George Orwell o mie nouasute optzeci şi patru

7

Dacă există vreo speranţă, ea stă în proli,

scrie Winston în jurnal. Dacă există, cu adevărat, vreo speranţă, trebuie să stea în proli, pentru că numai de acolo, din masele viermuitoare şi dispre­ţuite, optzeci şi cinci la sută din populaţia Oceaniei, se poate ridica forţa capabilă să răstoarne Partidul; dinăuntru, Partidul nu poate fi răsturnat. Duşmanii lui - presupunând că Partidul ar avea, într-adevăr, duşmani - nu au cum să se unească, şi nici măcar cum să se recunoască unii pe alţii. Chiar dacă legendara Frăţie există în realitate - şi se poate foarte bine să existe - este de neconceput că membrii ei s-ar putea întruni vreodată în grupuri mai mari de doi, maximum trei inşi. Orice poate semnala răzvrătirea: o privire drept în ochi, o inflexiune a vocii, un cuvânt oarecare, şoptit când şi când. în timp ce prolii, dacă ar putea cumva deveni conştienţi de puterea lor, nu au nevoie să comploteze. Nu trebuie decât să se ridice şi să se scuture, cum se scutură un cal de muşte. Dacă vor, pot să pulverizeze Partidul până mâine dimineaţă. Imposibil ca, mai devreme sau mai târziu, să nu le vină ideea să facă treaba asta. Şi totuşi...! îşi aduce aminte cum odată, pe când mergea pe o stradă aglomerată, a auzit un urlet formidabil, sute de voci - voci de femei -, care izbucniseră în acelaşi timp pe o străduţă laterală, la câteva case mai sus. Era un strigăt înfiorător, de furie şi disperare, un „Oooo-oo-o-o...” tare şi profund, care răsuna întruna, ca ecourile unui clopot. Lui Winston i-a sărit atunci inima din loc. A-nceput!! - s-a gândit automat. O răscoală! în fine, prolii se dezlănţuie ! Când a ajuns la locul cu pricina, a văzut o gloată de vreo două, poate trei sute de femei înghesuindu-se în jurul tarabelor dintr-o piaţă, cu nişte mutre atât de sumbre, de parcă ar fi fost pasagerii condamnaţi ai unui vapor care se scufunda. Dar, în clipa următoare, disperarea generală s-a destrămat într-o mulţime de certuri pe grupuleţe. Ce se întâmplase: la una dintre tarabe, se vindeau tigăi. Erau toate jalnice şi şubrede, dar vasele de bucătărie de orice fel s-au găsit întotdeauna foarte greu. Atunci apăruseră brusc pe piaţă. Femeile care avuseseră noroc, îmbrâncite şi împinse de celelalte, încercau să iasă de acolo, cu tigăile în braţe, în timp ce alte câteva zeci ţipau prin jurul tarabei, acuzându-l pe vânzător de favoritisme şi că ar mai fi avut tigăi dosite pe undeva. Deodată au izbucnit alte urlete: două grăsane, dintre care uneia i se desfăcuse şi cocul din cap, apucaseră de aceeaşi tigaie şi încercau să şi-o smulgă una alteia din mână. Tot trăgând amândouă de ea, tigaia a rămas brusc fără mâner. Winston s-a uitat la ele cu scârbă. Şi totuşi, fie numai pentru o clipă şi fie numai pentru un motiv caraghios, ce forţă aproape înspăimântătoare răsunase în urletul scos de cele câteva sute de glasuri! De ce oare nu strigau niciodată aşa şi pentru ceva important?! Scrie:

Până nu devin conştienţi, nu se vor răzvrăti şi până nu se răzvrătesc, nu pot deveni conştienţi.

