Geografie Economica Mondiala
Yüklə 0,99 Mb.
|
Mexicul rafinează petrol, în general, pentru sine, la Ciudad Madera şi Salamanca (în centru) şi Salina Cruz (în extindere pentru dublarea capacităţii). Europa Occidentală constituie o altă zonă cu puternică industrie de rafinare. În cadrul acesteia, se remarcă Italia, cu mari rafinării amplasate în porturile Milazzo, Priolo (ambele în Sicilia), Cagliari, Porto Torres (în Sardinia) şi Genova. Mari capacităţi sunt situate în nordul industrial, în apropiere de Milano, Torino şi Novarra. În Franţa se disting patru mari concentrări ale industriei de rafinare: 1) Zona Marsilia; 2) Sena inferioară, cu cea mai mare capacitate de rafinare din ţară (Gonfreville); 3) Estuarul Gironde (Bordeaux) şi 4) Zona Parisului. Alte capacităţi sunt amplasate în porturile Donges (estuarul Loirei) şi Dunkerque. Germania concentrează pe teritoriul său următoarele grupări: a) Renano-Westfaliană (Köln, Gelsenkirchen, Wesseling, Godorf, Dinslaken); b) sudul ţării (Karlsruhe, Ingolstadt, Neustadt) şi c) nordul ţării, mai ales în porturile Hamburg, Bremen şi Wilhelmshaven. Marea Britanie dispune de rafinării mari pe litoral, mai importante fiind concentrările: estuarul Tamisei (Shellhaven, Coryton ş.a.); sudul ţării Galilor (Milford Haven, Pembroke ş.a.); ţărmul Mării Nordului spre care converg conducte din platoul continental (Nord Tees, Teesport, Immingham ş.a.). În portul Southampton (la Marea Mânecii) şi centrul Fawley funcţionează cele mai mari rafinării din ţară. În Olanda, în portul Rotterdam se află una dintre cele mai mari capacităţi din lume - rafinăria Pernis. Spania şi-a dezvoltat o puternică industrie de rafinare portuară atât pe litoralul maditeraneean (Cartagena), cât şi pe cel nord-atlantic (Bilbao şi La Coruna). În celelalte ţări din Europa de Vest capacităţi importante sunt plasate în Belgia (Antwerpen şi Gand), Suedia (Göteborg), Norvegia (Oslo) ş.a. În rândul ţărilor din est, cea mai mare capacitate de rafinare revine Comunităţii Statelor Independente, cu deosebire Rusiei, locul doi mondial cu o capacitate de rafinare de aproape 6,5 milioane barili/zi. Numeroase rafinării sunt situate în zonele de extracţie: Baku şi Groznîi (Caucazul de Nord), Ufa (cea mai mare rafinărie a lumii, cu aproape 500 000 barili/zi), Işimbai, Saratov, Kuibîşev şi Volgograd (între Volga şi Ural), Gurievr (Emba). Alte rafinării sunt amplasate pe traseul conductelor magistrale: Iaroslavl, Gorki, Riazan (pe traseul Volga-Ural-Moskova), Krasnoiarsk, Angarsk, Omsk, Habarovsk, Vladivostok (de-a lungul conductelor siberiene), Mozîr (pe conducta "Prietenia"). Capacităţi mai mici sunt situate în porturile de la Marea Neagră (Odessa, Batumi), Marea Baltică (Sankt-Petersburg) şi Oceanul Pacific (Nikolaevsk). În Asia, Japonia este a treia ţară din lume după capacitatea de rafinare, integral amplasată în porturi. Se evidenţiază, astfel, zona capitalei (Chiba, Kawasaki, Yokohama), zona porturilor Kobe-Nagoya şi unele porturi de pe coasta de sud-vest a insulei Honshu şi cea de nord-vest a insulei Kyushu. Tot pe continentul asiatic se pot evidenţia capacităţile existente în Indonezia, India şi Singapore.
Cele mai mari capacităţi de rafinare din Africa sunt în Africa de Sud (Durban), Algeria (Skikda), Egipt (Alexandria şi Suez), Nigeria (Cadouma). Australia are rafinării importante în porturile Melbourne, Sydney, Brisbane şi Kwinana (în sud-vest). ROMÂNIA Se înscrie ca un producător tradiţional de petrol al Terrei, acesta fiind cunoscut încă din timpul dacilor şi exploatat, mai apoi, în secolele XV - XVII în stare naturală, în gropi, în Subcarpaţii Moldovei şi ai Prahovei. În anul 1857 România se înscrie ca prima ţară cu o producţie de petrol înregistrată statistic. După apariţia în anul 1840 a primei distilerii (găzării), în anul 1857 la Râfov (lângă Ploieşti) a intrat în funcţiune rafinăria lui Teodor Mehedinţeanu, marcând astfel începuturile industriei româneşti de rafinare a petrolului. Un an mai târziu, Bucureştiul era iluminat cu petrol lampant fiind a patra localitate din Europa şi din lume. Cea mai mare producţie de petrol este obţinută în anul 1938, 8,7 milioane tone, România situându-se pe locul patru în lume. Aproape integral producţia era obţinută în zona Prahovei (99%) şi în bazinul Tazlăului din Moldova. Rezervele ţării noastre sunt apreciate la circa 250 milioane tone, în scădere, deşi în ultimii ani, datorită intenselor activităţi de prospectare, s-au descoperit noi rezerve, îndeosebi în Subcarpaţii şi Podişul Getic, Câmpia Română, Câmpia de Vest ş.a.
Repartiţia geografică a exploatărilor petroliere Sub raportul mărimii rezervelor şi al ponderii în producţia mondială, arealul dintre Carpaţi şi Dunăre rămâne în continuare cel mai important (70%). Zonele importante de producţie sunt: A) Zona Podişului şi Subcarpaţilor Getici. Situată între Dâmboviţa şi Jiu, este prima zonă intrată în exploatare după 1950, cuprinzând patru grupări de centre de extracţie: 1. Gruparea din jurul oraşului Piteşti cu exploatări la: Oarja, Drăganu, Poiana Lacului, Săpata, Merişani ş.a. 2. Gruparea Vâlcii, între Olt şi Olteţ, mai importante fiind centrele de extracţie Băbeni, Tomşani, Alunu ş.a. 3. Gruparea dintre Târgu Jiu şi Craiova cu exploatări la: Ţicleni, Bâlteni, Stoina, Bibeşti, Gherceşti, Melineşti, Iancu Jianu, Turburea, Brădeşti ş.a. - 50% din producţie obţinându-se din exploatări la mare adâncime (4 000 - 6 000 m). 4. Gruparea Oltului (din Podişul Getic) cu exploatările de la Drăgăşani, Teslui, Verguleasa, Oporelu, Corbu ş.a. B) Zona Câmpia Dunării, ce asigură astăzi 25% din producţia ţării, deşi producţia a debutat aici după 1960. Rezervele principale sunt cantonate la est de Olt, unde se conturează şi cele mai importante perimetre de extracţie: 1. Perimetrul teleormănean, gravitând în jurul oraşului Videle, cuprinde unul dintre zăcămintele mari ale ţării noastre (Blejeşti-Videle-Bălăria-Cartojani), dar care prezintă un grad mare de vâscozitate şi un indice redus (13-33%) de recuperare a petrolului din zăcământ. 