oţeluri de diferite calităţi, profile de montaj, ţevi, sârma, fier-beton, vane, tuburi, tablă, şine etc. - prin importanţa sa siderurgia este una din producţiile indicative ale nivelului de dezvoltare a unei ţări. Concentrarea producţiei este foarte evidentă - cea mai mare parte este obţinută în câteva areale regionale: nord-vestul Europei, nord-estul S.U.A., sudul insulei japoneze Honshu, nord-estul Chinei, Donbass. Producţia mondială de oţel este relativ stabilă în ultimele decenii: 704 milioane tone în 1974, 783 în 1989 şi 844 în 2000. Descreşterea relativă survenită după 1990 a fost frânată, fiind consecinţa reducerii producţiei şi consumului în fostele ţări comuniste (statele C.S.I. de la 160 milioane tone în 1989 la 94 în 2000, România de la 16 milioane tone la 4,7 etc.). Statele occidentale, dezvoltate cunosc într-adevăr o stabilitate, maximul producţiei fiind înregistrat aici în jurul anului 1974 (S.U.A., de ex. cu 132 milioane tone în 1974, 118 în 1989 şi 101,5 în 2000, Germania cu un maximum de 60 milioane tone în 1974, astăzi cu circa 46 milioane tone sau Franţa cu 27, respectiv 21 milioane tone în aceiaşi ani. Şi producţia Japoniei stagnează, aici maximul a fost ceva mai tardiv (după 1980) între 1990-1996 producţia niponă (locul I în lume) oscilând între 100-115 milioane tone, în funcţie de consum. Explicaţiile acestei situaţii derivă atât din şocul petrolier din 1973 dar şi din utilizarea progresivă a materialelor alternative (mase plastice, răşini sintetice), reducerea progresivă a tonajului multor utilaje şi echipamente, scăderea cererii în domeniul construcţiilor etc. Cea mai rapidă creştere a înregistrat-o China (24 milioane tone în 1974, 61 în 1990 şi 126 milioane tone în anul 2000 (locul II în lume), fiind acum, la începutul mileniului III, probabil principalul producător, caracterizat prin maxima dispersie a capacităţilor de producţie, chiar dacă se impune net nucleul manciurian (nord-est). Un alt stat asiatic s-a impus ca un producător mediu - Coreea de Sud, cu producţii mediocre în 1974 (2,7 milioane tone), dar cu 23 în 1990 şi 43 în 2000 (locul 6), cu uzinele localizate în special în porturile sud-estice. India, stat cu bogate resurse carbonifere şi minereuri de fier de bună calitate, a cunoscut o creştere ceva mai moderată (6,7 milioane tone în 1974, 15 în 1990 şi 27 în 2000, impunându-se deja ca al 9-lea producător). Progrese spectaculoase au fost înregistrate în ţări recent intrate pe piaţa oţelului, fără tradiţii în domeniu : Turcia (14 milioane tone în 2000), Taiwan (17 milioane tone), Iranul (7 milioane tone, Indonezia (4 milioane tone), Arabia Saudită (3 milioane tone) alăturate Coreei de Sud unde producţia a debutat încă din anii '50. Acest progres al producţiei asiatice a redus ponderea statelor europene sau nord-americane şi a condus la dispersia capacităţilor, atât în zone ce dispun de materii prime (India) cât şi în zone portuare. Asia nu este singura arie geografică marcată de acest fenomen. America Latină îl reproduce la o scara similară, Brazilia devenind deja un producător mediu (28 milioane tone în 2000 faţă de numai 7,5 în 1974, locul 8 în lume) dar progrese mari au făcut şi Mexicul (16 milioane tone), Venezuela şi Argentina (4 milioane tone fiecare) etc. În Africa, mult timp R.S.A. era unicul producător notabil (8 milioane tone în 2000), dar astăzi se alătură şi Egiptul (3 milioane tone), Nigeria şi Zimbabwe (cu circa 1 milion tone fiecare), potenţialul de producţie şi consum al acestui continent nefiind neglijabil. Australia cunoaşte o evoluţie comună statelor dezvoltate, cu o producţie stabilă limitată la circa 7-8 milioane tone, în funcţie de necesităţile interne. Aceste evoluţii demonstrează noua tendinţă de localizare a capacităţilor de primă transformare, în zonele producătoare de minereuri, multe state dezvoltate preferând să importe fonta şi otelul brut pentru industriile consumatoare. În acelaşi timp, statele în curs de dezvoltare văd în această ramură un important consumator de forţă de muncă.