Treaba asta, se gândeşte, parcă ar fi copiată dintr-un manual de şcoală. Partidul pretinde, bineînţeles, că i-a eliberat pe proli din robie, înainte de Revoluţie, ei ar fi fost crunt exploataţi de capitalişti, lăsaţi să moară de foame şi biciuiţi, femeile ar fi fost silite să muncească în minele de cărbuni - adevărul este că în continuare muncesc femei în minele de cărbuni - şi că unii copii erau băgaţi în fabrici de la vârsta de şase ani. Dar, în acelaşi timp, conform principiilor dublugânditului, Partidul te învaţă că prolii sunt prin natura lor inferiori şi trebuie ţinuţi în stare de supunere, ca animalele, prin aplicarea câtorva reguli simple. In realitate, nu se ştie mai nimic despre proli. Nici nu ai nevoie să ştii prea multe. Atâta timp cât prolii muncesc şi fac copii, celelalte activităţi ale lor nu au nici o importanţă. Lăsaţi în voia lor, ca vitele pe câmpiile nesfârşite ale Argentinei, se vor întoarce mereu la un mod de viaţă care li se pare firesc, la un soi de model ancestral. Se nasc, cresc pe maidane, merg la muncă de la doisprezece ani, trec printr-o scurtă perioadă înfloritoare, de frumuseţe şi apetit sexual, se căsătoresc la douăzeci de ani, la treizeci sunt deja între două vârste şi mor, cei mai mulţi dintre ei, pe la şaizeci. Munca fizică grea, grija de casă şi de copii, micile certuri cu vecinii, filmele, fotbalul, berea şi, în primul rând, jocurile de noroc le umplu orizontul. Nu sunt greu de supravegheat. Câţiva agenţi de-ai Poliţiei Gândirii se învârt mai tot timpul printre ei, răspândind zvonuri alarmiste, observându-i şi eliminându-i pe cei câţiva indivizi despre care se crede că ar putea deveni primejdioşi; dar nimeni nu încearcă să-i îndoctrineze cu ideologia Partidului. Nici nu este de dorit ca prolii să aibă opinii politice clare. Tot ce li se cere este un patriotism primitiv, care să răspundă ori de câte ori se face apel la ei să accepte zile de muncă mai lungi sau raţii mai mici. Şi chiar şi atunci când sunt nemulţumiţi de ceva, cum se mai întâmpla uneori, nemulţumirea lor nu duce nicăieri, pentru că, în lipsa oricărei viziuni cu caracter de generalitate, nu şi-o pot concentra decât asupra unor necazuri particulare şi neînsemnate. Relele cele mari depăşesc în mod invariabil capacitatea lor de înţelegere. Marea majoritate a prolilor nici măcar nu au tele-ecran în casă. Până şi poliţia civilă are de-a face cu ei foarte puţin, în Londra, de exemplu, au loc o mulţime de delicte, există un adevărat stat în stat, o lume interlopă cu hoţi, tâlhari, curve, traficanţi de droguri şi bandiţi de tot felul; dar, de vreme ce totul se petrece acolo, între prolii înşişi, nu are nici o importanţă, în toate problemele de morală, li se permite să-şi urmeze codurile lor ancestrale. Puritanismul sexual al Partidului nu le este impus şi lor. Curvăsăria nu li se pedepseşte, iar divorţul le este îngăduit. In treacăt fie spus, chiar şi credinţele religioase le-ar fi tolerate, dacă prolii ar da vreun semn că au nevoie de aşa ceva, sau că îşi doresc. Prolii sunt în afară de orice suspiciune. Vorba lozincii care sună astfel: „Prolii şi animalele sunt liberi”. Winston se apleacă şi-şi scarpină cu grijă ulceraţia varicoasă, care a cam început să-l mănânce. Lucrul la care te întorci de fiecare dată este imposibilitatea de a şti cum arăta, în realitate, viata dinainte de Revoluţie. Scoate din sertarul măsuţei un manual de istorie pentru copii, împrumutat de la doamna Parsons, şi începe să transcrie un pasaj în jurnal:

