George r. Walter

Notă succintă

Ce puteţi face acum:

Când tot ceea ce spuneţi este în întregime onest, nu e nevoie să i anunţaţi pe ceilalţi că sunteţi pe cale să spuneţi adevărul. Renunţaţi la „declaraţiile de integritate", care sugerează că nu sunteţi întotdeauna sincer şi deschis.

În loc să spuneţi:

„Ca să fiu complet sincer...",

FIŢI complet sincer.

În loc să spuneţi:

„Ştii, ca să ţi spun adevărul...",

spuneţi ÎNTOTDEAUNA adevărul
Cap.7.45. Spuneţi nu!

Un coleg de seviciu vă roagă să l ajutaţi la un proiect. Dumneavoastră sunteţi ocupat până peste cap cu propriile sarcini de serviciu şi n aveţi timp. Dar nu vreţi să vă dez­amăgiţi colegul.

Spuneţi cu voce tare:

„John, sunt îngrozitor de ocupat cu propriile mele treburi, dar cred că aş putea încerca să te ajut. Nu ştiu dacă o să reuşesc, dar o să încerc şi să văd ce pot face."

Apoi spuneţi:

„John, trebuie să mă ocup de propriile mele pro­iecte şi nu te pot ajuta acum. Ai putea să l rogi pe Tony. El e în temă cu treburile din departamentul tău."

În care caz sunt şanse să vă pară rău mai târziu? Care este abordarea mai sinceră?
În general, colegilor mei de breaslă nu le place când clienţii le filmează prezentările. Atunci când le permit acest lucru, în mod normal cer o sumă apreciabilă. Vorbi­torii profesionişti vor să evite obişnuitul coşmar în care clientul le înregistrează prezentarea cu un echipament de proastă calitate, îi prinde într o zi proastă şi apoi distribuie casetele neprelucrate. Acestea ar putea fi văzute de mii de oameni, care, din simplul motiv că au văzut o casetă proastă, vor ajunge la concluzia că vorbitorul nu e prea grozav.

În mai 1990, mi am lăsat acasă soţia şi fiica nou născu tă şi m am dus la Detroit ca să ţin o conferinţă gratuită. Un membru al personalului meu (de atunci nu mai este!!) că­zuse de acord cu un organizator să nu se perceapă nici o taxă, deşi nu era vorba de o organizaţie non profit — sin­gura situaţie în care ţin discursuri gratuite.

Dar eu vreau să mă ţin de cuvânt; deşi clientul nu era o organizaţie non profit, asistentul meu îi promisese un dis­curs gratuit, iar eu i am onorat promisiunea. Nu respinse­sem de la început înţelegerea şi îmi luasem un angajament.

În săptămâna dinaintea prezentării, m a sunat organi­zatorul şi a menţionat ca din întâmplare că el înregistrează toate programele pentru scopuri promoţionale. În loc să mi ceară permisiunea, a folosit un truc specific vânzătorilor şmecheri şi manipulatori: „Nu i nici o problemă, nu i aşa?" În loc să i spun ce simţeam cu adevărat, i am zis că e OK. A fost de acord să mi dea singura casetă originală şi să folosească scurte secvenţe din copia sa exclusiv în sco­puri promoţionale.

Imediat după ce am închis, vocea mea interioară îmi spuse:

„Stai puţin, de ce eşti de acord cu asta? în primul rând, nu vrei să ţii acest discurs gratuit; e ceva putred în toată povestea asta."

Când am ajuns la hotelul Sheraton Southfield din Detroit, am descoperit exact lucrul pe care l bănuiam: o operaţiu­ne cu un buget foarte restrâns. Organizatorul aranja scau­nele şi mesele şi se ocupa personal de detaliile logistice. Dar în momentul acela nu mai puteam da înapoi. O dată ce am ajuns la locul faptei, sunt dator faţă de public. Ştiam că 650 de oameni aşteptau cu nerăbdare evenimentul din acea seară.

Cu o oră înainte de începerea conferinţei, în sală intră un tânăr pe nume Charlie, ducând cu el o cameră video. Era prietenul de o viaţă al organizatorului şi se oferise să i înre­gistreze toate seminariile în schimbul unor bilete gratuite.

Programul în sine a decurs foarte bine. Publicul era atent şi receptiv, „echipa video" nu ne a deranjat, iar eu m am simţit foarte bine. În încheiere, am primit ovaţii en­tuziaste, am dat autografe pe o mulţime de cărţi şi am vă­zut cum sute de oameni fericiţi se îndreptau spre casă, ne­răbdători să pună în practică ideile de la seminar.