Caracteristicile acesteia au fost prezentate deja în capitolul referitor la extracţia acestor metale. Deosebirea faţă de siderurgie constă atât în procedeele tehnologice, bazate mai ales pe electroliză dar şi prin operaţiile necesare sau prin produsele obţinute. Localizarea capacităţilor ţine de asemenea de alte reguli decât cele ale proximităţii materiilor prime. Prima fază o constituie îmbogăţirea şi concentrarea minereurilor, de obicei în zonele de extracţie, urmată de reducerea succesivă a fracţiunilor sterile sau inutile până la obţinerea metalului brut şi a aliajelor specifice. Operaţiile menţionate sunt în prezent complet automatizate, iar poluarea determinată de utilizarea unor substanţe nocive (acid sulfuric mai ales) a fost mult redusă. Tendinţa generală este cea de cantonare a operaţiilor de concentrare şi reducere a minereului în statele producătoare (mai ales la cupru, dar şi la aluminiu), obţinerea metalului brut şi a aliajelor rămânând încă apanajul statelor dezvoltate unde şi consumul este mult mai ridicat. În acest fel marii producători de cupru, plumb sau zinc rafinat rămân tot statele occidentale (S.U.A., Japonia, Germania, Canada, Belgia la cupru de ex., ajunse din urmă ce-i drept de Chile, Zambia, mari producători de minereu sau de China şi Coreea de Sud). Aceeaşi observaţie poate fi făcută şi pentru producţia de Pb şi Zn, doar metalele preţioase, prin caracteristicile lor, înregistrând o coincidenţă perfectă între zonele de extracţie şi cele de obţinere a metalului. II.7.2. Industria chimică Materiile prime ale industriei chimice sunt foarte variate: combustibili minerali solizi, lichizi sau gazoşi, pirite cuprifere, var, săruri, materii vegetale sau animale, aerul atmosferic etc. Această diversitate face dificilă măsurarea importanţei industriei chimice. Ca indicatori ai dezvoltării industriei chimice sunt astfel utilizate cantităţile unor producţii de bază - acid sulfuric, amoniac, azotaţi, soda caustică, celuloză sau frecvent, produsele derivate din chimizarea produselor petroliere - mase plastice, fibre şi fire sintetice.
Este o ramură în plină dezvoltare, localizată predilect în regiunile cu producţii ridicate de cărbune de calitate. Dezvoltarea sa ţine de largile posibilităţi oferite de industria cauciucului, a fibrelor artificiale, solvenţilor, explozivilor, coloranţilor, produselor farmaceutice. O categorie aparte o constituie produsele utilizate de noile tehnologii precum grafitul artificial, fibrele carbonice, diamantele artificiale. Aceste tehnologii de vârf sunt localizate îndeosebi în apropierea marilor consumatori din ţările dezvoltate. Grafitul artificial, folosit drept moderator în centralele nucleare, este produs în apropierea uzinelor specializate în utilaje nucleare - Québec în Canada, Massachussets şi Pennsylvania în S.U.A., Bavaria şi valea Rinului în Germania, Scoţia, zona metropolitană a Moscovei şi a Parisului. Fibrele carbonice, tot mai utilizate în aeronautică şi mai ales în construcţiile spaţiale dar şi în telecomunicaţii sau în construcţii sunt obţinute în unităţi de mici dimensiuni dar de înaltă tehnicitate – nord-estul S.U.A., Midlands în Marea Britanie, Olanda, sudul Franţei, nordul Italiei, Japonia. Diamantele artificiale au o localizare similară şi completează producţia naturală a acestui produs carbonic dur. Peste 75 % din necesar este încă asigurat de exploatările de diamante naturale prezente mai ales în Africa dar şi în Asia, Australia sau America de Sud. Ierarhia producătorilor se modifică permanent, Australia cu bogatele sale zăcăminte aluvionare fiind în prezent pe primul loc (1/3), urmată de Zair, Botswana, Federaţia Rusă (în Yakuţia, în bazinul fluviului Lena), Namibia, R.S. Africană