„Pe vremuri, Londra nu era oraşul frumos pe care-l cunoaştem astăzi. Era un loc întunecos, murdar şi nesănătos, unde nimeni nu avea suficient de mâncare şi unde sute şi mii de oameni săraci nu aveau ghete şi nici măcar un acoperiş sub care să doarmă. Copiii, chiar de vârsta voastră, erau obligaţi să muncească douăsprezece ore pe zi pentru nişte stăpâni cruzi, care îi şfichiuiau cu bicele dacă munceau prea încet şi nu-i hrăneau decât cu coajă de pâine uscată şi apă. Iar în mijlocul acestei cumplite sărăcii, se ridicau numai câteva case mari şi frumoase, locuite de nişte oameni bogaţi care ţineau nici mai mult, nici mai puţin de treizeci de servitori care să aibă grijă de ei. Aceştia se numeau capitalişti. Erau graşi, urâţi, cu ochi răi, cum este, de exemplu, cel din fotografia de pe pagina alăturată. Observaţi că este îmbrăcat cu o haină lungă, neagră, numită redingotă, şi cu o pălărie ciudată, lucioasă, în formă de burlan, care se numea joben. Aceasta era uniforma capitaliştilor şi nimeni altcineva nu avea voie s-o poarte. Capitaliştii stăpâneau totul pe lume şi toţi ceilalţi oameni erau sclavii lor. Ei stăpâneau tot pământul, toate casele, toate fabricile şi toţi banii.

Oricine nu li se supunea putea fi aruncat în temni ţă sau dat afară din slujbă, apoi lăsat să moară de foame. Orice om obişnuit, când vorbea cu un capitalist, trebuia să se încline în faţa acestuia, să-i facă plecăciuni, să-şi ia şapca de pe cap şi să i se adreseze cu «Domnule». Şeful tuturor capita­liştilor se numea Rege, iar...”

Restul povestii îl cunoaşte. în continuare, este vorba de episcopii cu mânecile lor largi, de judecătorii îmbrăcaţi în robe cu gulere şi poale de hermină, de stâlpul infamiei, de bursă, de roata ocnaşilor, de mâţa cu nouă cozi, de Banchetul Lordului Primar şi de obiceiul de a s ăruta piciorul Papei. Mai este ceva, care se cheamă ius primae noctis şi care probabil că nu se menţionează într-un manual pentru copii -, şi anume legea după care orice capitalist avea dreptul să se culce cu oricare dintre femeile angajate în fabricile lui.

De unde să ştii ce este minciună din toate astea? Poate că este adevărat că individul mediu o duce mai bine acum decât o ducea înainte de Revoluţie. Singurul indiciu că nu este aşa rămâne protestul mut pe care-l simţi în oase, sentimentul instinctiv că viata în condiţiile date este insuportabilă şi că, într-o perioadă oarecare, nu se poate să nu fi fost altfel. Singurul lucru cu adevărat specific vieţii actuale nu este cruzimea sau nesiguranţa ei, ci pur şi simplu sărăcia, mizeria, nepăsarea. Dacă te uiţi în jur, vezi că viaţa nu are nimic comun nu numai cu balivernele care se revarsă peste tine de la tele-ecran, dar nici cu idealurile pe care Partidul le proclamă sus şi tare. Chiar şi pentru un membru al Partidului, o bună parte a vieţii este neutră şi apolitică şi adevăratele ei probleme sunt treburile anoste cu care trebuie să-şi bată capul zilnic: lupta ca să se urce în metrou, cârpitul câte unui ciorap găurit, milogeala pentru câte o tabletă de zaharină în plus, păstratul câte unui muc de ţigară. Idealul pus pe tapet de Partid este ceva uriaş, cumplit şi sclipitor: o lume de oţel şi beton, cu maşinării monstruoase şi arme înfricoşătoare, un popor întreg de luptători şi fanatici mărşăluind în unitate perfectă, toţi împărtăşind aceleaşi gânduri şi strigând aceleaşi slogane, muncind întruna, luptând, triumfând, persecutând - trei sute de milioane de oameni, toţi cu aceeaşi figură. Realitatea sunt oraşele decăzute, murdare, în care nişte indivizi înfometaţi îşi târşâie de colo până colo pantofii stâlciţi şi locuiesc în case şubrede, din secolul nouăsprezece, case care put mereu a varză şi a closete înfundate, îi trece pe dinaintea ochilor imaginea Londrei, mare şi în ruine, oraşul cu un milion de lăzi de gunoi, şi peste ea se suprapune chipul doamnei Parsons, o femeie cu faţa brăzdată de riduri şi părul ca fânul, care se agită neputincioasă în jurul unei chiuvete pline.