2. Perimetrul Urziceni-Galaţi, cu o mare dispersie a centrelor de exploatare. Extracţia se realizează la Ulmu, Pogoanele, Lişcoteanca, Oprişeneşti, Independenţa ş.a. C) Zona Subcarpaţilor dintre Dâmboviţa şi Buzău, o zonă veche de exploatare, cu zăcăminte aflate în stadiu avansat de epuizare, ceea ce implică adâncimi de foraj şi extracţie din ce în ce mai mari. În cuprinsul zonei exploatările prezintă trei concentrări importante: 1. Concentrarea Dâmboviţei, cu exploatările din proximitatea oraşului Târgovişte: Răzvad, Teiţ, Aninoasa, Gura Ocniţei, Ochiuri ş.a. 2. Concentrarea Prahovei, cu centre care gravitează în jurul oraşului Ploieşti: Băicoi, Moreni, Boldeşti, Ţintea, Podeni ş.a. 3. Concentrarea Subcarpaţilor Buzăului, cu exploatările Berca, Tisău, Beceni, Sărata Monteoru ş.a. D) Zona Câmpiei de Vest dispune de zăcăminte şi exploatări modeste. Extracţiile se concentrează în sud, de o parte şi de alta a Mureşului (Zădăreni, Pecica - în nord; Satchinez, Variaş, Ortişoara, Şandra, Călacea, Biled - în sud) şi în nord între văile Crişului Repede şi Someşului (Supalcu de Barcău, Abrămuş, Borş). În această ultimă zonă se extrag în general petroluri vâscoase. E) Zona Subcarpaţilor Moldovei se evidenţiază prin exploatările din bazinul Tazlăului, unele dintre cele mai vechi din ţară, continuate în zona carpatică. Mai importante sunt cele de la Modârzău, Tescani, Moineşti, Lucăceşti, Zemeş ş.a., depresiunea Târgu Neamţ este un al doilea sector, mai nou, al zonei cu exploatări la Pipirig. Zăcăminte mai noi, aflate în stadiu incipient de exploatare sunt situate în depresiunile Târgu Secuiesc (Ghelinţa), Comandău şi Baraolt, la curbura internă a Carpaţilor. În anul 1987 a fost consemnată extracţia primei cantităţi de petrol din Platforma continentală a Mării Negre. În anul 1993 România a extras 6,7 milioane tone de petrol, producţia fiind în sensibilă scădere. Industria de rafinare a cunoscut o puternică dezvoltare, capacitatea totală actuală fiind de peste 32 milioane tone/an. Combinate complexe funcţionează la Oneşti, Piteşti şi Brazi - Ploieşti, precum şi la Midia-Năvodari, pentru rafinarea petrolului din platforma continentală a Mării Negre şi din import. Rafinării cu capacităţi mai mici sunt amplasate la Ploieşti, Teleajen, Câmpina, Braşov (ultimele trei pentru producţia de lubrifianţi), iar în Câmpia de Vest la Suplacu de Barcău, unde se rafinează petrolurile grele din zonă. GAZELE NATURALE Rezervele de gaze naturale şi repartiţia lor pe mari zone geografice Producţia şi repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere Repartiţia geografică a exploatărilor | Dinamica producţiei şi perspectivele ei CUPRINS
Rezervele de gaze naturale şi repartiţia lor pe mari zone geografice Din cele 67 000 md. mc. rezerve sigure, cea mai mare parte (34,5%) se află în C.S.I. Urmează apoi Orientul Mijlociu şi Apropiat (20,6%), în cadrul căruia se remarcă Iranul (15,6% din totalul rezervelor certe de gaze naturale mondiale). Pe locul trei în ierarhia mondială a zonelor mari deţinătoare de rezerve gazeifere certe se situează America de Nord, cu 13,8% din totalul mondial, din care cca. 8,5% sunt cantonate pe teritoriul S.U.A. (Canada şi Mexicul dispun de rezerve mult mai mici: 2,7% şi, respectiv, 2,5%). Africa urmează pe locul patru (9,2%), cea mai mare parte a rezervelor fiind amplasată pe teritoriul Algeriei (5,2% din totalul mondial), apoi al Nigeriei (2,2%),Libiei (1,3%). Europa (exclusiv C.S.I.) ocupă locul următor (6,2 % din totalul rezervelor certe gazeifere naturale ale lumii). Din acestea 5,1% aparţin Europei Occidentale, în cadrul căreia Olanda se situează pe primul loc (2,5%), fiind urmată de Marea Britanie şi Norvegia. Circa 11% din totalul mondial de rezerve le deţin Malaysia, China, Indonezia şi Pakistanul, iar în America de Sud (3,3% din totalul rezervelor de gaze naturale certe ale lumii), Venezuela, căreia îi revin majoritatea; Australia şi Noua Zeenlandă dispun abia de 1,5%din totalul rezervelor certe ale globului.
Producţia şi repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere Producţia de gaze naturale a sporit considerabil, ajungând în anul 1996 la 2 310,4 mld.mc. Tabelul nr. 1 Dinamica producţiei mondiale de gaze naturale (md. mc.)
EUROPA. Cea mai mare parte a rezervelor de gaze naurale revine C.S.I. (35% din rezervele mondiale), unde sunt concentrate, de fapt, mai ales în partea asiatică. C.S.I. este cel mai mare producător mondial de gaze naturale, cu cele peste 714,3 md. mc. exploatate în 1996. Producţia este asigurată în cea mai mare parte de trei ţări membre ale C.S.I: Rusia (601 md. mc., oricum locul 1 pe glob), Uzbekistan (49 md. mc.), Turkmenistan (35,2 md.mc.). În partea asiatică se remarcă Siberia de Vest, în cuprinsul căreia zăcămintele gazeifere se concentrează pe cursul mijlociu şi inferior al fluviului Obi, continuându-se şi submarin, în mai tot cuprinsul ţărmului Mării Kara. Multe din extracţiile terestre sunt situate la latitudini polare cu climat rece, în ţinuturi mlăştinoase, ceea ce face dificilă exploatarea şi transportul. În viitor se are în vedere şi valorificarea zăcămintelor submarine. Se remarcă zăcământul Urengoi şi Orenburg, din sudul munţilor Ural. În zona Asiei Centrale principalele zăcăminte şi exploatări fiind cantonate pe teritoriul Uzbekistanului şi Turkrmenistanului. Partea europeană cuprinde exploatări în Ucraina subcarpatică, Povoljia (cursul mijlociu al Volgăi), Podişul Stavropol (nordul Caucazului) şi zonele Orenburg (sud-vestul Uralului de Sud). EUROPA OCCIDENTALĂ Se impun, în special, zăcămintele din Marea Nordului, cu mari rezerve, constituite din gaze de sondă. Olanda, care a început exploatarea gazelor naturale în 1950, a ajuns astăzi o mare producătoare mondială, cu cei circa 90 mld.mc. exploataţi (1996) ocupând locul al cincilea. Cel mai important zăcământ se află în perimetrul Sclochteren-Gröningen, din nord-estul ţării, care deţine cea mai mare parte a rezervelor ţării; Marea Britanie are exploatări în câmpurile Leman Bank, Viking ş.a.; zăcămintele terestre se află în Scoţia (zona Edinburgh) şi Anglia (Yorkshire). Producţia a crescut în ultimii ani, ajungând la 90,5 mld.mc. în 1996, ceea ce o plasează pe locul al patrulea pe glob. Norvegia, care a început destul de recent exploatarea (1978), s-a impus deja ca o producătoare însemnată a continentului (41 mld.mc.). Exploatările se fac numai în Marea Nordului, în zonele Ekofisk, Frigg, Cod ş.a.. Germania, o altă