George Orwell o mie nouasute optzeci şi patru

2

Winston o apucă pe drumul brăzdat de lumini şi umbre, călcând în pete de aur ori de câte ori crengile se despart. Sub copacii de pe partea stânga, pământul este acoperit cu clopoţei. Aerul cald parcă îi sărută pielea. Este 2 mai. De undeva, din inima pădurii, se aude gânguritul unor hulube.

A ajuns ceva mai devreme. Călătoria nu i-a pus nici o problemă, iar fata se vede limpede că este atât de experimentată, încât nici lui nu-i mai este atât de frică. Probabil că, dacă spune ea că a găsit un loc sigur, poţi avea încredere în judecata ei. In general, nu eşti cu nimic mai în siguranţă la ţară decât la Londra. Nu există tele-ecrane, bineînţeles, dar se poate foarte bine să existe microfoane ascunse care să-ţi înregistreze vocea şi să fii recunoscut după aceea, în plus, este greu să călătoreşti de unul singur, fără să atragi atenţia. Pentru distanţe sub 100 de kilometri, nu ai nevoie de viză pe paşaport, dar uneori sunt patrule care îşi fac veacul prin gări, controlează actele fiecărui membru al Partidului pe care-l întâlnesc şi pun întrebări indiscrete. Nu a apărut, însă, nici o patrulă, iar pe drumul dinspre gară până aici s-a asigurat, aruncând priviri atente în urmă, că nu se ţinea nimeni după el. Trenul era plin de proli care se simţeau ca în vacanţă, din cauza vremii văratice, în vagonul în care a călătorit el, băncile de lemn erau supraaglomerate de o singură familie imensă, de la o străbunică ştirbă până la un copil de o lună; se duceau cu toţii la ţară, la nişte neamuri, să-şi petreacă după-amiază, şi, aşa cum i-au explicat lui Winston, deşi el nu-i întrebase, ca să facă rost de nişte unt pe sub mână. Drumul se lăţeşte şi, după un minut, ajunge la cărarea despre care i-a spus fata, o potecă pentru vite, care se înfundă în lăstăriş. Nu are ceas, dar încă nu poate fi ora cincisprezece. Sub picioarele lui, clopoţeii sunt atât de mulţi, încât nu poate să nu calce pe ei. Se aşează în genunchi şi culege câţiva, ca să-şi mai omoare timpul, dar şi cu sentimentul tulbure că i-ar plăcea să aibă un bucheţel, să i-l ofere fetei când o veni. A apucat să culeagă deja cam de-un buchet şi-i duce la nas, ca să le simtă mirosul slab şi parcă bolnăvicios, când, deodată, aude în spate un zgomot şi înlemneşte: e trosnetul tipic al unor vreascuri sub picior. Continuă să culeagă clopoţei, fiindcă nici nu are cum să facă altceva, din poziţia în care se află. Poate că este fata, dar se poate la fel de bine să-l fi urmărit cineva. Dacă se uită înjur, ar putea părea vinovat de cine-ştie-ce. Smulge un clopoţel, apoi altul. O mână i se aşează uşor pe umăr.

întoarce capul. Fata este. îi face semn cu capul, evident ca să-l avertizeze că trebuie să tacă, pe urmă dă la o parte lăstărişurile şi se înfundă ea cea dintâi printre ele, pe potecuţa îngustă care duce în inima pădurii. Este clar că a mai fost pe-aici şi altă dată, pentru că evită băltoacele de parcă le-ar şti pe dinafară. Winston o urmează, ţinând strâns în mână bucheţelul de clopoţei. Acum s-a mai liniştit, dar, uitându-se la trupul puternic şi zvelt care saltă în faţa lui, cu eşarfa stacojie destul de strânsă ca să-i scoată în evidenţă curbura şoldurilor, parcă îl doare sentimentul propriei lui inferiorităţi. Chiar şi acum, chiar dacă au ajuns până aici, se poate foarte bine ca fata să se întoarcă spre el, să-l privească în faţă şi să-i piară cheful de el. Aerul înmiresmat şi frunzele verzi îl descurajează şi mai mult. încă de pe drumul de la gară încoace, soarele de mai l-a făcut să se simtă murdar şi ofilit, o fiinţă care stă numai înăuntru şi care are praful şi funinginea Londrei până şi în porii pielii, îşi dă seama că, până astăzi, ea nu l-a văzut, probabil, niciodată în aer liber, la lumina zilei. Au ajuns la capătul potecii, la copacul doborât pe care trebuia s ă-l caute ca reper. Fata se saltă peste trunchi şi împinge tufişurile la o parte printr-un loc unde nu ai bănui că există vreo trecere. Winston o urmează, ca şi până acum, şi descoperă un luminiş natural, o movilă înconjurată de copaci tineri, înalţi, care o închid complet.