Se apleacă şi-şi scarpină din nou glezna. Tele-ecranele îţi bombardează urechile, zi şi noapte, cu statistici care demonstrează că, în prezent, oamenii au mai multă hrană, mai multe haine, locuinţe mai bune, distracţii mai variate, că trăiesc mai mult, lucrează mai puţin, sunt mai mari, mai sănătoşi, mai voinici, mai fericiţi, mai inteligenţi, mai bine educaţi decât oamenii care au trăit cu cincizeci de ani în urmă. Nici o vorbă din toate astea nu poate fi confirmată sau infirmată. Partidul pretinde, de exemplu, că, în momentul de faţă, patruzeci la sută din populaţia adultă este ştiutoare de carte; înainte de Revoluţie, se spune, proporţia era de numai cincisprezece la sută. Partidul afirmă că mortalitatea infantilă este acum de numai o sută şaizeci la mie, în timp ce, înainte de Revoluţie, era de trei sute la mie - şi aşa mai departe. Parcă ar fi o singură ecuaţie cu două necunoscute. Se poate foarte bine ca absolut fiecare cuvânt din cărţile de istorie, chiar şi lucrurile pe care le accepţi fără probleme, să fie pură fantezie. Nu ai cum şti, dar poate că nu a existat niciodată vreo lege intitulată ius primae noctis, nici vreo fiinţă numită capitalist, nici vreo pălărie care să se cheme joben.

Totul se topeşte în ceaţă. Trecutul este şters cu buretele, ştersătura se uită, iar minciuna devine adevăr, în toată viaţa lui, o singură dată a avut în mână - după întâmplare, asta este important - dovada concretă, clară, a unei mistificări. A ţinut-o între degete poate chiar vreo treizeci de secunde. Era prin 1973 - atunci trebuie să fi fost - oricum, era cam în perioada în care el şi Katherine se despărţeau. Dar data cu adevărat importantă era cu vreo şapte-opt ani mai devreme.

Povestea a început, de fapt, pe la mijlocul anilor şaizeci, în perioada marilor epurări, când conducătorii iniţiali ai Revoluţiei au fost daţi la o parte o dată pentru totdeauna. Până prin 1970, nu mai rămăsese nici unul, în afară de Fratele cel Mare însuşi. Toţi ceilalţi fuseseră între timp demascaţi ca trădători şi contrarevoluţionari. Goldstein fugise şi se ascundea, nu se ştia unde, iar dintre ceilalţi, câţiva pur şi simplu dispăruseră, în timp ce majoritatea fuseseră executaţi, după nişte procese publice răsunătoare, în care mărturisiseră toate crimele imaginabile. Printre ultimii supravieţuitori se numărau trei inşi - Jones, Aaronson şi Rutherford. Cam prin 1965 şi aceştia trei au fost arestaţi. Aşa cum se întâmpla adeseori, au dispărut cam un an, poate ceva mai mult, aşa încât nu se mai ştia dacă mai erau în viaţă sau muriseră, când, deodată, au fost brusc scoşi la lumină din nou, pentru a se auto-învinovăti, ca de obicei. Au mărturisit atunci că ar fi fost vinovaţi de spionaj pentru inamic - la data respectivă, inamicul era tot Eurasia -, de delapidare de fonduri publice, de uciderea unor membri fideli ai Partidului, de comploturi împotriva conducerii Fratelui cel Mare, care începuse cu mult înainte de Revoluţie, şi de acte de sabotaj care provocaseră moartea a sute de mii de persoane. După ce au mărturisit toate astea, au fost iertaţi, reprimiţi în Partid şi li s-au dat nişte posturi care sunau important, dar, de fapt, erau nişte sinecure. Toţi trei au scris nişte lungi şi abjecte articole în Times, analizând motivele pentru care dezertaseră, şi angajându-se să revină pe calea cea bună.