producătoare de gaze din Europa Occidentală (cca 20 mld.mc.), face extracţii în Câmpia Saxoniei Inferioare din nordul ţării (zona Weser-Ems) şi în Bavaria (zona Molasse de la est de München). Italia (17 mld.mc.) realizează majoritatea producţiei din Câmpia Padului, exploatări făcându-se şi în nordul Mării Adriatice. Franţa dispune de modeste exploatări (8-10 mld.mc), localizate în sud-vestul ţării (Lacq). AMERICA DE NORD concentrează unele dintre cele mai însemnate zăcăminte gazeifere ale lumii (cca.10 000 mld.mc.), cantonate îndeosebi în SUA (cu ceva mai mult de jumătate din total). Prin cele 541 mld.mc. în 1996 (mai înainte producţia fiind ceva mai ridicată – de exemplu 550 mld.mc. în 1980) se situează pe locul al doilea pe glob. Cele mai de seamă exploatări se găsesc în zona Golfului Mexic, unde se realizează 2/3 din producţia naţională. Baza o constituie statele Texas şi Louisiana. A doua zonă de exploatări gazeifere din SUA este Middlecontinent, cu două concentrări, una sudică, cu statele Oklahoma şi Kansas, şi alta nordică cu statele Dakota de Nord şi Dakota de Sud. O altă zonă importantă de exploatare gazeiferă se află în vest, în Munţii Stâncoşi, pe teritoriul statelor California (cu unul dintre cele mai mari zăcăminte din lume), New Mexico, Wyoming şi Colorado. Exploatarea gazelor naturale se face în zona Munţilor Apalaşi (statele Pennsylvania şi Virginia de Vest), precum şi în Alaska de Sud. SUA se evidenţiază prin cea mai extinsă reţea de transport şi distribuţie a gazelor naturale, totalizând 1,5 milioane km. Numeroase conducte, de lung traseu, leagă câmpurile gazeifere din zona Gofului Mexic şi din Middlecontinent cu importante regiuni mari consumatoare (regiunea Marilor Lacuri, nord-estul atlantic ş.a.). Canada este, cu cele 163 mld.mc. exploatate în 1996, a doua producătoare de pe continent şi a treia de pe glob. Extracţiile de gaze se fac în provinciile Alberta, Saskatchewan şi British Columbia. Însemnate rezerve s-au descoperit mai recent în zona arctică. Mexicul este cunoscut de multă vreme ca o ţară cu industrie gazeiferă. Producţia lui a scăzut, însă, în ultimul timp, înregistrând numai 29,0 mld.mc. în 1996, faţă de peste 35 mld.mc. mai înainte. Rezervele şi exploatările cele mai însemnate se află în extremitatea nord-estică, la graniţa cu S.U.A (gaz metan), şi în extremitatea sudică, Poza Rica şi zona istmului Tehuantepec (gaze de sondă). În ASIA se remarcă ORIENTUL MIJLOCIU şi APROPIAT, care dispune de mari rezerve ( 1/5 din cele mondiale). Cele mai mari rezerve le deţin, în ordine, Iranul, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită. În prezent principalul producător din zonă este Arabia Saudită ( 41,0 mld.mc. din 1996), depăşind Iranul (38,0 mld.mc.), care multă vreme a deţinut supremaţia; al treilea producător din zonă sunt Emiratele Arabe Unite ( cca 26 mld.mc.). Alţi producători din zonă sunt Iraqul şi Kuweitul (5-6 mld.mc.). Cel mai important producător asiatic rămâne, în continuare, Indonezia (64,0 mld.mc. în 1996), cu principalele exploatări în insulele Sumatera şi Kalimantan. Intrată mai recent în rândul producătorilor în domeniu, China exploatează anual cca 20,0 mld.mc., îndeosebi în bazinele de hidrocarburi din nord – vestul ţării. În AFRICA cele mai importante exploatări de gaze naturale se află în nord, suprapunându-se Saharei. Cel mai important producător este Algeria, cu cca 60 mld.mc. anual în ultima vreme, în prezent principalele exploatări sunt concentrate în partea nordică (Hassi R’Mell, Ain Salah ş.a); se fac extracţii şi din partea sudică. Alţi producători din zonă sunt Libia, cu 14-15 mld.mc. anual (un important zăcământ aflându-se la Marsa Brega), şi Egiptul (cca 5 mld.mc.). În deceniul al nouălea, AUSTRALIA a devenit o producătoare tot mai importantă (42 mld.mc. în 1996, faţă de 9,6 mld.mc. în 1980).
Pentru ţara noastră, gazele naturale reprezintă una din cele mai importante resurse naturale ale subsolului. Există atât gaz metan, cât şi gaze de sondă. Gazul metan din ţara noastră are un procent foarte ridicat de metan (între 98 şi 99,7%), iar puterea calorică este cuprinsă între 8 500 – 9 500 kcal / mc. Rezervele de gaze naturale ale ţării noastre sunt destul de mici: între 160 şi 350 mld.mc., în funcţie de sursă Repartiţia geografică a exploatărilor Gazul metan se găseşte numai în Podişul Transilvaniei, iar gazele de sondă sunt concentrate îndeosebi în zonele extracarpatice. Se deosebesc mai multe zone de exploatare, cele mai multe fiind în exteriorul arcului carpatic. I. Podişul Transilvaniei (inclusiv depresiunile submontane) este cea mai importantă zonă de extracţie, dispunând mai ales de gaz metan. Structurile gazeifere au grosimi de cca. 2 000 m. Ele sunt cantonate în roci nisipoase de vârstă miocenă, roci care, din punct de vedere tectonic, formează domuri. În cuprinsul Podişului Transilvaniei se pot deosebi două grupări ale centrelor de extracţie şi anume:
centrele: Sărmăşel, Şincai, Zau de Câmpie, Sângiorgiu de Câmpie, Puini ş. a.;
Cetatea de Baltă, în vest, iar în est cu Dumbrăvioara, Miercurea Nirajului (toate în apropiere de Târgu Mureş), Sângiorgiu de Pădure, Nadeş, Cristuruş Secuiesc ş. a. II. Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic. În sectorul de la est de Olt se pot evidenţia următoarele centre de exploatare a gazelor de sondă: Boldeşti, Boteşti (în apropiere de Târgovişte) şi Ciureşti, iar în cel de la vest de Olt, Drăgăşani, Bustuchin, Ţicleni, Bibeşti, cele de la Drăgăşani şi Bustuchin fiind foarte productive. III. Câmpia Română ( dispune şi de unele exploatări de gaz metan) cu următoarele centre: Urziceni, Jugureanu, Padina, Lişcoteanca, Oprişeneşti şi Independenţa, în sectorul dintre Urziceni şi Galaţi, precum şi unele din zona Videle şi din apropierea Craiovei (Gherceşti şi Işalniţa). În zona de contact a Subcarpaţilor cu Câmpia Română se fac exploatări la Gura Şuţii, Ariceşti, Măneşti şi Finta (gaze de sondă). IV. În Câmpia de Vest, mai însemnate sunt exploatările de la Călacea în sectorul extracţiilor petrolifere din vecinătatea Mureşului şi Abrămuţ în cel dintre Crişul Repede şi Someş. Alte zăcăminte, mai puţin însemnate, se află în Depresiunea Târgu Secuiesc (la Ghelinţa) şi în Podişul Moldovei (Găiceanca, Secuieni).