- Am ajuns, zice fata, oprindu-se şi răsucindu-se cu faţa spre el.

El rămâne proţăpit în faţa ei, la câţiva paşi. Nu îndrăzneşte să se apropie de ea.

- N-am vrut să spun nici o vorbă pe drumeag, continuă tot ea, în caz c-ar fi vreun microfon ascuns pe cine-ştie-unde. Nu cred să fie, dar nu poţi să ştii niciodată. Oricând se poate să-ţi recunoască vocea vreunul din porcii ăia. Aici, în schimb, n-avem de ce ne teme.

încă nu are curaj să facă vreun pas spre ea.

- N-avem de ce ne teme? - repetă el prosteşte.

- Nu, uită-te la copaci, zice ea şi-i arată cu mâna de jur împrejur. Copacii sunt frasini care se vede că au fost tăiaţi cândva şi au răsărit din nou, formând o pădure de beţe, dintre care nici unul nu este mai gros decât încheietura mâinii. Vezi, nici unul nu este destul de mare ca să poată încăpea în el un microfon. Şi pe urmă, eu am mai fost aici.

În timp ce fata îi vorbeşte despre copaci, Winston reuşeşte să se urnească doi paşi înainte. Ea stă perfect dreaptă în faţa lui, cu un zâmbet care arată oarecum sarcastic, parcă s-ar mira de ce îi trebuie atâta vorbărie ca să treacă la fapte. Clopoţeii îi scapă toţi din mână şi se revarsă ca o cascadă. Parcă din propria lor iniţiativă i-au scăpat pe jos. O ia uşor de mână.

- Poţi să crezi, zice el, că până-n clipa asta nu ştiam ce culoare au ochii tăi?! Observă că sunt căprui, o nuanţă de căprui ceva mai deschis, cu genele negre. Acuma, când m-ai văzut cum arăt în realitate, mai poţi să te uiţi la mine?

- Dar sigur că da, de ce nu?

- Am treizeci şi nouă de ani şi-o nevastă de care nu pot scăpa. Am varice şi cinci dinţi falşi.

- Dac-ai şti cât de puţin îmi pasă, zice fata.

În clipa următoare - greu de spus cine a făcut primul pas -, ea se află în braţele lui.

La început, nu are nici o senzaţie, doar atâta, că pur şi simplu nu-i vine să creadă. Trupul ei tânăr stă strâns de-ai lui, părul ei negru stă lipit de obrazul lui şi - da, chiar aşa! - chiar îşi ridică ochii spre el şi-acum el chiar o sărută pe buzele roşii desfăcute. Şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului lui şi-i spune „iubitule, comoara mea, iubirea mea”. O trage în jos, să se întindă împreună pe iarbă, iar ea nu i se împotriveşte deloc; poate face cu ea ce-i trece prin cap. Dar adevărul este că nu-şi poate defini vreo senzaţie fizică; îşi dă seama de atingere şi atât. Nu simte nimic altceva decât neîncredere şi mândrie. îi pare bine de ce face, dar nu are nici o dorinţă fizică. Ori că l-a luat prea repede, ori că tinereţea şi frumuseţea ei l-au speriat; poate că este mult prea învăţat să trăiască fără femei - nu ştie de ce. Fata se opinteşte să se ridice şi-şi scoate un clopoţel din păr. Se reazemă de el, punându-i un braţ pe piept.