La câtva timp după eliberarea lor, Winston i-a văzut cu ochii lui pe toţi trei la Cafeneaua „Castanul”, îşi aduce aminte cu ce gen de fascinaţie îngrozită i-a urmărit atunci, cu coada ochiului. Erau nişte oameni mult mai bătrâni decât el, nişte relicve ale lumii vechi, aproape ultimele figuri mari rămase din zilele eroice de început ale Partidului, încă mai erau vag înconjuraţi de aura luptelor din ilegalitate şi din timpul războiului civil. Winston avea sentimentul, deşi pe vremea respectivă faptele şi datele începuseră deja să se înceţoşeze, că de numele lor auzise cu mai mulţi ani înainte de a fi auzit pentru prima dată de Fratele cel Mare. Dar, în acelaşi timp, cei trei erau proscrişi, nişte duşmani, nişte paria sortiţi, cu absolută certitudine, stârpirii în cel mult un an-doi. Nimeni care a încăput o dată pe mâna Poliţiei Gândirii nu scapă până la urmă. Nu erau decât nişte cadavre care îşi aşteptau intrarea oficială în mormânt.

Nu stătea nimeni la nici una dintre mesele de lâng ă ei. Nu era indicat să fii văzut nici măcar în apropierea unor asemenea oameni. Stăteau toţi trei fără să scoată o vorbă, în faţa paharelor cu gin aromatizat cu cui soare, specialitatea barului. Dintre toţi trei, Rutherford l-a impresionat pe Winston cel mai mult cu înfăţişarea lui. Rutherford fusese cândva un caricaturist renumit, ale cărui desene violente ajutaseră la înflăcărarea opiniei publice înaintea şi în timpul Revoluţiei. Chiar şi atunci, după demascare, caricaturile lui încă mai apăreau în Times - ce-i drept, la intervale mari. Nu mai erau, însă, decât nişte imitaţii ale vechiului stil al lui Rutherford, care, cine-ştie-de-ce, păreau fără viaţă şi neconvingătoare. Reluau tot timpul, într-o altă formă, vechile teme - locuinţele de la mahala, copiii muritori de foame, luptele de stradă, capitaliştii cu joben - până şi pe baricade capitaliştii parcă se agăţau cu dinţii de joben -, totul într-un efort nesfârşit şi deznădăjduit de a se întoarce în trecut. Arăta monstruos, cu o coamă de păr cărunt şi năclăit, cu faţa brăzdată şi căzută şi cu buze groase, de negroid. Probabil că la vremea lui fusese colosal de solid; dar acum trupul masiv i se încovoia, se buh ăia, decădea din toate punctele de vedere. Ai fi zis că, dintr-un moment într-altul, avea să cadă grămadă în faţa ta, ca un munte care se prăbuşeşte.

Asta se petrecea pe la ora cincisprezece; Winston nu-şi mai aduce aminte, acum, prin ce împrejurări ajunsese să se afle la cafenea la o asemenea oră. Localul era pe jumătate gol. Tele-ecranele emiteau o muzică metalică. Cei trei stăteau în colţul lor, aproape imobili, fără să scoată o vorbă. Chelnerul le aducea mereu alte pahare cu gin, deşi ei nu comandaseră. Pe o masă de alături era o tablă de şah cu piesele aşezate, dar nimeni nu juca. Şi, în clipa aceea, poate pentru o jumătate de minut, s-a întâmplat ceva cu tele-ecranele. Cântecul pe care-l transmiteau s-a schimbat şi tonul era acum altul. S-a auzit deodată ceva greu de descris, o notă bizară, spartă, de zbierat, de caraghioslâc; în mintea lui, Winston a numit-o atunci „notă galbenă”. După care, s-a auzit o voce cântând:

„Sub castanul înfrunzit, M-ai înşelat, te-am fraierit, Şi-unul şi-altul, păcălit, Stăm sub castanul înfrunzit”.

Cei trei nu au schiţat nici o mişcare. Dar, când Winston s-a uitat din nou cu coada ochiului la chipul ruinat al lui Rutherford, a văzut că avea ochii plini de lacrimi. Şi atunci a observat, pentru prima oară, cutremurându-se în sinea lui şi neştiind, totuşi, pentru ce se cutremura, că şi Aaronson şi Rutherford aveau nasurile rupte.

La puţin timp după asta, toţi trei au fost arestaţi din nou. Se părea că, încă din momentul eliberării, se angajaseră în alte comploturi. La al doilea proces au mărturisit toate vechile crime din nou, plus un şir de altele noi. Au fost executaţi, iar soarta lor, inclusă în istoriile Partidului ca un avertisment pentru posteritate.