Dinamica producţiei şi perspectivele ei Producţia de gaze naturale a României a crescut de la 2,1 mld.mc. în 1938 (din care 1,8 mld.mc. de sondă) la 32,95 mld.mc. în 1989 (din care 10,73 mld.mc. gaze asociate), ocupând locul al şaselea pe glob. Producţia ţării noastre este în scădere în ultima vreme (atinsese 38 – 40 mld.mc. în anii 1980 – 1985, dar numai 25 mld.mc. în 1992 şi 18,1 mld.mc. în 1996); producţia de gaze de sondă s-a stabilizat la 11 – 12 mld.mc., scăzând cea de gaz metan ENERGIA ELECTRICĂ PE GLOB Energia electrică pe glob | Folosirea căldurii scoarţei terestre (geotermia) Repartiţia geografică a producţiei mondiale de energie electrică
CUPRINS
Energia electrică pe glob Industria energiei electrice a apărut şi s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marcând unul dintre cele mai importante evenimente în revoluţionarea tehnologiilor din economia mondială. Datele statistice atestă o creştere a producţiei mondiale de energie electrică de la 40 miliarde kW/h cât prezenta în anii dinaintea primului război mondial la peste 3 800 miliarde kW/h în anul 1967, depăşind 12 800 miliarde kW/h în 1995. Această creştere rapidă se explică prin extinderea ariei sale de aplicabilitate: industrie, consumul casnic, transporturi, agricultură, telecomunicaţii, consumul public etc. Calculată pe locuitor, producţia mondială de energie electrică a evoluat de la 6 kWh în anul 1900 la circa 1 000 kWh în 1965, depăşind 2 200 kWh în 1996. Această medie se prezintă foarte diferenţiat pe continente şi ţări, existând un mare decalaj între statele industrializate şi cele slab dezvoltate. Astfel, producţia de energie electrică pe locuitor este în Norvegia de peste 20 000 kWh, în Canada, Islanda, Suedia de 17 000 kWh, în S.U.A. de 11 500 kWh, în Germania de 7 500 kWh. În acelaşi timp, producţia de energie electrică pe locuitor oscilează, în Africa, între 3 500 kWh în Republica Africa de Sud şi 20-25 kWh în Somalia, Mali, Burkina Faso. În America Latină această diferenţă este cuprinsă între 2 500 kWh în Venezuela, 2 000 kWh în Brazilia şi 180-250 kWh în Paraguay, Ecuador, Bolivia, iar în Australia şi Oceania între 8 200 kWh şi 100-150 kWh Papua - Noua Guinee. Tabelul nr. 1 Primii 10 producători mondiali de energie electrică în anul 1995 sunt:
Sursa: Images économiques du monde, 1998 În ceea ce priveşte materiile prime care stau la baza producerii curentului electric, acestea pot fi clasificate în surse de energie convenţională (petrol, gaze naturale, cărbuni, şisturi bituminoase) şi surse neconvenţionale (energie solară, puterea vântului, maree, curenţi, energie nucleară, hidroenergie, vulcani, biomasă). În ultimii ani se observă o tendinţă continuă de creştere a participării centralelor care folosesc energie neconvenţională. În structura producţiei de energie electrică se observă, astfel, o tendinţă continuă de creştere a ponderii energiei nucleare, de la 5,3% în 1975 la 20% în 1994 (18% în 1995), menţinerea unei proporţii stabile a energiei hidraulice şi reducerea ponderii energiei de origine termică.
Repartiţia pe state a potenţialului hidroenergetic amenajabil tehnic se prezintă astfel: C.S.I. (2 154 md.kWh anual), urmate de China (2 100), R.D. Congo (1 950), Brazilia (1 927), S.U.A. (1 850), Canada (900). Există şi state cu suprafeţe mici care valorifică aproape integral aceste surse. Astfel, în Elveţia energia apelor este utilizată aproape în proporţie de 100%. Energia nucleară. Ţările cu cea mai mare putere instalată de origine nucleară sunt: S.U.A. (100 000 MW cu 110 reactori), Franţa (50 000 MW cu 55 reactori), C.S.I. (35 000 MW cu 60 reactori), Japonia (30 000 MW cu 37 reactori), Germania (20 000 MW cu 21 reactori), Canada (15 000 MW cu 18 reactori), Marea Britanie (12 000 MW cu 38 reactori). Referitor la producţia mondială de energie nucleară, primul loc îi aparţine S.U.A. cu 28,8% din totalul mondial (în anul 1995), urmată de Franţa cu 17%, Japonia 12,3%, C.S.I. 10%, Germania 6,3%. Energia mareelor (cărbunele verde). Repartiţia neuniformă a resurselor energetice pe suprafaţa pământului, caracterul lor limitat, a impus căutarea unor noi posibilităţi de transformare a forţei hidraulice în energie electrică. Astfel, în balanţa energetică a apărut un nou furnizor, al cărui potenţial s-a impus atenţiei: mareele, respectiv folosirea mişcărilor diurne de înaintare şi retragere a apelor mării de la ţărm (flux şi reflux). Energia mareelor prezintă avantajul de a fi inepuizabilă, dar fenomenul care se produce este discontinuu, iar posibilităţile de utilizare limitată. O primă etapă în folosirea acestui potenţial a reprezentat-o darea în exploatare în 1966, la Rance (golful Saint - Malo), a primei uzine mareomotrice producătoare de energie electrică din lume (240 MW). Noi uzine au fost construite în golful Mont Saint – Michel. Centrale electrice mareomotrice mult mai mici s-au construit în C.S.I. (în golful Kislaia din peninsula Kola), China, R.D.P. Coreeană, Canada, Marea Britanie, India, Australia. O importantă sursă de energie o constituie resursele termice marine obţinute din diferenţa de temperatură dintre stratele de apă marină de suprafaţă (0 - 100 m) şi cele de profunzime (900 - 1 000 m) care trebuie să fie de minimum 18 C. Prima centrală de acest tip a funcţionat la Matanzas (Cuba), încă din 1930, cu o putere de 22 kW, urmată de o alta la Abidjan (Côte d’Ivoire).
Importante sunt şi centralele heliotermice. Prima uzină de acest fel s-a realizat în Franţa, la Odeillo (în Pirinei), urmată de cea de la Adrano (Sicilia), Almeria (Spania) , Nyo (Japonia), Solar One, Barstow ( California - SUA). Multe ţări ale lumii (Israel, Japonia, Italia, Franţa, S.U.A., Australia ş.a.) folosesc radiaţia solară în procesele de încălzire (locuinţe, hale industriale, sere), refrigerare, irigaţii etc.
Folosirea căldurii scoarţei terestre (geotermia) Cele mai ridicate valori ale gradientului geotermic se înregistrează la contactul plăcilor tectonice; asemenea zone sunt: Cercul de Foc al Pacificului (Japonia, Noua Zeelandă, Filipine ş.a.), cu peste 60% din potenţialul mondial, Mediana Atlanticului (cu Islanda, Azore, Canare), nord-vestul şi estul Africii, bazinul Mediteranei etc. În 1904 Ginari Conti construieşte prima centrală geotermală din lume în localitatea Larderello din provincia Toscana (Italia). Aici există 7 centrale mici, cu o capacitate de peste 500 MW, care dau 1,5% din producţia de electricitate a ţării. Cea mai puternică geotermocentrală din lume funcţionează astăzi la Geysers (835 MW), la nord-vest de San Francisco, S.U.A., având şi alte centrale mici în sudul Californiei, în statele Utah şi New Mexico. Centrale de acest tip, de capacitate mică şi mijlocie s-au mai construit în Noua Zeelandă, Japonia, Mexic, C.S.I. (Kamciatka), China, Islanda, Nicaragua, Martinica, El Salvador, Filipine etc. Energia eoliană. Datorită intermitenţei vântului şi imposibilităţii de stocare a electricităţii, centralele eoliene pot funcţiona ca elemente integrate reţelei de electricitate centralizate care să producă în cadrul sau pentru centralele furnizoare de electricitate. S-au construit centrale eoliene cu puteri instalate mari în S.U.A. (Complexul de generatori electrici de lângă San Francisco), în C.S.I. (la Novorosiisk, pe ţărmul caucazian al Mării Negre), Canada (insula Magdalena din estuarul Sf.Laurenţiu), Germania (estuarul Elbei), Danemarca, Suedia etc. Prima instalaţie eoliană de tip industrial a început să producă energie electrică în statul New Hampshire S.U.A. în 1981, iar prima instalaţie eoliană de uz comercial a fost construită la Livingstone, în statul Montana, în 1982. Se estimează că în anul 2000 energia eoliană va contribui cu 5-10% la producţia de energie electrică a S.U.A. Una din sursele energetice de viitor de care dispune omenirea, în mică măsură folosită astăzi, este biomasa. Se apreciează că acestea ar putea satisface 6-13% din necesităţile mondiale de energie.