- Nu-i nimic, iubitule, nu-i nici o grabă, avem toată după-amiază la dispoziţie. Nu-i aşa că ascunzătoarea asta-i minunată? Am descoperit-o mai demult, când eram într-o excursie în grup şi m-am rătăcit de ceilalţi. Chiar dacă se-apropie careva, îl auzi şi de la o sută de metri.

- Cum te cheamă? - întreabă Winston.

- Julia. Eu ştiu cum te cheamă pe tine. Winston, nu? Winston Smith.

- De unde ai aflat?

- Am impresia că sunt mai bună decât tine la aflat diverse lucruri, iubitule. Spune-mi, ce părere aveai despre mine înainte de ziua când ţi-am dat biletul ăla?

Winston nu simte deloc nevoia să-i îndruge minciuni. Şi, pe urmă, dacă începe cu partea cea mai rea, parcă sună a vino-ncoace.

- Te detestam ori de câte ori te zăream. Voiam să te violez şi după aia să te omor. Acum două săptămâni m-am gândit foarte serios să-ţi crap capul cu un bolovan. Dacă chiar vrei să ştii, mi-am închipuit că eşti cine- ştie-ce agent de-ai Poliţiei Gândirii.

Fata izbucneşte în hohote de bucurie, luând ce-i spune el, se vede, ca pe-o recunoaştere a calităţii jocului pe care l-a făcut.

- Hai, nu, zău, chiar Poliţia Gândirii?! Nu se poate să te fi gândit chiar la ăia!

- In fine, poate nu chiar c-ai lucra la ei, dar, din felul cum te comportai în general, ştii, numai pentru că eşti tânăra şi proaspătă şi sănătoasă, m-am gândit că probabil...

- Te-ai gândit că sunt o bună membră a Partidului. Curată în vorbă şi-n faptă. Drapele, marşuri, lozinci, jocuri, excursii în grup - toată panoplia. Şi ce te-ai mai gândit tu, că dac-aş avea şi-un sfert de motiv, te-aş denunţa că eşti criminal în gândire şi te-aş trimite la plutonul de execuţie, nu?

- Cam aşa ceva. Ştii bine că multe fete din ziua de astăzi aşa ar proceda.

- Din cauza porcăriei ăsteia sunt toate aşa, zice Julia, smulgându-şi eşarfa stacojie a Ligii Tineretului Anti-Sex şi aruncând-o pe o creangă.

Pe urmă, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva când şi-a atins talia, bagă mâna în buzunarul salopetei şi scoate o bucată mică de ciocolată, o rupe în două şi-i întinde jumătate lui Winston. Nici nu a apucat s-o ia din mâna ei, că şi-a dat seama, după miros, că nu este ciocolata obişnuită. Asta este închisă la culoare şi luceşte şi învelită în poleială. Ciocolata pe care o mănâncă el de obicei este fărâmicioasă şi are o culoare maronie, palidă şi un gust, dacă se poate compara cu aşa ceva, ca fumul de la gunoaiele arse. Totuşi, din când în când, i s-a mai întâmplat să pună în gură câte o bucăţică de ciocolată ca asta pe care i-a dat-o Julia. Din prima clipă când i-a mirosit parfumul, s-a deşteptat în memoria lui o amintire confuză, pe care n-o poate localiza, dar care, în orice caz, este puternică şi tulburătoare.

- De unde ai chestia asta? - o întreabă.

- Am luat-o de la negru, răspunde ea indiferentă. Ştii, eu sunt genul de fată care atrage privirile. Sunt şi bună la jocuri. Am fost comandantă de grupă la Spioni. Fac muncă voluntară trei seri pe săptămână pentru Liga Tineretului Anti-Sex. Ore-ntregi am pierdut lipind rahaturile lor nenorocite prin toată Londra. La marşuri, întotdeauna duc câte un capăt al pancartei, întotdeauna am o mutră fericită şi nu trag chiulul de la nimic. Zbiară cu gloata, asta-i deviza mea. Numai aşa poţi trăi liniştit.