La vreo cinci ani după toată povestea asta, Winston tocmai derula o grămadă de suluri care picaseră din tubul pneumatic pe biroul lui, când, deodată, a dat peste o bucată de hârtie care încăpuse, evident din greşeală, printre celelalte şi rămăsese uitată acolo. In clipa în care a văzut hârtia, a înţeles ce semnificaţie avea. Era o jumătate de pagină ruptă dintr-un Times vechi de vreo zece ani - jumătatea de sus, aşa că includea şi data - şi conţinea o fotografie a delegaţilor la o solemnitate oarecare a Partidului ţinută la New York. In mijlocul grupului, se distingeau tocmai Jones, Aaronson şi Rutherford. Nu avea cum să-i confunde, cu atât mai mult, cu cât numele lor figurau în legenda fotografiei.

Problema era următoarea: la ambele procese, cei trei declaraseră că, la data respectivă, se aflau pe teritoriu eurasian, că zburaseră de pe un aero­drom secret din Canada şi se duseseră la un rendez-vous undeva în Siberia, iar acolo discutaseră cu membri ai Marelui Stat-Major Eurasian, divulgându-le importante secrete militare. Data se fixase în mintea lui Winston, pentru că, din întâmplare, era solstitiul de vară; dar toată povestea trebuie să fi fost consemnată în nenumărate alte locuri. Nu se putea trage decât o singură concluzie: mărturiile celor trei erau false.

Bineînţeles că asta nu era o descoperire în sine. Nici pe atunci Winston nu-şi închipuia că oamenii radiaţi în marile epurări comiseseră cu adevărat crimele care li se puneau în cârcă. Dar era o dovadă clară, un fragment din trecutul abolit, ca un os fosil care apare în alt strat decât cel în care te aştepţi să apară şi dă peste cap o întreagă teorie geologică. Era destul ca să pulverizeze Partidul, dacă ar fi putut fi publicată cumva în toată lumea şi semnificaţia ei, divulgată.

Atunci, însă, Winston a continuat să lucreze. De îndată ce a văzut fotografia şi şi-a dat seama ce reprezenta ea şi ce însemna, a acoperit-o cu altă foaie de hârtie. Noroc că, desfăşurând-o, fusese cu faţa în jos, din unghiul de vedere al tele-ecranului. Şi-a luat blocul de ciorne pe genunchi şi şi-a împins scaunul mai în spate, ca să fie cât mai departe de tele-ecran cu putinţă. Să-ţi menţii trăsăturile feţei imobile nu este greu, şi chiar şi respiraţia ţi-o poţi controla, dacă faci un efort; dar nu-ţi poţi stăpâni bătăile inimii, iar tele-ecranul este destul de sensibil ca să le perceapă. A lăsat să treacă vreo zece minute, chinuit, în tot acest timp, de teama ca vreun accident oarecare - de pildă, un curent care să sufle brusc peste biroul lui -să nu-l deconspire. Pe urmă, cu tot cu foaia pe care o pusese deasupra şi cu alte câteva hârtii, a aruncat fotografia în gaura de memorie.

Peste încă un minut, fotografia a ajuns, probabil, scrum.

Treaba asta se întâmpla, deci, cu zece-unsprezece ani în urmă. Astăzi, probabil că ar păstra fotografia. Este ciudat că simplul fapt de a o fi ţinut cândva între degete i se pare şi acum hotărâtor, când fotografia în sine şi, o dată cu ea, şi evenimentele de care amintea nu mai sunt de mult de actualitate. Oare puterea Partidului asupra trecutului a slăbit cu ceva, se întreabă el, pentru că o dovadă astăzi dispărută a existat odată?