Dar toate acestea nu se găsesc decât în fază de proiectare sau experimentală datorită costurilor uriaşe şi a imposibilităţii folosirii lor la scară industrială. Repartiţia geografică a producţiei mondiale de energie electrică În ceea ce priveşte gruparea şi repartizarea geografică a centralelor electrice, acestea se prezintă diferenţiat pe continente şi ţări. Peste 80% din producţia mondială de energie este dată de Europa (inclusiv C.S.I.) şi America de Nord. America de Nord reprezintă zona geografică cu cea mai mare producţie de energie electrică, S.U.A. şi Canada realizând împreună, în anul 1996, 1/3 din producţia mondială. Dintr-un total mondial de peste 12 000 miliarde kWh peste 3 500 miliarde sunt produşi şi consumaţi de S.U.A. (25,7% din producţia mondială). Aproximativ 2/3 din energia electrică produsă de S.U.A. provine din termocentrale alimentate în special cu cărbuni şi în mai mică măsură cu hidrocarburi. Ele sunt amplasate în nord-estul S.U.A, între Mississippi şi Oceanul Atlantic. În vest centralele întrebuinţează ţiţeiul, cărbunele local şi gazele de la furnalele înalte. Posibilităţi mari pentru amenajări hidroelectrice există în sistemul muntos al Cordilierilor, pe râurile ce izvoresc din Apalaşi, cât şi în unele sectoare ale fluviului Mississippi şi a afluenţilor săi. Dintre acestea mai important este sistemul realizat împreună cu Canada pe fluviul Columbia şi afluenţii săi, pe care s-au construi 25 de hidrocentrale, cu o capacitate de 20 000 MW, dintre care patru în Canada. Grand Coulee (6 280 MW), Bonne Ville (3 000 MW), Arow, Duncan sunt cele mai importante hidrocentrale din acest sistem. Tot în această parte, pe fluviul Colorado, în aval de Marele Canion, s-a construit uzina Boulder Dam (3 000 MW) şi marele baraj Hoover (221 m), al doilea ca înălţime din S.U.A., care a rezolvat problema energetică a oraşului Los Angeles. A doua zonă hidroelectrică a S.U.A. o constituie Munţii Apalaşi, unde hidrocentralele au fost amplasate de-a lungul aşa-numitei "linii de cădere" a apelor (fall line). Prin această măsură s-a urmărit utilizarea cascadelor pe care râurile, care izvoresc de pe versantul răsăritean al Apalaşilor, le fac de-a lungul liniei de denivelare ce marchează trecerea lor în câmpia atlantică. Valea râului Tennessee a făcut obiectul unor amenajări complexe care cuprind 50 de uzine de putere mică şi mijlocie. Lucrări de mare amploare se desfăşoară în prezent în bazinul fluviului Mississippi şi afluentului său Missouri, unde în faza finală va dispune de peste 100 de baraje, care vor contribui la regularizarea cursului marelui fluviu, asigurarea apei pentru irigaţii şi nu în ultimul rând la producţia electrică. O regiune pusă parţial în valoare o constituie zona Marilor Lacuri. Folosind condiţiile naturale favorabile au fost construite aici câteva hidrocentrale, dintre care cea mai importantă este Robert Moses (1 950 MW), care foloseşte căderea de apă a cascadei Niagara. O mare amploare a căpătat-o construirea de centrale nucleare, care deţin aproximativ 20% din producţia totală de electricitate. Mari uzine nuclearoelectrice funcţionează la Hartsville în Kentucky (cu 4 932 MW), cea mai mare, Chicago, Berkeley, Oak Ridge, Portsmouth etc. Numeroase centrale funcţionează în jurul Marilor Lacuri (Perry pe malul lacului Erie - 2 400 MW, Zion pe malul lacului Michigan - 2 200 MW etc.). S-a trecut, de asemenea la folosirea energiilor neconvenţionale geotermice, solare, eoliene cu ponderi încă modeste în producţia naţională.
Cele mai importante hidrocentrale sunt construite în partea de răsărit a ţării, în provinciile Québec (46%) şi Ontario (30%), restul fiind distribuite inegal între regiunile din vestul şi centrul ţării. Dintre centralele hidroelectrice mari, cu o capacitate de peste 1 000 MW, se remarcă cele de pe fluviul Sfântul Laurenţiu (La Grande, Beauharnois) şi afluenţii săi (sistemele Saguenay, Manicouagan şi Outard). De asemenea au fost construite mari hidrocentrale pe fluviile Churchill (Churchill Falls - 5 200 MW), Saskatchewan, Nelson. În ultima perioadă s-a trecut şi la amenajarea, împreună cu S.U.A., a fluviului Yukon din Alaska. În Canada termocentralele furnizează doar 1/5 din producţia totală, fiind cantonate în vest. A sporit continuu producţia de energie obţinută în centralele nucleare (18,3%). Se preconizează folosirea energiei mareomotrice din Golful Fundy, unde se apreciază că acestea înregistrează amplitudinea maximă de pe Terra.
În Suedia majoritatea hidrocentralelor sunt situate pe paralela de 60 latitudine sau la sud de această paralelă. Pe lacul Seljan, în bazinul lacului Väner şi în localitatea Gotelf, la Parjous în apropierea Cercului Polar şi la Stornorrfors se află cele mai mari hidrocentrale (cu peste 500 MW), restul uzinelor având capacitate mai mică. Pentru a putea solicita energia apelor, majoritatea uzinelor au fost construite sub pământ (60-160 m). Cea mai mare uzină termoelectrică se află lângă Göteborg (850 MW). Este de remarcat ponderea însemnată a energiei obţinute în centralele atomice: 47%. Norvegia obţine aproape în totalitate energia electrică în hidrocentrale, răspândite pe versantul occidental al platoului scandinav, între Sognefjord şi Hardangerfjord. Principalele uzine sunt localizate în lungul văilor Glommer,Drammer, Skien, Nummedal. În Finlanda uzinele hidroelectrice, care depăşesc 5 000 MW putere instalată, dau circa 20% din întreaga producţie a ţării. Uzinele hidroelectrice cele mai importante sunt pe cascada Imatra şi pe râurile Vooksi Oulu Joki şi Hariavalta; centralele electronucleare, reprezintă 30% în bilanţul electroenergetic. Europa Centrală şi de Est (inclusiv C.S.I.). Un rol deosebit în cadrul producţiei de energie electrică îl deţine C.S.I., a cărei producţie în balanţa mondială este de 13%. Volumul producţiei sale, care în 1992 a reprezentat peste 1 400 miliarde kWh, o situează pe locul doi în lume. Din această producţie, 2/3 este furnizată de uzine termoelectrice. Puternice termocentrale se află în bazinul Moscovei (Konakovo, Kostroma cu câte 2 400 MW putere instalată fiecare), Belovo şi Nazarov (bazinul Kuzneţk), Baku (Azerbaidjan), Troiţk (Ural). Hidrocentralelor, le revine 16% din întreaga cantitate de energie electrică produsă în ţară. În unele regiuni hidroenergia reprezintă practic unica sursă de energie şi cea mai ieftină (în nord-vest în Karelia, peninsula Kola, în Caucaz şi într-o anumită măsură în centrul părţii europene). Mari fluvii bogate în ape, cum sunt Volga, Nipru, Obi, Enisei, Angara pun în mişcare turbinele unor uriaşe centrale hidroelectrice. Cel mai important sistem este cel de pe Volga, unde s-a format o adevărată cascadă de hidrocentrale cu o putere instalată de 13 600 MW. Mai importante sunt Volgograd şi Kuibîşev, de peste 2 000 MW, fiecare, Saratov, Ceboksari şi Votkinsk