urmate de India, China şi Brazilia. Industrializarea acestora ca şi a diamantelor artificiale are o distribuţie complet diferită, concentrată în câteva centre europene tradiţionale - Amsterdam, Anvers, St. Petersburg, Londra, Lisabona, Tel Aviv şi Haifa (Israel), dar ţările producătoare tind să-şi dezvolte propriile capacităţi, de mici dimensiuni de regulă (Johannesburg, cu tradiţii mai vechi, Luanda, Kinshasa în Africa, Manaus şi Brasilia în Brazilia, Bombay, Surat în India etc.). Piaţa acestui produs valoros este controlată de firma olandeză De Beers. Tot din această ramură face parte şi producţia cocsochimică, ce furnizează combustibilul necesar siderurgiei dar şi gudroane sau uleiuri speciale. Dependenţa de siderurgie face ca localizarea lor să fie strâns legată de această ramură. Se resimte însă tendinţa de deplasare a centrului de greutate a acestei industrii spre noile ţări industriale (China, Coreea de Sud, Taiwan, Brazilia, India). Legată de aceasta este şi producţia de fibre chimice (vâscoză), foarte utilizate în industria textilă ca înlocuitor al unor fibre naturale. b) Petrochimia Prelucrarea petrolului rămâne cea mai importantă ramură a chimiei grele având un rol dinamizant atât în industriile din amonte (chimia de sinteză) dar şi în cele din aval (textile, echipament, construcţii automobile, aerospaţiale). Concentrată mult timp în ţările dezvoltate pe traiectul conductelor sau în zonele portuare, astăzi tinde să se localizeze în ariile de extracţie petro-gazeiferă, unii mari producători rafinând deja mai mult de jumătate din producţie (Mexicul, Indonezia) iar China a progresat enorm fiind în poziţia a treia după S.U.A. şi Japonia. Capacităţile de producţie se remarcă prin gigantism, adesea ajungându-se la 10-20 milioane tone petrol procesat. Capacitatea de rafinare este concentrată la nivel mondial în marile state consumatoare şi se estima la circa 4,07 miliarde tone în anul 2000. Din aceasta, o cincime (827 milioane tone) revine S.U.A., 15 % U.E. (620 milioane tone) şi 6 % Japoniei (248 milioane tone). Capacităţi de rafinare tot mai importante deţin în prezent şi unele state asiatice, atât producătoare de petrol (Arabia Saudită, Iran), cât şi mari consumatoare (Coreea de Sud, Singapore, Taiwan), care se adaugă Indiei şi Chinei, favorizate de imensa piaţă internă. Unele mici state insulare s-au specializat în procesarea petrolului, mai ales în Caraibe, beneficiind de apropierea marilor producători de petrol din zonă (Insulele Virgine, Antilele Olandeze). Trebuie remarcat că o mare parte din această capacitate rămâne neutilizată, aşa cum este şi cazul României (25 milioane tone capacitate de rafinare utilizată în proporţie de numai 50 %, limitându-se la satisfacerea necesarului intern). Principalele ramuri ale petrochimiei sunt: - industria cauciucului sintetic, lansată în anii ' 30, iniţial pe bază de cărbune, dinamizată în timpul celui de-al doilea război mondial de ocupaţia japoneză a Asiei de Sud-Est, baza de producţie a cauciucului natural. Automobilismul a condus la un nou avânt ajungând să asigure în prezent 60 % din necesarul de cauciuc. Legătura strânsă cu piaţa de consum impune o concentrare a producţiei în S.U.A. (2,4 milioane tone anual din cele 9,3 milioane tone la nivel mondial), Japonia (1,6 milioane tone), U.E. (2,4 milioane tone, obţinute mai ales în Franţa), statele C.S.I. (1 milion tone) la care se adaugă producătorii est-asiatici - China (0,85 milioane tone), Coreea de Sud (0,68 milioane tone) sau latino-americani (Brazilia cu 0,37 milioane tone). Europa de Est cunoaşte o criză şi în acest domeniu (statele C.S.I. produceau 2,5 milioane tone în 1990 iar România a căzut de la 110 mii tone la 25 mii tone în 