George Orwell o mie nouasute optzeci şi patru

6

Winston scrie în jurnal:

Era acum trei ani, într-o seară întunecoasă, pe o străduţă dosnică, îngustă, de pe lângă una dintre gările mari. Stătea lângă un gang care se căsca în perete, sub un felinar care parcă nu lăsa lumina să plece de lângă el. A vea o figură tânăra, fardată foarte gros aşa cum îmi plăcea mie, adică îi dădea o albeaţă ca de mască, şi cu buzele de-un roşu aprins. Femeile de Partid niciodată nu se fardează pe obraji. Nu mai era nimeni pe stradă şi nici un tele-ecran. Ea a zis: doi dolari. Eu...

Pentru moment, îi vine prea greu să continue, îşi închide ochii şi-şi apasă pleoapele cu degetele, încercând să alunge imaginea care îi tot revine în minte de atunci. Simte o pornire aproape irezistibilă de a striga în gura mare o serie de vorbe porcoase. Sau să se dea cu capul de perete, să răstoarne masa şi să azvârle călimara pe fereastră - să facă orice gest violent, zgomotos sau dureros, doar-doar i-o întuneca amintirea care-l tulbură.

Cel mai mare duşman, se gândeşte, este propriul tău sistem nervos, în orice moment, încordarea din tine se poate manifesta sub forma unui simptom vizibil oarecare, îşi aminteşte de un om care a trecut pe lângă el pe stradă acum câteva săptămâni: un tip cu aspect ultra-comun, membru al Partidului, în vârsta de vreo treizeci şi cinci sau patruzeci de ani, mai degrabă înalt şi deşirat, care ducea o servietă în mână. Erau la câţiva metri unul de celălalt, când, deodată, toată partea stânga a feţii respectivului s-a contorsionat ca de un fel de spasm. Treaba asta s-a repetat exact când treceau unul prin dreptul celuilalt; nu era decât o convulsie, o palpit aţie rapidă ca pocnitura obturatorului de la un aparat de fotografiat, dar evident un gest obişnuit, îşi aduce aminte că s-a gândit, în momentul acela: „Amărâtu'-ăsta a dat-o dracului”. Şi cel mai înfiorător lucru este că ţi se poate foarte bine întâmpla fără să fii conştient. Dintre toate primejdiile, cea mai ucigătoare este să vorbeşti în somn. De aşa ceva nu ai cum se te păzeşti, atâta cât se pricepe el.

Trage aer în piept şi scrie mai departe :

...am mers cu ea prin gang şiprintr-o curte interioară şi am intrat într-o bucătărie de la subsolul unei case. Era acolo un pat, lipit de perete, şi o lampă cu gaz pe masă, dată foarte mic. Ea...

I se strepezesc şi acum dinţii, îi vine să scuipe. Se gândeşte în acelaşi timp la femeia din bucătăria de la subsol şi la Katherine, la nevasta lui. Pentru că Winston este însurat - în orice caz, a fost însurat; probabil că încă mai este, pentru că nu ştie ca nevasta lui să fi murit. Parcă şi acum respiră mirosul cald şi înăbuşitor al bucătăriei de la subsol, un miros compozit, de ploşniţe, haine murdare şi parfum ieftin, de proastă calitate şi totuşi îmbietor, pentru că femeile de Partid nu se dau niciodată cu parfum şi nici măcar nu se aşteaptă nimeni de la ele să facă aşa ceva. Numai prolii folosesc parfumuri. In mintea lui, mirosul de parfum se leagă indisolubil de ideea de făcut amor.

În ziua când s-a dus cu femeia aia, a făcut primul pas pe-alături în doi ani de zile. Relaţiile cu curvele erau şi sunt interzise, bineînţeles, dar asta este una dintre regulile pe care, din când în când, poţi să-ţi iei inima în dinţi s-o încâlci. E periculos, dar nu este o problemă de viaţă şi de moarte. Dacă eşti prins cu o curvă, poţi să iei cinci ani într-un lagăr de muncă silnică; dacă n-ai făcut nici un alt delict, scapi cu atâta. Şi adevărul este că e destul de simplu, cu condiţia să te fereşti să fii prins asupra faptului. Cartierele sărace mişună de femei gata să se vândă. Pe unele le poţi tocmi şi cu o sticlă de gin, din care prolii nu au voie să bea. în mod tacit, Partidul tinde chiar să încurajeze prostituţia, ca debuşeu pentru nişte instincte care nu pot fi complet suprimate. Curvăsăria în sine nu prea contează, atâta timp cât are loc pe fugă şi fără nici o plăcere şi cât nu angajează decât femei dintr-o clasă inferioară şi dispreţuită. De neiertat este promiscuitatea sexuală între membrii Partidului. Deşi este una dintre crimele pe care le mărturisesc, fără excepţie, toţi acuzaţii în marile epurări, e greu de închipuit că aşa ceva chiar se poate întâmpla.