Când personalul hotelului începu să strângă scaunele şi mesele, i am cerut lui Charlie caseta. A părut surprins şi mi a spus că era a lui, dar s a oferit să mi facă o copie. I am spus cu fermitate că era caseta mea şi i am povestit despre înţelegerea cu organizatorul. Mi a spus: „Nu, eu păstrez originalul. Este caseta mea, dar dacă vrei, pot să ţi dau o copie."

Charlie nu era deloc un tânăr timid şi insista cu foarte multă convingere că acea casetă video originală era pro­prietatea lui. Eu insistam că nu era.

Apoi Charlie lansă acuzaţia de ipocrizie:

„Tocmai ţi am ascultat seminarul, am auzit nişte idei ex­traordinare şi te am admirat pentru felul tău minunat de a comunica. Dar acum mi se pare că felul în care comu­nici cu mine nu se potriveşte deloc cu ceea ce ai spus în discursul tău."

Charlie avea perfectă dreptate. După câteva minute de conversaţie tensionată, mă prinsese cu mâţa n sac. Felul în care vorbeam nu se potrivea cu ceea ce spusesem pe sce­nă. Prin urmare, am avut un schimb de cuvinte extrem de neplăcut. Deşi nu ţipasem unul la celălalt, îi cerusem să mi dea caseta ca s o calc în picioare şi să terminăm odată cu discuţia referitoare la proprietarul ei.

Tonul convorbirii noastre s a schimbat numai după ce i am răspuns la acuzaţia de ipocrizie:

„Charlie, ai dreptate. N am comunicat bine cu tine. Nu am fost cinstit. Iată adevărul: simt că se profită de mine. In primul rând, nu voiam ca seminarul să fie filmat. Am aflat doar acum câteva zile că vei fi aici şi ar fi trebuit să insist sa respectăm regulile mele obişnuite, conform cărora permit înregistra­rea doar cu echipament profesional şi contra unei taxe suplimentare. Nu mi a plăcut în nici o privinţă povestea asta cu înregistratul şi cred că ar fi tre­buit să o interzic de la bun început."

Charlie se relaxa şi zâmbi: „Acum înţeleg", spuse el. „Ar fi trebuit să mi spui asta de la bun început."

În cele din urmă, am căzut de acord să mi trimită case­ta originală după ce urma să facă o copie în scopuri exclu­siv pormoţionale. L am chemat pe organizatorul semina­rului şi am discutat înţelegerea împreună, în final, am reuşit să ne înţelegem prieteneşte.

Lecţia era evidentă. Când nu vreţi să spuneţi „da", nu o faceţi. Eu spusesem „da" — iar asta a avut ca rezultat o at­mosferă tensionată şi un acces de rea voinţă. Dacă mi aş fi respectat convingerile de la bun început, aş fi putut evita întreaga confruntare.

Atunci când cădeţi de acord, fără tragere de inimă, să faceţi un lucru pe care de fapt nu vreţi să l faceţi, aproape întotdeauna vă va părea rău mai târziu. Dacă nu sunteţi si­gur că vreţi să l faceţi, cel mai bine este să refuzaţi.

În timp ce pregăteam manuscrisul acestei cărţi, o veci­nă m a sunat şi m a rugat să o ajut cu un „mic proiect". Voia s o ajut să i scrie o scrisoare persoanei care se ocupa cu proiectele imobiliare în cartierul nostru. Pe mine mă preocupă chestiunile de acest gen şi am adus deja nume­roase contribuţii grupului din cartierul nostru. Am fost tentat să accept şi să scriu scrisoarea în locul ei. Dar mi am dat seama că dacă m aş fi întâlnit cu ea, aş fi citit schiţa scrisorii şi aşa mai departe, „micul proiect" mi ar fi luat cel puţin două ore din timpul dedicat cărţii, care era mult mai important. Aşadar, i am spus:

„Sandy, acum toată atenţia mea este concentrată asupra noii mele cărţi. Ştiu că te vei descurca foar­te bine şi singură cu scrisoarea. Nu te voi ajuta să o scrii."

M am simţit atât de bine după ce refuzasem! N am avut intenţia să fiu nepoliticos sau necooperant. Pur şi simplu am tras linia.

Toţi ne asumăm sarcini şi corvezi pe care nu dorim cu adevărat să ni le asumăm. Prin urmare, de obicei muncim fără tragere de inimă, ne simţim prost şi ne pare rău că am acceptat. Dacă asta simţiţi cu adevărat, este mult mai bine să spuneţi nu.