Prima bucăţică de ciocolată s-a topit deja în gura lui Winston. Are un gust delicios, iar amintirea aceea confuză încă îi mai gravitează pe la marginile conştiinţei de sine şi îşi dă seama de ea, asta e clar, dar nu-i poate atribui o formă bine conturată, de parcă ar fi un obiect privit cu coada ochiului, încearcă s-o alunge, cu singura certitudine că este amintirea a ceva ce ar vrea să repare, dar nu mai poate.

- Eşti foarte tânăra, îi spune Juliei. Ai zece sau cincisprezece ani mai puţin ca mine. Ce poţi găsi care să te atragă, la un bărbat de vârsta mea?

- Mi-a plăcut mutra ta şi m-am gândit să-mi încerc norocul. Mă cam pricep să descopăr oamenii care nu au de-a face cu ăia. Cum te-am văzut, am fost convinsă că eşti contra ălora.

Aia, se pare, sunt Partidul, şi mai cu seamă Partidul Interior, despre care vorbeşte fără menajamente şi cu o ură zeflemitoare, făcându-l pe Winston să se crispeze întrucâtva, deşi este şi el de acord că poate singurul loc de pe lume unde ar putea fi în siguranţă este poieniţa în care se află acum. Ceea ce-l uimeşte la ea este vulgaritatea limbajului. Membrii Partidului nu au voie să înjure şi chiar şi Winston nu înjură decât foarte rar şi, în orice caz, nu în gura mare. Dar Julia parcă nu poate pomeni Partidul, şi mai ales pe cel Interior, fără a folosi acel gen de cuvinte pe care le mai găseşti câteodată scrise cu cretă pe alei. Nu poate spune că nu-i place: este, pur şi simplu, simptomul revoltei ei împotriva Partidului şi a tuturor pre­ceptelor Partidului şi pare cumva antiseptic şi natural, ca strănutul calului când miroase ovăz stricat. Pleacă amândoi din luminiş, hoinărind prin umbra zdrenţuită de lumină şi ţinându-se unul pe altul pe după mijloc, atunci când au loc să umble umăr lângă umăr. Winston observă cât de suplă pare talia Juliei acum, că şi-a scos eşarfa. Nu vorbesc decât în şoapta cea mai slabă. Ajung imediat la marginea păduricii. Ea îl opreşte:

- Nu ieşi la lumină. Să nu te vadă careva. Dacă stăm aici, între crengi, nu avem de ce ne teme.

De jur împrejur sunt tufişuri de alun. Lumina soarelui, deşi filtrată de nenumăratele frunze, tot le încălzeşte feţele. Winston se uită peste câmpul care se deschide înaintea lor şi se simte cuprins de o uimire lentă şi ciudată, recunoscând locurile. Le ştie din vedere. O pajişte roasă la firul ierbii, cu un drumeag care şerpuieşte de-a latul ei şi câte un muşuroi de cârtiţă ici şi colo. în peretele de verdeaţă părăginit de pe partea cealaltă, crengile ulmilor se leagănă abia vizibil în adierea vântului, iar frunzele lor unduiesc fremătător, în masă densă, ca părul femeilor. Precis că pe-acolo, pe undeva, ascuns de ochii lor, curge un pârâu cu băltoace verzi de apă, în care viermuiesc ochenele.

- Nu cumva e şi un pârâiaş pe-aici, pe undeva? - întreabă Winston, cu o voce surdă.

- Ba da, e un pârâu. Pe-acolo, pe la marginea câmpului ăluia. Are şi peşti, din ăia mari. Poţi să-i vezi cum zac în mâl în ochiurile de pe sub sălcii şi dau din coadă.

- Parc-ar fi Tărâmul de Aur; în fine, aproape, şopteşte el.