de peste 1 000 MW fiecare. Resursele energetice ale Niprului sunt concentrate pe cursul său mijlociu şi inferior, pe care se află în funcţiune 6 hidrocentrale (Kiev, Kanev, Kremenciug, Dneproghes ş.a.) cu o putere de peste 3 000 MW. Mari sisteme hidroenergetice funcţionează pe marile fluvii siberiene. Astfel, în bazinul Eniseiului s-au construit hidrocentralele de la Krasnoiarsk (5 000 MW), Saian Sushensk (6 400 MW), Osinovka (8 000 MW), iar pe afluentul său Angara cele de la Bratsk (4 500 MW) şi Ust Ilimsk (4 300 MW). Puternice uzine hidroelectrice funcţionează pe fluviul Obi (Novossibirsk) şi afluentul său Irtîş (Ust-Kamenogorsk şi Buhtarama). O atenţie deosebită s-a acordat amenajării apelor care coboară din Caucaz,precum şi celor ce-şi au obârşiile în Podişul Pamir şi munţii Tian-Şan. Cele 42 de atomocentrale de care dispune astăzi C.S.I. sunt amplasate în general în uzine de mare putere (Beloiarsk, Sankt Petersburg, Cernobîl, Jgnalina, Hmelnitkii) şi contribuie cu 9% la producţia de energie electrică. În mod experimental funcţionează centrala mareomotrică din Golful Kislaia (Peninsula Kola), altele fiind în stadiu de construcţie la Marea Albă (Mezen, Lumbovska), precum şi centrale geotermice (Kamciatka) şi eoliene (Crimeea) de capacitate mică. Germania este, după S.U.A., C.S.I., Japonia, China, al cincilea mare producător al lumii de energie electrică. Caracteristică acestei ţări este ponderea mare a energiei termice: circa 2/3. Hidrocentralele, care reprezintă 4,6% din producţia totală, sunt concentrate mai ales în regiunile alpine, pe cursul superior al Rinului şi Dunării, în Bavaria şi în general acolo unde lipsesc alte surse de energie. Termocentralele sunt localizate în special în Ruhr şi în întregul bazin al Rhinului. Sunt cunoscute ca importante centralele termoelectrice Boxberg (3 500 MW), Frimmersdorf (2 300 MW) , Köln, Aachen, Leipzig, Halle etc. O parte din ce în ce mai importantă a producţiei de energie electrică se obţine în centralele nucleare (29%), cantonate în regiunea Rhinului Mijlociu, Bavaria, Saxonia Inferioară. Datorită lipsei unei rezerve însemnate de combustibili minerali, Franţa a căutat să-şi orienteze producţia de energie electrică prin folosirea energiei nucleare, precum şi valorificarea resurselor regenerabile - energia mareelor, geotermică şi cea solară. S-a ajuns astfel ca Franţa să deţină cea mai mare capacitate instalată în centrale atomoelectrice din Europa (58 000 MW) şi cea mai mare pondere a electricităţii de provenienţă nucleară în producţia totală de electricitate (76,6%) de pe întregul glob. Termocentralele importante sunt situate în apropierea bazinelor carbonifere (Nord - Pas de Calais), în porturile petroliere (Marsilia, Le Hâvre), precum şi în apropierea Parisului (cu termocentrala Porcheville 2 340 MW). Principalele zone unde au fost construite hidrocentrale sunt: munţii Alpi, cursul Rhonului şi a afluenţilor acestuia (Ain, Isere, Durrance), Podişul Central pe Loire (Crluse, Dordogne Truyere) şi Pirineii Centrali etc. Au fost construite şi câteva uzine ce folosesc energia mareelor. Prima centrală mareomotrice construită în lume a fost cea din estuarul Rance (240 MW) din Bretagne, situată într-o regiune deficitară în resurse de energie. Centrale electrice mareomotrice mult mai mari cu caracter experimental s-au mai construit la Mont Saint Michele şi Brest, fiecare de 1 000 MW. Energia geotermică se foloseşte deja la încălzitul locuinţelor şi, începând din 1985, pentru producerea de electricitate. În Pirineii Orientali s-au construit centrale electrice solare (Odeillo, Targasonne). În Marea Britanie ponderea o deţin termocentralele alimentate cu cărbuni. În structura producţiei de energie electrică resursele hidraulice au pondere scăzută (1,85%). Centralele termoelectrice sunt localizate în principalele bazine carbonifere, acestea folosind cărbunele inferior şi praful de cărbune sau sunt integrate pe lângă uzinele siderurgice, utilizând atât cărbunele cât şi gazele de furnal. Numeroase termocentrale funcţionează în bazinul Scoţiei, în Northumberland - Durham - Yorkshire – Nottingham, în marile porturi şi în apropierea marilor oraşe. În 1953 a început construcţia unei centrale atomoelectrice, cea de la Calder Hall (Cumberland). De atunci au fost construite şi altele, la Berkeley şi Oldsbury în estuarul Severnului, Winfrith la Marea Mânecii, în insula Anglesey, Wylfa, Humperton (lângă Glasgow) ş.a. După 1970, odată cu descoperirea şi exploatarea petrolului şi a gazelor naturale din Marea Nordului, Marea Britanie şi-a redus mult planul de construire a centralelor atomoelectrice. În Europa Meridională raporturile dintre producţia de energie electrică şi consum sunt foarte diferenţiate şi aceasta apare cu atât mai evident dacă o comparăm cu partea septentrională a Europei. Consumul de energie electrică pe locuitor scade în jur de 1 200 kWh, cu o mare diferenţă între Elveţia care depăşeşte 6 000 kWh şi Peninsula Balcanică, unde scade în Turcia la 250 kWh şi în Grecia la 600 kWh. Marile producătoare de energie electrică din această regiune, Italia, Spania, Elveţia, Austria, folosesc rezervele hidraulice ale râurilor cu debit mai bogat. Italia a cunoscut în ultimele decenii o dezvoltare accelerată a producţiei de energie electrică (243 miliarde kWh în 1995), însoţită de modificări în structura resurselor folosite pentru obţinerea curentului electric. Majoritatea hidrocentralelor, se află în Italia de Nord, la poalele Alpilor: în Piemont, Lombardia, Valle d'Aosta, Trentino, Alto Adige se află majoritatea hidrocentralelor. Mari termocentrale, care funcţionează cu cărbune, petrol şi gaze naturale din import, au fost amplasate în apropiere de Roma, precum şi în porturi (Genova, Napoli, Veneţia). Numeroase centrale geotermice au fost puse în funcţiune, încă de la începutul acestui secol, în partea central-nordică a Italiei, mai cunoscută fiind cea de la Larderello (440 MW), la care se adaugă alte 7 centrale mai mici care dau împreună 1,5% din producţia de electricitate a ţării. De asemenea a fost construită şi conectată la reţeaua de alimentare cu energie electrică centrala solară de la Adrano (Sicilia). Ţările din Peninsula Iberică dispun de un potenţial hidroenergetic bogat şi bine valorificat, determinat de energia mare a reliefului şi reţeaua hidrografică cu debit constant şi bogat. În Spania (164 miliarde kWh), hidrocentralele dau 15% din producţia de energie electrică. Numeroase amenajări se află pe fluviul Tajo, pe Ebro şi afluenţii săi care izvorăsc din Pirinei. Termocentralele funcţionează în bazinele carbonifere din nord (Asturia), pe lângă marile porturi şi în centrele industriale importante. Acestora li s-au adăugat, în ultimii ani, centrale electronucleare, pe valea Tagului la Zoriţa, iar pe cea a Ebrului la Santa Maria