Dar astăzi, presupunând că ar putea fi reconstituită din propria-i cenuşă, fotografia respectivă poate foarte bine să nici nu mai constituie o dovadă. încă în perioada când şi-a făcut el descoperirea, Oceania nu mai era în război cu Eurasia şi probabil că agenţilor Estasiei îşi trădaseră ţara cei trei. De atunci au mai avut loc nişte schimbări - două, trei, nici nu mai ţine minte câte anume. Precis că mărturiile lor au fost rescrise şi rescrise până când faptele şi datele iniţiale au ajuns să nu mai aibă nici cea mai mică importanţă. Trecutul nu este numai modificat: trecutul este modificat în continuu. Ceea ce constituie pentru Winston un motiv de chin şi de coşmaruri este faptul că nu a înţeles niciodată de ce se pune pe roate înşelătoria asta uriaşă. Avantajele imediate ale falsificării trecutului sunt evidente, dar motivul fundamental rămâne pentru el un mister, îşi ia din nou tocul şi scrie în jurnal:

înţeleg CUM; nu înţeleg DE CE.

Se întreabă, aşa cum s-a mai întrebat de atâtea ori, dacă nu cumva este el însuşi dement. Un nebun nu este, la urma urmelor, decât o minoritate formată dintr-un singur om. într-o vreme, era un semn de nebunie să crezi să Pământul se învârteşte în jurul Soarelui; astăzi, să crezi că trecutul nu poate fi modificat. Poate că el, Winston Smith, este singurul care crede aşa ceva şi atunci, dacă e singur, e dement. Dar gândul c ă n-ar fi în toate minţile nu-l tulbură cine-ştie-ce; groaza lui cea mare este că s-ar putea să nici nu aibă dreptate.

Ia în mână manualul de istorie şi se uită la portretul Fratelui cel Mare de pe pagina întâi. Ochii cei hipnotici se uită fix în ochii lui. Parcă este o forţă imensă care te copleşeşte - ceva ce îţi pătrunde sub ţeastă, nimicindu-ţi creierul, înfricoşându-te până într-atât, încât să renunţi la propriile tale păreri şi să te laşi convins să negi evidenţa simţurilor tale. Până la urmă, Partidul va anunţa că doi şi cu doi fac cinci şi fiecare va fi obligat să şi creadă că fac cinci. Este inevitabil să vină şi cu afirmaţia asta, mai devreme sau mai târziu; legea poziţiei lui o cere. Filozofia Partidului neagă, în mod tacit, existenţa realităţii obiective. Erezia ereziilor este bunul-simţ. Şi înspăimântător nu este faptul că poţi fi omorât dacă îndrăzneşti să gândeşti altfel, ci că s-ar putea să nu ai dreptate. Pentru că, la urma urmei, de unde ştim noi că doi şi cu doi fac patru? Sau că forţa gravitaţiei chiar acţionează? Sau că trecutul nu poate fi schimbat? Dacă şi trecutul şi lumea exterioară există numai în minte şi dacă mintea este controlabilă, atunci cum rămâne?

Dar nu! Deodată, parcă i s-a înăsprit curajul, cu de la sine putere. Imaginea lui O'Brien, neatrasă de nici o asociaţie clară de idei, îi inundă gândurile. Este sigur, cu şi mai multă convingere decât până acum, că O'Brien este de partea lui. Pentru O'Brien îşi scrie el jurnalul - i-l scrie lui O'Brien: este ca o scrisoare interminabilă, pe care nimeni n-o s-o citească vreodată, dar care se adresează unei persoane anume şi capătă culoare prin chiar acest fapt.

Partidul îţi spune să respingi evidenţa ochilor şi a urechilor tale. Asta este directiva lui cea mai importantă, cea fundamentală. Inima i se crispează la gândul imensei forţe desfăşurate împotriva lui, la uşurinţa cu care orice ideolog al Partidului l-ar putea învinge într-o controversă, la argumentele subtile pe care el, Winston, nici nu le-ar înţelege, darmite să le răstoarne! Şi totuşi, el are dreptate ! Ei greşesc şi el are dreptate. Evidenţa, falsul şi adevărul trebuie apărate. Truismele sunt adevărate - ţine-te de asta ! Lumea solidă există, iar legile ei nu se modifică. Pietrele sunt tari, apa e lichidă, obiectele lăsate libere cad către centrul Pământului. Cu sentimentul că îi vorbeşte lui O'Brien şi că formulează o axiomă importantă, scrie:

Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru. Dacă ţi se recunoaşte asta, celelalte vin de la sine.