- Ce-i aia Tărâmul de Aur?

- Nu e nimic, de fapt, e un peisaj pe care-l tot văd eu în vis.

- Uite, îi atrage atenţia Julia.

Un sturz s-a oprit pe o creangă la nici cinci metri de ei, aproape la nivelul ochilor lor. Probabil că nu i-a văzut, pentru că el stă în plin soare, iar ei au rămas în umbră, îşi desface aripile şi le aşează cu grijă la loc, lasă capul în piept pentru un moment, de parcă ar face o reverenţă soarelui, după care începe să reverse un torent de triluri, în zumzetul dup ă-amiezii, volumului sunetului îţi dă fiori. Winston şi Julia se lipesc unul de celălalt, fascinaţi. Cântecul continuă minute în şir, cu o variaţie uimitoare, fără să se repete nici măcar o singură dată, ca şi cum pasărea şi-ar etala într-adins virtuozitatea. Din când în când, se opreşte pentru câteva secunde, îşi desface şi-şi strânge la loc aripile, pe urmă îşi umflă pieptul pestriţ şi deodată cântecul izbucneşte din nou. Winston se uită la el cu un fel de respect ciudat. Pentru cine sau pentru ce cântă sturzul ăsta? Nu este nici o pereche şi nici un rival care să-l urmărească. De ce stă la marginea unei păduri izolate şi-şi iroseşte cântecul în auzul nimănui? Se întreabă dacă, la urma urmei, n-o fi totuşi vreun microfon ascuns pe undeva prin apropiere. El şi Julia nu au vorbit decât în şoaptă şi vorbele lor nu le-a putut capta, dar cântecul sturzului, da. Şi poate că la celălalt capăt al firului ascultă vreun individ mărunt, cu mutră de gândac - poate că ascultă asta. Dar, încetul cu încetul, torentul de cântec îi alungă din minte orice speculaţie. Parcă ar fi o materie lichidă care curge peste el, amestecându-se cu soarele care se filtrează printre frunze, încearcă să nu se mai gândească la nimic, doar să simtă. Talia fetei, pe care o înlănţuie cu braţul, este caldă şi delicată. O întoarce cu faţa spre el şi-şi reazemă piepturile unul de celălalt: trupul ei parcă se topeşte într-al lui. Oriunde şi-ar aşeza mâinile, trupul Juliei se modelează după mâinile lui ca apa. Buzele li se încleştează. Cu totul altceva decât săruturile dure de la început. Când îşi îndepărtează feţele unul de celălalt, fiecare scoate câte un oftat adânc. Pasărea îi aude pentru prima dată, se sperie şi zboară de pe creangă, bătând tare din aripi. Winston îşi lipeşte buzele de urechea ei şi-i Şopteşte:

- Haide-acuma.

- Nu aici, îi răspunde Julia, tot în şoaptă. Vino înapoi în ascunzătoare. E mai sigur.

O iau amândoi înapoi spre luminiş pe acelaşi drum pe care au venit, mergând repede şi făcând sâ trosnească vreascurile din loc în loc. Când ajung în mijlocul cercului de frasini, Julia se întoarce cu faţa spre el. Şi unul şi celălalt gâfâie, dar ei îi apare imediat zâmbetul în colţurile gurii. Rămâne aşa câteva clipe, uitându-se fix în ochii lui Winston, pe urmă îşi duce mâna la fermoarul salopetei şi, uite! da, aproape ca în visele lui. Aproape la fel de iute cum şi-a închipuit el această scenă, Julia îşi smulge hainele de pe ea şi le azvârle deoparte cu acelaşi gest măreţ cu care ai zice că anihilează o civilizaţie întreagă. Trupul îi străluceşte alb în lumina soarelui. Dar, în prima clipă, el nu se uită la trupul ei: ochii îi rămân ancoraţi de pistruii de pe obrajii ei, care zâmbesc a obrăznicie, îngenun­chează în faţa ei şi-i apucă amândouă mâinile într-ale lui.