de Garona, cu participare importantă în producţia totală (30%). ASIA. Pe continentul asiatic (fără C.S.I.) există trei mari producătoare de energie electrică: Japonia, China, India. Dezvoltarea accelerată a producţiei de energie electrică a constituit o trăsătură de seamă a economiei japoneze (peste 993 miliarde kWh, locul doi pe glob în anul 1995) şi a fost însoţită de modificări în structura resurselor folosite pentru obţinerea de curent electric. Cele mai mari uzine termoelectrice se află concentrate în ariile cu un consum mare de energie (Tokyo, Yokohama, Nagoya, Kobe, Kitakyushu). În paralel s-a trecut la valorificarea potenţialului bogat al râurilor. Uzinele hidroelectrice din Japonia sunt strâns legate de cantitatea precipitaţiilor şi mai ales de regimul musonilor din anotimpul ploios. Hidrocentralele se află concentrate în centrul insulei Honshu, pe principalele cursuri de apă (pe Shinano 10 centrale, pe Tone 4, pe Agana 3). În ultimii ani s-a pus un accent deosebit pe construcţia centralelor nucleare dispunând de 32 grupuri producătoare totalizând 25 000 MW (cea mai mare centrală, cea de la Fukushima, având 5 000 MW). Aceste centrale sunt completate prin uzine care folosesc energiile nonconvenţionale: geotermice, solare, eoliene cu ponderi încă modeste în producţia naţională. În China, industria electroenergetică se bucură de largi posibilităţi de dezvoltare. La bogatele rezerve de cărbune se adaugă şi importante cursuri de apă, al căror potenţial hidraulic este evaluat la 540 000 MW şi care ar putea să producă 2 100 miliarde kWh anual. Aproximativ 2/3 din producţie este dată de termocentrale, construite în apropierea exploatărilor carbonifere: Anshan, Harbin, Tiantzin, Senian. Centralele hidroelectrice sunt concentrate mai ales în China de nord-est şi centrală şi dau aproximativ 17% din producţia totală, care a fost de 984 miliarde kWh în anul 1995. Importante hidrocentrale construite în cadrul sistemului energetic al Chinei de Est sunt localizate la Fînman şi pe cursul superior al fluviului Sungari şi Siaohunsi şi la Iunfen pe Yalu. Mari lucrări au fost finalizate pe Yangtze (Lunsiha şi Sansia), iar pentru Huanghe proiectele prevăd în final construirea a 50 de hidrocentrale cu o putere instalată de 23 000 MW. În Asia de Sud, India este cea mai importantă producătoare de energie electrică, în general pe seama unor mari rezerve de cărbune şi a potenţialului hidroenergetic bogat. Puterea instalată a centralelor electrice depăşeşte 30 000 MW din care termocentralelor le revine 75%, urmându-le hidrocentralele (23%), şi atomocentralele (2%). Puternice termocetrale funcţionează în regiunea central-sudică, fiind amplasate fie în bazine carbonifere, fie în mari centre industriale (Mumbai, Calcutta, Madras, Bangalore). Principalele cursuri de apă cu potenţial hidroenergetic sunt situate de-a lungul munţilor Himalaya (din Madhya-Pradesh şi până în Assam) şi în Ghaţii de Vest, pe care au fost instalate hidrocentrale de mare capacitate (Sharavat, Tatte Groupe, Kenys). "Proiectul Indus" prevede construirea a peste 20 de hidrocentrale cu o putere instalată de 7 000 MW. Celelalte zone de pe glob produc circa 500 miliarde kWh, furnizate aproape exclusiv de termocentrale asociate în cadrul grupărilor industriale sau al marilor oraşe. AMERICA LATINĂ are, în ansamblul ei, o producţie restrânsă (5%) din cea mondială, deşi deţine rezerve mari de hidrocarburi şi importante resurse hidroenergetice (15% din cele mondiale). Importante producătoare de energie electrică sunt Argentina, Brazilia şi Columbia, restul ţărilor având producţii mici. Cea mai mare producătoare din acest spaţiu geografic este Brazilia (275 miliarde kWh), majoritatea producţiei fiind obţinută în hidrocentrale (88,20% din producţie). Cele mai mari amenajări sunt cele de pe Parana şi afluenţii săi (Paranaibo şi Rio Grande). Pe fluviul Parana a fost construită cea mai mare hidrocentrală de pe Terra - Itaipu - cu o putere instalată finală de 12 600 MW.
Resursele hidroenergetice (aproape 40% din cele mondiale) sunt slab folosite. Lucrări importante au fost efectuate în Zimbabwe pe Zambezi (la Kariba), în Guineea (Kankoure), în Ghana (proiectul Volta), în Egipt (Assuan pe Nil), în Kenya (Seven Farks), în Nigeria (pe Niger la Kainji). În România începuturile folosirii energiei electrice se fixează în ultima parte a secolului al XIX-lea (în 1882 primele încercări de iluminare la Bucureşti, în 1884 prima uzină electrică pentru iluminatul străzilor şi a fabricilor la Timişoara), când se trece şi la construirea primei uzine hidroelectrice de pe râul Sadu (1896). După al doilea război mondial au fost construite mari termocentrale atât în zonele de extracţie a combustibililor, cât şi în zonele mari consumatoare. S-a acordat, de asemenea, o mare atenţie valorificării potenţialului hidroenergetic al principalelor râuri (Bistriţa, Argeş, Lotru, Sebeş, Someş ş.a.), prin amenajarea lor complexă, folosirea unor noi surse de energie geotermală, solară, eoliană. De asemenea, energia nucleară se valorifică începând cu anul 1996, prin darea în exploatare, a primei centrale nuclearo-electrice din ţară. A fost realizat sistemul energetic naţional şi interconectarea sa cu cel al ţărilor vecine. În anul 1995 puterea instalată în centralele electrice din ţara noastră a depăşit 22 000 MW, din care 80% (17 600 MW) reveneau termocentralelor, iar 4 400 MW hidrocentralelor. S-a înregistrat în mod corespunzător o creştere a producţiei naţionale de energie electrică, precum şi a celei pe locuitor, de la 72,4 kWh în 1938 la 2 415 kWh în 1995. Studiile privitoare la repartiţia teritorială a unităţilor producătoare de energie electrică diferenţiază în profil teritorial mai multe grupări electroenergetice. MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA Minereurile de fier şi siderurgia | Repartiţia geografică a siderurgiei pe glob Minereurile de fier şi siderurgia Siderurgia este o industrie de primă elaborare reprezentând, în unele cazuri, până la 80% din valoarea întregii industrii metalurgice. Ea produce semifabricate, care sunt preluate apoi de industria constructoare de maşini sau de alte ramuri industriale.
Sursa: Images économiques du monde, 1998 O categorie aparte este cea a concreţiunilor fero-manganifere de pe fundul Oceanului Planetar, evaluate la 350 mld.tone, din care 200 mld.tone doar în Oceanul Pacific. Tot mai mult este utilizat şi fierul vechi, numeroase ţări reciclând această materie primă importantă. În procesul tehnologic de obţinere a produselor siderurgice sunt utilizaţi şi înnobilatorii oţelului, folosiţi mai ales pentru obţinerea oţelurilor aliate cu calităţi deosebite. Dintre aceştia cei mai importanţi sunt nichelul, manganul (cea mai însemnată producţie ca volum, dintre înnobilatori), molibdenul, cromul, vanadiul ş.a.