Scopul Partidului nu este numai acela de a împiedica un bărbat şi o femeie să formeze o pereche în care să-şi fie unul altuia fideli şi care ar fi, poate, mai greu de controlat. Scopul real, nedeclarat, este acela de a îndepărta orice plăcere din actul sexual. Nu dragostea constituie duşmanul, ci erotismul - în cadrul căsătoriei şi în afara ei. Toate căsătoriile între membri ai Partidului trebuie aprobate de o comisie specială şi, deşi niciodată nu s-a afirmat clar un asemenea principiu, cererea se respinge dacă respectivii dau cumva impresia că simt vreo atracţie fizică unul pentru celălalt. Singurul scop recunoscut al căsătoriei este dobândirea de copii care să servească Partidul, împreunarea sexuală trebuie privită ca o operaţie minoră, oarecum scârboasă, la fel cum ţi-ai face o clismă. Treaba asta iarăşi nu se spune niciodată verde în faţă, dar, în mod indirect, este vârâtă în capul fiecărui membru al Partidului încă din copilărie. Există şi organizaţii, ca Liga Tineretului Anti-Sex, care pledează pentru celibatul total la ambele sexe. Toţi copiii ar urma să fie dobândiţi prin însămânţare artificială - în Nouvorbă, artinsem - şi crescuţi în instituţii publice. Ceea ce, după cum îşi dă seama şi Winston, nu este ceva luat foarte tare în serios, dar, într-un anume fel, se potriveşte cu ideologia Partidului în general. Partidul încearcă să juguleze instinctul sexual, sau, dacă nu poate, atunci măcar să-l deformeze sau să-l mânjească. Nu înţelege de ce lucrurile stau aşa, dar i se pare normal să stea aşa. Iar în privinţa femeilor, eforturile Partidului sunt, în mare parte, încununate de succes.

Se gândeşte din nou la Katherine. Trebuie să fie vreo nouă, zece ani - poate chiar unsprezece - de când s-au despărţit. Curios cât de rar îşi mai aduce aminte de ea. Uneori, i se întâmpla să şi uite, zile în şir, că a fost odată însurat. Nu au stat împreună decât un an şi vreo trei luni de zile. Partidul nu îngăduie divorţul, dar mai degrabă încurajează despărţirea în cazurile în care nu apar copii.

Katherine era o fată înaltă, blondă, foarte dreaptă, care se mişca splendid. Avea o figură reliefată, acvilină, pe care o puteai numi nobilă, până când descopereai că în spatele ei nu se găsea mai nimic. Foarte repede după ce s-au căsătorit, Winston a ajuns la concluzia - probabil fiindcă pe ea o ştia mai îndeaproape decât pe oricine altcineva - că soţia lui avea, fără exagerare, mintea cea mai goală, mai vulgară şi mai cretină din câte îi fusese dat să întâlnească până atunci. Nu avea nici un gând în cap, care să nu fi fost vreun slogan şi nu exista idioţenie, absolut nici una, pe care să n-o fi putut înghiţi, dacă Partidul i-o punea în faţă. „Magnetofonul uman” - aşa o poreclise el în sinea lui. Şi totuşi, ar fi putut suporta să trăiască lângă ea, dacă n-ar fi fost vorba de un singur lucru - sexul. Cum o atingea, Katherine se crispa şi devenea rigidă. Când o îmbrăţişa, parcă ar fi ţinut în braţe un manechin de lemn. Şi mai era ceva ciudat: în rarele momente când şi ea îl strângea pe el la pieptul ei, îi dădea impresia că, în acelaşi timp, îl şi împingea la o parte cu toată puterea. Rigiditatea muşchilor ei reuşea să-i creeze impresia asta. Stătea acolo, cu ochii închişi, şi nici nu se împotrivea, nici nu participa, ci pur şi simplu se supunea. Era extraordinar de stresant si, după o vreme, devenise oribil. Chiar şi atunci ar fi putut suporta să trăiască lângă ea, dacă s-ar fî înţeles să rămână fără progenituri. Dar, destul de curios, Katherine era cea care nu voia aşa ceva, zicând că un copil trebuia făcut, dacă puteau. Aşa încât circul avea loc în continuare, o dată pe săptămână, foarte regulat, ori de câte ori nu intervenea câte ceva. Avea chiar obiceiul să-i reamintească dimineaţa, de parcă ar fi fost cine-ştie-ce care trebuia făcut în seara respectivă şi nu trebuia să uite. Avea două formule pentru treaba asta: prima era „să producem un copil”, iar a doua, „datoria noastră faţă de Partid”; ei bine, da, chiar folosea expresia asta. în scurt timp, el a ajuns să aibă un sentiment de adevărată spaimă când se apropia ziua respectivă. Dar, din fericire, nu „produseseră” nici un copil, aşa încât, până la urmă, a acceptat şi ea să renunţe şi, la scurt timp după aceea, s-au despărţit.