- Ai mai făcut treaba asta?

- Sigur că da. De sute de ori - sau, în fine, în orice caz de zeci de ori.

- Cu membri ai Partidului?

- Da, întotdeauna numai cu membri ai Partidului.

- Ai Partidului Interior?

- Nu, cu porcii ăia nu. Dar sunt o mulţime care-ar vrea, dacă ar avea şi numai pe jumătate ocazia. Crezi că sunt aşa de sfinţi cum vor să pară?

Inima lui Winston se înflăcărează. De zeci de ori a făcut treaba respectivă; el ar vrea s-o fi făcut de sute - de mii de ori. Orice sună a corupţie îi umple întotdeauna sufletul cu o speranţă sălbatică. Poate, cine ştie?, Partidul este, de fapt, putred, dincolo de faţada pe care şi-o etalează, poate cultul vigorii şi al autonegării, pe care şi-l întreţine, nu este decât o înşelătorie care să mascheze nedreptatea. Dacă ar putea, le-ar da lepră sau sifilis la toată şleahta aia nenorocită - ce mult i-ar plăcea să facă o chestie de genul ăsta! Ar fi în stare să facă orice care să degradeze, să slăbească, să submineze! O trage pe Julia în jos, către el, aşa încât ajung amândoi faţă în faţă, în genunchi.

- Uite ce e: cu cât ai mai mulţi bărbaţi la activ, cu atât te iubesc mai mult. înţelegi ce vreau să zic?

- Da, înţeleg perfect.

- Detest puritatea. Detest corectitudinea. Nu vreau să mai existe virtute nicăieri. Vreau ca toată lumea să fie coruptă până-n măduva oaselor.

- Păăăi, atunci, eu cred că-s bună pentru tine, iubitule. Eu sunt coruptă până-n măduva oaselor.

- Îţi place să faci treaba asta? Adică nu numai cu mine, acum - chestia în sine, vreau să zic?

- Îmi place la nebunie.

Asta voia să ştie de la ea, mai presus de orice. Nu numai dragostea pentru un singur om, ci pofta animalică, instinctul simplu, nediferenţiat, asta este forţa care o să ajungă să pulverizeze Partidul. O răstoarnă pe spate în iarbă, printre clopoţeii împrăştiaţi mai devreme. De data asta, totul merge fără nici o dificultate; până la urmă, piepturile ajung să li se ridice şi să coboare într-un ritm normal şi se descleştează unul de celălalt cu un fel de uitare de sine voluptuoasă. Soarele s-a făcut parcă mai fierbinte. Winston o acoperă cu salopeta. Aţipesc amândoi aproape imediat şi dorm cam o jumătate de oră.

Winston se trezeşte primul. Se ridică în capul oaselor şi se uită la chipul pistruiat al Juliei care mai doarme încă liniştită, cu obrazul în palmă. Cu excepţia gurii, n-ar putea spune că are trăsături frumoase. Are şi un rid sau două în jurul ochilor, dacă te uiţi atent. Părul scurt şi negru este extraordinar de des şi de mătăsos, îşi dă seama că tot nu ştie cum o cheamă pe numele de familie şi unde locuieşte. Trupul ei tânăr şi altminteri puternic, dar acum neajutorat în somn, deşteaptă în el un sentiment de milă şi dorinţa de a o proteja. Dar nu mai este tandreţea aceea instinctivă pe care a resimţit-o în aluniş. Dă salopeta la o parte şi-i priveşte cu atenţie şoldul alb şi catifelat. Pe vremuri, un bărbat se uita la corpul unei femei şi-şi dădea seama că se trezea în el dorinţa şi cu asta, basta. în ziua de azi, însă, nu mai găseşti dragoste curată sau dorinţă curată. Nici o emoţie nu mai este pură, pentru că totul este amestecat cu teamă şi cu ură. împreunarea lor a fost o bătălie, iar orgasmul - o victorie. Au dat o lovitură Partidului. A fost un gest politic.