Tabelul nr. 2 Dinamica producţiei mondiale de fontă, feroaliaje şi oţel - mil. tone -
Sursa: Images économique du monde, 1998 În Europa, siderurgia este o ramură industrială tradiţională şi bine reprezentată în numeroase ţări. Dintre ţările Uniunii Europene (Comunitatea Economică Europeană) cea mai importantă producătoare este Germania. Ea are zăcăminte de minereu de fier în Munţii Harz (Salzgitter), din partea centrală, veche regiune de exploatare, precum şi în zona muntoasă de la sud de bazinul Rhur-ului (Munţii Westerwald), dar conţinutul relativ sărac în fier (24-33%) şi diminuarea rezervelor datorită îndelungatei exploatări determină Germania să importe materie primă, în special din Suedia, Luxemburg sau de pe pieţele sud-americane şi africane. Principala concentrare siderurgică o reprezintă bazinul Rhur, un exemplu tipic de siderurgie localizată în bazine carbonifere. Principalele centre sunt: Duisburg, Essen, Gelsenkirchen, Bochum, Dortmund. Alături de industria carboniferă, siderurgia a făcut din regiunea Rhin-Rhur cea mai importantă concentrare a producţiei şi consumului din Europa Occidentală. A doua bază siderurgică germană o constituie bazinul Saar, situat în extremitatea sud-vestică a ţării, la graniţa cu Franţa; centrele fiind grupate în jurul oraşului Saarbrücken. În partea centrală a Germaniei cele mai importante centre sunt Salzgitter, Calbe, Brandenburg (în apropiere de Berlin), iar în extramitatea estică Eisenhüttenstadt, pe Oder. Tabelul nr. 3 Principalii producători de oţel sunt: - 1996-
Sursa: Images économique du monde, 1998. Tabelul nr. 4 Principalii producători mondiali de fontă, feroaliaje sunt: A. FONTĂ ŞI FEROALIAJE 1996
Sursa: Images économique du monde, 1998. Franţa dispune de rezerve relativ însemnate de minereu de fier în Lorena, în Bretagne, în sudul ţării. Cele mai importante sunt exploatările din Lorena - rezervele sunt estimate la circa 6 mld.tone - grupate fie spre graniţa cu Belgia şi Luxemburg, fie în jurul oraşului Nancy. Ele contribuie cu mai bine de 9/10 la producţia de minereu de fier franceză, deşi aceasta a scăzut considerabil (de la 63 mil.tone în 1960, la 52 mil.tone în 1974 şi la 0,45 mil.tone în 1995), A doua bază siderurgică a Franţei este regiunea nordică (Flandra franceză). Pornind cu Valenciennes şi alte câteva centre mai la est şi continuând cu Lille şi împrejurimile până la Dunkerque - unde s-a dezvoltat o siderurgie portuară. Alte centre sunt situate în nord-vestul Franţei, pe axa Rhonului sau în cadrul centurii pariziene, făcând ca Franţa să se numere printre marii producători în domeniu. Astfel, în producţia de oţel ea ocupă locul 12 în lume, cu 17,5 mil.tone în 1996. Şi ţările Beneluxului (Belgia, Luxemburg, Olanda) reprezintă importanţi producători siderurgici, dar cu trăsături specifice de la o ţară la alta. Astfel, în Belgia (11,0 mil.tone oţel în 1996, locul 18 pe plan mondial) industria siderurgică este grupată în partea central-sudică, pe axa Mons-Charleroi-Namur-Liege, de-a lungul văilor Sambre şi Meuse, căi navigabile. Cărbunii cocsificabili din zonă, arterele fluviale şi canalele navigabile, tradiţia meşteşugărească au fost aici factorii favorizanţi ai dezvoltării siderurgiei. Lipsa minereurilor de fier (producţia proprie este practic neînsemnată) a fost compensată cu importul din Luxemburg-ul vecin, Lorena franceză, Suedia, Spania, Brazilia sau fostele sale colonii africane. Deşi un stat mic, Luxemburgul are o puternică siderurgie concentrată în sudul ţării, într-o serie de centre mici şi mijlocii la graniţa cu Franţa. Dacă resursele proprii, fie de minereu, fie de cărbune, au favorizat dezvoltarea siderurgiei în Belgia şi Luxemburg, în schimb, în Olanda, întâlnim o siderurgie portuară deoarece aceasta se bazează aproape exclusiv pe importul de materii prime. Cel mai important centru este Ijmuiden, un avant-port al Amsterdamului, cu o producţie de circa 5 mil.tone de oţel anual, adică aproape întreaga producţie olandeză. În Marea Britanie, Anglia centrală rămâne o regiune marcata de dezvoltarea siderurgiei, chiar dacă în ultimele decenii se remarcă o remodelare industrială. Prezenţa minereurilor de fier, a cărbunilor şi a materiilor prime agricole au favorizat dezvoltarea, Midlands-ului de Est, a industriilor metalurgică, textilă şi alimentară în trei centre puternic industrializate - Nottingham, Derby, Leicester - a căror influenţă se interferează, devenind centre metropolitane. Siderurgia este caracteristică şi Midlands-ul de Vest, unde Birmingham constituie una dintre cele mai mari metropole industriale, în jurul căruia gravitează o serie de alte centre mai mici, unele cu profil siderurgic. Dacă minereurile de fier, şi mai ales cărbunii, au constituit baza puternicei dezvoltări industriale de aici, în prezent regiunea - printre primele din Marea Britanie - s-a orientat spre industriile "de transformare" (prelucrătoare) ce necesită un consum redus de materii prime. În regiunea Yorkshire, de la nord de Midlands, apare un peisaj industrial carbonifer şi siderurgic, în care este situat unul dintre cele mai mari centre siderurgice din Anglia, Sheffield (539 000 locuitori, respectiv 1 293 000 locuitori aglomeraţie urbană). Dar industria textilă - prelucrarea lânii - de la care a pornit industrializarea zonei completează acest profil, generând o regiune industrială complexă. Pe coasta estică a Angliei, unde principalele estuare de aici au atras, de-a lungul timpului, industria, estuarul Tees a avut o dezvoltare recentă considerabilă. Nu numai că aici ajunge terminalul Ekofisk din Marea Nordului, determinând dezvoltarea petrochimiei, dar şi alte ramuri, între care şi siderurgia, au cunoscut un avânt important (centrul principal - Middlesbrough). Acelaşi lucru se poate afirma şi despre estuarul Humber de la sud de Tees, unde siderurgia a cunoscut o continuă modernizare, centrul siderurgic portuar Hull fiind cel mai important, în timp ce declinul bazinului carbonifer din regiunea estuarului Tyne a însemnat un recul şi pentru siderurgia, mai veche, de la Newcastle şi împrejurimi.
Micile zăcăminte de minereu de fier din insulele Sardinia, Elba sau de pe coasta estică a Italiei nu pot asigura necesarul de materie primă pentru o siderurgie puternică (locul 8 în producţia mondială de oţel - 24,0 mil.tone în 1996) şi cu tradiţie. De aceea Italia importă mare parte din materiile prime necesare. Siderurgia italiană se grupează: - la poalele Alpilor, în special pe valea Aosta, legată de potenţialul hidroenergetic valorificat aici, fiind o electrosiderurgie axată pe producţia de oţeluri aliate şi superioare; - în nordul industrializat Lombardia, Piemont şi în centrele de la Torino, Milano, Brescia (cea mai mare grupare siderurgică din Italia) ş.a. - în porturi, Genova (şi Cornigliano, în apropiere), La Spezia, Livorno, Piombino, lângă Neapole (Torre Annunziata) etc. Din structurile complexe ale Munţilor Cantabrici, Cordiliera Betică, Munţii Iberici ş.a. se extrag anual circa 4 mil.tone minereu de fier (exprimat în fier conţinut). Capacitatea de prelucrare a industriei siderurgice din Spania este însă mult mai mare (12,75 mil.tone oţel în 1996, 5 mil.tone fontă şi feroaliaje în 1992), ceea ce face ca această ţară să importe materia primă necesară. Principalele centre siderurgice sunt grupate pe litoralul nordic - Gijon, Aviles, Oviedo, Bilbao - în Ţara Bascilor şi Asturia. Acestora li se adaugă Cartagena, Sagunto (lângă Valencia) ş.a. pe litoralul mediteranean. Suedia este o ţară cu tradiţie în industria siderurgică. Ea dispune de importante rezerve de minereu de fier (13,0 mil.tone producţie în 1995, locul 11 în producţia mondială), în Laponia (65-68 lat. N.), cu exploatările de la Kiruna şi Gällivare. La Gällivare, pe o lungime de 6-7 km şi o lăţime de 2 km, se găseşte un mare număr de lentile de fier (magnetit, cu un conţinut de metal ridicat, 62-68%, printre cele mai valoroase din lume). La Kiruna minereul se continuă până la 800 m adâncime. Minereul extras în zonă participă cu 2/3 la producţia de minereu a ţării. Cele două mari zăcăminte sunt legate de portul Lulea (important centru siderurgic), la Golful Botnic, şi portul norvegian Narvik, la Marea Norvegiei, port ce are o mai lungă perioadă de funcţionare anuală decât Lulea, datorită curentului cald al Norvegiei. A doua zonă cu zăcăminte se găseşte în partea central-sudică a Suediei (Bergslagen-Grangesberg), la 200 km nord-vest de Stockholm, iar o altă zonă în sud, la Danemarr. Cea mai pternică concentrare siderurgică o întâlnim în Yüklə 0,99 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