2000). Concentrarea financiară (mari trusturi precum Michelin), este una din cauzele care impune variaţii mari de producţie în funcţie de interesul acestora; - industria maselor plastice şi a răşinilor sintetice a cunoscut o expansiune după 1950 când şi utilizarea lor se diversifică odată cu lărgirea paletei de produse (0,45 milioane tone în 1945 şi 66 milioane tone în 2000). Cele mai utilizate sunt polietilena, policlorura de vinil, polistirenul şi elastomerii. Producţia ca şi consumul cunosc o distribuţie paralelă – 80 % produse în 10 tari dezvoltate ce consumă 70 %. Marile companii din domeniu sunt puternic concurate în ultimul timp de procesul de descentralizare graţie activităţii laboratoarelor companiilor de producţie electronică, agroalimentară, aerospaţială ce-şi dezvoltă capacităţi proprii, menite să le satisfacă necesităţile în produse speciale la preţuri mult mai avantajoase. Rolul unor mari firme precum Rhône-Poulenc în Franţa, Imperial Chemical Industries în Marea Britanie sau Bayer în Germania se reduce treptat. - industria fibrelor şi a firelor sintetice a cunoscut o dezvoltare la fel de explozivă (0,034 milioane tone în 1948 şi 16 milioane tone în 2000). Baza producţiei constă în polimerizarea macromoleculelor derivate în procesul de rafinare. Mai puţin costisitoare decât textilele naturale (în ultimele decenii) dar şi decât cele obţinute din celuloza (celofibra) cu care se combină adesea s-au impus rapid şi s-au diversificat. Cele mai frecvente sunt fibrele poliesterice (52 %), cele poliamidice (25 %) şi cel acrilice (17 %). Utilizarea în industria textilă dar şi în industria mecanică sau electronică a concentrat eforturile în direcţia creşterii calităţii. Repartiţia producţiei se schimbă treptat, cele trei mari regiuni producătoare (S.U.A., U.E. şi Japonia) mai deţin încă 55 % din producţie dar noile ţări industriale din sud-estul Asiei şi cele producătoare de petrol şi-au mărit enorm ponderea.
În America de Nord principala concentrare se remarcă în jurul Golfului Mexic (Corpus Christi, Galveston, Houston, Beaumont) legat de rezervele de petrol sau în lungul magistralelor (Dallas, Forth Worth, Amarilo, Tulsa în Texas-Oklahoma) dar şi în porturile atlantice (Savannah, Charleston, New York etc.) sau pe coasta pacifică. Se alătură în Canada capacităţile din zona de extracţie a petrolului (Regina, Calgary, Edmonton), la care se adaugă cele din zona Marilor Lacuri. În Europa, dimpotrivă, localizările legate de existenţa unor resurse sunt rare (Valea Prahovei, Gröningen în Olanda, mai recent pe coastele estice ale Marii Britanii) deosebindu-se cele de tip portuar - maritim sau fluvio-maritim, frecvente pe ţărmurile Mediteranei sau ale Oceanului Atlantic. De obicei, rafinarea se efectuează în porturile maritime iar derivarea produselor în lungul conductelor. În C.S.I integrarea regiunilor de extracţie cu cele de rafinare şi derivare este foarte strânsă principalele concentrări petrochimice constituindu-se pe Volga mijlocie, în Caucazul de Nord şi în Siberia Occidentală.
Industria produselor clorosodice este o ramură importantă, produsele obţinute - clor, acid clorhidric, soda caustică, soda calcinată având o utilizare largă în alte ramuri ale industrie chimice, industria alimentară, textilă, celuloză şi hârtie etc. Localizarea acestei industrii depinde de trei factori: - repartiţia zăcămintelor de sare gemă, resursă foarte răspândită în scoarţa terestră; - localizarea şi specificul consumatorilor (industriile farmaceutice, de detergenţi, coloranţi, industria alimentară, industria de îngrăşăminte; - existenţa unor surse abundente de energie, fiind o ramură energofagă; apropierea de consumatori, fiind produse toxice, greu de manipulat.