Winston oftează în surdină, îşi ia tocul din nou şi scrie: ...s-a aruncat pe pat şi, în clipa următoare, fără nici un fel de preliminarii, în cel mai vulgar şi mai oribil fel cu putinţă, şi-a ridicat fusta. Eu...

Îşi revede propria imagine, stând acolo, în lumina înfundat ă a lămpii cu gaz, cu mirosul de ploşniţe si de parfum prost în nări şi cu un sentiment de înfrângere şi duşmănie care, chiar şi în clipa de atunci, se suprapunea gândului la trupul alb al Katherinei, congelat pentru totdeauna de puterea hipnotică a Partidului. De ce trebuie să fie mereu aşa? De ce nu poate avea şi el o femeie numai a lui, în locul târfelor ălora-mpuţite, la câţiva ani o dată? Oricum, o partidă de sex adevărat este ceva aproape de neimaginat. Femeile Partidului sunt toate la fel. Abstinenţa este la fel de adânc înrădăci­nată în ele, ca fidelitatea faţă de Partid. Exerciţiile fizice practicate cu grijă încă de mici, jocurile şi apa rece, prostiile care li se bagă în cap la şcoală, la Spioni şi în Liga Tineretului, discursurile, paradele, cântecele, lozincile, marşurile milităreşti, toate astea au alungat din ele sentimentele fireşti. Logica îi spune că trebuie să mai existe şi excepţii, dar sufletul lui a obosit să mai tot creadă aşa ceva. Toate sunt intangibile, aşa cum le cere Partidul să fie. Şi ceea ce vrea el, mai mult decât să fie iubit, este să spargă zidul ăsta de virtute, fie şi numai o dată în viaţă. Actul sexual înfăptuit cu succes înseamnă răzvrătire. Pofta sexuală înseamnă crimă-gândit. Presupunând că ar fî reuşit să trezească apetitul în Katherine, tot ar fi fost ca o seducţie, deşi era nevasta lui.

Dar trebuie neapărat să se elibereze şi de restul poveştii, aşa încât scrie:

... am dat lampa mai tare. Când am văzut-o în lumină...

După întunericul dinainte, lumina slabă a lămpii cu gaz i s-a părut foarte puternică. Era prima oară când o vedea pe femeia aia ca lumea. A făcut un pas spre ea şi pe urmă s-a oprit, plin de nerăbdare, dar şi de groază. Conştiinţa riscului pe care şi-l luase venind cu ea era greu de suportat. Se putea foarte bine să-l prindă vreo patrulă când ieşea de acolo; dacă era vorba, poate chiar în clipa respectivă îl aşteptau dincolo de uşă. Dacă pleca şi fără să fi făcut ce venise acolo să facă...

Trebuie neapărat spus până la capăt, trebuie neapărat mărturisit. Ceea ce a văzut brusc, la lumina lămpii date mai tare, era că femeia era bătrână. Fardul de pe obrajii ei era atât de gros, că parcă stătea să crape, ca o mască de carton. Avea şi şuviţe de păr alb; dar avea şi ceva cu adevărat oribil: îşi ţinea gura întredeschisă, dând la iveală nimic altceva decât o gaură neagră, ca o cavernă. Nu avea dinţi deloc.

Winston scrie în grabă, mâzgălind literele:

...era o femeie bătrână de tot, avea cel puţin şaizeci de ani. Dar eu am mers înainte şi tot am făcut treaba pentru care venisem.

Îşi apasă din nou pleoapele cu degetele, în sfârşit, a scris, dar nu simte nici o diferenţă. Terapia nu a funcţionat, îi vine şi acum, mai abitir ca niciodată, să strige porcării în gura mare.