Marii producători de substanţe clorosodice sunt statele cu o hidroenergie dezvoltată - cele din zona alpină, Canada, dar şi cele cu resurse mari de sare gemă - România, Polonia. Utilizările diverse ale acestei industrii explică dinamismul producţiei unor ţări în curs de dezvoltare, unde această ramură este prioritară - Egipt, Iran, Algeria etc. (fig. 50). Producţia mondială de sodă caustică depăşea 35,4 milioane tone în anul 2000, fiind concentrată în S.U.A. (11,4 milioane tone), urmate de R. P. Chineză (4,1 milioane tone), Japonia (3,7 milioane tone) şi statele vest-europene. Industria sulfului produce în primul rând acid sulfuric, element indispensabil multor industrii, de la siderurgie la unele ramuri ale industriei alimentare. Exploatarea sulfului nativ este facilă, mai ales în zonele cu zăcăminte bogate, exploatate la zi, cum sunt zonele vulcanice din vestul continentului american, Sicilia. La fel de rentabilă este şi exploatarea rezervelor de sulf sedimentar, cum este cazul Poloniei, principalul producător (5 milioane tone), fiind urmată de S.U.A., statele C.S.I. şi Irak). O altă sursă o constituie sulful recuperat din petrol sau din piritele cuprifere, aceasta în statele care nu dispun de zăcăminte de sulf nativ (S.U.A. cu 6 milioane tone sulf recuperat deţin locul I urmate de statele arabe petroliere). Consumul acestei materii prime relativ răspândite în scoarţă este în creştere, mai ales în ţările în curs de dezvoltare (Orientul Apropiat, America Latină, Asia de Sud-Est), dat fiind rolul său esenţial în industria îngrăşămintelor chimice, în petrochimie şi metalurgie. Acidul sulfuric rămâne principalul produs al industriei chimice, în 2000 ajungându-se la 123 milioane tone. S.U.A. şi U.E. domină încă (40, respectiv 32 milioane tone), dar sunt urmate de China (19 milioane tone) care a devansat Japonia (6,6 milioane tone). Producători dinamici sunt şi Brazilia, India, Argentina, ţările din Maghreb, în strânsă legătură cu dezvoltarea industriei de îngrăşăminte chimice. Localizarea acestei industrii poluante, riscante, este dependentă de resursele de sulf (nativ sau recuperat) dar şi de apropierea consumatorilor (fig. 51). d) Industria de prelucrare a fosforului, potasiului şi azotului Fosforul este o altă resursă nemetaliferă indispensabilă în structurarea celulei vii, motiv pentru care constituie alături de potasiu baza industriei îngrăşămintelor chimice. Spre deosebire de alte resurse, rezervele de fosfor sunt extrem de concentrate în spaţiu, contrar necesităţilor de consum, mult mai difuze (fig. 52). Rezervele de fosfor sunt în mare parte de origine biogenă (guano, fosforit rezultat din depunerea deşeurilor unor vieţuitoare, frecvent în insulele din Pacific precum Nauru) sau minerală (fosfaţii). Producţia mondială se cifrează la 112 milioane tone în anul 2000. Trei mari producători - Maroc, S.U.A. şi Federaţia Rusă deţin monopolul. Prospecţiunile au pus în valoare noi zăcăminte (Vietnam, Thailanda, Namibia, Peru, Egipt), dar concentrarea producţiei rămâne excesivă. Europa este net dependentă fiind şi un mare consumator de îngrăşăminte fosfatice datorită agriculturii avansate. Prelucrarea se efectuează fie în zonele de extracţie - Florida în S.U.A., Petah Tiqva în Israel, Maroc, Kingisepp în Peninsula Kola din nordul Federaţiei Ruse) fie în zonele portuare din Europa (pe litoralul mediteranean, în Australia sau sud-estul Asiei). Potasiul este mai răspândit, sub forma sărurilor potasice, fiind utilizate aproape exclusiv în industria îngrăşămintelor chimice. Exploatarea acestor săruri este în creştere atât din zăcămintele de suprafaţă cât şi din apele marine sau lacustre mineralizate (Marea Moartă, Marea Roşie, Marea Caspică). Producţia mondială depăşeşte 30 milioane tone. Cel mai mare producător este reprezentat de statele C.S.I. cu zăcăminte bogate în bazinul Kamei (afluent al Volgăi), în Bielorusia, în Asia Centrala şi Transbaikalia. Urmează Canada cu rezerve imense în partea central-vestică (Manitoba, Saskatchewan, Alberta, apoi Germania (Munţii Harz), Franţa (Alsacia), Israel, Iordania, Egipt etc. Industrializarea este efectuată de cele mai multe ori în zonele de extracţie, cei mai mari producători de îngrăşăminte potasice fiind astfel tot statele C.S.I., Canada, Germania, Franţa, după care urmează câţiva producători dinamici din Orientul Apropiat (Israel, Iordania, Egipt). Consumul este concentrat în ţările care dispun de o agricultură intensivă cunoscând o dinamică ascendentă ce impune o creştere a fluxurilor de export (de la 9 la 20 milioane tone între 1982-1996) principalii importatori fiind S.U.A., China, Brazilia şi Japonia (fig. 53). Canada domină larg piaţa îngrăşămintelor potasice (7 milioane tone exportate anual). O mică parte din sărurile exploatate este utilizată în industria explozivilor, a coloranţilor, chibriturilor şi a sticlei. Producţia mondială de îngrăşăminte chimice (inclusiv cele fosfatice şi azotoase depăşea 114 milioane tone în anul 2000. Industrializarea azotului, resursă inepuizabilă practic, extrasă din atmosferă, este recentă. Iniţial, azotul se extrăgea din salpetru sau din unele alge marine (varech în Marea Nordului). Azotaţii naturali sunt o resursă rară (deşertul Atacama în Chile, depresiunea Afar în Etiopia), încât astăzi necesităţile sunt satisfăcute din azotul atmosferic. Principalul utilizator este industria îngrăşămintelor azotoase, plecând de la fabricarea într-o prima etapă a amoniacului. Fixarea azotului este o tehnologie mare consumatoare de energie, localizarea industriei de profil fiind destul de dependentă de sursele ieftine de energie (gaze naturale, cărbuni superiori). Cantităţile produse sunt în creştere, tot mai multe ţări în curs de dezvoltare construindu-si propriile capacităţi. Astfel cel mai mare producător a devenit China, urmată de U.E. şi S.U.A.. Comercializarea este intensă, atât spre Japonia cât şi spre alte state cu o agricultură intensivă, dinamică sau cu industrii conexe dezvoltate - producţia de explozivi, producţia de filme fotosensibile, cazul statelor din sud-estul Asiei. Consumul de îngrăşăminte azotoase atinge în prezent 150-350 kg/ha în ţările dezvoltate dar nu trece de 4 kg/ha în Africa. O nouă utilizare a azotului o constituie biotehnologiile. Tradiţional, azotul poate fi fixat în sol şi prin intermediul unor bacterii (Rhyzobium), sepcifice leguminoaselor, foarte cunoscute fiind speciile arboricole din savanele africane - Accacia albida, Casuaria, care pot fixa până la 200-300 kg/ha anual. e) Industria farmaceutică şi cosmetică Este o ramura mai pretenţioasă, care presupune o legătură mai mare cu piaţa de desfacere. Legată de industria chimică ce-i furnizează produse semifinite, este independentă de alţi factori putându-se localiza oriunde există un personal calificat. Preferă însă apropierea marilor centre urbane care-i asigură consumul, cele mai mari concentrări fiind tipice în bazinul parizian, cel londonez, în zona oraşului New York, în megalopolisul japonez, pe valea Rinului etc. Este o industrie dependentă de nivelul de trai al populaţiei, motiv pentru care este extrem de slab reprezentată în Lumea a Treia. f) Similare ca localizare şi legate de industria chimică sunt şi industriile de materiale fotografice şi industria tipografică, care pot aduce beneficii imense. Acestea sunt localizate de obicei în marile aglomeraţii urbane dar cunosc o difuziune extremă în spaţiu. Materialele fotografice se produc tot mai mult în estul Asiei iar în imprimerie prin producţii de calitate se impun statele europene. Yüklə 305,91 Kb. Dostları ilə paylaş:
|